Despre grijile vieþii – Pronia divinã 1

În numele Tatãlui ºi al Fiului ºi al Sfântului Duh. Amin.

Binecuvântaþi ºi dreptmãritori creºtini ai Sfintei Biserici a Domnului nostru
Iisus Hristos,
Mai întâi dumnezeiescul cuvânt al Evangheliei. Zis-a Domnul:

“Luminãtorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tãu curat, tot trupul tãu va fi
luminat. Iar de va fi ochiul tãu rãu, tot trupul tãu va fi întunecat. Deci, dacã lumina
care e în tine este întuneric, dar întunericul cu atât mai mult! Nimeni nu poate sã
slujeascã la doi domni, cãci sau pe unul îl va urî ºi pe altul îl va iubi, sau de unul se
va lipi ºi pe celãlalt îl va dispreþui; nu puteþi sã slujiþi lui Dumnezeu ºi lui mamona.
Drept aceea zic vouã: Nu vã îngrijiþi pentru sufletul vostru ce veþi mânca, nici pentru
trupul vostru cu ce vã veþi îmbrãca; au nu este sufletul mai mult decât hrana ºi trupul
mai mult decât îmbrãcãmintea? Priviþi la pãsãrile cerului, cã nu seamãnã, nici nu
secerã, nici nu adunã în jitniþe, ºi Tatãl vostru Cel ceresc le hrãneºte. Oare nu sunteþi
voi cu mult mai presus decât ele? ªi cine dintre voi, îngrijindu-se, poate sã adauge
staturii sale un cot? Iar de îmbrãcãminte de ce vã îngrijiþi? Luaþi seama la crinii
câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nu torc. ªi vã spun vouã cã nici Solomon, în toatã
mãrirea lui, nu s-a îmbrãcat ca unul dintre aceºtia. Iar dacã iarba câmpului, care
astãzi este ºi mâine se aruncã în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracã, oare nu cu mult
mai mult pe voi, o, puþin credincioºilor? Deci, nu duceþi grijã, spunând: Ce vom
mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrãca? Cã dupã toate acestea se
strãduiesc neamurile; ºtie doar Tatãl vostru Cel ceresc cã aveþi nevoie de ele.
Cãutaþi mai întâi împãrãþia lui Dumnezeu ºi dreptatea Lui ºi toate acestea se vor
adãuga vouã.” (Matei 6, 22-33)
Preaiubiþilor, îndeosebi trei idei ne dezvãluie dumnezeiasca Evanghelie de
astãzi. Mai întâi: lumina lãuntricã, lumina conºtiinþei. Luminãtorul trupului este

128 iunie 1998. Duminica a III-a dupã Rusalii.

2

ochiul; Sf. Ioan Gurã de Aur spune cã ochiul e pe fruntea omului, luminând asemenea
Soarelui pe bolta cerului. Dar Mântuitorul are aici în vedere rãdãcina luminii, izvorul
ei, ºi trupesc, ºi sufletesc; ºi, mai adânc, cel sufletesc. Doamne, câtã legãturã este!
Lumina trupeascã este mãrturia luminii lãuntrice.
Vã mãrturiseam cândva despre o femeie credincioasã care se ocupa de zeci de
ani de aducerea la viaþã din moarte clinicã a pacienþilor… Aproape toþi ºtiþi despre
aceasta: cã sunt douã trepte ale morþii: clinicã ºi fiziologicã. Din cea clinicã se
strãduiesc medicii ºi readuc pe mulþi la viaþã. ªi dau mãrturie cei readuºi la viaþã cum
vãd ei ºi înþeleg toate ostenelile medicilor ºi ale celorlalte persoane care îi ajutã, ºi vãd
chiar instrumentarul medical. O persoanã cãzutã într-o asemenea moarte era oarbã; ºi
a fost readusã la viaþã; iar când ºi-a revenit tot oarbã era. Ea a mãrturisit însã, cu lux
de amãnunte, tot ce s-a petrecut: toate ostenelile medicilor. Cât este de viu ºi adevãrat:
lumina e mai adâncã decât aceste organe ale noastre, atât de scumpe; cum spunem:
Ce-i mai scump decât lumina ochilor? Dar lumina e mai adâncã, lumina fizicã, ºi încã
mai adâncã decât ea e lumina cea sufleteascã, a raþiunii; cu ea pãtrundem dincolo
de înveliºul lucrurilor. ªi încã mai adâncã decât lumina raþiunii e lumina
duhovniceascã, lumina cereascã.
Dacã, având lumina ochilor, ne miºcãm unii printre alþii ºi nu ne lovim (decât
dacã dorim sã ne lovim), cu lumina minþii pãtrundem în ceea ce se numeºte raþiunea
lucrurilor (care în Filocalie e numitã treapta a doua: cum se poate omul curãþi,
lumina ºi desãvârºi2) ; pãtrundem în lumina pe care fiecare fãpturã o reveleazã; adicã
în rostul ei, cu care Dumnezeu a zidit-o. ªi încã mai adânc, în treapta desãvârºirii,
când, dincolo de toatã lumea aceasta ziditã, a fãpturilor, te înalþi la lumina divinã, cea
mai înainte de toþi vecii, cea pururea fiitoare.
Spre acea luminã ne îndreaptã Mântuitorul, atrãgându-ne luarea aminte:
Luminãtorul trupului este ochiul; dacã ochiul tãu e curat, tot trupul e luminat. Dar
dacã ochiul tãu e rãu, tot trupul tãu va fi întunecat. ªi dacã lumina care este în tine e
întuneric, cu cât mai mult va fi întunericul!
Întunericul… Fie cel care vine de la lumina aceasta a ochilor sensibili, fie
întunericul minþii – al celui care, sãrmanul, e neînvãþat sau nu vrea sã înveþe, sã
înþeleagã; prin urmare, treapta a doua: a rosturilor, a raþiunilor lucrurilor3; ºi cel mai
adânc întuneric, care e tragedia tuturor tragediilor: lipsa luminii dumnezeieºti. Pentru
care mereu mãrturisim cuvântul lui Ioan Scãrarul, cã nesimþirea e moartea sufletului
înainte de moartea trupului… A nu simþi dumnezeirea, a nu te împãrtãºi din lumina
dumnezeiascã, lumina lui Hristos, din Hristos. Or, prin Hristos înþelegi tot rostul
vieþii tale. Cãci: În umanitatea lui Hristos descoperim întreg rostul umanitãþii
noastre, cum spune atât de frumos Pãrintele Stãniloae.
De aceea, Fiul lui Dumnezeu S-a fãcut om: ca sã trãiascã toate ale noastre ºi în
El sã ne descoperim pe noi înºine. De atâtea ori spunem – la spovedanie ºi în orice
împrejurare: ªtii cã în Evanghelie e vorba de tine? Da, e vorba de tine ca ºi de mine,
pentru cã acolo, în El, în Hristos, eu mã descopãr pe mine; ºi cunoscându-L pe El mã

2Filocalia sau culegere din scrierile Sfinþilor Pãrinþi care aratã cum se poate omul curãþi, lumina
ºi desãvârºi.
3Conform Filocaliei.
 3

cunosc pe mine; ºi necunoscându-L pe El, nu mã cunosc pe mine. Aceasta sã o ºtim

cum ºtim Tatãl nostru. Aºa ar trebui sã cugetãm: numai aºa mã cunosc pe mine:
cunoscându-L pe Cel Care S-a fãcut om pentru mine.
Spune Sfântul Pavel – o, Doamne, ce cuvânt adânc! – cã Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, chipul lui Dumnezeu fiind, n-a socotit rãpire (adicã sã rãmânã numai cu
Tatãl, sau sã rãpeascã locul Tatãlui, cum a socotit Lucifer, care a vrut sã-ºi punã tronul
lângã Cel Prea Înalt ºi chiar mai sus) ci S-a golit pe Sine, S-a deºertat (e un cuvânt
greu de tot; noi l-am tradus: S-a smerit pe Sine). Adicã, într-un anume fel, a uitat de
dumnezeire. Sf. Ioan Damaschin spune: N-a mai manifestat dumnezeire decât
iconomic, cu iconomie. ...S-a golit pe Sine, chip de rob luând, ºi moarte de cruce, cum
numai robii, sclavii o aveau; ...dar de aceea Dumnezeu L-a preaînãlþat ºi I-a dat
nume mai presus de orice nume.
Chip de rob luând. Noi am fost zidiþi dupã chipul lui Dumnezeu; ei bine, noi
am fost zidiþi dupã chipul strãlucirii dumnezeieºti; ºi ca rãspuns, Fiul lui Dumnezeu a
luat ºi El chipul robului. Parcã simþi aici un rãspuns uimitor al Dumnezeirii: Doamne,
dupã chipul Tãu ne-ai zidit, ca sã ne dai slava Ta, aºa precum Te-ai rugat Tatãlui
pentru ucenici: Slava pe care Mi-ai dat-o Mie, Eu le-am dat-o lor. Iar Tu, chipul lui
Dumnezeu fiind, ai luat chipul nostru, al robului! Ce rãspuns dumnezeiesc, prin care
ni se dã rãspuns la feluritele întrebãri ºi chinuri ale conºtiinþei noastre!
Sã deschidem ochii ºi din lumina Lui sã ne împãrtãºim, sã luãm luminã ca sã
înþelegem; numai cu lumina Lui dumnezeiascã vom înþelege tainele vieþii, nu cu
lumina noastrã! Aº vrea aici sã stãrui asupra a ceea ce ºi altãdatã gândeam ºi spuneam:
atunci când s-a uscat smochinul, încât nu avea rod, ºi Petru a rãmas uimit, Mântuitorul
i-a spus: Sã aveþi credinþa lui Dumnezeu; nu simplu, sã avem credinþa în Dumnezeu,
ca ºi cum credinþa ar pleca de la noi; ci credinþa lui Dumnezeu. Sã þinem minte acest
lucru!
Cu privire la luminã, oamenii ºi aici au schimbat sensul. Cãci: La început era
Cuvântul (deci Logosul); ºi Cuvântul (Logosul, Raþiunea) era la Dumnezeu; ºi
Dumnezeu era Cuvântul. Acesta fiind dintru început la Dumnezeu… ªi toate printr-
Însul s-au fãcut, ºi fãrã de El nimic nu s-a fãcut din ce s-a fãcut.(Ioan 1; 1-3). Deci
raþiunea tuturor lucrurilor ºi raþiunea noastrã îºi au rãdãcina în Logos, în Raþiunea
divinã. Ce a fãcut omul? A dezrãdãcinat raþiunea din Dumnezeu ºi a transformat-o
într-o aºa-zisã raþiune autonomã, ca ºi cum de la noi ar pleca raþiunea. Iar dacã de la
noi pleacã raþiunea, atunci: noi am decis. ªi atâtea suferinþe s-au produs, mai ales de
la Renaºtere încoace, pentru cã omul a judecat totul ºi pe toate cu raþiunea lui,
neluminat de raþiunea divinã. Aºa cum l-a ispitit demonul: De veþi gusta din pomul
cunoºtinþei binelui ºi rãului veþi fi ca niºte dumnezei; cunoscând binele ºi rãul veþi ºti
din voi înºivã ce e bine ºi ce e rãu.
Deci aºa cum noi greºit traducem adesea: Aveþi credinþã în Dumnezeu ºi nu:
Aveþi credinþa lui Dumnezeu, ºi cu raþiunea am procedat la fel. Aici este taina
acestei, îndrãznim sã o numim, eronate traduceri. Sã avem, când vorbim de raþiune,
raþiunea lui Dumnezeu, a lui Hristos. ªi numai aºa sã gândim, aºa sã privim, sã
contemplãm ºi sã trãim existenþa, cu Hristos, cu lumina adusã de El; cu raþiunea
adusã de El.
4

Acum înþelegem cã ochiul lãuntric aceasta înseamnã: luminat de Hristos. Cãci

lumina lui Hristos lumineazã tuturor ºi atunci, în lumina binelui vezi bine, deasupra
binelui ºi rãului. Zice proorocul Avacum: Ochii Tãi sunt atât de curaþi încât ei nu pot
sã vadã rãul (Avacum 1, 13). Înþeles cuvântul în adâncime: ochiul curat vede binele;
ºi vede binele cu iubirea, cu binele divin.
La acest ochi curat sã cugetãm, despre care Mântuitorul a spus: Cei curaþi cu
inima Îl vãd pe Dumnezeu. Ochiul curat, inima curatã, e ochiul divin. De aceea au zis
Pãrinþii cã primind omul (Adam) suflare divinã de viaþã, s-a fãcut Adam cu suflet
viu; cãci suflarea divinã e lumina divinã în noi, lumina eternã. ªi acea luminã divinã e
suflet al sufletului nostru, e ochiul lui Dumnezeu în noi. Iar sufletul e tron al lui
Dumnezeu.
Sã nu uitãm deci, referitor la prima parte: ochiul lui Dumnezeu în noi e cel care
îþi dã putere ºi veselie de a vedea binele în orice s-ar petrece; ºi munþii de ar cãdea
peste tine, tu tot în picioare rãmâi (pentru cã tu ai acea luminã despre care spune
Mântuitorul, lumina eternitãþii, cea mai înainte de veci ºi mai înainte de pãcat).Deci ia
aminte sã nu fie întuneric întru tine.
Al doilea gând al Evangheliei: Nimeni nu poate sluji la doi domni: sau pe unul
va urî ºi pe altul va iubi, sau dupã unul se va þine iar de celãlalt nu se va îngriji; nu
puteþi sluji lui Dumnezeu ºi lui mamona.
De când s-a sãvârºit aceastã sfâºiere, Dumnezeu l-a prevenit pe om: Gustaþi
din toþi pomii grãdinii… ªi de atâtea ori am tâlcuit ce înseamnã aceasta: Suie-te prin
toate fãpturile la Mine ºi gustã-Mã pe Mine, viaþa cea adevãratã; dar din pomul
cunoºtinþei binelui ºi rãului nu mâncaþi. În ziua în care veþi mânca veþi muri.
Binelui ºi rãului, sau cum aici Mântuitorul spune, cu alte cuvinte, Dumnezeu ºi
mamona. Mamona era la evrei îndeosebi iubirea de bani. Dar înþelegem prin asta
orice iubire de plãcere, de desfãtare, de a face din plãcerile lumii acesteia Paradisul.
Iatã tragismul: Dumnezeu ºi mamona!
Din cuvintele Evangheliei, acum a treia idee: Mântuitorul ne descoperã Taina
proniei, adicã a providenþei, a purtãrii de grijã a lui Dumnezeu. Aceastã temã este
mai rãscolitoare cãci am întâlnit-o ºi noi, în timpul inundaþiilor din þara noastrã. Cum
sã înþelegi pronia lui Dumnezeu când, iatã, vine potopul peste tine? Se surpã case;
oameni se îneacã ºi mor. Natura întreagã, ºi ea suferã parcã. Iar noi privim la pronia
lui Dumnezeu, la purtarea Lui de grijã. Cum sã o înþelegem, Doamne? Sã nu uitãm:
pronia lui Dumnezeu, dupã cãdere, are alt înþeles. Pronia lui Dumnezeu e dinainte de
pãcat. Are un alt înþeles, al eternitãþii ºi – ceea ce numeºte teologia – al ascunsului
dumnezeiesc.
Sunt termeni ca: teologie afirmativã (în greceºte – catafaticã) ºi teologie
negativã (apofaticã). O spune Pãrintele bisericesc Dionisie Areopagitul: Dumnezeu e
tot ceea ce este ºi nimic din ceea ce este; nu în sensul nimicului, cãruia încercãm noi
sã-i dãm o semnificaþie. Dumnezeu este mai presus decât tot ceea ce este 4. Cum zic
Pãrinþii aºa de frumos: Dumnezeu este dreptate? – Nu, Dumnezeu este izvorul a toatã
dreptatea ºi mai presus de orice dreptate. Dumnezeu e bunãtate? – Nu, Dumnezeu este
izvorul a toatã bunãtatea ºi mai presus de orice bunãtate. Dumnezeu este iubire? – Nu,

4În ordinea teologiei apofatice.

 5

Dumnezeu este izvorul a toatã iubirea ºi mai presus de orice iubire. ªi dacã n-ar fi fost
cãderea, suiºul în acest mai presus de orice iubire ar fi fost nesfârºit.
La fel ºi în creaþie, dintru început a fost descoperire a lui Dumnezeu, ºi prin
afirmarea Lui – în toate cele vãzute, se înþelege –, ºi prin cele mai presus de cele
vãzute. Dar în urma pãcatului, taina aceasta din veci ascunsã, de nimeni ºtiutã, cum
citim ºi ne rugãm la Buna Vestire, mai puþin o putem noi pãtrunde.
Sã revenim: altfel lucreazã pronia lui Dumnezeu când, iatã – cum ne spune
Mântuitorul – din nefericire slujim uneori ºi lui Dumnezeu ºi lui mamona. Aceasta
dupã cãdere, de când omul a gustat din pomul cunoºtinþei binelui ºi rãului (al binelui,
adicã al lui Dumnezeu, se înþelege, ºi al rãului, adicã al lui mamona). ªi cum sã nu
guste din mamona? Când vede bãnuþii, când mai vede bijuteriile, când mai vede
aurul, când mai vede valuta º.a.m.d. Se încântã omul? Se îndulceºte? – Da. Dar
Mântuitorul spune: Nu puteþi sluji ºi lui Dumnezeu ºi lui mamona.
O, inimã sfâºiatã! Inimã îndureratã! Noi credem ºi mãrturisim: aici se aflã
sfâºierea, durerea cea mai adâncã; ºi toate bolile de aici s-au nãscut, din aceastã
rupturã care provoacã un dezechilibru lãuntric întâi în noi. O, Doamne, îl pomenim
mereu pe Nietzsche ºi mã rog pentru el, sãrmanul. Cãci de aici s-a nãscut toatã boala
lui, Doamne! Pe de o parte, el spunea cã omul este acel ceva ce trebuie depãºit – deci
elanul, dorul; dar cum sã te înalþi? Te poþi înãlþa, poþi rodi ceva fãrã cununie? Fãrã
nuntã? Nu se înalþã nimeni fãrã nuntã. Prin urmare, ca sã rodeºti treptele înãlþãrii
trebuie cununie. Cununie cu cine? Cu Cel mai presus de tine: cununie cu Hristos, cu
Mirele Hristos. Fãrã cununia cu El nu te poþi înãlþa.
De ce oare celor cinci fecioare care au ciocãnit în uºã le-a rãmas uºa închisã? –
Ele credeau cã în castitate, în feciorie, stã împãrãþia cerurilor. Nu, castitatea, fecioria
este numai o ofrandã, ofranda cea mai curatã, cea mai sfântã. Dar e cineva mai cast,
mai curat decât Mirele Ceresc? Aceea e castitatea adevãratã – castitatea Mirelui
Ceresc. Adicã a Celui despre Care la Apocalipsã spune: Veniþi sã sãrbãtorim nunta
Mielului (Apocalipsa 19, 7). Deci aceea e castitatea: în care – graþie ofrandei curate,
desãvârºite, a inimii tale – te jertfeºti. Eºti în stare de jertfã asemenea Mirelui, Care te
face pãrtaº, în cununia cu El, la jertfa Lui pentru semenii tãi, pentru lume. Aºa cum a
primit sã ia chipul tãu de rob, dându-þi chipul Lui divin, El coboarã – Mielul
înjunghiat de la întemeierea lumii – devine Mirele tãu, tocmai prin sângele Lui pe
cruce, prin care, cum spune dumnezeiescul Pavel, noi toþi am fost rãscumpãraþi.
Aceasta este taina pentru care a spus celor cinci fecioare: Nu vã cunosc pe voi.
Nu recunosc chipul Meu în voi. Nu vã recunosc pe voi vrednice a fi mirese ale
Mirelui, ale cununiei cu Dumnezeu în veci, ale înãlþãrii. Nu se va înãlþa niciodatã
omul, fãrã cununia cu Mirele ceresc.
De aceea am spus, ºi sunt încredinþat cã adevãr dumnezeiesc este: credinþa,
lumina ºi adevãrul, bunãtatea, pacea ºi iubirea, de sus, de la Pãrintele luminilor vin.
Noi am fãcut din aceste daruri produsul nostru. De aici se naºte suferinþa în lume.
Cred cã ar trebui analizatã mai mult taina aceasta, mai ales în domeniul bolilor, al
suferinþelor psihice, sufleteºti.
Aþi observat: nu ne oboseºte munca propriu-zisã, fãcutã echilibrat, cât ne
oboseºte lupta lãuntricã, lupta gândurilor, conflictele lãuntrice, zbuciumul între bine ºi
rãu, dreptate-nedreptate, adevãr ºi fals, luminã ºi întuneric. Atâtea forme ale acestei
drame lãuntrice.
6

Deci ce înseamnã: Nu puteþi sluji ºi lui Dumnezeu ºi lui mamona, ºi binelui ºi

rãului? Mântuitorul e atât de scump ºi dulce: Nu puteþi de unul sã vã lipiþi ºi de
celãlalt sã purtaþi grijã. În aceastã sfâºiere lãuntricã e moartea însãºi; cãci ceea ce are
moartea nu-i despãrþirea trupului de suflet ºi a sufletului de Dumnezeu (cea
duhovniceascã)?!
Sã ne rugãm: Doamne ajutã-mã, cel puþin în clipa aceasta, sã mã pãtrundã
cuvântul Tãu cum l-a pãtruns lumina ºi cuvântul Tãu pe Saul, pe drumul Damascului:
Saule, Saule de ce mã prigoneºti? – Îi prigonea acesta pe creºtini, iar prin ei, pe
Hristos. Altfel spus: Saule, Saule, de ce te prigoneºti? Iar Saul I-a zis: Cine eºti,
Doamne? – Eu sunt Iisus pe care tu Îl prigoneºti. Greu îþi este (ºi rãu îþi este) sã
izbeºti cu piciorul în þepuºã. Saule, Mã prigoneºti, însã pe tine te prigoneºti. De ce te
prigoneºti, Saule? Totdeauna sã gândeascã omul cã atunci când slujeºte ºi binelui ºi
rãului, întâi loveºte în sine; izbeºte în þepuºã, în þepuºa rãului care s-a instalat în el. În
þepuºa demonicã, în þepuºa veninoasã a rãului care e în noi.
Doamne, ºi ce fericit este un om care are acea luminã ºi iubire divinã, care chiar
în boalã rãmâne neclintit. Gândiþi-vã la martiri în acele momente cruciale, în cel mai
autentic sens al crucii… Un Laurenþiu care era aºezat pe o vatrã de jãratec, pus doar
pe un grãtar deasupra focului ºi, Doamne, spune la un moment dat, pe vatra de jãratec,
senin ºi liniºtit – aºa menþioneazã cronica: Partea aceasta s-a copt destul; întoarce-
mã pe cealaltã. Rãmînem uluiþi ºi parcã uneori ºi neîncrezãtori. Ce putere era! Era
atât de curat ochiul lui lãuntric, atât de luminat de lumina divinã, de lumina
eternitãþii, de lumina trecerii peste vatra de jãratec, de lumina trecerii crucii în
Înviere. El privea cu atâta putere – cum au privit ucenicii pe Tabor schimbarea la faþã
ºi în ea Învierea – încât durerile erau transfigurate.
Aici e salvarea, mântuirea, în a înþelege cã nu poþi sã slujeºti la doi domni,
dacã slujeºti lui Hristos. ªi cineva mã întreabã: Doamne, dar cum? Iatã, eu sunt
contabil ºi am atâtea pe capul meu. Trebuie sã verific o mulþime de chestiuni, unele
mai curate, altele mai puþin curate; cum sã gãsesc eu o cale, cum sã împac ºi una ºi
alta? Altul, sãrmanul, trudeºte în uzinã, altul – profesorul – cu elevii, cu studenþii lui,
doctorul cu bolnavii lui ºi preotul cu penitenþii… Fel de fel de situaþii. Ei, cum sã
slujeºti numai lui Dumnezeu?! Vãzut-am pe Domnul de-a dreapta mea ca sã nu mã
clatin – cum spune Psalmistul. Tu trebuie sã ai conºtiinþa cã eºti mereu în faþa lui
Dumnezeu. ªi sã iei aminte: orice faci, sã faci ca pentru Dumnezeu. În omul pe care îl
vezi lângã tine sã-L vezi pe Dumnezeu. Cum zic Pãrinþii: Vãzut-ai pe aproapele, ai
vãzut pe Domnul Dumnezeul tãu.
La fel a spus Patriarhul Iacov dupã ani ºi ani (douãzeci ºi ceva de ani) de
despãrþire de fratele sãu Esau care voise sã-l ucidã pentru cã îi luase dreptul de întâi-
nãscut. Iar el a fugit ºi a vãzut scara cereascã legând cerul cu pãmântul ºi a rostit: Cu
adevãrat, sfânt este locul acesta. Acesta nu-i decât casa lui Dumnezeu ºi poarta
cerului… Apoi a mers departe, s-a cãsãtorit, a avut fii ºi fiice ºi s-a întors. Când s-a
întors, s-a întâlnit în altã stare sufleteascã cu fratele sãu; ºi i-a oferit daruri. Dar fratele
Esau i-a zis: Pãstreazã-le cã am ºi eu destule. Te rog sã primeºti cãci atunci când am
vãzut faþa ta, am vãzut faþa lui Dumnezeu; aºa mi-a pãrut faþa ta, ca faþa lui
Dumnezeu.
 7

Sã ajungi sã vezi în cel care îþi dorea moartea, faþa lui Dumezeu! Or ce
înseamnã aceasta? – Cã mai adânc, dincolo de tot rãul din lume – care e numai la
suprafaþã – e, de neºters, chipul lui Dumnezeu în fiecare. Asta înseamnã sã ai tu
ochiul curat, care nu vede decât binele; sã ai tu inima curatã care Îl vede pe
Dumnezeu. ªi cu vederea, cu lumina, cu ochiul lui Dumnezeu sã priveºti pe oricine
priveºti, cum a spus atât de adânc ºi frumos Grigorie de Nyssa: Slava ochilor tãi
aceasta este: ca ochii tãi sã fie ochii porumbelului. Adicã ochii Duhului Sfânt.
Noi toþi ne rugãm ca din clipa aceasta sã nu mai slujim decât binelui ºi,
Doamne, ce putere cãpãtãm atunci! O unicã luminã, fãrã umbrã, sã simþim cã
strãluceºte în noi ºi prin ea sã vedem Soarele Dreptãþii. De ce Îl numim Soarele
Dreptãþii? – De la El vine acea luminã ºi tu Îl oglindeºti pe El; ºi în lumina Lui vezi ºi
tu în luminã.
Drept aceea, cum stã scris mai departe, dacã voi veþi sluji lui Dumnezeu –
atunci veþi ajunge acolo… Sã nu vã îngrijoraþi – ne învaþã Mântuitorul – pentru
viaþa voastrã, gândind ce veþi mânca, ce veþi bea; pentru trupul vostru: cu ce vã veþi
îmbrãca. Nu e viaþa mai mult decât hrana ºi trupul mai mult decât îmbrãcãmintea?
Viaþa – mai adâncã decât hrana, trupul – mai adânc decât îmbrãcãmintea. Numai prin
pãcat, Adam a vãzut cã el ºi Eva sunt goi ºi i-a fost ruºine. Dar trupul în lumina divinã
se îmbracã în luminã… ªi viaþa mai mult decât hrana. Cum înþelegem asta? Hrana nu
e pentru viaþã? Vine însã vremea când nu te mai ajutã nici hrana…
Cineva – care era cãtre ceea ce numesc medicii faza terminalã – s-a dus la
duhovnic. Duhovnicul – priceput; în prima parte a vieþii lui fusese medic. ªi i-a spus
duhovnicul aºa: Fã o cercetare adâncã în tine, a tot binele ºi rãul pe care l-ai fãcut.
Împacã-te cu Dumnezeu ºi cu semenii. Trezeºte-te! Leapãdã rãul pe care l-ai produs.
Pãcatul te ucide, te îngroapã; în cãinþã înviezi. Înviazã mereu! ªi mergi adânc în tine,
cu tot trecutul vieþii tale. – Aºa cum cerem noi la câte o spovedanie: scrie tot! N-ai sã
poþi atunci, în acel moment de duhovnicie, sã-þi aduci aminte totul. Fã-þi în scris o
cercetare pânã la mãduvã. ªi vei simþi acolo viul negrãit al vieþii. Într-o astfel de fazã
pe care o numim terminalã, omul acesta era hrãnit de altcineva, cu linguriþa. Dar aºa
de mult sãvârºise acea pãtrundere în adânc, încât mãrturisea: Niciodatã n-am simþit în
mine viaþa mai vie decât acum. Era din adânc: acea viaþã care e mai mult decât
hrana; acea viaþã care poartã în ea pecetea nemuririi ºi arvuna învierii. El mãrturisea:
ºi acum simt cã în adânc e o realitate mai adâncã decât viaþa trupului. Altfel spus,
gusta din taina nemuririi, din ceea ce e nemuritor în noi. Experienþã vie, traversatã, se
înþelege, cu ajutorul duhovnicului.
Aceasta înseamnã cã viaþa e mai mult decât hrana, decât trupul; e ceva în noi,
divin. Adicã în ceea ce e creat e ºi o prezenþã necreatã, a eternitãþii; care se uneºte cu
vasul, cu sufletul nostru, anume fãcut de Dumnezeu nemuritor, pentru ca sã poarte
nemuritorul – lumina divinã. În acest înþeles sufletul este nemuritor; nu în sensul
platonic. A fost creat ca sã poarte în el lumina necreatã.
De aceea spune Mântuitorul mai departe: Priviþi pãsãrile cerului: Nu seamãnã,
nu secerã, nu adunã în hambare; Tatãl vostru Cel ceresc le hrãneºte. Nu sunteþi voi
cu mult mai presus de ele? ªi cine dintre voi, oricât ºi-ar pune mintea poate sã adauge
la statura lui un cot? Iar de îmbrãcãminte de ce vã îngrijoraþi? Luaþi seama la crinii
8

câmpului cum cresc: Nu se ostenesc, nu torc. ªi vã spun vouã cã nici Solomon, în

toatã mãreþia lui, nu s-a îmbrãcat aºa de luminos ca aceºtia.
Nicolae Paulescu – acest om, la înmormântarea cãruia a spus Iorga: A trãit ca
un mucenic ºi a murit ca un sfânt – spunea: cât am contemplat eu viaþa, lumea aceasta
– a fost fiziolog –, dar ceea ce a fãcut Dumnezeu: o floare, un crin, o stea, un fir de
iarbã, un spic de grâu… e atâta frumuseþe în ele, cum nici un artist din lume nu a
putut crea… Nici mãcar Solomon, cum spunea Mântuitorul. Ce tainã a tainelor! ªi
atunci: … Dacã iarba câmpului, care astãzi este ºi mâine se aruncã în cuptor,
Dumnezeu în acest fel o îmbracã, oare nu cu mult mai mult pe voi, o, puþin
credincioºilor?
Îngãduiþi sã exprim, nu o simplã pãrere sau o opinie, ci o înþelegere
duhovniceascã: surorilor, pãstraþi-vã frumuseþea cum v-a dat-o Dumnezeu! Nu
încercaþi sã adãugaþi un fel de ecran între faþa pe care v-a dat-o Dumnezeu, ºi lumina
soarelui, ºi aerul curat. Primiþi aceastã frumuseþe divinã! Cugetaþi la ea cu credinþã,
cu nãdejde, cu dragostea care dã liniºtea lãuntricã ºi reveleazã atâta pace, seninãtate ºi
frumuseþe pe feþele voastre. Vi le mãrturisesc nu cu mustrare ci cu gând de dor de a
arãta chip luminos, dumnezeiesc, în feþele voastre.
ªi încheie Mântuitorul: Pãgânii cautã toate acestea. Tatãl vostru Cel ceresc ºtie
cã aveþi nevoie de toate. Ci cãutaþi mai întâi împãrãþia lui Dumnezeu ºi dreptatea
Lui ºi toate acestea se vor adãuga vouã.
Cãutaþi mai întâi împãrãþia lui Dumnezeu ºi dreptatea Lui… Aici aº adãuga
parcã: ºi credinþa Lui ºi iubirea Lui. Dacã ar fi luat aminte traducãtorii mai noi, ar fi
asociat cuvântul de aici, subliniind: dreptatea Lui, nu a mea; credinþa Lui, a lui
Dumnezeu (cum Îi spunea sfântului Petru), nu a mea; iubirea Lui, a lui Dumnezeu, nu
iubirea mea. Cã El ne-a iubit mai întâi.
Un evreu, Martin Buber, vorbeºte de iubire în felul acesta: Iubirea, ea e o tainã
cosmicã, tainã divinã. Una e iubirea mea, iubirea cu care te iubesc eu pe tine, iubirea
cu care mã iubeºti tu pe mine. Aceastã iubire fie a ta, fie a mea, e iubirea combinatã:
de la Dumnezeu ºi de la mamona. De aceea face el observaþia: când Iisus are în faþã
feluriþi oameni, cu un fel de iubire îl iubeºte pe demonizat, cu alt fel de iubire îl
iubeºte pe ucenicul preferat. ªi iubirea Lui, deºi cu atâtea nuanþe – iubire de mamã, de
frate, de sorã, de lume, de pãcãtos, de drept – pe cruce se descoperã a fi iubirea
universalã; ºi puterea universalã de a îmbrãþiºa… Ei bine, când ajungi la acea iubire, a
lui Iisus pe cruce, se schimbã existenþa ta, lumea, viaþa.
Mi-aduc aminte, în tinereþe, când un potop smulsese din rãdãcini case; ºi
cineva a avut prilejul sã priveascã cum o astfel de casã a fost luatã noaptea de ape, iar
o femeie rãmãsese rezematã de un stâlp al casei ºi era dusã aºa de ºuvoiul apelor. Toþi
o priveau de pe mal; iar ea era cu ochii în sus ºi îºi fãcea semnul crucii…
O suferinþã te poate trezi, îþi poate face bine; bogãþia poate sã-þi facã rãu iar
sãrãcia poate sã-þi facã bine. S-a produs de la pãcat, între noi ºi toate stihiile, în
întreaga creaþie, o rupturã, cum spun Pãrinþii: Dacã omul a ieºit din ascultarea de
Dumnezeu, ºi natura a ieºit de sub ascultarea omului; ºi pãcatul omului a fãcut sã
sufere întreaga creaþie – cum spune dumnezeiescul Pavel. Cãci stricãciunea a pãtruns
ºi firea, care suspinã în dureri ca de naºtere, pentru cã a fost supusã stricãciunii nu din
pricina ei, ci din pricina celui care a supus-o. Toate experienþele noastre au bulversat,
 9

au tulburat ordinea aceasta a firii. ªi atunci ne întrebãm: nu cumva toate aceste

calamitãþi sunt pentru noi spre trezire, aºa cum orice încercare în viaþã te trezeºte,
câºtigându-þi în acest fel salvarea, eternitatea, cu arvunã de aici, în pacea lãuntricã, în
puterea lãuntricã?
Atâta vreme cât ºtiinþa a rãmas materialistã ºi a gândit superficial asupra naturii
(cãci materia este suprafaþa, coaja, nu e miezul), s-a depãrtat de Dumnezeu. Dar când
s-a întors cãtre adânc, s-a apropiat de Dumnezeu, de lucrul dumnezeiesc. Ce constatã
azi ºtiinþa? Constatã o unitate a întregii naturi, a întregului univers; o unitate ºi pe
deplin indivizibilitate (cum o numesc savanþii), adicã neîmpãrþire. Iatã un exemplu:
dacã dintr-un pachet de unde þâºnesc doi fotoni, adicã douã boabe de luminã, se
despart ºi pleacã cu vitezã mare la mii de kilometri de ani luminã; ei bine, când un bob
de luminã din cele douã suferã ceva, imediat se constatã suferinþa lui ºi în celãlalt. La
distanþã de mii ºi milioane de ani. Ei, cum asta, Doamne? La aºa distanþã, dacã suferã
unul, suferã ºi celãlalt. Eu mã întreb pe mine: dacã suferã fratele meu sufãr ºi eu
pentru el? Aºadar aceste douã boabe de luminã sunt atât de unite în iubirea lor, încât
trãiesc una viaþa celeilalte. Ce pildã extraordinarã este aici pentru mine!
Poate Dumnezeu ne pune la încercare ºi în felul acesta. Ca eu sã trãiesc
suferinþa celor care au cãzut deunãzi sub nãpasta stihiilor.
Alt fapt demonstrat: cercetãtorii au constatat cã atunci când studiazã aceastã
lume micã a atomului, privirea lor influenþeazã obiectul pe care îl privesc, îl
transformã într-un fel. Când am citit acestea m-am cutremurat. Dacã privirea mea
produce transformãri, cu ce privire privesc eu natura aceasta? Cu ce ochi: cu ochi
demonic sau cu ochiul lui Dumnezeu? Privesc cu privire divinã ca sã transfigurez, sã
trãiesc în unitate cu natura, cu aerul, cu focul, cu ploaia, cu apa, cu munþii, cu toate
acestea.
Spune Sfântul Simeon Noul Teolog: Toate cele din afarã se tocmesc dupã
aºezarea mea cea dinlãuntru. Iar Ilie: Viu este Dumnezeu; nu va fi ploaie decât la
cuvântul meu (III Regi 17, 1). Dumnezeu i-a încredinþat omului acest chip divin în el,
ca de el sã depindã lumea în care trãieºte. Dacã o privesc cu ochii mei curaþi, atunci o
transfigurez. Dacã o privesc cu ochi veninoºi, atunci o transform în aceastã lume de
nerespirat. La toate acestea trebuie sã gândim ºi în zilele acestea ºi neîncetat, în toate
zilele vieþii noastre. Lucrurile lumii, toate, sunt trecãtoare, sunt relative; viaþa însãºi,
dacã o folosesc în bine e dumnezeiascã; bogãþia, sãnãtatea, toate aceste valori depind
de lumina divinã din mine, de dreptatea lui Dumnezeu din mine.
Spuneam în cuvântul dintru început: În umanitatea lui Hristos se descoperã
taina umanitãþii a tot omul. Pronia lui Dumnezeu e pentru azi ºi pentru mâine;
pentru timpul când omul, pus între bine ºi rãu, slujeºte ºi lui Dumnezeu ºi lui mamona.
ªi ne învaþã, prin pronie, cum sã învãþãm din dureri. Iar în viitor omul va redobândi
armonia. Aceasta va fi împãrãþia lui Dumnezeu; avem arvuna ei în sfinþi ºi în oameni
duhovniceºti.
Cãutaþi mai întâi împãrãþia lui Dumnezeu ºi dreptatea lui. Toate celelalte se
adaugã – se transfigureazã, se transformã de aici, din lãuntru în afarã. Doamne! Dã-ne
dreptatea Ta, nu a noastrã. Dã-ne raþiunea Ta, nu raþiunea noastrã, care a fãcut atâtea
rele în lume. Dã-ne, Doamne, credinþa Ta, nu slãbãnoaga noastrã credinþã. Dã-ne,
Doamne, iubirea Ta, cu iubirea Ta divinã sã Te iubim pe Tine, sã-l iubim pe tot omul
ºi mai ales pe cel necãjit. ªi noi sã simþim cã am fãcut ceva; cã de aceea, Doamne, ne
10

dai încercãri, ca sã trezeºti în noi credinþa, nãdejdea ºi dragostea; adevãrul Tãu,

lumina Ta neînseratã. Cu rugãciunile Maicii Tale ºi ale tuturor sfinþilor Tãi. Amin.