Cuvioasa Maria Egipteanca1

În numele Tatãlui ºi al Fiului ºi al Sfântului Duh. Amin.

Binecuvântaþi ºi dreptmãritori creºtini ai Sfintei Biserici a Domnului
nostru
Iisus Hristos,

Î
n aceastã duminicã, a cincea din Sfântul ºi Marele Post,
prãznuim ºi pomenirea Cuvioasei Maicii noastre Maria
Egipteanca.
Am ascultat douã locuri dumnezeieºti din Sfânta Evanghelie.
Primul moment – în care Mântuitorul, suind cu ucenicii spre
Ierusalim, le vesteºte patimile Sale, Crucea ºi Învierea (Marcu 10, 32-
45). Iar la cuvântul celor doi ucenici, Iacov ºi Ioan, care îi cereau, ºi ei
ºi mama lor, ca întru slava Mântuitorului sã primeascã locuri de
cinste de o parte ºi de alta, de-a dreapta ºi de-a stânga Lui, ºtim cum
a rãspuns Mântuitorul:“Paharul pe care-l beau Eu puteþi sã-l beþi? ºi
cu botezul cu care Mã voi boteza puteþi sã vã botezaþi?”. ªi ei au
rãspuns: “Da Doamne, putem”. Atunci le-a zis Iisus: “Cu adevãrat, ºi
voi veþi bea paharul ºi veþi primi botezul Meu (al pãtimirii, al Crucii,
cãreia îi urmeazã Învierea), dar a ºedea de-a dreapta Mea sau de-a
stânga Mea, nu este al Meu a da, ci celor pentru care s-a pregãtit”.
Adicã înãlþarea întru slavã este rânduitã celor care s-au nevoit ºi au
rãspuns ei înºiºi chemãrii dumnezeieºti cu toatã fãptura, cu toatã
fiinþa lor. Altfel spus, fiecãruia îi este datã o tainã, ºi nu suntem de
mai înainte predestinaþi. ªi adaugã Mântuitorul: “Voi ºtiþi cã cei care
se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele ºi cei mai
mari ai lor le stãpânesc. Dar între voi sã nu fie aºa; ci cel ce va voi sã
fie mai mare sã fie slugã, iar cel ce va voi sã fie întâiul sã fie tuturor
slugã. Cãci ºi Fiul Omului n-a venit sã I se slujeascã, ci El sã slujeascã
128 martie 1999. Duminica a V-a din Post
2

ºi sã-ªi dea viaþa, sângele Sãu, preþ de rãscumpãrare (de sfinþire, de

îndumnezeire) tuturor”. Acest cuvânt veºnic, dominând veacurile e
valabil pentru toþi cei care au chemarea ºi împlinesc în lume aceastã
menire de a conduce: cu cât eºti mai mare, cu atât se cuvine sã fii
mai slujitor, mai slugã celorlalþi.
Iar a în a doua pericopã din Sfânta Evanghelie (Luca 7, 36-50),
anume pentru deschiderea sufletului omenesc spre mãrturia unei
sfinte – a Mariei Egipteanca, ne-a vorbit Mântuitorul despre femeia
cea întru pãcate multe, care, auzind cã Mântuitorul se aflã în casa
fariseului Simon, a alergat, a intrat cu îngãduinþã, s-a apropiat de
locul unde se afla Mântuitorul ºi a vãrsat lacrimi; acele lacrimi pentru
care cuviosul Isaac Sirul spune: “Feciorelnic nu e numai cel care ºi-a
pãstrat curãþia (se înþelege cã acela este), dar ºi cel care prin
lacrimi ºi-a spãlat pãcatele ºi a dobândit iarãºi curãþia cea dintâi”.
Cãci e cu putinþã aceasta. ªi, într-adevãr, acea femeie pãcãtoasã –
cum o socotea fariseul Simon – a vãrsat lacrimi, a spãlat picioarele
Mântuitorului, cu pãrul capului le-a ºters, cu mir apoi le-a uns. ªi
fariseul cugeta în el: “De-ar ºti Iisus (de-ar ºti Omul acesta, zice
Evanghelia) cã este pãcãtoasã...” (fariseii aºa socoteau: sã nu te
atingi de pãcãtos, sã nu fii lângã el, sã nu stai la masã cu el; mai
mult, nici Soarele sã nu-l mai priveºti pentru cã Soarele însuºi e pãtat
de privirile oamenilor pãcãtoºi). Iar Mântuitorul, cunoscând cugetul
lui, ºtiþi ce i-a zis: “Simone, am a-þi spune oarece”. “Învãþãtorule,
spune”, a zis Simon. “Iatã, am intrat în casa ta poftit de tine. Apã pe
picioarele Mele n-ai dat (cum era tradiþia atunci: cãlãtorului de la
drum, prin pulbere ºi soare torid, când intra în casa gazdei, i se
oferea sã i se spele picioarele), iar aceastã femeie cu lacrimi Mi-a
spãlat picioarele. Sãrutare nu Mi-ai dat; ea n-a încetat sã-Mi sãrute
picioarele ºi cu mir sã ungã picioarele Mele”. ªi i-a zis parabola unui
cãmãtar. Erau datori acelui cãmãtar unul cu o sumã mare, altul cu o
sumã mai micã. Le-a iertat amândurora datoria. “Care din cei doi
crezi cã îl va iubi mai mult?”. A rãspuns Simon: “De bunã seamã cã
cel cãruia i-a iertat mai mult”. ªi atunci, privind Mântuitorul spre
femeie, a zis lui Simon: “Iartã-se pãcatele ei cele multe, pentru cã
mult a iubit. Iar cel cãruia i se iartã mai puþin (care crede el cã are
pãcate mai puþine!), iubeºte mai puþin”.
Pentru pomenirea de astãzi, a Mariei Egipteanca, am ascultat
îndeosebi aceastã a doua Evanghelie, a femeii pãcãtoase;
pilduitoarea mãrturie a Mântuitorului: “Iartã-se pãcatele cele multe
pentru cã mult a iubit”. Adânc spus: pentru cã nu e nimic, nici un
pãcat de neiertat. Încredinþeazã un cuvânt ºi Sfântul Ioan Gurã de
Aur: “Nici un pãcat nu e de neiertat, decât cel nepocãit”. Cãci nu pot
pãcatele noastre, în oricât de mare mulþime, sã biruie puterea ºi
mila lui Dumnezeu. Încã mai adânc: nu poate rãul birui binele. ªi din
orice stare te-ai afla, te poþi ridica. Mântuitorul, El te ridicã.
 3

Viaþa Cuvioasei Maria Egipteanca este rânduit a se citi tot în

Postul Mare, când prin Evanghelia fiecãrei duminici ni se dezvãluie
acest suiº; cãci acesta este drumul fãpturii: de jos în sus, de la
nefiinþã la fiinþã, de la cãdere la înãlþare. Astfel cã fiecare duminicã
a însemnat o treaptã pe scara aceasta. De la Izgonirea lui Adam din
Rai – cãderea, la Duminica Dreptei Credinþe (a Ortodoxiei) – a
icoanei, care ne face vizibil, aproape de noi, pe Dumnezeu; cerul
întreg – Sfânta Treime, Mântuitorul, Maica Domnului cu toþi sfinþii; ºi
privind icoana sã ne înãlþãm cu mintea dincolo de þãrâna întinatã a
lumii. Apoi Duminica Sfântului Grigorie Palama, care a fost martor al
luminii dumnezeieºti care strãluceºte de la Dumnezeu peste sfinþi, ºi
care strãlucea ºi peste cuvioasa de azi. Pe urmã Duminica Crucii,
care deschide uºa Învierii; Crucea – descoperire a iubirii creatoare, a
iubirii biruitoare asupra pãcatului ºi a morþii, a iubirii care
transfigureazã, în lumina Învierii. A patra duminicã, de acum o
sãptãmînã – a Sfântului Ioan Scãrarul, cu icoana celor treizeci de
trepte de suiº , dupã chipul scãrii lui Iacov, pânã la dobândirea
nepãtimirii, care e cerul pãmântesc; nepãtimire care urmeazã
izbãvirii din moartea sufletului, cum zice el cuvântul pe care îl
repetãm mereu: “Nesimþirea e moartea sufletului înainte de
moartea trupului”. Când nu mai simþi lumina divinã, iubirea divinã,
mila lui Dumnezeu, când nu-L mai simþi pe Dumnezeu nici în fãpturi
nici în tine, atunci sã ºtii cã sufletul tãu, sãrmanul de el, a murit. Sã
pãstrãm acest cuvânt al Sfântului Ioan Scãrarul ca o diademã la
inima noastrã. Dar când ai biruit aceastã nesimþire, suind pe treptele
cãinþei, postului, rugãciunii, credinþei, nãdejdii, dragostei, ajungi la
nepãtimire. Altfel spus, conjugând cuvântul lui Ioan Scãrarul cu al
Sfântului Maxim Mãrturisitorul: “Sã ajungi nepãtimitor faþã de tot
(nimic din lume nu te mai împãtimeºte) ºi compãtimitor cu toþi”.
Adicã nu osîndind lumea, ci primind-o cum a primit-o Mântuitorul pe
pãcãtoasa cu lacrimile ei. Deci nepãtimitor faþã de tot ºi toate ºi
compãtimitor cu toþi.
Viaþa Mariei Egipteanca a fost scrisã de un patriarh – Sofronie
al Ierusalimului (un mare învãþat al Bisericii), dupã mãrturia pe care
el însuºi a primit-o. A fost scrisã, am zice, într-o unitate organicã:
dintre graiul ales ºi analiza duhovniceascã, aºa cum se cuvine unui
mare om duhovnicesc.
Începe istorisirea cu un monah pe nume Zosima, care petrecea
într-o mânãstire cu bun aºezãmânt, de zeci de ani. Ajunsese la al
cincizeci ºi treilea an al vieþii lui. ªi, ducându-ºi zilele cu o veghere
neadormitã, în aceastã conºtiinþã treazã primea adesea ºi luminãri
dumnezeieºti. ªi, în cugetele lui, care neîncetat îi fulgerau înþelesuri
adânci, ºi-a zis la un moment dat: “Oare poate fi o viaþã mai înaltã
decât aceasta pe care am dobândit-o eu?”. Nu trufindu-se pe sine
(precum au grãit Pãrinþii: vederea ochiului mãnâncã binele). El nu în
4

asemenea stare de cuget se afla, ci în dorul de a înþelege, iatã, cum,

pe scara suiºului duhovnicesc, mersul este neistovit ºi neisprãvit.
Cãci în infinitul Dumnezeu, Infinitul binelui ºi al adevãrului, nu este
oprire. Aºa cugeta Zosima. ªi atunci, ca rãspuns la cugetarea lui –
dacã e o stare mai înaltã în suiºul duhovnicesc al sufletului – a fost
întâmpinat de un trimis al lui Dumnezeu, care i-a spus: “Iatã, mergi
spre Iordan; ºi acolo, în cutare loc, vei afla o mânãstire, ºi în acea
mânãstire þi se va descoperi calea suiºului tãu”. ªi ascultând, a
plecat.
Dupã cãlãtorie îndelungã, cum era pe-atunci, a poposit la
vreme de searã la poarta mânãstirii. Acolo, cel însãrcinat cu
vegherea porþii i-a deschis. Mãrturisindu-i dorinþa, l-a cãlãuzit la
stareþ. Stareþul, vãzându-l cu þinutã ºi hainã duhovniceascã, l-a
primit cu drag, cunoscându-i ºi aºezarea sufletului. ªi, dupã ce i-a dat
cuvânt de bun venit, l-a întrebat: “Ce gând te aduce pe la noi? De
unde eºti ºi cu ce sã te folosim?”. Iar el a rãspuns: “De unde sunt nu
este de folos sã-þi spun; dar pentru folos am venit aici”. ªi
mãrturisind dorul cugetului sãu, a fost primit în obºtea mânãstirii. Pe
care iatã cum o descrie autorul acestei lucrãri: “Aºezãmântul lor era
aºa cã neîncetat cugetul ºi buzele lor intonau psalmi, iar lucrul
mâinilor era neîncetat. Cugete lumeºti nu se pomeneau între ei. Grija
de agonisealã nu era cunoscutã. Dãdeau hranã trupului (îndeosebi
pâine ºi apã) atât cât este de folos, iar noaptea era veghere
neadormitã”.
Aºa, intrând ºi el în aceastã rânduialã – cereascã –, a sosit
Postul Mare. ªi era acolo un aºezãmânt deosebit pentru Sfântul ºi
Marele Post: în Duminica I, a Ortodoxiei cum o numim noi, toþi
vieþuitorii se spovedeau ºi se împãrtãºeau, ºi dupã aceea fiecare îºi
pregãtea o petrecere deosebitã pânã la Duminica Floriilor. Cum? κi
luau puþinã merinde: unii pâine, alþii smochine, alþii finice, alþii
nimic ºi mergeau, fiecare pe drumul lui, în întinderea pustiului. Cei
care nu luau merinde se foloseau de ierburile pe care le întâlneau în
cale. ªi aºa petreceau, în aceastã liniºtire în care, cum spune un om
duhovnicesc, sã ajungi sã te simþi în faþa lui Dumnezeu; tu cu
Dumnezeu, în acea întâlnire unicã pentru tine, pentru sufletul tãu, de
care împãrtãºindu-te, sã poþi împãrtãºi; în acea clipã ºi tainã, clipa
ca un atom de eternitate, cum spune atât de frumos cineva, clipa în
care simþi cã este prezentã eternitatea; cum au simþit-o cei trei
ucenici pe Tabor, când au spus: “Doamne, bine este nouã aici”; sau
cum o simþiþi dumneavoastrã în rugãciune, dupã gândul unui
Pãrinte: “Dumnezeu ne vede pe toþi; dar pe Dumnezeu Îl vãd numai
aceia care în timpul rugãciunii altceva nimic nu mai vãd, decât pe
Dumnezeu”. Prin urmare, aceºti cuvioºi mergeau ºi petreceau acele
zile între duminica I ºi a VI-a (a Floriilor); cinci sãptãmâni, deci.
Zosima a plecat ºi el, dupã rânduiala mânãstirii. ªi a mers spre
rãsãrit câteva zile… ªi toþi care au cercetat acele locuri ºtiu cã nu
 5

vezi decât întinderea pustie – piatrã ºi numai piatrã, ºi deasupra

cerul… ªi dacã întâlneºti vreo mânãstire, când treci de poarta ei
simþi înãuntru Paradisul; pentru cã nevoitorii împodobesc ºi biserica,
ºi lãcaºurile lor, ºi grãdina lor cu flori, ca în Rai! Aºadar, Zosima
înainta… ªi, cãutând cu privirea lui ºi cu privirea sufletului lui sã
întâlneascã o vieþuitoare, mâhnit cã nu are acest dar ºi privilegiu,
mãrturiseºte cã, deodatã, undeva în zare i-a apãrut ca o umbrã… S-a
îndreptat într-acolo… ºi era într-adevãr o umbrã de fãpturã
omeneascã. ªi s-au zãrit unul pe altul. Atunci, acea fãpturã, voind sã
se depãrteze, a luat-o la fugã. Zosima – pe urmele ei. El alerga mai
repede. Deodatã le apare în faþã albia unui râu. Ajuns la malul râului,
Zosima i-a strigat: “Nu fugi, fãpturã a lui Dumnezeu!”. Ea trecuse pe
celãlalt þãrm ºi, cu spatele: “Omule al lui Dumnezeu, sunt fire
femeiascã. ªi de când petrec aici… hainele mele de mult au devenit
zdrenþe, ruine, ºi de aruncat. Aruncã-mi haina ta”. El ºi-a dezbrãcat
haina de deasupra (aºa cum purtãm noi în Rãsãrit, douã veºminte,
douã haine), ºi i-a aruncat-o. Femeia s-a acoperit ºi s-au aflat faþã în
faþã. Dar ea, când a strigat, l-a strigat pe nume: “Pãrinte Zosima...”.
El s-a uimit: “De unde mã cunoaºte?!”. ªi în aceeaºi clipã a înþeles cã
luminã dumnezeiascã strãlucea în fiinþa din faþa lui. Drept urmare,
s-a aplecat în faþa ei ºi, cu lacrimi, i-a cerut sã-l binecuvinteze. Ea
însã i-a rãspuns: “Tu eºti preot, cu darul lui Dumnezeu. Eu sã te
binecuvintez pe tine?!”. Ascultând ºi dezvãluindu-i-se ºi taina
aceasta, cã ea l-a recunoscut prin dar cã este preot, mai mult s-a
uimit, ºi i-a spus: “Maicã, da, preot sunt, dar nu dupã vrednicia mea;
or în tine se vede vrednicie; ºi darul Duhului Sfânt care este în tine.
Cã mi-ai cunoscut ºi numele, ºi darul preoþiei… Atunci, þie se cuvine
sã mã binecuvintezi”. Iar ea, ridicându-ºi ochii în sus ºi înãlþându-ºi
mâinile, a început sã se roage. ªi, rugându-se, nu se auzeau întru
totul limpede cuvintele ei, dar, reþineþi, la un moment dat trupul ei
se înãlþa în vãzduh. Cu atât mai mult s-a cutremurat Zosima, ºi cu
atât mai mult a stãruit sã-l binecuvinteze. ªi ea a zis: “Binecuvântat
sã fie Dumnezeu, Care se îngrijeºte de mântuirea oamenilor ºi a
sufletelor”. ªi el a rãspuns: “Amin”. ªi gânduri rele îl încercau când a
vãzut-o înãlþându-se în vãzduh: “Oare aievea?… e fãpturã umanã
sau ispita celui rãu?”. ªi ea a rãspuns: “Dumnezeu, pãrinte Zosima,
sã ne izbãveascã de cel rãu ºi de lanþurile lui, cãci mare este
puterea demonului împotriva noastrã”. Copleºit, bãtrânul s-a aruncat
la pãmânt, spunând cu lacrimi: “Te jur în numele lui Hristos,
Dumnezeul nostru, care s-a nãscut din Fecioarã, pentru care
nevoinþa aceasta o porþi ºi þi-ai istovit trupul, sã nu ascunzi nimic.
Sã faci cunoscute mãreþiile lui Dumnezeu, cãci, dupã cum este scris,
«ce folos are ascunsa înþelepciune ºi ce folos are o comoarã
îngropatã?». Descoperã-ne nouã taina!”.
6

ªi, dupã cum ºtim, ea avea sã-i descopere taina. Iatã pe scurt
mãrturia vieþii ei: “Omule al lui Dumnezeu, sunt din pãrþile
Egiptului2. Iar la doisprezece ani am pãrãsit casa pãrinþilor ºi am
mers în cetatea Alexandriei”. ªi, sãrmana, a spus de-a dreptul cum îºi
dãdea trupul ei celor care atunci (ºi din nefericire încã ºi azi) aveau
patima aceasta a trupului. ªi spune ea: “...nu pentru bani; nu
cerºeam. Îmi câºtigam pâinea din torsul firelor. Ci numai satisfãcând
trupul, plãcerile trupului. ªi aºa, ºaptesprezece ani am petrecut în
patima aceasta. Dar, iatã, era în ajunul zilelor pentru Sãrbãtoarea
Înãlþãrii Dumnezeieºtii Cruci. ªi, aflând cã mulþi din Alexandria se
pregãtesc sã meargã la Ierusalim sã se închine, sã sãrute sfânta,
dumnezeiasca Cruce pe care a fost rãstignit Domnul ºi Mântuitorul
meu, m-am amestecat printre ei, printre tineri, ºi am spus: Nu vreþi
sã mã luaþi ºi pe mine?”. Tinerii au privit-o, au zâmbit cu mirare…
Femeia a insistat: “Vã voi fi de folos (sãrmana de ea). Iatã, vã dau ºi
vouã trupul meu”. Cuviincioºi, tinerii s-au retras. Dar ea n-a cedat. ªi,
când a pãtruns un alt grup în corabie, s-a amestecat ºi ea, chematã
de Dumnezeu. Cum zice Mântuitorul: “Mulþi chemaþi, puþini aleºi”.
Iar Sfântul Chiril al Alexandriei zice: “Ales devine cel care rãspunde la
chemare”. Ea a rãspuns la chemare. S-a amestecat printre tineri, iar
corabia a înaintat spre Ierusalim (pe Marea Mediteranã, de la
Alexandria cãtre Israel). A ajuns la Ierusalim, a coborât iar printre
pelerini, printre închinãtori ºi a înaintat cu ei spre biserica unde se
aflã lemnul Sfintei, de viaþã fãcãtoarei Cruci a Domnului. Apoi au
intrat în bisericã; a dat sã intre ºi ea dupã ei. Dar când a ajuns
dincolo, la uºa prin care se intrã în naosul bisericii, adicã la prag, a
oprit-o o putere. Ce putere a oprit-o?
Toþi cei care cerceteazã mai adânc stãrile sufleteºti ale omului
deosebesc între cele douã lumi: lumea luminii ºi adevãrului, o lume
unicã, ºi lumea pãcatului, cu pãcatul ei, care ºi el e unic. Pe de o
parte, lumea luminii eterne, unicã, rânduitã în trepte ºi cãmãri; ºi, pe
de altã parte, lumea pãcatului, ºi ea cu mulþimea de chipuri ale
patimilor. Or, între cele douã lumi hotãrât cã e un hotar. În adâncul
lui, fiecare dintre noi simte la un moment dat cã existã un prag pe
care nu îl treci tu (aici e tâlcul); nu tu birui, de unul singur, acel prag.
Nu exclusiv cu nevoinþa ta; la ea trebuie sã adaugi dorul tãu, ºi dorul
tãu e înscris în tine de la zidirea ta, de la odrãslirea ta. Atât doar cã
tu îl întuneci. Aºadar tu soseºti la uºã, auzi glasul care te cheamã –
pentru cã iniþiativa aparþine totdeauna lui Dumnezeu – dar nu tu
deschizi uºa. Mai precis, nu tu singur birui pãcatul. Aici e marea
greºealã, marea rãtãcire a lumii, ºi atât de limpede doveditã:
2ªi în vremurile noastre, în Egipt, ortodocºii de acolo (dreptmãritorii, care sunt
aproape de noi în credinþã; azi e o mãrturie comunã) au reînviorat mânãstirea
Sfântului Macarie, cea de la 360; ºi sunt mulþi, peste o sutã de monahi, toþi
învãþaþi, ºi în fiecare duminicã se adunã acolo mii ºi mii de pelerini. Din Egiptul
acesta strãvechi era ºi Maria Egipteanca.
 7

omenirea nu realizeazã cã singurã nu poate face saltul peste fire. A

reuºit omenirea în civilizaþie, în progres, în tehnicã, punând semnul
crucii peste minerale, ºi transformându-le, dacã vreþi, ºi dând atâta
chip, transfigurând materia aceasta. Dar în el însuºi, de unul singur,
omul nu s-a transfigurat; ºi nu se transfigureazã fãrã Dumnezeu.
Sfinþii însã primesc aceastã transfigurare. Drept mãrturie: Maria a
rãmas acolo. Ea a dat sã intre, cum spuneam, cu ceilalþi. De trei ori a
încercat. Când a înþeles cã nu poate, a vãzut deodatã în partea de
alãturi icoana Maicii Domnului… A cãzut în genunchi ºi, cu lacrimi, i
s-a rugat: “Maica Domnului, ajutã-mã! Ajutã-mã! Ajutã-mã! De va fi
sã mã închin ºi eu sfintei Cruci, singura în stare sã rãstigneascã ºi în
mine pãcatul ºi oprirea în care mã aflu, de aici înainte eu însãmi mã
voi lepãda de lume ºi îndatã voi ieºi, oriunde mã vei povãþui…
Schimbarea vieþii mele o simt în clipa aceasta”. ªi a simþit deodatã
un fel de eliberare lãuntricã, ºi o înviorare a întregii fiinþe. Aºa a
simþit Maria Egipteanca în vreme ce se ruga: “Tu, Stãpânã
preabunã, þi-ai arãtat faþã de mine iubirea ta de oameni. Nu te-ai
dezgustat de rugãciunile unei nevrednice. Fecioarã stãpânã, care ai
nãscut dupã trup pe Dumnezeu Cuvântul, ºtiu cã nu este cuviincios
ºi binecuvântat ca eu, atât de necuratã, atât de spurcatã, sã vãd
icoana ta ºi pururea fecioria ta… Ci pentru Fiul tãu Care S-a fãcut Om
sã cheme pe pãcãtoºi la pocãinþã, ajutã-mi mie, singura care n-am
pe cineva într-ajutor… Porunceºte sã mi se îngãduie sã intru în
bisericã ºi sã vãd lemnul pe care S-a rãstignit Dumnezeu Cel nãscut
din tine. Porunceºte, stãpânã, sã-mi fie deschisã ºi mie uºa
dumnezeieºtii închinãri a Crucii. ªi dau chezãºuire, pe tine te dau,
Maicã Sfântã, cã niciodatã nu voi mai pângãri acest trup prin vreo
împreunare pãcãtoasã, ruºinoasã. Dupã ce voi vedea lemnul Crucii
mã voi lepãda numaidecât de toate cele din lume, ºi îndatã plec
acolo unde tu mã chemi ca o chezãºuitoare pentru mine înaintea lui
Dumnezeu”.
ªi aºa a intrat. S-a aplecat în faþa Crucii. “Nu mai era nimeni
acum sã mã dea îndãrãt; nimeni care sã mã împiedice. ªi parcã totul
în jur îmi înlesnea înaintarea, suiºul. ªi m-am învrednicit ºi am
sãrutat Sfânta Cruce. Am simþit cã m-am împãrtãºit în clipa aceea
de Cruce, de puterea Crucii. ªi am mulþumit: «Stãpânã preabunã, te-
ai milostivit faþã de mine. Slavã lui Dumnezeu care primeºte prin
tine pocãinþa pãcãtoºilor». ªi am simþit un cuget: «Ce-ai fãgãduit, sã
plineºti». Pe datã m-am rugat: «Îndrumeazã-mã, Sfântã Maicã». ªi
am auzit din depãrtare un glas: «Dacã vei trece Iordanul, bunã
odihnã vei avea».
Ascultând vocea, am ieºit din bisericã. M-a vãzut un om, mi-a
dat trei monede ºi mi-a zis: primeºte-le pe acestea, maicã. Le-am
luat, am cumpãrat trei pâini… ªi de la omul de la care am cumpãrat
8

pâinile am aflat care e calea spre Iordan. ªi am mers…, am ajuns la

apa Iordanului pe la apusul soarelui, la biserica Sfântului Ioan
Botezãtorul (alãturi de mal). Închinându-mã mai întâi în bisericã, m-
am coborât îndatã la Iordan, mi-am spãlat faþa ºi mâinile cu apa
aceea. Am mâncat jumãtate dintr-o pâine, am bãut apã din Iordan…
A doua zi dimineaþã am trecut pe malul celãlalt cu o micã barcã. ªi
iarãºi m-am rugat. ªi aºa am petrecut aici...”.
“Câþi ani ai petrecut, maicã?”, a întrebat-o Zosima. “Patruzeci
ºi nouã de ani de când mã aflu în acest loc de pustnicie”. “Cum ai
petrecut?”. “O, pãrinte, dacã îmi voi aminti atât de multe primejdii
pe care le-am suferit, de gândurile cumplite care m-au chinuit, mã
tem ca nu cumva sã fiu iarãºi cuprinsã de ele. Crede-mã, pãrinte,
primii ºaptesprezece ani în acest pustiu m-am luptat cu patimile, cu
poftele; m-am zvârcolit. Dar zi ºi noapte m-am rugat neîncetat. Când
încercam sã gust din hranã, doream carnea ºi peºtele pe care le
aveam în Egipt; doream bãutura de vin, atât de plãcutã mie, cãci am
bãut mult vin pe când eram în lume. Aici, însã, nici apã nu aveam sã
gust. Numai îmi aminteam de toate… Lãcrimam, îmi bãteam cu
putere pieptul, ºi în rugãciune vedeam o luminã care strãlucea
înaintea sufletului meu. ªi focul ce se aprindea înlãuntrul nefericitei
mele inimi ºi care mã ardea… ºi din nou ridicam rugãciuni la Maica
Domnului ºi simþeam cum ea mã apãra. Nu mã sculam de la
pãmânt…, se întâmpla sã stau la pãmânt zi ºi noapte pânã ce nu mã
lumina acea dulce luminã care îmi alunga gândurile ce mã tulburau.
Ochiul gândirii mele îl îndreptam totdeauna, fãrã încetare spre Maica
Domnului”.
Avea sã asculte Zosima cu înfricoºare tot acest cuvânt, aceastã
descoperire, cum ea cu acele trei pâini s-a hrãnit ºi cu ierburile din
pustie a trãit acolo patruzeci ºi nouã de ani. ªi, în aceastã grãire faþã
cãtre faþã ºi descoperire divinã, a auzit bãtrânul cum i-a citat din
Scripturã, din cãrþile lui Moise, din Iov, din Psalmi, din Evanghelie ºi
alte tâlcuiri înalte. “Maicã, dar unde ai învãþat sã rosteºti asemenea
mãrturii ºi învãþãturi?”. “Crede-mã, pãrinte, n-am studiat… (Dar
lumina Duhului i-a împãrtãºit adevãrul.) N-am vãzut de când am
trecut Iordanul pe alt om, decât chipul tãu, pãrinte Zosima. ªi te jur
cu întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, cã de la Dumnezeu am
primit har, sã te rogi pentru mine”. Dupã ce a spus acestea, s-a
pornit Zosima sã facã metanii. A strigat cu lacrimi: “Binecuvântat
este Dumnezeu! Cu adevãrat, Doamne, n-ai pãrãsit pe cei ce Te
cautã pe Tine”. Femeia n-a îngãduit sã-i facã metanie. “Te jur, omule
al lui Dumnezeu, sã nu spui nimãnui. Acum mergi în pace. Fã doar
pentru mine ceea ce îþi poruncesc; anume: Rãmâi, pãrinte, precum
am spus, în mânãstire. Chiar dacã vei voi sã ieºi, nu-þi va fi cu
putinþã în duminica întâi. Dar de Joia Mare sã aduci, într-o cupã, într-
 9

un potir, dumnezeiasca Împãrtãºanie a Trupului ºi Sângelui

Mântuitorului. Mã vei gãsi aici, în acelaºi loc”. Cu alte cuvinte, dorea
sã primeascã ºi ea Sfânta Împãrtãºanie. ªi ºi-au fãcut metanie unul
celuilalt. Apoi, ea s-a retras în adâncul pustiului, Zosima ºi-a plecat
genunchii în locul acela ºi a plecat.
Peste un an el nu a mai putut pleca în pustie asemenea
celorlaþi pãrinþi. Dar la Joia Mare a luat Sfânta Împãrtãºanie ºi s-a
îndreptat spre locul unde trebuia s-o întâmpine. A ajuns la acel loc cu
Sfânta Împãrtãºanie ºi s-a pus pe aºteptare bãtrânul. κi zicea
aºteptând: “Nu cumva am împiedicat-o eu sã vinã?”. Atunci, ridicând
ochii spre cer, s-a rugat: “Sã nu mã lipseºti, Stãpâne, sã vãd iarãºi
ceea ce ai îngãduit Tu sã vãd, o asemenea descoperire a puterilor
Tale!”. Pe când bãtrânul se ruga, deodatã cuvioasa femeie s-a arãtat
în faþa lui. Sta de partea cealaltã a Iordanului, de unde venise.
Zosima s-a ridicat cu bucurie ºi a vãzut-o cã înseamnã Iordanul cu
semnul Cinstitei Cruci. A pãºit apoi pe apã ºi mergea pe deasupra
apelor îndreptându-se cãtre el. Zosima a dat din nou sã-i facã
metanii. Ea însã l-a oprit, strigând: “Ce faci, pãrinte? Eºti preot ºi þii
în mâinile tale Taina Sfintei Împãrtãºiri a Trupului ºi Sângelui lui
Hristos”. S-a cutremurat bãtrânul. Ea s-a înfãþiºat ºi a rostit:
“Binecuvinteazã, pãrinte!”. El a rãspuns tremurând: “Cu adevãrat
Dumnezeu este nemincinos. El a fãgãduit cã cei care se curãþesc pe
ei înºiºi se vor asemãna lui Dumnezeu, atât cât este cu putinþã.
Slavã Þie Hristoase Dumnezeul nostru, care n-ai îndepãrtat
rugãciunea mea ºi mila Ta de la robul Tãu. Slavã Þie Hristoase
Dumnezeul nostru, care mi-ai arãtat prin aceastã roabã a Ta cât de
mult eram eu depãrtat de desãvârºire. Eu, care mã întrebam: Oare e
chip mai mare de desãvârºire? ªi Tu acum mi-ai descoperit aceastã
mare arvunã a Învierii înseºi”. Apoi au rostit împreunã Simbolul
credinþei (Crezul), Tatãl nostru, i-a binecuvântat creºtetul cu
dezlegare (ea se spovedise mai înainte), ºi a strigat aºa: “Acum
libereazã pe roaba Ta, Stãpâne, dupã cuvântul Tãu în pace, cã au
vãzut ochii mei mântuirea Ta”. ªi i-a spus bãtrânului: “Iartã-mã,
pãrinte, dar îndeplineºte-mi ºi altã dorinþã...”. Dupã ce s-a
împãrtãºit, deci, cu Trupul ºi Sângele Mântuitorului, cealaltã
rugãminte a fost: “În anul urmãtor vino iarãºi la acel pârâu unde m-
ai întâlnit, aici”. ªi la aceste cuvinte i-a arãtat cãlugãrul ce avea în
paneraº. Ea ºi-a atins vârful degetelor de linte, a luat trei boabe, le-a
dus la gurã spunând cã “ajunge darul Duhului pentru a pãstra
neîntinatã fiinþa sufletului”. Dupã care a zis din nou cãtre bãtrân:
“Pentru Domnul, roagã-te pentru mine ºi-þi adu aminte de mine,
nevrednica”. A însemnat din nou apa Iordanului, a trecut pe
deasupra ºi s-a îndepãrtat.
10

Dupã trecerea anului a revenit Zosima ºi, cum mãrturiseºte

cartea, alergând la acea minunatã priveliºte, a dat de-a lungul pustiei
de unele semne care arãtau cã a gãsit locul cãutat. S-a rugat: “Aratã-
mi, Doamne, comoara Ta”. Dupã ce s-a rugat, s-a dus la locul care
avea chipul unui pârâu, acolo unde o întâlnise prima oarã. ªi a vãzut
în faþã, spre rãsãritul Soarelui, pe cuvioasa zãcând, adormitã. Mâinile
îi erau aºezate pe piept, iar trupul ei era îndreptat cu faþa spre
rãsãrit. Alergând într-acolo, Zosima a cãpãtat curaj, a spãlat
picioarele fericitei cu lacrimi, a plâns îndelung… Apoi a vãzut o
însemnare scrisã pe pãmânt, care glãsuia: “Îngroapã, pãrinte
Zosima, în acest loc, trupul smeritei Maria. Dã þãrânei þãrâna.
Roagã-te mereu cãtre Domnul pentru mine. M-am sãvârºit în ziua lui
farmutie3, chiar în noaptea Patimii celei mântuitoare, dupã
împãrtãºirea Cinei celei dumnezeieºti”. Atunci s-a sãvârºit ºi a rãmas
acolo, neatinsã de nimic ºi de nimeni.
Bãtrânul a încercat sã-i facã groapã. Dar cu slãbiciunea lui, ºi în
piatra pustiului… nu izbutea. ªi spune hagiograful cã s-a ivit atunci
un leu. S-a apropiat de trupul cuvioasei, lingându-i picioarele. ªi omul
s-a cutremurat din nou: cum poate animalul acesta sãlbatic sã
poarte ºi el semn al dumnezeiescului har?! Leul a început sã se
apropie de bãtrân salutându-l, nu numai cu miºcãrile sale, ci ºi prin
intenþia vãditã pe care i-o arãta. ªi atunci bãtrânul – “De vreme ce
eu, Doamne, nu izbutesc… ºi trupul ei a rãmas atât...” – a fãcut semn
leului, acesta l-a primit, a fãcut groapã ºi a dat þãrânei þãrâna.
Iubiþilor, câteva gânduri care rãsar de aici. Mai întâi: fãptura
mea, din harul lui Dumnezeu, eu pot sã o sfinþesc sau pot sã o
întinez pânã la stricãciunea ei. Fiecare se zideºte (toatã fãptura) prin
gândire. Dar gândirea poate fi ºi a þãrânei, cum spune Andrei
Criteanu: “Mintea cu totul þãrânã mi-am fãcut”. Dacã ne e gândul
numai la þãrânã, la pofte, la drogul plãcerilor, adicã în trup, atunci
trupul meu, care-i vas al Duhului Sfânt, eu singur mi-l distrug. În
schimb, dacã fãpturii mele îi dau har dumnezeiesc, îi dau
descoperirea dumnezeiascã, îi dau Evanghelia, îi dau rugãciunea, îi
dau Sfintele Taine, îi dau cugetare dumnezeiascã, nu mã
transfigureazã? Gândul meu nu transformã orice în bine sau în rãu?!
Deci, cu ce mã hrãnesc eu, în sufletul meu, aceea devin. ªi atunci
aceastã gândire divinã, revelaþia dumnezeiascã, ea este, cu o vorbã
actualã, ºtiinþificã, informaþia mea; informaþia fãpturii mele. De
acolo s-a ºi nãscut aceastã viziune, a informaþiei: de la informaþia
divinã. Ea devine, ea este informaþia mea – descoperirea
dumnezeiascã, Evanghelia, rugãciunea, Tainele. ªi acestea mã
schimbã; din orice stare m-aº afla.
Iubiþilor, nu este altã cale. Fiecare trebuie sã gândeascã: toate
sunt bune; cãci Dumnezeu toate le-a fãcut; numai pãcatul nu l-a

3Martie, dupã numãrãtoarea egiptenilor, iar dupã romani în aprilie.

 11

fãcut Dumnezeu. Deci ºi ºtiinþa e bunã. Dar pânã unde mã duce ea?
Pânã la ce nivel? Pânã la acea mãsurã a cunoaºterii lumii acesteia,
care e muritoare; mai mult nu poate. ªi alt rãspuns, rãspuns al
sfinþirii mele, al înãlþãrii mele, nu este. Dacã mã aflu într-o
încercare, o îndoialã, mintea îmi spune ce vede ea. Însã, o, Doamne,
Tu ce-mi oferi! Tu-mi oferi salvarea mea; din orice stare m-aº afla.
Gândiþi-vã la aceastã femeie: pânã la 29 de ani, sãrmana, cât de jos
a ajuns! Dar nu e nici un loc, oriunde te-ai afla, sã nu te poþi salva;
de oriunde te poþi salva. ªi oricât de jos a decãzut, s-a ridicat la
înãlþimea înãlþimilor. Pentru oricine e valabil. Doamne, de aceea
spunem: ce nãdejde, ce putere uimitoare de salvare ne oferã o
asemenea viaþã pe care a creat-o Dumnezeu, iar Biserica ne-o
împãrtãºeºte.
Mai mult, ridicat din starea aceasta, nu numai sufletul se
înalþã; ºi trupul ei era acum înãlþat. Cum mãrturisesc dumnezeieºtii
Pãrinþi ai Filocaliei: prin puterea harului dumnezeiesc, har mai presus
de fire, ºi lutul se uºureazã – zice Patriarhul Calist –, ºi povara trupului
se subþiazã ºi pluteºte, înãlþându-se. Înseamnã cã ºi trupul se
împãrtãºeºte de har.
Toate acestea, deodatã, îþi descoperã chemarea, ºi
posibilitatea ta, omule, ºi a oricui din lumea aceasta, de înãlþare. Îþi
descoperã sensul vieþii, adevãrul luminos, dumnezeiesc, ºi arvuna
învierii. Îþi insuflã tãria cã, da, Hristos a înviat cu adevãrat ºi S-a
fãcut început al învierii.
Iar dovadã, arvunã a învierii, cum ai dat celor trei ucenici pe
Tabor, dai fiecãrui suflet care Te cautã, Te doreºte pe Tine, Doamne.
Tu le dãruieºti toate acestea cum le-ai dãruit Mariei Egipteanca, prin
cãinþa ei, prin lacrimile ei, prin rugãciunile ei, prin dorul ei de Crucea
Ta care sã rãstigneascã patimile ºi poftele. Cum zice dumnezeiescul
Pavel: “Cei ce sunt ai lui Hristos trupul ºi patimile ºi le-au rãstignit”.
ªi, rãstignindu-le ºi dobândind lumina Evangheliei Tale (cuvântul Tãu),
a rugãciunii, a dumnezeieºtii Împãrtãºanii cu trupul ºi sângele Tãu, ºi
trupul nostru se schimbã ºi se înalþã.
Aceasta este, dacã vreþi, revelaþia unei asemenea vieþi,
mãrturia unei asemenea vieþi; întocmai dupã cuvântul Bisericii:
Doamne, mai înainte de sfârºit, pânã ce nu pier, mântuieºte-mã! ªi
un alt cuvânt: Iar cel ce biruie, de aici se înalþã, prin puterea Tatãlui,
a Fiului ºi a Sfântului Duh, cu rugãciunile Preacuratei Sale Maici ºi ale
Cuvioasei Maria Egipteanca. Amin.