TEMA 2: ACTIVITATEA ECONOMICĂ ŞI ELEMENTELE EI DE BAZĂ

1. Nevoile umane şi interesele economice

2. Resursele economice şi bunurile economice
3. Conţinutul activităţii economice şi fazele ei

Scopul temei: analiza nevoilor umane, a resurselor şi a bunurilor economice şi a fazelor

activităţii economice.

Obiectivele temei: După studierea acestei teme, ar trebui să fiţi capabili:

 să analizaţi trăsăturile nevoilor umane şi a legii creşterii nevoilor umane;
 să explicaţi structura piramidei lui A. Maslow referitor la nevoile umane;
 să analizaţi resursele economice şi legea rarităţii resurselor economice;
 să explicaţi problema alegerii raţionale şi a costului de oportunitate;
 să determinaţi clasificarea bunurilor economice;
 să analizaţi utilizarea şi valoarea mărfii;
 să analizaţi fazele activităţii economice;
 să explicaţi importanţa curbei posibilităţilor de producţie.

2.1. Nevoile umane şi interesele economice

Economia politică studiază modul în care societatea foloseşte resursele limitate pentru a
satisface nevoile nelimitate. Orice activitate economică reprezintă procesul de transformare a
resurselor economice în bunuri economice, în scopul satisfacerii nevoilor umane. Nevoile umane
apar, mai întâi, sub forma a ceea ce oamenilor le este necesar pentru existenţă, pentru formarea şi
dezvoltarea lor (hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, instruire etc.). Nevoile umane se manifestă ca
un ansamblu de cerinţe materiale, economice, sociale, spirituale ce pot fi satisfăcute de
societate, reieşind din gradul atins în dezvoltarea societăţii şi capacitatea oamenilor de a
conştientiza aceste cerinţe. În literatura de specialitate toate nevoile sunt clasificate în 3 grupe:
1. nevoi naturale (fiziologice, biologice) sunt cele necesare oricărui individ (aerul, apa,
hrana, îmbrăcămintea, locuinţa etc.);
2. nevoi sociale (de grup, convieţuire, comunicare) sunt cele resimţite ca membri ai
diferitor socio-grupuri şi care pot fi satisfăcute prin acţiunea lor comună;
3. nevoi raţionale (spiritual-psihologice, de instruire, de perfecţionare profesională,
culturală) ele ţin de trăsăturile oamenilor şi devin deosebit de importante, pe măsura progresului
preocupând raţionalitatea, educaţia.
Teoria ierarhiei nevoilor a fost elaborată de psihologul american Abraham Maslow, care
ierarhizează nevoile umane, în funcţie de prioritatea lor în cinci categorii:
 Figura 5
 Nevoile fiziologice sunt nevoile de bază ale corpului uman: hrana, apa, somn, adăpost, etc. Ele
sunt dominante atunci cînd nu sunt satisfăcute la un nivel acceptabil. În acest caz, nici o altă
nevoie nu poate sta la baza motivaţiei.
 Nevoile de siguranţă şi securitate cuprind nevoia de stabilitate, protecţie împotriva
îmbolnavirilor, a vătămărilor fizice, a dezastrului economic, a factorilor ocazionali şi
imprevizibili, nevoia de structură, de ordine şi lege. De obicei, nevoia de securitate este activă
şi dominantă în cazuri deosebite, cum ar fi: războiul, epidemiile, catastrofele naturale,
dezorganizarea societăţii, crize economice, nevroze, situaţii negative cronice.
 Nevoile sociale sunt legate de natura socială a omului. Iniţial, Maslow s-a referit la ele ca
nevoi de dragoste şi apartenenţă. În această categorie intră şi nevoia de prieteni, de relaţii
agreabile cu cei din jur, nevoia de familie.
 Nevoia de stimă cuprinde două grupe de nevoi delimitate în funcţie de unghiul de abordare,
care poate fi intern sau extern. Din punct de vedere intern, nevoia de stimă cuprinde dorinţa de
putere, realizare, încredere, independenţă, libertate, iar, din punct de vedere extern, dorinţa de
a avea reputaţie sau prestigiu, statut, faimă şi glorie, recunoaştere, demnitate, apreciere.
Satisfacerea acestor nevoi duce la încredere în sine, conştientizarea valorii proprii, sentimentul
de a fi util şi necesar în lume.
 Nevoia de autorealizare (autoactualizare) este dorinţa unei persoane de a se realiza ca o
personalitate unică, în concordanţă cu potenţialul său şi în cadrul limitelor impuse de realitate.
Satisfacerea acestei nevoi permite individului să-şi realizeze potenţialul, talentele şi
capacităţile de care dispune, totodată, va duce şi la creşterea celorlalte nevoi.
 O nevoie odată satisfacută încetează să mai fie motivatoare. Nevoile de nivel superior, mai ales
cele personale (stimă, realizare), sunt mult mai puternice, sub aspect motivaţional, decît cele de
nivel inferior şi efectul lor este mai îndelungat.
O altă clasificare a nevoilor a propus Georg Wilhelm Friedrichi Hegel.
1. Nevoi fiziologice;
2. Nevoi de siguranță (securitate);
3. Nevoi religioase;
4. Nevoi de cunoaștere.
F. M. Dostoevskii clasifica nevoile astfel:
1. Nevoi pentru bunuri materiale necesare pentru a susține viața;
2. Nevoi de cunoaștere;
3. Nevoi de asociere mondială a oamenilor.
Nevoile umane se caracterizează prin următoarele trăsături:
 Nevoile umane sunt nelimitate ca număr, manifestându-se sub forma principiului creşterii şi
diversificării trebuinţelor (moda, publicitatea, etc.). Legea nevoilor crescânde presupune că, sub
acţiunea dezvoltării producţiei, a publicităţii şi a modei, cresc cantitativ şi se perfecţionează
calitativ nevoile umane.
 Nevoile umane sunt limitate în volum. Între amplificarea nevoilor economice (nelimitate) şi
resursele economice (limitate) există o contradicţie care se manifestă prin legea rarităţii
resurselor, adică resursele şi bunurile sunt relativ limitate.
 Nevoile umane au o dublă determinare:
- obiectivă, fiind rezultatul condiţiilor de viaţă existente la un moment dat în societate și
depinzând de gradul de civilizaţie şi cultură a populaţiei;
- subiectivă, adică nevoile economice depind de factori biologici, sociali, psihologici,
morali, tradiţii, obiceiuri, fiecare individ devenind un subiect economic care constată cât
de mare este intensitatea trebuinţei sale.
 Nevoile umane sunt concurente şi substituibile, pot fi înlocuite cu satisfacerea altora.
 Nevoile umane sunt complementare, evoluând de cele mai multe ori în sensuri identice.
 Nevoile umane au caracter reproductibil şi repetabil (proces de repetare).
Nevoile umane constituie motorul întregii dezvoltări social-economice. Principalele nevoi
sunt nevoile economice (nevoile de bunuri şi servicii). Aceste nevoi servesc drept motiv de bază
în dezvoltarea producţiei şi a progresului tehnico-economic în ansamblu. Deşi se află într-o
legătură reciprocă, nevoile umane nu trebuie confundate cu interesele economice. Interesele
economice pot fi definite ca o formă de manifestare a nevoilor umane şi pot fi clasificate astfel:
1) Din punct de vedere al purtătorilor intereselor, se disting:
 interese economice individuale, particulare, private;
interese economice ale microgrupurilor sociale, ale întreprinderilor,
organizaţiilor cu caracter local;
interese economice naţionale, statale, denumite şi interese generale;
interese economice internaţionale;
interese economice mondiale, planetare.
2) Din punct de vedere al rolului îndeplinit în viaţa economică a societăţii:
interese economice fundamentale;
interese economice nefundamentale, secundare, terţiare etc.
3) Din punct de vedere al caracterului legăturilor cu subiecţii purtători, se disting:
interese economice directe;
interese economice
indirecte.
4) Din punct de vedere al duratei manifestării lor în timp, se disting:
interese permanente;
interese periodice;
interese rare.

2.2. Resursele economice şi bunurile economice

Orice activitate umană presupune utilizarea de resurse specifice, în cantităţi determinate şi

de calitate adecvată. Resursele economice reprezintă totalitatea elementelor ce pot fi utilizate şi
atrase în procesul de producere şi obţinere de bunuri economice şi servicii necesare pentru
satisfacerea nevoilor umane. Resursele naturale, împreună cu cele umane, formează resursele
primare, alături de care, o importanţă deosebită, revine resurselor economice derivate, care
reprezintă rezultatul folosirii şi acumulării resurselor primare, potenţând eficienţa utilizării
tuturor resurselor economice. Cu alte cuvinte, resursele economice reprezintă ansamblul
potenţialului natural, material, ştiinţific şi tehnologic, informaţional, financiar şi uman, de care
dispune societatea la un moment dat.
Resursele economice pot fi clasificate:
1. Resurse materiale, care includ:
a) resurse materiale primare:
- elemente materiale: pământul, fauna, flora, minereurile, lemnul, apa, etc.;
- forţe energetice: căderea apelor, energia solară, reacţiile chimice.
b) resurse economice derivate: echipamente şi tehnologii de producţii, infrastructura
materială şi socială.
2. Resurse umane, care includ:
a) resurse primare – populaţia;
b) resurse derivate – stocul de învăţământ, cunoştinţe ştiinţifice, inovaţiile.
3. Resurse financiare – mijloacele băneşti concentrate la dispoziţia agenţilor economici.
4. Resurse informaţionale – date, informaţii sistemice informaţionale pentru conducere,
modele, etc.
In funcţie de posibilitatea de recuperare a resurselor în urma procesului de producţie,
acestea pot fi:
- recuperabile;
- partial recuperabile;
- nerecuperabile: sunt cele derivate, bunuri de consum.
Analizand resursele naturale, economiştii fac două distincţii esenţiale: utilizabile şi
neutilizabile; regenerabile şi neregenerabile (Figura 6). O marfă este denumită utilizabilă atunci
când firmele sau consumatorii pot beneficia de întreaga sa valoare economică.

Regenerabile Neregenerabile
Pădurile, terenuri Petrolul, gazele
Utilizabile agricole, energia solară naturale, cuprul,
nisipul
Rezervele de peşte, Apa din pânza freatică,
calitatea aerului, locurile clima, deşeurile radioactive
Neutilizabi pustii,
le priveliştile montane

Figura 6. Tipuri de resurse naturale

Sursa: P. A. Samuelson, W. D. Nordhaus, Economie politică.

Pentru resursele epuizabile (petrolul şi gazele naturale) problema economică centrală este
alocarea lor în timp şi spaţiu, iar pentru cele regenerabile, utilizarea prudentă este obiectivul
principal, ceea ce permite maximizarea valorii lor. Se consideră neregenerabilă o resursă care
există în cantităţi limitate şi care nu se regenerează suficient de rapid, pentru a fi relevantă din
punct de vedere economic. Exemplele tipice de resurse neregenerabile sunt combustibilii fosili şi
resursele minerale.
În raport cu nevoile, resursele economice sunt limitate. De aici rezultă şi caracteristica de
bază a resurselor economice: caracterul lor relativ limitat. Raritatea resurselor reflectă legea
economică generală. Legea rarităţii resurselor presupune că volumul, structurile şi calitatea
resurselor economice şi bunurilor se modifică mai încet decât volumul, structurile şi
intensitatea nevoilor umane. Consecinţele acestei legi sunt:
1. Resursele economice dobîndesc un anumit preţ şi solicită o utilizare raţională;
 2. Devine relativ limitat volumul bunurilor produse, ceea ce determină apariţia problemei
alegerii, care este denumită problema fundamentală a organizării activităţii economice (Ce este
necesar de produs? În ce mod de produs? Pentru cine de produs?). Această problemă presupune
obţinerea rezultatelor maxime cu cheltuieli minime de resurse economice la fiecare unitate de
produs. Din multiple variante de folosire a resurselor rare, oamenii pot alege obţinerea acelor
bunuri ce satisfac mai bine nevoile lor.
Resursele economice nu trebuie confundate cu bunurile economice. Bunurile economice
reprezintă rezultatul utilizării eficiente a resurselor economice care satisfac anumite nevoi
personale sau sociale. Bunurile economice pot fi divizate în:
Bunuri economice libere, aflate în natură, ale căror cantitate, raportată la cerinţele
oamenilor, apare ca nelimitată (aerul, apa, lumina solară, vântul etc.);
Bunuri economice limitate (terenuri agricole, cărbune, gaz etc.);
Bunuri materiale directe (de consum - alimentare si nealimentare) şi indirecte (de
producţie: materie prima, maşini, instalaţii);
Bunuri nemateriale (necorporale) – prestări de servicii.
După gradul de prelucrare, bunurile economice pot fi:
Bunuri iniţiale (materia primă);
Bunuri intermediare (aflate în diferite faze de producţie);
Bunuri finale (destinate consumului final).
În funcţie de sectorul din care provin, bunurile economice se divizează:
Bunuri primare (agricultura, pescuitul, industria extractivă);
Bunuri secundare (construcţiile, industria prelucrătoare);
Bunuri terţiare (transport, telecomunicaţii, servicii bancare).
În funcţie de subiectul care le utilizează, bunurile economice pot fi:
Bunuri private
Bunuri publice
În condiţiile economiei de piaţă, majoritatea bunurilor economice se manifestă în formă
de marfă. Marfa reprezintă un bun economic creat în baza factorilor de producţie destinate
pentru schimb, prin intermediul mecanismului de cumpărare-vânzare. Marfa se manifestă în
următoarele forme:
în formă de obiecte de consum personal şi productiv;
în formă de resurse naturale (loc de pământ, cărbune, petrol, gaz);
în formă de forţă de muncă;
în formă de capital real (maşini, utilaje);
în formă de servicii manageriale şi de marketing;
 în formă de rezultate ale activităţii ştiinţifice (brevete, inovaţii);
în formă de monedă şi hârtii de valoare;
în formă de bunuri materiale şi nemateriale.
Orice bun în formă de marfă are 2 laturi:
1. Utilitatea
2. Valoarea.
Utilitatea bunurilor economice sau valoarea de întrebuinţare reflectă gradul de
satisfacere a nevoilor umane. Deosebim: utilitate unitară (folosire de la un bun); utilitate totală
(folosire de la toate bunurile), utilitate marginală (folosire de la ultimul bun). Legea utilităţii
marginale descrescânde presupune că, pe măsura creşterii consumului bunurilor, utilitatea
lor marginală se reduce.
Valoarea de schimb a bunurilor economice reprezintă raportul dintre două mărfuri care
conţin aceeaşi cantitate de factori de producţie (exemplu: 1 kg de carne = 60 kg de cereale). În
aceste condiţii este necesar îndeplinirea următoarelor condiţii:
- la procesul schimbului trebuie să participe, cel puţin, două persoane cu căte un bun;
- bunurile schimbate trebuie să reprezinte utilitate reciprocă.
Sunt cunoscute teoriile valorii de schimb:
 VALOARE – MUNCĂ (cheltuieli identice)
 VALOARE – UTILITATE (inegalitatea schimbului).

2.3. Conţinutul activităţii economice şi fazele ei

Acţiunea umană reprezintă un mod concret de manifestare a omului pentru a-şi asigura
satisfacerea nevoilor. Acţiunea umană se imparte în acţiuni practice şi actiuni teoretice. Acţiunile
umane practice reprezintă un raport între om şi natură, prin care omul urmăreşte satisfacerea
nevoilor prin utilizarea resurselor economice. Acţiunea umană teoretică reprezintă un raport între
om şi natură, prin care omul urmăreşte să înveţe şi să deprindă modul de utilizare eficientă a
resurselor economice. Cea mai importantă componentă a activităţii umane este activitatea
economică. Activitatea economică reprezintă activitatea fundamentală concretă de lupta a omului
cu raritatea resurselor. Totalitatea acţiunilor economice desfăşurate la un moment dat formează
economia. Aşadar, activitatea economică reprezintă un proces complex de atragere, alocare şi
utilizare eficientă a resurselor economice, în scopul satisfacerii nevoilor umane. Activitatea
economică include diferite activităţi umane: activitatea de producţie şi reproducţie; activitatea de
organizare a procesului de schimb; activitatea de organizare a repartiţiei bunurilor; activitatea
ştiinţifică; activitatea de ocrotire a mediului ambiant. Principalele forme de activitate economică
sunt:
 a) De producţie;
b) De circulaţie (de schimb);
c) De repartiţie (distribuire);
d) De consum.
Aceste 4 forme de activitate formează fazele procesului de producţie.
1) Faza de producţie include activităţile legate de combinarea şi utilizarea factorilor de
producţie, în scopul obţinerii bunurilor economice. Producţia este divizată în:
 Producerea bunurilor materiale: producţia industrială, producţia agricolă, producţia în
domeniul de construcţie, producţia de servicii materiale (servicii comunale, servicii de
comerţ, servicii de transport etc.)
 Producerea bunurilor nemateriale: producţia de servicii nemateriale (servicii juridice,
servicii medicale, servicii de instruire etc.), producţia bunurilor nemateriale (producţia
obţinută în urma activităţii intelectuale: manuale, tablouri, opere etc.)
Serviciile materiale şi nemateriale formează sectorul de servicii.
2) Faza de circulaţie (schimb) include activităţile economice legate de deplasarea în
spaţiu a bunurilor materiale şi trecerea lor de la o persoană la alta, pe calea vânzării - cumpărării.
3) Faza de repartiţie (distribuire) include activităţile legate de procesul de distribuire şi
redistribuire atât a venitului naţional, cât şi a veniturilor obţinute în urma utilizării factorilor de
producţie (salariul, dobânda, profitul, dividendul etc.).
4) Faza de consum include activităţile legate de organizarea si exercitarea consumului
personal şi productiv. La această fază, se determină gradul de folosire efectivă a bunurilor,
precum şi se verifică utilitatea acestora şi concordanţa lor cu nevoile umane.

Totalitatea activităţilor ce cuprind producţia, repartiţia, schimbul şi consumul bunurilor

materiale şi a serviciilor economice formează economia societăţii. Principiul de bază al
activităţii economice este obţinerea rezultatelor maxime cu cheltuieli minime. Pentru a
realiza acest principiu este aplicată curba posibilităţilor de producţie, care ilustrează problema
rarităţii resurselor şi reflectă combinările a doua bunuri care pot fi produse cu un volum dat de
resurse. În alegerile efectuate pentru satisfacerea nevoilor cu resurse limitate, trebuie sa ţinem
cont de următoarele principii economice:
a) principiul rationalităţii: conform acestui principiu oamenii acţionează în funcţie de
propriul interes, urmărind fie obţinerea utilităţii totale maxime, fie obţinerea profitului maxim.
b) principiul eficienţei şi optimalităţii: eficienţa economică presupune ca raportul efect -
supraefort să fie maxim (supraunitar) sau raportul efort - supraefect sa fie minim (subunitar).
Orice individ maximizează efectele obţinute la un efort dat sau minimizează cheltuielile
efectuate pentru obţinerea rezultatelor dorite.
 c) principiul ecologic: atât în calitate de consumator, cât şi în calitate de producător
oamenii sunt obligaţi, datorită resurselor limitate, să aleagă, dintre multitudinea variantelor avute
la dispoziţie, cea mai bună alternativă.
Sacrificarea unei alternative în favoarea alteia presupune un cost numit cost de
oportunitate sau cost al alegerii. Costul de oportunitate reprezintă costul celei mai bune dintre
alternativele sacrificate. Costul de oportunitate (CO) este un cost relativ, pentru că măsoară
câstigul prin pierdere şi un cost real, pentru că se exprimă prin valoarea celei mai bune dintre
alternativele sacrificate. Pentru alegerea alternativei posibile, raţionale, agenţii economici trebuie
să ţină cont de volumul de resurse, de cerere şi ofertă, de rata profitului aşteptat.

valoarea bunului la care se renunţă;

valoarea bunului ales pentru consum.

În procesul de producţie, costul de oportunitate se evidentiază cu ajutorul frontierei

posibilităţilor de producţie sau a curbei transformării. Frontiera posibilităţilor de producţie
(FPP) evidentiază posibilităţile de alegere în producţia a două bunuri economice. FPP este un
instrument de analiză, cu ajutorul căreia se ilustrează modul de alocare eficientă a resurselor
pentru obţinerea producţiei dorite. Exemplu: presupunem ca un producător ce poate realiza, prin
activitatea economica, atât bunul X, căt şi bunul Y.

Variante de Coste de
Bunul X Bunul
producţie oportunita
Y te
1 0 16
2 2 15
3 4 13
4 6 10
5 8 6
6 10 1
7 12 0

CO = ; 2)CO =

Obţinerea unei producţii mai mari se poate realiza pe cale intensivă, prin creşterea
eficienţei utilizării factorilor de producţie şi pe cale extensivă, prin creşterea volumului
resurselor economice. Situaţiile în care apare costul de oportunitate:
  atunci când venitul disponibil este utilizat pentru a consuma bunurile X şi Y; creşterea
cantităţii consumate din bunul X presupune reducerea cantităţii consumate din bunul Y.
 când utilizăm resursele avute la dispoziţie pentru a ne sadisface nevoile X şi Y,
creşterea satisfacerii nevoii X presupune într-o mai mică măsură satisfacerea a nevoii
Y.
 când utilizăm resursele pentru a produce bunurile X şi Y, creşterea cantităţii din bunul
Y presupune reducerea cantităţii din bunul X.

Cuvintele – cheie

 activitate economică  resurse informaţionale

 consum economic  resurse umane
 cost de oportunitate  repartiţie

 bun economic  schimb economic

 interese economice  utilitate
 marfă  valoare
 producţie  valoare de
întrebuinţare
 resurse economice  valaoare de schimb
 resurse financiare

Probleme de recapitulare

1. Ce reprezintă nevoile umane şi cum pot fi ele clasificate?

2. Analizaţi repartizarea nevoilor după A. Maslow.
3. Care sunt condiţiile de apariţie a nevoilor economice?
4. Care este deosebirea dintre resursele şi bunurile economice?
5. Structura resurselor materiale şi ale bunurilor economice.
6. Analizaţi cele două laturi a mărfii: utilitate şi valoare.
7. Scopul activităţii economice şi fazele ei.
Bibliografie

 A. Cojuhari, T. Manole, T. Grunzu, Teorie Economică. – Chişinău: U.T.M., 2004, p. 17 -20.

 Dumitru Moldovanu, Curs de teorie economică. – Chişinău: Editura ARC, 2006, p. 27-37.
 Mihai Grosu, Economie politică. – Chişinău: Editura Evrica, 2001, p.15-24.
 Valeriu Umaneț, Economie politică. – Chişinău: U.S.M., 2004, p. 7 -27.
 Niţă Dobrotă, Economie politică. – Bucureşti: Editura Economică, 1997, p. 16-26.
 Jacquea Genereux, Economie politică. – Bucureşti: Editura ALL BECK, 2000, p 27-30.
 О. П. Сорочан, Экономическая теория. – Кишинэу: ЭАМ, 2008.с. 50-62.
 В.М. Соколинский, Экономическая теория. – Москва:КНОРУС, 2008. с 33-47.

TEMA 3: EVOLUŢIA FORMELOR DE ORGANIZARE

A ACTIVITĂŢII ECONOMICE

1. Esența proprietăţii. Tipurile şi formele de proprietate

2. Economia naturală, economia de schimb şi economia de piaţă contemporană
3. Sistemele economice contemporane
4. Banii şi funcţiile lor

Scopul temei: analiza relaţiilor de proprietate şi a formelor de organizare a activităţii

economice.
Obiectivele temei: După studierea acestei teme ar trebui să fiţi capabili:
 să analizaţi relaţiile de proprietate în aspect juridic şi în aspect economic;
 să analizaţi structura, tipurile şi formele de proprietate;
 să evidenţiaţi avantajele şi dezavantajele proprietăţii private şi publice;
 să analizaţi agenţii economici ca subiecți ai proprietăţii;
 să determinaţi trăsăturile economiei naturale;
 să evidenţiaţi trăsăturile economiei de schimb;
 să analizaţi fazele de apariţie a banilor şi funcţiile lor;
 să cunoaşteţi principalele teorii ala banilor;
 să analizaţi elementele principale ale sistemului economic;
 să analizaţi tipurile şi modelele sistemelor economice;
 să evidenţianţi trăsăturile sistemului economiei de piaţă bazat pe libera concurenţă;
 să evidenţiaţi specificul sistemului economiei mixte (sistemul economiei contemporane);
 să analizaţi sistemul economiei tradiţionale;
 să evidenţiaţi trăsăturile sistemului economiei de comandă.

3.1. Esența proprietăţii. Tipurile şi formele de proprietate

Proprietatea, ca categorie economică, reprezintă un ansamblu de relaţii dintre oameni în

legătură cu însuşirea bunurilor economice existente în societate, relaţii guvernate de norme
sociale specifice diferitor perioade istorice. Proprietatea asupra mijloacelor de producţie
determină în mâinile cui să se află puterea economică şi cea politică în societate. Proprietatea
poate fi analizată în 3 aspecte: juridic, economic şi filosofic.
 În aspect juridic, proprietatea reprezintă un bun care aparţine cuiva şi care reflectă 3
forme de drept:
a) Dreptul de a poseda, de a dispune (dreptul de a stăpâni eficient bunul dat);
b) Dreptul de a utiliza, de a folosi (dreptul de a utiliza laturile utile a bunului dat);
 c) Dreptul de a administra (dreptul de a determina soarta bunului dat).
În aspect economic, proprietatea reprezintă relaţii economice de gospodărire, care apar între
oameni, în procesul de producţie. Relaţiile economice de proprietate cuprind:
a). relaţiile de însuşire a factorilor de producţie, care reflectă legăturile economice dintre
oameni şi relaţiile fată de bunuri ca obiecte;
b). relaţiile de folosire economică a mijloacelor materiale, care apar în condiţiile când
proprietarul mijloacelor de producţie personal nu se ocupă cu utilizarea lor, dar transmite
dreptul de utilizare a acestora altor persoane;
c). relaţiile de realizare economică a proprietăţii. Realizarea economică a proprietăţii are loc
numai în cazul dacă ea aduce proprietarului un anumit venit în formă de profit, dobândă,
rentă, dividend.
În aspect filosofic, omul se implică în relaţiile de proprietate şi se realizează ca fiinţă
umană, manifestându-şi responsabilatea prin propritatea pe care o posedă şi pe care o integrează
social prin folosire eficientă.
Proprietatea exprimă legătura dintre subiectul şi obiectul ei. Persoanele care deţin anumite
bunuri de proprietate şi îşi exercită direct drepturile asupra lor reprezintă subiecţii proprietăţii.
Obiectele proprietăţii sunt bunurile în jurul cărora se creează relaţii de proprietate.

SUBIECŢII PROPRIETĂŢII OBIECTELE PROPRIETĂŢII

 Persoanele fizice, inclusiv cele străine;
 Persoanele juridice, inclusiv cele străine;
 Guvernul (statul);
 Organele de administrare publică locală;
 Organizaţiile internaţionale.
 Terenurile arabile şi bogăţiile subterane;
 Clădirile, utilajul, instalaţiile;
 Rezultatele activităţii intelectuale -
proprietatea intelectuală;
 Banii şi hârtiile de valoare.

Figura 7. Subiecţii şi obiectele proprietăţii

Sursa: Elaborată de autori
Sursele de apariţie a proprietăţii sunt:
a) proprietatea obţinută în urma utilizării muncii salariate;
b) proprietatea obţinută în urma activităţii antreprenoriale;
c) proprietatea obţinută în baza activităţii intelectuale;
d) proprietatea obţinută prin moştenire;
e) proprietatea obţinută pe calea restabilirii dreptului de proprietate;
f) proprietatea obţinută din alte activităţi care nu contravin legislaţiei în vigoare.
Tipurile şi formele de proprietate:
1) Proprietatea privată;
2) Proprietatea publică;
 3) Proprietatea mixtă – o îmbinare a celor două de mai sus.
Proprietatea privată se manifestă în 3 forme: proprietatea privată individuală bazată pe
munca personală (gospodării ţărăneşti); proprietatea privată bazată pe utilizarea muncii
salariaţilor; proprietatea privată asociativă (SRL, SA, cooperative etc.).
AVANTAJ DEZAVANTAJE
E
 Asigură autonomie economică  Duce la concentrarea şi
deplină unităţilor economice; centralizarea capitalului şi formarea
 generează concurenţă reală între agenţii monopolului;
economici;  contribuie la divizarea societăţii în bogaţi
și săraci;
 stimulează libera iniţiativă în crearea şi
dezvoltarea întreprinderilor;  provoacă stări de nesiguranţă în rândurile
micilor producători în lupta de
 asigură o cointeresare şi motivaţie în concurenţă.
muncă şi economisire;
 constituie fundamentul
libertăţilor individului şi ale democraţiei
economice; Dezavantajele pot fi minimizate prin
intervenţia statului în activitatea
 se adaptează la cerinţele pieţei mult mai economică.
uşor.
Figura 8. Avantaje şi dezavantaje ale proprietăţii private
Sursa: Elaborată de autori

Proprietatea publică ocupă o parte considerabilă de bunuri ce se află în proprietatea

statului şi diferitor administraţii publice locale. Proprietatea publică se manifestă în 2 forme:
proprietatea publică de stat şi proprietatea publică municipală.

AVANTAJ
E
 Permite organizarea unor activităţi cu
riscuri mari, pe care agenţii economici
privaţi nu le pot suporta;
 cuprinde unele domenii de activitate care
presupun investiţii mari de capital;
 asigură satisfacerea multor nevoi sociale;
 oferă o posibilitate mai durabilă a
locurilor de muncă.
DEZAVANTAJE
 Nu stimulează suficient iniţiativa
lucrătorului şi a interesului economic
personal;
 admite nerentabilitatea unor întreprinderi;
 duce la frânarea concurenţei şi aplicarea
preţurilor de monopol;
 favorizează elemente de birocratism

Figura 9. Avantaje şi dezavantaje ale proprietăţii publice

Sursa: Elaborată de autori
Proprietatea mixtă reprezintă o combinare a proprietăţii private şi a celei publice, se
manifestă în următoarele forme:
1. proprietatea mixtă cu participarea capitalului public naţional şi străin, (S.A. “Moldova Gaz”);
2. proprietatea mixtă cu participarea capitalului privat naţional şi străin (S.A. “Ionel”);
3. proprietatea mixtă cu participarea capitalului naţional public şi privat (S.A. “Franzeluța”);
 3.2. Economia naturală, economia de schimb şi economia de piaţă contemporană

Economia naturală apare odată cu apariţia societăţii umane. Ea a predominat până la finele
sec. al XVIII - lea. Economia naturală reprezintă acea formă de organizare a activităţii
economice în condiţiile căreia toate bunurile ce se produc sunt consumate nemijlocit în
interiorul gospodăriei, fără a apela la schimb. Actualmente, rămăşite ale economiei naturale
întâlnim în unele ţări din Africa Centrala şi America Latina.
Economia naturală are următoarele trăsături:
 producătorul activează izolat de alţi producători;
 producătorul este înzestrat cu mijloacele de producţie necesare;
 produsul creat în gospodăria dată aparţine producătorului şi familiei lui;
 funcţionează diviziunea naturală a muncii;
 munca este principalul izvor de existentă şi de acumulare a averii;
 forţa de muncă nu prezintă marfă şi are o mobilitate scăzută;
 principalele ramuri sunt: agricultura, meşteşugul casnic, vânatul, pescuitul;
 relaţiile dintre oameni sunt transparente ca relaţii între oameni şi nu ca relaţii dintre
obiecte;
 producţia bunurilor este bazată pe o tehnică de rutină, de aceea şi eficienţa economică este
mică;
 are loc păstrarea tradiţiilor naţionale, care se transmit din generaţie în generaţie
Pe măsura aprofundării diviziunii sociale a muncii economia naturală, treptat, cedează
locul economiei de schimb. Economia de schimb apare în perioada de descompunere a comunei
primitive, în urma apariţiei proprietăţii private şi a diviziunii sociale a muncii. Economia de
schimb este forma de organizare a activităţii economice în care agenţii economici produc
bunuri în vederea vânzării, obţinănd, în schimbul lor, altele, necesare satisfacerii cerinţelor.
Economia de schimb are următoarele trăsături:
 La baza economiei de schimb se află diviziunea socială a muncii şi specializarea ei.
 Autonomia şi independenţa economică a producătorului este bazată pe proprietatea privată și
dau posibilitatea de a lua decizii referitor la volumul de producţie şi volumul de realizare a
mărfurilor.
 Este bazată pe specializarea în domeniile de care dispun mai multe resurse disponibile.
 În economia de schimb rolul principal îl joacă piaţa, unde se desfăşoară tranzacţiile de
cumpărare-vânzare. În cadrul pieţei, schimbul de bunuri poate fi direct, marfă-marfă, sau
schimbul indirect, prin intermediul banilor: marfă – bani –marfă.
 Bunurile economice îmbracă forma de marfă.
 În economia de schimb, ca echivalent general (intermediar), apare moneda.
În prezent, există o mare varietate de tipuri specifice de organizare şi reglare a activităţii
economice, dar sistemul economiei de piaţă a devenit predominant în lumea contemporană. Intre
economia de piaţă şi economia de schimb se pune adesea semnul egal, datorită faptului că prima
păstrează majoritatea trăsăturilor caracteristice enumerate anterior. Astfel, economia de piaţă este
considerată o formă evoluată a economiei de schimb. Economia de piaţă este un mecanism
complex de coordonare a oamenilor, a activităţilor şi firmelor, printr-un sistem de pieţe şi de
preţuri.
Pilonii acesteia sunt piaţa şi preţurile. Piaţa este un mecanism prin intermediul căruia se
realizează legătura dintre cumpărători şi vanzători în vederea stabilirii preţului şi cantităţii pentru
un anumit bun sau serviciu. Preţurile coordonează deciziile producătorilor şi consumatorilor.
Dacă preţurile mari tind să contribuie la reducerea volumului achiziţiilor efectuate de
consumatori şi să încurajeze producţia, atunci preţurile mici incurajează consumul şi
descurajează producţia.
Principalele trăsături ale economiei de piaţă sunt considerate următoarele:
 Raportul dintre cerere şi ofertă determină principiile de prioritate în producerea bunurilor.
 Preţurile se formează în mod liber pe piaţă.
 În economia de piaţă există numeroase centre de decizie autonome, legate printr-o reţea de
interdependenţe.
 Există un pluralism al formelor de proprietate, în care proprietatea privată are rolul esenţial.
 Subiecţii fiecărei forme de proprietate îşi asumă, în mod autonom şi pe deplin, dreptul de a
decide în condiţii de risc şi incertitudine, suportand integral consecinţele acestora.
 Economia de piaţă este motivată şi condusă de concurenţă, care determină utilizarea
raţională a resurselor umane şi materiale.
 Statul este prezent în economie, şi urmăreşte respectarea regulilor şi este un agent economic,
care respectă integral regulile economiei de piaţă.

3.3. Sistemele economice contemporane

Sistemul economic reprezintă ansamblul relaţiilor şi instituţiilor care caracterizează viaţa

economică a unei societăţi determinate. Sistemul economic include: relaţiile economice bazate
pe diferite forme de proprietate asupra resurselor economice şi a rezultatelor activităţii
economice; formele organizatorice de gospodărire; mecanismele de reglare macroeconomică;
relaţiile şi legăturile economice dintre subiecţii activităţii economice. Istoria omenirii cunoaşte
mai multe sisteme economice, principalele fiind: sistemul economiei de piaţă bazat pe libera
concurenţă; sistemul economiei de piaţă contemporane sau economia mixtă; sistemul economiei
tradiţionale; sistemul economiei de comandă.
I. Sistemul economiei de piaţă bazat pe libera concurenţă
Acest sistem a luat naştere în secolului XVII şi a durat până la începutul secolului al XX –
lea. Principalele trăsături, care îl caraterizează, sunt:
 proprietate privată asupra resurselor investiţionale şi a rezultatelor activităţii economice;
 concurenţa liberă, loială, perfectă între agenţii economici;
 formarea preţurilor în urma confruntării cererii şi ofertei;
 libertatea economică a producătorului de a decide: ce, cum, pentru cine de produs, şi a
consumatorului de a alege bunurile necesare pentru consum;
 autoreglarea economiei de piaţă.
II. Sistemul economiei de piaţă contemporane (sistemul economiei mixte)
Actualmente acest sistem funcţionează în majoritatea ţărilor lumii. Acest sistem economic
a apărut la începutul secolului al XX – lea, în urma schimbărilor cardinale care au avut loc în
economie: dezvoltarea accelerată a procesului tehnico-ştiinţific; dezvoltarea rapidă a
infrastructurii de producţie şi socială; apariţia noilor forme de concurenţă imperfectă; extinderea
intervenţiei statului în activitatea economică.
Trăsăturile sistemului economiei mixte:
 sistemul dat este bazat pe proprietatea privată şi publică;
 existenţa diferitor forme de gospodărie (individuală, colectivă, corporativă etc.);
 existenţa planificării activităţii economice la nivel micro şi macro (la nivel micro planificarea
se manifestă în formă de strategii de marketing a întreprinderii respective, iar la macro nivel
are loc planificarea indicativă, care prevede elaborarea programelor de stat în diferite
domenii de activitate);
 îmbinarea mecanismelor pieţei (cererea, oferta, preţul, concurenţa) cu mecanismele reglării
de stat (reglarea sistemului fiscal, a masei monetare, a salariul minim);
 există libertatea deplină a agenţilor economici de a lua decizii;
 preţurile pentru majoritatea bunurilor economice se formează liber, prin negocieri între
vânzători şi cumpărători, fără intervenţii administrative ale statului şi fără practici
monopoliste;
 existenţa diferitor forme de concurenţă (monopol, oligopol);
 eficienţă economică, bazată pe o structură tehnico-economică modernă (factori de producţie,
nivel calitativ, mod de combinare) şi pe libertate economică şi democraţie;
  în sistemul economiei mixte sunt elaborate programe de protejare socială a populaţiei
(programa de susţinere a persoanelor cu dificultăţi, sistemul de pensionare, programe de
dezvoltare socială);
 în economia mixtă există un sistem financiar-bancar ramificat, modern echipat, care-şi asumă
reglarea operativă a masei monetare şi prestarea agenţilor economici a serviciilor şi
informaţiilor necesare adoptării deciziilor respective.
AVANTAJ DEZAVANTAJE
E
 Asigură dezvoltarea echilibrată a  Nu poate înlătura aşa - numita “lege a
economiei naţionale; junglei”, care duce la limitarea activităţii
micului business;
 contribuie la formarea preţului de
echilibru;  nu poate înlătura monopolismul în
 contribuie la concordanţa dintre cerere şi domeniul de producţie şi în domeniul de
oferta la nivel macroeconomic; realizare a mărfurilor şi a serviciilor;

 contribuie la utilizarea raţională a  nu poate înlătura dezechilibrele

factorilor de producţie şi a resurselor economice (crizele economice, şomajul,
economice; inflaţia şi alte dezechilibre economice).

 contribuie la stimularea dezvoltării

progresului tehnico-ştiinţific în toate
domeniile de activitate;
 asigură libertatea economică a agenţilor
economici.

Figura 10. Avantaje şi dezavantaje în sistemul economiei de piaţă contemporane

Sursa: Elaborată de autori
În cadrul economiei mixte se deosebesc următoarele modele:
1) Modelul Nord – American (anglo-saxon)
SUA, Marea Britanie, Australia, Noua Zeelandă, Canada etc.
Acest model are următoarele trăsături:
- reducerea sectorului public în economie;
- creşterea rolului pieţei în reglarea activităţii economice;
- stimularea ofertei (acordarea subvenţiilor);
- formarea preturilor în dependenţă de mecanismele pieţei;
- reducerea impozitelor în scopul stimulării investiţiilor de capital;
- reglarea masei monetare;
- diferenţierea veniturilor;
- gradul redus de securitate economică faţă de riscuri (de şomaj, sărăcie, boală).
2) Modelul economiei de piaţă social – orientat
Germania, Austria, Olanda etc.
 Acest model prevede:
- creşterea ponderii sectorului de stat în economie (Germania 25%, alte tari 30%);
 - îmbinarea organică a mecanismelor pieţei cu protecţia socială a populaţiei (acordarea
pensiilor şi diferitor ajutoare destul de înalte);
- fixarea preturilor la mărfurile de prima necesitate şi asigurarea stabilităţii preţurilor;
- stimularea atât a întreprinderilor mici şi mijlocii cât şi a gospodăriilor de fermieri, ceea ce
contribuie la formarea clasei mijlocii (75%) a populaţiei;
- diferenţa dintre salariul minim şi maxim constituie 1:24.
3) Modelul Suedez (nordic)
Suedia, Norvegia, Finlanda, Danemarca
Acest model se caracterizează prin:
- stabilirea unor rate înalte de impozitare, în scopul asigurării şi acumulării resurselor
necesare pentru satisfacerea nevoilor sociale (40% - 50% din nivelul veniturilor);
- asigurarea echitaţii sociale şi reducerea inegalităţii în avere;
- asigurarea gratuită a serviciilor medicale şi de învăţământ;
- susţinerea şi dezvoltarea sectorului cooperatist.
4) Modelul Francez
Franţa şi, parţial, Italia
Acest model se bazează pe:
- extinderea sectorului public în baza naţionalizării întreprinderilor private şi, îndeosebi, a
infrastructurii sociale. Actualmente, în sectorul public al Franţei, se creează 35% din
producţia industrială;
- extinderea tendinţelor dirijiste în activitatea economică (programarea macroeconomică şi
elaborarea programelor de stat de dezvoltare a economiei naţionale);
- îmbinarea mecanismelor pieţei cu sistem de planificare indicativă.
5) Modelul Japonez (paternalist)
Japonia
Acest model prevede:
- dezvoltarea marilor corporaţii si a companiilor transnaţionale care sunt susţinute de către
stat (Honda, Nisan, Mitsubishi, MitsuMoto);
- reglarea de către stat a economiei, în baza elaborării programelor economice naţionale;
- rămânerea în urmă a salariului de la ritmul de creştere a productivităţii muncii, ceea ce
contribuie la scăderea costurilor de producţie şi la creşterea competitivităţii produselor;
- angajarea pe viaţă a lucrătorilor la firmele japoneze;
- existenţa sentimentului de mândrie naţională şi patriotism;
- diferenţierea dintre venituri este relativ mică şi constituie cel mult 1:17;
- clasa mijlocie este cea mai numeroasă şi constituie 85% - 90% din întreaga populaţie.
 III. Sistemul economiei tradiţionale
Acest sistem a apărut în anii 50-70 ai secolului al XX – lea în urma destrămării sistemului
colonial. În aceasta perioadă de timp, fostele tari coloniale au căpătat independenţa politică,
fiind, totodată, dependente economic de tarile metropole.
Trăsăturile sistemul economiei tradiţionale:
- se bazează pe tehnică şi tehnologii devansate;
- există diferite forme de gospodărie, inclusiv gospodăria naturală (triburi);
- există divizarea populaţiei în caste, tradiţii vechi în domeniul de producţie, tradiţii
religioase ce influenţează negativ asupra eficienţei economice;
- este dezvoltat sectorul de stat care are ca funcţie de bază dezvoltarea infrastructurii de
producţie şi societate;
- capitalul străin are o pondere înaltă şi utilizează resursele naturale şi forţa de muncă la un
nivel jos.
IV. Sistemul economiei de comandă
Acest sistem a apărut în prima jumătate a secolului al XX – lea, în URSS (1917) şi în alte
ţări exsocialiste din Europa, Asia şi America Latină.
Trăsăturile sistemul economiei de comandă:
- proprietate de stat asupra mijloacelor de producţie şi asupra rezultatelor de producţie;
- dirijarea de către sistemul birocratic de comandă;
- dominanţa monopolistă de stat în toate domeniile de activitate;
- lipsa concurenţei libere între producători;
- aprovizionarea şi redistribuirea centralizată a resurselor materiale, financiare şi de muncă;
- dominanţa şi dictatul producătorului faţă de consumator;
- dezechilibre între sectoarele şi ramurile de producţie;
- lipsa stimulării materiale a producătorilor, fapt ce se reflectă negativ asupra productivităţii
muncii şi a calităţii produselor.
În cadrul fiecărui sistem economic, există mai multe modele naţionale de organizare a
economiei, care sunt condiţionate de particularităţile istorice, de nivelul de dezvoltare
economică, de condiţiile sociale şi naţionale ale fiecărei ţări. Sistemul economiei de comandă a
cunoscut mai multe modele: modelul sovietic, modelul iugoslav, modelul polonez, modelul
cubanez, modelul chinez. Actualmente, rămăşiţe ale sistemului economiei de comandă se
păstrează în Coreea de Nord, Cuba şi, parţial, în China.
 3.4. Banii şi funcţiile lor

Apariţia banilor a însemnat o mare descoperire în istoria omenirii, fapt ce poate fi

comparată cu apariţia limbajului. Banii servesc ca instrument în relaţiile de schimb între oameni,
la fel cum limba serveşte ca mijloc de comunicare între oameni. Procesul de apariţie a banilor e
legat de etapele de dezvoltare a economiei de schimb intermediat de monedă. Schimbul monetar
cuprinde patru faze:
a) faza în care, în calitate de echivalent în procesul de schimb, serveau unele mărfuri mai
fregvent solicitate (sarea, blănurile, vitele ş.a);
b) faza în care, în calitate de echivalent de schimb, serveau metalele preţioase (lingourile sau
obiectele de aur, argint, aramă etc.);
c) faza în care, în calitate de echivalent al schimbului, serveau monedele bătute (în China
monedele bătute au apărut în sec. al XI – lea î.e.n., în Grecia - în sec. al VIII – lea î.e.n., în Roma
- în sec. al V – lea î.e.. Prima personalitate al cărei chip a apărut pe monedă este Alexandru
Macedon). Monedele de aur şi argint au circulat până la primul răbzboi mondial;
d) faza în care, în calitate de echivalent al schimbului, au devenit banii de hârtie şi
bancnotele. Bancnotele au apărut în Europa în sec. al XVII – lea şi circulau de rând cu monedele de
aur şi de argint.
Funcţiile banilor:
1) Funcţia de măsură a valorii; valoarea exprimată în bani a mărfii constituie preţul ei.
Banii îndeplinesc funcţia de măsură a valorii mărfii în mod ideal (abstract).
2) Funcţia de mijloc de circulaţie a mărfurilor şi a serviciilor. Schimbul de mărfuri se
realizează după formula marfă – bani – marfă. Această funcţie prevede existenţa banilor
reali.
3) Funcţia de mijloc de plată. Această funcţie cuprinde operaţiunile de plată a salariilor,
creditelor şi a altor plăţi obligatorii, adică atunci când actele de vânzare – cumpărare nu
coincid în spaţiu şi timp.
4) Funcţia de acumulare. Dacă în trecut ca mijloc de acumulare serveau monedele din aur şi
argint, în prezent, acumularea banilor serveşte ca obiect de folosinţă îndelungată: terenuri,
aur, pietre scumpe, hârtii de valoare, imobil etc.
5) Funcţia de bani universali. Până la mijlocul sec. al XX – lea în calitate de bani universali
servea aurul. Actualmente, această funcţie este îndeplinită de către lira sterlina engleza,
euro, dolarul american, yenul japonez, utilizate în comerţul extern, deservirea turismului și
acordarea împorumuturilor internaţionale.
Rolul economic al banilor:
1) banii reprezintă “sângele” care irigă întregul sistem economic după expresia lui Paul
Samuelson;
2) banii servesc ca etalon general al schimbului pentru toate mărfurile şi serviciile;
3) banii contribuie la atragerea şi utilizarea eficientă a factorilor de producţie (muncă, resurse,
capital);
4) banii servesc drept instrument de distribuire şi redistribuire a bunurilor în societate;
5) banii servesc drept instrument de control financiar al tuturor activităţilor economice;
6) banii contribuie la sporirea productivităţii muncii şi rentabilităţii (eficienţei) producţiei la
nivel micro şi macroeconomic.
Moneda trebuie să corespundă următoarelor cerinţe:
1) să fie acceptabila de toţi agenţii economici;
2) să fie durabilă în timp;
3) să sa fie convenabilă în circulaţie;
4) să fie identică;
5) să aibă o valoare stabilă;
6) să fie divizibilă;
7) să fie apărată de falsificări.
Totalitatea instrumentelor băneşti, de care dispune economia naţională la un moment dat,
constituie masa monetară. Masa monetară include următoarele elemente: moneda în
numerar; cecuri la purtător; cont la vedere în băncile comerciale; cont bancar pe termen;
acţiunile (care pot fi vândute sau cumpărate); activele reale (obiecte de lungă durată, care pot fi
realizate). Masa monetară are două componente: disponibilităţile băneşti propriu-zise, care pot
să stingă imediat o datorie sau să mijlocească direct o tranzacţie comercială; disponibilităţile
semimonetare, care necesită una sau mai multe operaţiuni pentru ca posesorul lor să ajungă la
bani lichizi (acţiunile, cambiile, biletele de ordin ş a.).
Una dintre funcţiile sistemului monetar este reglarea procesului de circulaţie a banilor.
Cantitatea de bani necesară pentru asigurarea circulaţiei normale a mărfurilor şi a serviciilor
poate fi calculată în baza următoarei formule:

SP - C  Pc  AR
CB  VR ,

unde: CB – cantitatea banilor în circulaţie;

SP – suma preţurilor la mărfuri şi servicii;
C – suma preţurilor la mărfurile realizate în credit;
 Pc – suma plăţilor curente;
AR – suma achitărilor reciproce;
VR – viteza de rotaţie a monedei.
Referitor la circulaţia banilor există mai multe teorii:
1) Teoria Metalistă a banilor, ce a apărut în epoca mercantelistă. Potrivit acestei teorii,
valoarea şi capacitatea de cumpărare a monedei (banilor) depinde de cantitatea metalelor
preţioase reflectată în moneda respectivă.
2) Teoria Nominalistă a banilor, potrivit căreia, banii reprezintă un instrument de calcul ce
este determinat de către organele statale.
3) Teoria cantitativă a banilor, potrivit căreia valoarea şi capacitatea de cumpărare a banilor
depinde de cantitatea lor aflată în circulaţie: cu cât există mai mulţi bani, cu atât valoarea
lor scade, şi invers.
4) I. Fisher – o variantă a teoriei cantitative a banilor, potrivit căreia valoarea banilor depinde
de volumul de mărfuri, de nivelul de preţuri şi de viteza de rotaţie a unităţii monetare.
TP
M= V
5) Teoria Monetaristă a banilor, formulată de Milton Freedman, potrivit căreia cantitatea de
bani aflată în circulaţie trebuie să crească cu acelaşi ritm de sporire a produsului intern brut.

Cuvinte – cheie

 autoconsum  funcţiile banilor

 bani  proprietate
 bancnote  proprietate privată
 bani electronici  proprietate asociativă
 bani de hârtie  proprietate publică
 bani metalici  proprietate mixtă
 bani scriptulari  proprietate intelectuală
 diviziunea muncii  producţie de mărfuri
 economie naturală  specializare economică
 economie de schimb  economic corporatist
 concurenţă perfectă  model vest-european
 concurenţă imperfectă  sistem economic
 economie de comandă  sistem economic real mixt
 economie mixtă  sistem economic de
 comandă
 economie de piaţă  sistem al economiei de piață
 model anglo-saxon  sistem economic tradiţional
 model nordic-european  sistem economic artizanal
 model paternalist  sistem ecomic închis

 model social de piaţă

Probleme de recapitulare
 1. Ce reprezintă proprietatea în calitate de categorie economică?
2. Ce subînţelegem prin conţinutul economic şi juridic al proprietăţii?
3. Caracterizaţi tipurile şi formele de proprietate din Republica Moldova.
4. Argumentaţi avantajele şi dezavantajele proprietăţii private şi publice.
5. Ce reprezintă economia naturală şi care sunt trăsăturile ei?
6. Care sunt trăsăturile economiei de schimb?
7. Ce reprezintă producţia de mărfuri?
8. Analizaţi modelele sistemului economiei mixte şi specificul acestora.
9. Explicaţi procesul şi fazele de apariţie a banilor.
10. Explicaţi, prin exemple concrete, principalele funcţii ale banilor.
11. Care trebuie sa fie atributele monedei?
12. Determinaţi cantitatea de bani necesară pentru circulaţia de mărfuri şi servicii, dacă se
ştie că: suma preţurilor la mărfurile şi serviciile destinate realizării e de 10 mlrd. lei, suma
preţurilor la mărfurile realizate în credit – 3,1 mlrd. lei, suma preţurilor la mărfurile cu
termenul de plată expirat – 2 mlrd. lei, mărimea plăţilor reciproc realizate – 2,8 mlrd. lei,
viteza de rotaţie a leului e de 6.
Bibliografie

 A. Cojuhari, T. Manole, T. Grunzu, Teorie Economică. – Chişinău: U.T.M., 2004, p. 23 - 29.

 Dumitru Moldovanu, Curs de teorie economică. – Chişinău: Editura ARC, 2006, p. 38 - 49.
 Mihai Grosu, Economie politică. – Chişinău: Editura Evrica, 2001, p.26-40.
 Valeriu Umaneț, Economie politică. – Chişinău: U.S.M., 2004, p. 48 - 59.
 Niţă Dobrotă, Economie politică. – Bucureşti: Editura Economică, 1997, p. 31 - 48.
 Jacquea Genereux, Economie politică. – Bucureşti: Editura ALL BECK, 2000, p 16 - 25.
 О. П. Сорочан, Экономическая теория. – Кишинэу: ЭАМ, 2008.с. 80 - 90.
 В.М. Соколинский, Экономическая теория. – Москва:КНОРУС, 2008. с 33 - 47.
 Legea nr.100-XV din 7.03.03. Despre privatizare. Monitorul oficial al R. Moldova nr.51-53
din aprilie 2003.
 Legea nr.179-XVI din 10 iulie 2008 “Despre parteneriatul public- privat”.Monitorul oficial
al R. Moldova nr.165-166 din 2 septembrie 2008.

TEMA 4: ÎNTREPRINDEREA – PRINCIPALA UNITATE A ECONOMIEI

1. Definirea întreprinderii şi caracteristicile ei
2. Clasificarea întreprinderilor
3. Indicatorii de bază a activităţii întreprinderii

Scopul temei: evidenţierea rolului întreprinderii în viaţa economică a societăţii.

 Obiectivele temei. După studierea acestei teme, ar trebui să fiţi capabili:
 să prezentaţi esenţa întreprinderii;
 să evidenţiaţi funcţiile întreprinderii moderne;
 să analizaţi diferite forme de organizare a activităţii întreprinderilor în
Republica Moldova;
 să evidenţiaţi trăsăturile specifice ale activităţii intreprinderilor în R. Moldova;
 să prezentaţi şi să explicaţi indicatorii economici ai activităţii întreprinderii;
 să analizaţi principalele surse de finanţare a afacerilor.

4.1. Definirea întreprinderii şi caracteristicile ei

Întreprinderea este o unitate instituţională de bază a economiei naţionale, care se

caracterizează printr-un gen specific de activitate, funcţionalitate, organizare tehnologică, prin
capacitatea de a produce bunuri, de a se conduce şi gestiona raţional, precum şi prin autonomia
sa financiară. Astfel, întreprinderea reprezintă spaţiul în care se reunesc şi se combină factorii
de producţie, se desfăşoară procesul de producţie, se produc bunuri economice şi se creează
valoare nouă, pe baza diviziunii sociale a muncii şi a cooperării directe şi indirecte între toţi
cei care o compun şi o reprezintă.

Caracteristicile întreprinderii:
 Scopul fundamental este producerea de bunuri economice sau prestarea de servicii.
 Pentru a răspunde acestui scop, întreprinderea trebuie să dispună de un patrimoniu,
doar pe această bază fiind posibilă asumarea riscului unei activităţi economice.
 Întreprinderea combină factorii de producţie pentru realizarea unui bun sau serviciu.
 Întreprinderea produce în exclusivitate pentru piaţă, de aceea pulsul pieţei se reflectă în
activitatea ei. Deciziile acestora se bazează pe informaţii privind: cererea şi oferta celorlalţi
producători; preţurile; indicii producţiei, ai salariilor, ai costului vieţii, ai ocupării forţei
de muncă; investiţiile actuale şi de perspectivă.
 Finalitatea întreprinderii este maximizarea profitului, care reprezintă condiţia
supravieţuirii şi dezvoltării întreprinderii şi, indirect, condiţia prosperităţii sociale.
 Trăsăturile întreprinderii:
 identitate tehnică – în dependenţă de genul de activitate sunt folosite anumite utilaje,
instalaţii;
 identitate organizaţională - presupune existenţa unui colectiv unic de lucrători, unit cu
scopul şi sarcini comune, existenţa unui organ unic de conducere pentru acest colectiv;
 identitate economică - se exprimă prin faptul că activitatea tuturor subdiviziunilor şi
serviciilor întreprinderii se organizează şi se înfăptuiesc pe baza unui plan şi calcul
economic unic. Întreprinderea, fiind o unitate economică independentă, are dreptul juridic
de a avea relaţii reciproce cu alte întreprinderi şi organizaţii;
 identitate socială - reiese din faptul că întreprinderea este agentul principal al relaţiilor
economice. Întreprinderea, ca un organism autonom, este un producător nu numai de bunuri
materiale, dar şi de venit naţional, aducându-și astfel aportul la rezolvarea problemelor
sociale comune.
Ca sistem economic, întreprinderea, prezintă un subiect de gospodărere independent, cu
dreptul de persoană juridică sau fizică, colectivul căreia, pe baza folosirii proprietăţii ei, produce
şi realizează producţie, îndeplineşte lucrări şi acordă servicii, cu scopul obţinerii unui profit cât
mai mare. În societate, întreprinderea îndeplineşte, concomitent, funcţii economice şi funcţii
sociale, putând fi privită ca entitate cu mai multe dimensiuni:

 dimensiune economică, deoarece în întreprindere se creează avuţia;

 dimensiune socială, deoarece reprezintă o comunitate de oameni ce muncesc împreună şi

a căror interacţiune o fac funcţională;

 dimensiune juridică, pentru că se bucură de autonomie, indiferent de mărimea sau natura

activităţii sale.

Funcţiile întreprinderii:
1) Funcţia de cercetare-dezvoltare prevede:
a) cercetarea şi elaborarea proiectelor de dezvoltare a întreprinderii;
b) elaborarea programelor strategice de investire a capitalului;
c) perfecţionarea sistemului informaţional.
2) Funcţia de producţie prevede:
a) combinarea factorilor de producţie în scopul organizării proceselor de producţie;
b) producerea de bunuri materiale şi servicii;
c) exercitarea controlului asupra calităţii produselor fabricate;
d) crearea condiţiilor normale de lucru pentru personalul de producţie şi cel
administrativ;
 e) obţinerea profitului.
3) Funcţia comercială prevede:
a) aprovizionarea întreprinderii cu materie primă, combustibil şi alte materiale necesare
pentru exercitarea procesului de producţie;
b) organizarea comercializării produselor fabricate;
c) organizarea activităţii de reclamă.
4) Funcţia financiar-contabilă prevede:
a) analiza veniturilor şi cheltuielilor întreprinderii;
b) utilizarea eficientă a resurselor financiare de care dispune întreprinderea;
c) organizarea controlului financiar intern al întreprinderii.
5) Funcţia de personal prevede:
a) angajarea şi destituirea din funcţii a personalului de producţie şi a celui administrativ;
b) selectarea şi perfecţionarea cadrelor;
c) asigurarea stimulării materiale şi morale a lucrătorilor întreprinderii.
6) Funcţia statistică şi juridică prevede:
a) elaborarea şi prezentarea la timp a datelor statistice referitoare la activitatea
economio-financiară a întreprinderii;
b) argumentarea juridică a deciziilor luate de conducerea întreprinderii şi a contractelor
încheiate între întreprinderi.
7) Funcţia managerială prevede:
a) determinarea obiectivelor care trebuie să fie realizate într-o anumită perioadă de timp;
b) determinarea structurii întreprinderii şi coordonarea activităţii tuturor subdiviziunilor
întreprinderii;
c) exercitarea controlului tuturor subdiviziunilor din întreprinderea respectivă.
8) Funcţia de marketing prevede:
a) studierea cerinţelor consumatorului (clienţilor) faţă de produsele întreprinderii şi a
gradului de satisfacere a cerinţelor acestora;
b) căutarea noilor pieţe de desfacere;
c) elaborarea şi promovarea produselor noi pe anumite segmente ale pieţii respective;
d) promovarea produselor prin intermediul canalelor directe şi indirecte de distribuţie a
mărfurilor;
e) determinarea canalelor de distribuţie a produselor destinate pentru realizare;
f) organizarea publicităţii loiale a produselor, a serviciilor şi a imaginii întreprinderii.
Factorii care influenţează gradul de dezvoltare a întreprinderii:
 gradul de înzestrare tehnică a întreprinderii;
  nivelul de calificare a lucrătorilor întreprinderii;
 gradul de independenţă economică a întreprinderii în luarea deciziilor: ce, cum,
pentru cine de produs?
 gradul de integrare a întreprinderii în circuitul economic intern şi extern;
 nivelul de integrare în cadrul pieţei;
 nivelul de competenţă şi flexibilitate a conducerii întreprinderii;
 gradul de utilizare eficientă a factorilor de producţie în cadrul întreprinderii (muncii,
capitalului, resurselor naturale).
4.2. Clasificarea întreprinderilor

Întreprinderea reprezintă principala unitate a economiei naţionale, în cadrul căreia se

produc majoritatea bunurilor materiale şi a serviciilor. Întreprinderile diferă între ele din multe
puncte de vedere, dar, există următorele diferenţe majore:
1. Din punct de vedere al statutului juridic de organizare întreprinderile pot fi:

 familiale – deţinută de un individ care îşi investeşte capitalul, ia decizii şi încasează

întregul profit;

 parteneriale – afacerea este deţinută de doi sau mai mulţi copropietari, care împart între
ei profitul, iau decizii împreună şi răspund de datoriile asocierii;

 corporaţii (societate comercială pe acţiuni) – reprezintă o entitate care poate să facă, în

numele ei, afaceri ca şi o firmă cu un singur patron sau ca un parteneriat.

2. Din punct de vedere al modului de integrare a întreprinderilor:

 integrarea pe verticală – fuzionarea unor firme ce operează în diferite stadii ale

producţiei, fie în calitate de ofertant, fie de client, inclusiv prin cumpărarea acţiunilor
unor firme, rezultatul fiind un holding;

 integrarea pe orizontală – asocierea unor firme în aceleaşi domenii de activitate, în

scopul limitării concurenţei, reducerii costurilor medii, creşterea eficienței economice,
rezultatul fiind apariția unui cartel.

3. Din punct de vedere al organizării interne a întreprinderilor, toate afacerile au componente

structurale şi operaţionale, modul în care arată şi sunt asamblate fiind diferit de la o
întreprindere la alta.

4. Din punct de vedere al modului de luare a deciziilor, se presupune:

 înţelegerea responsabilităţilor şi autorităţii;

 delegare şi raportare;
  centralizare şi descentralizare.
Alte criterii de clasificare a întreprinderilor:
4. În dependenţă de forma de răspundere patrimonială:
 întreprinderi-persoane fizice (răspundere nelimitată, cu întreg patrimoniul);
 întreprinderi-persoane juridice (răspunde cu acea parte cu care a contribuit).
5. În dependenţă de forma de proprietate:
 întreprinderi private;
 întreprinderi publice;
 întreprinderi mixte.
6. În dependenţă de ramura de activitate:
 întreprinderi industriale;
 întreprinderi agrare;
 întreprinderi bancare;
 întreprinderi de transport;
 întreprinderi de construcţie.
7. În dependenţă de forma de asociere:
 societăţi pe acţiuni (S.A.);
 societăţi cu răspundere limitată (S.R.L.);
 societăţi cooperative (de consum, de producţie).
8. În dependenţă de dimensiune:
 microîntreprinderi (întrunesc ≤ 9 lucrători; cifră de afaceri ≤ 3 mln.lei);
 întreprinderi mici (întrunesc ≤ 49 lucrători; cifră de afaceri≤ 25 mln.lei);
 întreprinderi mijlocii (întrunesc ≤ 249 lucrători; cifră de afaceri ≤ 50 mln. lei);
 întreprinderi mari (întrunesc ≥ 250 lucrători; iar cifra de afaceri ≥ 50 mln.lei).
În conformitate cu legislaţia în vigoare, în Republica Moldova există următoarele forme
organizatorico-juridice de întreprinderi:
 Tabelul 1
Forme organizatorico-juridice de întreprinderi
Forma Nr.
Tipul de Cooproprietarii şi Statut Răspunder
organizatori minim
propriet participanţii ul ea
co- de
ate jurid patrimonia
juridică asociaţi ic lă

întreprinde antrepenor şi persoa

re privată membrii 1 nă nelimitată
individual familiei fizic
ă ă
societate în persoane fizice persoa nelimitată
privată 2
nume colectiv şi juridice nă
fizic
ă
societate persoane fizice persoa nelimitată
privată 2
în şi juridice nă
comandit fizic
ă ă
societate cu
persoa
răspundere
privată fizice juridice 1 nă limitată
limitată
juridi
(SRL) că
privată,
societate pe persoa
colectivă
acţiuni (SA) fizice şi 2 nă limitată
de
stat juridice juridi
că
cooperativă de numai persoană
privată 3 suplimenta
producere lucrătorii juridică
întreprinderii ră

întreprindere de numai nu se persoană

de stat limitată
arendă lucrătorii stabileşt juridică
întreprinderii e
întreprindere numai nu se persoană
colecti limitată
colectivă lucrătorii stabileşt juridică
vă întreprinderii e
întreprindere de nu se persoană
de stat cetăţenii RM limitată
stat şi municipală stabileşt juridică
e
Sursa: Elaborat de autori
Actualmente, în ţările dezvoltate are loc tendinţa de concentrare a întreprinderilor.
Concentrarea reprezintă un proces de sporire a dimensiunilor întreprinderilor, pe baza
investirii unei părţi din profitul întreprinderii.
Acest proces este influenţat de următorii factori:
  capitalizarea unei părţi a profitului întreprinderii;
 procurarea creditelor bancare la o rată a dobânzii mică;
 emisia hârtiilor de valoare;
 fuziunea întreprinderilor.
Concentrarea se manifestă în următoarele 3 forme principale:
1) Concentrarea pe orizontală, care prevede întrunirea întreprinderilor, ce produc bunuri
similare, bazate pe aceleaşi tehnologii de producţie.
2) Concentrarea pe verticală, care prevede întrunirea întreprinderilor aflate la diferite stadii
ale procesului de producţie (holding).
3) Concentrarea conglomerată, care prevede întrunirea întreprinderilor din diferite domenii,
cu scopul de a cuceri noi pieţe de desfacere şi de a obţine profituri majorate.
 Metodele de concentrarea a întreprinderii:
a) Metoda de absorbţie, care prevede concentrarea în baza procurării pachetului de control al
acţiunilor sau a procurării patrimoniului întreprinderii relativ slabe (50% +1 acţiune).
b) Metoda de fuziune, care prevede întrunirea a 2 sau mai multe întreprinderi şi formarea unei
întreprinderi noi.

4.3. Indicatorii de bază ai activităţii întreprinderii

Indicatorii întreprinderii pot fi grupaţi în:

 indicatori naturali (fizici), exprimaţi în tone, decalitri, litri, m2, ş.a.
 indicatori valorici (băneşti), lei, dolari, euro.
Indicatorii naturali (fizici):
 produsele finite (tone, metri, decalitri);
 semifabricatele utilizate în interiorul întreprinderii şi destinate pentru comercializare;
 materia primă aflată în procesul de producţie, inclusiv combustibil, energie electrică,
apă etc.
 serviciile prestate de către întreprinderile altor agenţi economici (întreprinderilor
terţe)şi a populaţie.
Indicatorii valorici (băneşti):
 Producţia globală (Pg) – reprezintă suma valorii producţiei finite, semifabricatelor,
materiei prime şi serviciilor.
 Producţia marfă (PM) – reprezintă producţia destinată pentru comercializare.
 Producţie realizată – reprezintă producţia care este realizată direct consumatorilor
angro sau cu amănuntul.
 Cifra de afaceri – reprezintă suma tuturor veniturilor încasate de întreprindere (venituri de
la realizarea mărfurilor, de la prestarea serviciilor, de la realizarea hârtiilor de valoare şi
de la veniturile obţinute de pe conturile bancare.)
 Valoarea adăugată brută – reprezintă valoarea nou creată fără cheltuielile materiale.
VAB = VAB – CM
 Valoarea adăugată netă – reprezintă partea din valoarea adăugată brută, care rămâne
după excluderea amortizării şi a impozitelor indirecte.
VAN = VAB – A – Impozite Indirecte
 Profitul brut – reprezintă diferenţa dintre cifra de afaceri şi costul de producţie.
PB = CA – CP
  Profitul net – reprezintă acea parte din profitul brut ce rămâne după achitarea
impozitelor şi altor plăţi obligatorii (cheltuielile obligatorii).
PN = PB – I – Co.
Cuvinte – cheie
 întreprindere  holding
 identitate  absorbție
 forme organizatorice  concentrare
 activitatea de antreprenoriat  fuziune
 trăsăturiile întreprinderii  producție
globală
 nivel de calificare  cifra de afaceri
 nivelul de competență  valoare adăugată
 diviziunea muncii  profit brut
 concentrarea pe orizontală  profit net
 concentrarea pe verticală

Probleme de recapitulare

1. Explicaţi esenţa întreprinderii în economiea naţională.

2. Explicaţi trăsăturile întreprinderii.
3. Ce factori interni şi externi influenţează asupra activităţii întreprinderii?
4. Caracterizaţi principalele funcţii ale întreprinderii.
5. Numiţi criteriile de clasificare ale întreprinderilor.
6. Analizaţi detaliat formele organizatorico-juridice ale întreprinderilor din Republica
Moldova.
7. Analizaţi principalele forme de concentrare a capitalului şi de integrare economică a
întreprinderilor.
8. Faceţi analiza principalilor indicatori economici ai întreprinderii.
Bibliografie

 A. Cojuhari, T. Manole, T. Grunzu, Teorie Economică. – Chişinău: U.T.M., 2004, p. 34 - 41.

 Dumitru Moldovanu, Curs de teorie economică. – Chişinău: Editura ARC, 2006, p. 67 - 94.
 Mihai Grosu, Economie politică. – Chişinău: Editura Evrica, 2001, p.54 - 61.
 Valeriu Umaneț, Economie politică. – Chişinău: U.S.M., 2004, p. 206 - 219.
 Niţă Dobrotă, Economie politică. – Bucureşti: Editura Economică, 1997, p. 120 - 126.
 Jacquea Genereux, Economie politică. – Bucureşti: Editura ALL BECK, 2000, p 61 - 80.
 О. П. Сорочан, Экономическая теория. – Кишинэу: ЭАМ, 2008.с. 226 - 233.
  В.М. Соколинский, Экономическая теория. – Москва:КНОРУС, 2008. с 33 - 47.
 Legea Republicii Moldova „Despre antreprenoriat și întreprinderi”. Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, 2002, nr. 21 - 22.

TEMA 5: FACTORII ŞI COSTURILE DE PRODUCŢIE

1. Factorii de producţie tradiţionali

2. Neofactorii de producţie
3. Combinarea şi substituirea factorilor de producţie
4. Eficienţa utilizării factorilor de producţie
5. Costul de producţie şi căile de reducere a acestuia

Scopul temei: analiza factorilor și a neofactorilor de producție, utilizarea eficientă a factorilor de

producție și a căilor de reducere a costurilor de producţie.

Obiectivele temei: După studierea acestei teme, ar trebui să fiţi capabili:

 să analizaţi factorii de producție;
 să analizaţi neofactorii de producție;
 să determinaţi eficiența combinării factorilor de producție;
 să analizaţi formele eficienței economice;
 să analizaţi diferite costuri de producere;
 să identificaţi căile de reducere a costurilor de producţie.

5.1. Factorii de producţie tradiţionali

Factorii de producţie se află în proprietatea agenţilor economici, locul şi rolul lor schimbându-se în
permanenţă, în funcţie de evoluţia în timp şi spaţiu, precum şi datorită modificărilor pe care le
cunoaşte activitatea umană. Preocuparea principală a agenţilor economici este economisirea şi
ameliorarea calităţii factorilor de producţie. Factorii de producţie nu trebuie confundaţi cu resursele
economice. Resursele economice devin factori de producţie numai şi numai în procesul de producţie.
Factorii de producţie se deosebesc de resursele economice prin faptul că includ doar acea parte din
resurse care este utilizată în procesul de producţie. Astfel, factorii de producţie pot fi definiţi ca fiind
ansamblul condiţiilor necesare şi suficiente pentru ca orice proces de producţie să se poată
desfăşura conform scopului său predominant. Factorii de producţie constituie totalitatea resurselor
materiale si umane, care pot fi atrase, alocate şi utilizate în procesul de producere a bunurilor şi a
serviciilor economice. Multitudinea de factori de producţie poate fi clasificată în trei mari categorii:
Munca Natura Capitalul
Munca şi natura sunt consideraţi ca factori primari şi originali de producţie. Munca, natura şi
capitalul, în ansamblu, formează factorii tradiţionali de producţie. Factorii tradiţionali de producţie au
fost studiaţi pentru prima dată de Adam Smith şi Jean Baptiste Say.
J. B. Say a formulat teoria celor trei factori de producţie, afirmând că munca, fiind factor de producţie,
generează salariul, natura, ca factor de producţie, generează renta, iar capitalul, ca factor de producţie,
generează profitul.
MUNCA
Munca reprezintă un factor de producţie care reflectă procesul de utilizare a capacităţilor fizice şi
intelectuale ale omului cu scopul producerii bunurilor economice. Factorul muncă e necesar de a fi
analizat sub aspect cantitativ, structural şi calitativ.
În aspect cantitativ, munca trebuie analizată în legătură cu populaţia, cu factorul demografic în
general. Dimensiunile populaţiei depind de procesele demografice esenţiale (natalitatea, mortalitatea);
se află sub incidenţa factorilor economico-sociali (durata medie a vieţii, starea generală de sănătate,
nivelul de trai, reţeaua de cheltuieli pentru instruire şi ocrotirea sănătăţii, etc); dinamica populaţiei este
influenţată şi de migraţia internaţională.
În aspect structural, resursele de muncă se clasifică pe grupe de vârstă. Se analizează, de obicei, trei
grupe de vârstă: 0-15 ani; 16-59 ani; 60 ani şi peste. Raporturile, care se formează între ponderile
celor trei grupe de vârstă, stau la baza analizelor economice, în funcţie de care se apreciază optimul
structurii populaţiei. Potenţialul de muncă sau resursele de muncă a unei ţări se află în legătură directă
cu persoanele care au capacitate de muncă.
Populaţia activă îi cuprinde pe toţi membrii apţi de muncă ai societăţii, având vârsta cuprinsă între
limitele legale de muncă.
Populaţia ocupată cuprinde toate persoanele care au un loc de muncă, care prestează efectiv o
muncă.
Există tendinţe de reducere a ponderii populaţiei active sub incidenţa factorilor: a) de ordin
demografic – întinerirea populaţiei în ţările în curs de dezvoltare şi îmbătrânirea ei în ţările dezvoltate,
scăderea mortalităţii infantile, prelungirea duratei medii de viaţă etc.; b) de ordin tehnico-economic –
nevoia de cunoştinţe tot mai complexe şi prelungirea duratei de şcolarizare, mobilitatea profesională
etc.
În aspect calitativ, factorului muncă se află în relaţie de dependenţă atât de nivelul de cultură generală
şi de instruire profesională, cât şi de nivelul de dezvoltare economică a ţării. Prin automatizarea şi
informatizarea producţiei, locul şi rolul omului în economie se schimbă: munca creativă devine
factorul determinant al vieţii economice.
Pentru a ridica eficienţa muncii, ca factor de producţie, e nevoie de perfecţionat în continuu forţa de
muncă.
Munca este:
 factorul activ, prin muncă are loc combinarea, utilizarea şi perfecţionarea celorlalţi factori;
 factorul determinant, fără muncă nu se poate produce nimic, deci progresul este condiţionat de
muncă.
Trăsăturile factorului de producţie „Munca”:
 Munca reprezintă un element asociativ al societăţii şi nu poate fi desprins de personalitatea
respectivă.
 Munca are caracter conştient şi prin aceasta se deosebeşte de activitatea animalelor.
 Munca este o imbinare de efort fizic (când acesta predomină, munca se numeşte fizică - reflectă
procesul de consum al energiei fizice, musculare) şi efort intelectual (când este predominant,
munca va fi intelectuală, reflectă procesul de consum a energiei nervoase).
 Numai unirea forţei de muncă cu mijloacele de producţie creează posibilitatea desfăşurării
muncii.
 Munca este singura producătoare de avuţie, de valoare nouă, iar preţul forţei de muncă
ilreprezintă salariul.
 Munca are dimensiuni cantitative (măsurată prin timp şi număr de locuri de muncă) şi
calitative (măsurată prin productivitate, grad de calificare şi profesionalism al lucrătorilor).
 Pentru a ridica eficienţa economică a muncii este necesar de perfecţionat forţa de muncă prin
sistemul de recalificare şi reciclare.
NATURA (pământul)
Natura reprezintă totalitatea elementelor naturale care sunt atrase de către oameni pentru crearea
bunurilor materiale şi a serviciilor. Natura, care constituie cadrul de formare şi de existenţă a omului,
este factor de producţie originar şi ea se prezintă sub mai multe forme:
 pământul – este spaţiul în care se desfăşoară activitatea economică şi cuprinde:
- în sens restrâns: solul, subsolul, aerul, apa, fauna, flora etc.,
- în sens larg: solul – fondul funciar (terenurile arabile, plantaţiile multianuale, păşuni,
terenurile destinate pentru fondul forestier; terenurile destinate pentru construcţii speciale;
terenurile destinate pentru localităţi; pădurile; viile; terenurile locative etc.).
 relieful şi apele;
 clima.
Elementul principal al naturii îl constituie pământul. În ştiinţa economică un loc deosebit îl ocupă
problema evaluării economice a pământului, a resurselor naturale în general. În abordarea acestei
probleme se are în vedere că investiţiile încorporate solului, de-a lungul timpului, în lucrări de
amenajare, ameliorare, irigaţii etc., duc la creşterea valorii economice a fondului funciar, concretizate
în aşa numit „pământ-capital”. Astfel, dintr-un dar exclusiv al naturii, solul s-a transformat, datorită
eforturilor depuse de om, într-un factor de producţie al cărui comportament se apropie de cel al
capitalului.
Trăsăturile factorului de producţie „Natura”:
 natura constituie cadrul general, spaţiul de desfăşurare a tuturor activităţilor umane;
 natura este un factor original (majoritatea resurselor naturii sunt neregenerabile) şi primar;
 natura este singura sursă de producere a alimentelor şi a materiilor prime de origine
agrosilvică;
 natura reprezintă principalul factor de producţie în agricultură;
 natura se manifestă în formă materială;
 natura este sursă de elemente nutritive;
 natura are dimensiuni cantitative şi calitative;
 pământul ca factor de producţie are caracter limitat şi este regenerabil.
Tendinţele factorului de producţie Natura sunt următoarele:
1. Tendinţa de reducere a terenurilor agricole în urma atribuirii unor terenuri pentru
construcţii cu destinaţie productivă şi neproductivă.
2. Reducerea resurselor materiale în urma exploatării intensive a bogăţiilor subterane.
3. Creşterea costurilor de extragere a resurselor şi sporirea preţurilor la resursele naturale.
CAPITALUL
Capitalul poate fi definit ca fiind ansamblul bunurilor produse prin muncă şi folosite pentru
obţinerea altor bunuri şi servicii destinate vânzării. În dependenţă de natura sa, capitalul se împarte
în două categorii:
1. Capital real (capital tehnic sau fizic) - capitalul concretizat în mijloace de producţie:
clădiri, fabrici, utilaje, instalaţii, semifabricate, materii prime etc;
2. Capital nominal (capital financiar) - un titlu de proprietate asupra unor valori reale ce
conferă dreptul de a însuşi venitul adus de acestea: depozite bancare, hârtii de valoare
etc.
Capitalul real şi capitalul nominal, luate în ansamblu, formează capitalul economic. Capitalul real se
află în permanentă mişcare în timpul producţiei, el fiind cel care se transferă în substanţa bunului
final, dar şi cel care intervine pentru a face posibilă această transferare. De aceea capitalul real trebuie
analizat pe cele două componente ale sale:
 componenta activă – capitalul fix;
 componenta pasivă – capitalul circulant.
Componentele capitalului se comportă diferit în activitatea economică, îndeplinind funcţii diverse şi
clasificându-se după mai multe criterii, cel mai important fiind modul în care:
 participă la activitate;
 se consumă;
 se înlocuiesc.
Capitalul fix este partea capitalului formată din bunuri ca: utilaje, clădiri, instalaţii, materii prime
etc., participă la mai multe cicluri de producţie, se consumă treptat (se uzează) și se înlocuieşte
după mai mulţi ani.
Capitalul fix include:
a) capital fix activ, utilajele, maşinile de transmitere, aparate de calcul, care servesc ca
condiţie în procesul de producţie.
b) capital fix pasiv, clădirile cu destinaţie productivă.
Capitalul circulant este partea capitalului formată din bunuri (materii prime materiale,
combustibil, energie etc.) care participă la un singur ciclu de producţie, se consumă dintr-o dată și
se înlocuieşte după fiecare ciclu de producţie.
Capitalul circulant include:
a) materia primă;
b) materialele de producţie;
c) semifabricatele, combustibil, energia electrică;
d) salariul lucrătorilor.
Capitalul, ca factor de producţie, se află permanent în mişcare şi trece prin 3 stadii:
1. Transformarea capitalului din formă bănească, în forma productivă (în această stadie
are loc aprovizionarea întreprinderii cu mijloace de producţie şi cu forţă de muncă).
Mp
B-M
FM
2. Transformarea capitalului productiv în capital marfă (la această stadie are loc
combinarea factorilor de producţie şi exercitarea procesului de producţie cu scopul
obţinerii mărfurilor respective).
Mijloace de
producţie
B-M ..... P......M B
' '

FM
3. Transformarea capitalului marfar în capital bănesc (la această stadie are loc procesul de
realizare a mărfurilor fabricate).
Trecerea consecutivă a capitalului dintr-o stadie în altă stadie constituie circuitul capitalului.
Mişcarea permanentă a capitalului constituie circulaţia capitalului. Capitalul fix în procesul
exploatării sale suferă uzura fizică şi uzura morală.
Uzura fizică reprezintă pierderea treptată a proprietăţilor tehnice a capitalului fix (mijloacelor de
muncă ca urmare a folosirii lor productive şi a acţiunii agenţilor naturali fizici, chimici, biologici).
Asupra uzurii fizice a capitalului fix influenţează următorii factori:
 calitatea capitalului fix;
 nivelul de exploatare a capitalului fix;
 nivelul de calificare a lucratorilor care exploatează capitalul fix;
 reparaţia la timp a capitalului fix.
Pentru înlocuirea uzurii fizice a capitalului fix la întreprinderi sunt create fonduri de amortizare.
Recuperarea sub formă bănească a valorii capitalului fix consumat se numeşte amortizare (A), a cărei
mărime se determină ca raport între valoare capitalului fix (Cf) şi durata normală de funcţionare (T)
exprimată în ani.

Cf
A T

Raportul procentual dintre amortizare şi capitalul fix reprezintă rata amortizării, care se calculează
astfel:
A
Ra  Cf
100%
Uzura morală constă în deprecierea valorică sau tehnică a capitalului fix, înainte de a se produce
uzura fizică completă. Apare datorită progresului tehnic şi a condiţiilor pieţei, care asigură bunuri
similare noi, cu preţuri mai scăzute, performanţe tehnice superioare, preţuri mai mici şi performanţe
superioare.

5.2. Neofactorii de producţie

Neofactorii de producţie trebuie priviţi în cadrul larg al multiplicării şi al diversificării lor.

Delimitarea dintre factorii de producţie clasici şi neofactorii de producţie este determinat atât din
considerente legate de natura lor intrinsecă, cât şi de modul specific de acţiune şi geastionare a
factorilor din fiecare categorie. Dintre cei mai importanţi neofactori care modifică substanţial
conţinutul, locul şi rolul factorilor de producţie, se impun:
 progresul tehnico-ştiinţific, ce desemnează ansamblul realizărilor cunoaşterii omului prin care
activitatea economică, în intregul său, devine mai eficientă. El este dependent de situaţia economică şi
de concurenţa existentă pe piaţă între agenţii economici. Progresul tehnico-ştiinţific contribuie la:
- la mecanizarea şi diversificarea proceselor de producţie;
- la apariţia tehnologiilor noi, performante;
- la apariţia surselor noi de materie primă şi de surse energetice alternative;
- perfecţionarea sistemului de comercializare şi transportare a produselor;
- perfecţionarea organizării activităţii manageriale.
 tehnologiile reprezintă procedeele de combinare şi transformare a factorilor de producţie în
rezultate ale producţiei, prin aplicarea unor reguli riguros definite;
 sistemul informaţional reprezintă factorul principal al activităţii economice şi al
procesului de producţie, ce serveşte la reglarea procesului de producţie şi la luarea deciziilor în
cadrul acestora. Sistemul informaţional contribuie la:
- automatizarea proceselor de producţie fără implicarea omului;
- conducerea de la distanţă a aparatelor şi a utilajelor;
- planificarea, lansarea şi controlul proceselor de producţie;
- robotizarea procesului de producţie.
 capitalul uman reprezintă stocul de cunoştinţe şi experienţă acumulată în fiinţa umană și
care aduc venit potenţial pe viitor. Capitalul uman este definit de două 2 particularităţi:
- în calitate de capital uman apare instruire profesională şi experienţă de muncă;
- la baza capitalului uman se află investiţiile făcute în instruire, ştiinţă, cultură, ocrotirea
mediului.
 abilitatea întreprinzătorului: prin întreprinzător se înţelege acel tip de subiect al activităţii economice
care, fie că iniţiază o nouă afacere, fie că, în cadrul unei afaceri în desfăşuare, iniţiază un proces de
schimbare radicală. Caracteristicile fundamentale ale întreprinzătorului sunt:
- întreprinzătorul combină toate elementele producţiei, fiind responsabil de rezultatele
obţinute şi de repartizarea veniturilor;
- pregătirea de a-şi asuma riscul;
- exercită funcţia de autoritate;
- este un inovator, strateg, comerciant, negociator, riscant;
- capacitatea managerială şi dorinţa de autonomie.
Întreprinzătorul, ca neofactor de producţie, îndeplineşte următoarele funcţii:
- funcţia productivă;
- funcţia de risc;
- funcţia de inovator;
- funcţia de manager privat şi colectiv.
Drepturile întreprinzătorul ca neofactor de producţie. Întreprinzătorul are dreptul:
- să creeze întreprinderi noi, să le reorganizeze sau să le lichideze;
- să procure mijloace de producţie de la alte persoane juridice, inclusiv şi proprietatea
intelectuală;
- să participe cu patrimoniul său în activitatea altor subiecţi de gospodărire;
- să se folosească de orice resurse economice, inclusiv de resurse naturale şi resurse
intelectuale;
 - să elaboreze programe de producţie, să aleagă furnizorii şi consumatorii produselor
fabricate;
- să stabilească preţurile şi tarifele la mărfurile fabricate în dependenţă de cererea şi oferta
pieţei;
- să deschidă conturi în băncile comerciale şi să exercite operaţiuni necesare;
- să angajeze şi să elibereze din funcţie personalul în conformitate cu legislaţia în vigoare;
- să determine nivelul salariului în dependenţă de rezultatele muncii reale a lucrătorului;
- să participe în relaţiile economice externe ca persoană juridică;
- să înfăptuiască operaţiuni de valută în corespundere cu legislaţia în vigoare;
- să utilizeze liber profitul obţinut după plătirea impozitelor şi altor plăţi obligatorii;
- să utilizeze infrastructura de producţie şi socială;
- să contesteze orice decizie înfăptuită de organele de stat.
Obligaţiunile întreprinzătorului ca neofactor de producţie. Întreprinzătorul trebuie:
- să respecte libera concurenţă, să asigure calitatea produselor, să ţină cont de drepturile
consumatorilor;
- să încheie contracte cu agenţii economici, inclusiv contracte cu angajaţii şi cu sindicatele;
- să achite la timp plăţile în buget, plăţile în fondul social şi salariile;
- să plătească un salariu nu mai jos de minimum;
- să creeze condiţii adecvate de activitate.

5.3. Combinarea şi substituirea factorilor de producţie

Utilizarea raţională şi eficientă a factorilor de producţie reprezintă obiectivul şi rezultatul competenţei

şi abilităţii întreprinzătorului preocupat în permanenţă să găsească acele combinaţii de factori, din a
căror folosire să obţină avantaje cât mai mari şi mai sigure. Combinarea factorilor de producţie
reprezintă acea metodă de corelare a factorilor de producţie în aspect cantitativ, calitativ şi
structural care urmărește scopul obţinerii de noi bunuri şi servicii. Combinarea se poate realiza pe
două laturi:
 combinare tehnică – combinare specifică fiecărui proces de producţie, obţinerea unui bun
economic presupunând unirea resurselor de muncă ce au o anumită structură şi calificare cu maşini,
instalaţii, materii prime şi materiale;
 combinare economică – o astfel de unire tehnică a factorilor de producţie, încât, cu cheltuieli
minime de factori de producţie, de obţinut profit maxim.
Substituirea factorilor de producţie poate fi definită ca fiind posibilitatea de a înlocui o cantitate
dată dintr-un factor de producţie, cu o cantitate dată dintr-un alt factor de producţie, în condiţiile
menţinerii aceluiaşi volum al producţiei.
În economia de piaţă, producătorii se confruntă permanent cu problema alegerii optime a combinării
factorilor de producţie. De această alegere depinde sporirea volumului de producţie, randamentul
factorilor de producţie şi obţinerea profitului. Combinarea şi substituirea factorilor de producţie sunt
posibile datorită:
 divizibilităţii – posibilitatea de a împărţi un factor de producţie în unităţi simple, omogene, fără
a fi afectată calitatea şi utilizarea factorului respectiv;
 adaptabilitatea – proprietatea de asociere a unei cantităţi dintr-un factor de producţie divizibil
cu una sau mai multe unităţi divizate dintr-un alt factor de producţie.
Decizia de combinare şi substituire a factorilor de producţie se întemeiază pe anumite criterii
economice concretizate în parametri de eficienţă.
Legea randamentelor neproporţionale reflectată schimbările care se produc în factorii de producţie şi
influenţa lor asupra creşterii volumului de producţie. Randamentele neproporţionale se manifestă
în 3 forme:
a) randamente proporţionale (constante), care reflectă situaţia când volumul de producţie
creşte în acelaşi ritm ca şi volumul cheltuielilor de factori de producţie;
b) randamente crescânde, care reflectă situaţia când volumul de sporire a producţiei este mai
înalt decât ritmul de creştere al cheltuielilor de factori de producţie.
c) randamente descrescânde, care reflectă situaţia când ritmul de creştere a volumului de
producţie este mai mic decât ritmul de creştere al cheltuielilor de factori de producţie.
Pe lângă legea randamentelor neproporţionale, funcţionează legea randamentelor marginale
descrescânde. Potrivit acestei legi, creşterea factorului variabil (munca) duce la sporirea volumului de
producţie până la un anumit punct, dincolo de care are loc scăderea volumului de producţie, care
devine negativ.

5.4. Eficienţa utilizării factorilor de producţie

Eficienţa economică este forma concretă cu cea mai largă sferă de acţiune pe care o îmbracă
raţionalitatea economică, fiind cerinţa fundamentală care se impune în toate activităţile economice şi
pune în balanţă eforturile (cheltuielile) cu veniturile (rezultatele) agentului economic. Eficienţa
economică reprezintă maximum de bunuri economice şi valoare nouă ce se poate obţine, la un
moment dat, cu minimum de factori de producţie utilizaţi şi consumaţi. Activitatea unui agent
economic este eficientă atunci cand încasările obţinute din vânzarea bunurilor pe piaţă sunt mai mari
decat cheltuielile care s-au făcut (încasări > cheltuieli).
Eficienţa economică se prezintă sub două forme principale: rentabilitatea şi productivitatea.
 1. Rentabilitatea este capacitatea unei activităţi economice de a aduce profit. O
întreprindere se consideră rentabilă dacă veniturile (cifra de afacere) întrec cheltuielile (costul
total). Rentabilitatea se manifestă:
 Rentabilitatea economică, care reflectă randamentul utilizării tuturor factorilor de
producţie, rezultatele pozitive ale activităţii economice a întreprinderii.
 Rentabilitatea comercială, care reflectă randamentul pozitiv al realizării mărfurilor şi
serviciilor.
 Rentabilitatea financiară, care reflectă randamentul investiţiilor de capital fiind
randamentul pozitiv obţinut de la utilizarea raţională a tuturor surselor financiare.
Principalii indicatori ai rentabilităţii sunt:
 masa profitului, care reflectă rentabilitatea absolută;
 rata profitului, care reflectă rentabilitatea relativă.
Masa profitului reprezintă diferenţa dintre cifra de afaceri şi costurile totale de producţie.
MP = CA – CT
Rata profitului reflectă raportul dintre masa profitului şi costul total de producţie.
MP
Rpr = 100%
CT
unde:
MP – masa profitului CT - costuri totale
CA – cifra de afaceri Rpr – rata profitului

Factori care influenţează asupra rentabilităţii întreprinderii:

 creşterea volumului de producţie (cu cât creşte volumul, cu atât masa monetară creşte);
 reducerea costurilor de producţie (dacă cresc costurile de producţie, atunci scade masa
profitului şi, respectiv, rentabilitatea, şi invers);
 creşterea preţurilor la mărfuri şi servicii în condiţiile când costurile de producţie rămân
neschimbate;
 mărirea vitezei de rotaţie a capitalului.
Punctul de trecere de la situaţia de rentabilitate la cea de nerentabilitate constituie pragul rentabilităţii.
1. Pragul de rentabilitate reflectă situaţia când cifra de afaceri este egală cu costurile
totale de producţie. În acest caz, întreprinderea nu are pierderi, însă nu are nici câştiguri, iar
profitul este egal cu zero. Pragul de rentabilitate are caracter temporar şi firmele aplică măsuri de
sporire a rentabilităţii, iar, dacă nu reuşesc, atunci începe procesul de falimentare a întreprinderii.
 2. Productivitatea reprezintă randamentul cu care sunt utilizaţi factorii de producţie.
Productivitatea factorilor de producţie reprezintă raportul dintre volumul de producţie obţinut şi
factorii de producţie utilizaţi:
Q
W=
FPu
Sporirea volumului de producţie cu cheltuieli reduse la fiecare unitate de produs se reflectă în legea
creşterii productivităţii factorilor de producţie.
Productivitatea factorilor de producţie se manifestă în următoarele forme:
 productivitatea naturală (fizică), care reflectă randamentul factorilor de producţie în
formă naturală (tone, decalitri, km).
 productivitatea valorică, care reprezintă randamentul valoric (în formă bănească) al
factorilor de producţie (lei, euro, dolari).
 productivitatea brută, ce reflectă randamentul factorilor de producţie, luaţi în
ansamblu, antrenaţi la întreprinderea respectivă.
 productivitatea netă, ce reflectă raportul dintre volumul de producţie şi factorii de
producţie utilizaţi fără amortizare.
 productivitatea parţială, ce reflectă randamentul unui factor de producţie luat în parte.
 productivitatea medie (unitară), ce reprezintă randamentul calculat la o unitate de
produs sau la un lucrător.
 productivitatea marginală, care reflectă sporul unei unităţi de produs în baza utilizării
factorilor de producţie respectivi.

Wm = Q
FPu

Factori care influenţează asupra productivităţii şi randamentului factorilor de producţie:

 factorii naturali (solul, petrolul, materii prime, materiale);
 factorii tehnici (nivelul de mecanizare şi automatizare al proceselor de producţie);
 factorii economici (nivelul de calificare al lucrătorilor, nivelul de stimulare, forma de
organizare a activităţii întreprinderii, gradul de cointeresare materială al lucrătorilor);
 factorii sociali (nivelul de trai, condiţiile de muncă la întreprindere);
 factorii psihologici (climatul în colectivul de muncă, în familie);
 factorii structurali (modificări structurale la nivel micro şi macro, schimbarea conducerii);
 factorii integraţionişti (gradul de integrare al întreprinderii pe piaţa internă şi externă).
Principalele forme a productivităţii factorilor de producţie sunt:
 productivitatea muncii;
 randamentul capitalului.
Productivitatea muncii reprezintă cantitatea de produse obţinute într-o anumită perioadă de timp sau
cantitatea de timp pentru obţinerea unei unităţi de produse.

WL= Q sau WL=

L
L Q
Productivitatea marginală reflectă raportul dintre sporul volumului de producţie cu o unitate în urma
cheltuielilor factorilor de muncă.
Q
WLmg =
L
Randamentul capitalului reprezintă necesarul de capital pentru producerea unei unităţi de produs.
K
WK =
Q
Randamentul marginal al capitalului reprezintă raportul dintre sporirea capitalului şi sporirea volumului
de producţie:
K
WKmg =
Q
Căile de sporire a productivităţii muncii sunt următoarele:
 promovarea tehnologiilor noi;
 buna organizare şi conducere a activităţii economice;
 climatul social adecvat al muncii;
 competenţa profesională a factorului uman;
 realizarea motivaţiei economice a participanţilor la producţie.
Aprecierea eficienţei economice a unei activităţi presupune luarea în considerare a implicaţiilor
economice şi sociale ale acesteia. O activitate economică este eficientă nu numai atunci când
veniturile sunt mai mari decât cheltuielile, ci pentru societate are eficienţă reală dacă se desfăşoară în
condiţii de compatibilitate cu mediul natural, evitând degradarea acestuia.
Creşterea eficienţei economice presupune:
 competiţia liberă şi loială dintre agenţii economici;
 cunoaşterea cererii pe piaţă şi anticiparea ei;
 promovarea tehnologiilor moderne;
 alegerea şi utilizarea celor mai bune metode de management şi gestiune.
Evoluţia eficienţei economice reflectă raportul dintre echilibru şi dezechilibru în economie.
5.5. Costul de producţie şi căile de reducere a acestuia

Costul de producţie reprezintă o categorie economică care reflectă totalitatea cheltuielilor

exprimate în expresie valorică și suportate de întreprindere pentru producerea de bunuri materiale
şi servicii.
Funcţiile costului de producţie:
 funcţia de măsurare a cheltuielilor necesare întreprinderii pentru producerea unui anumit
volum de producţie;
 funcţia de formare a preţurilor de realizare la produsele fabricate;
 funcţia de control şi reglare a activului economic, a utilizării factorilor de producţie;
 funcţia de determinare a rentabilităţii şi eficienţei economice a întreprinderii (veniturile
trebuie să întreacă costurile).
Clasificarea costurilor de producţie este bazată pe următoarele principii:
 în dependenţă de natura şi structura costurilor de producţie:
- costuri materiale – cheltuieli pentru materiale, materie primă, semifabricate, energie,
salariul lucratorilor angajaţi în producerea bunurilor şi serviciilor;
- costuri salariale – salariile tuturor lucrătorilor, cheltuielile pentru fondul social,
cheltuielile pentru asistenţa medicală;
- costuri generale – cheltuielile pentru plata dobânzilor, chirie, amenzi şi alte cheltuieli.
 în dependenţă de modul de calcul costurile de producţie:
- costuri explicite - includ cheltuielile legate de procurarea mijloacelor de producţie şi a
forţei de muncă;
- costuri implicite - includ cheltuielile interne, care nu prevăd cheltuieli pentru terţi,
cheltuielile legate de resursele proprii ale întreprinderii.
- costuri contabile - includ costuri explicite şi amortizarea;
- costuri economice - includ costuri contabile şi costuri implicite.
 în dependenţă de forma organizatorică a întreprinderii:
- costuri de secţie – includ cheltuielile legate de instalarea utilajului, materie primă,
materialele, combustibilul şi salariul lucrătorilor productivi;
- costuri de uzină – includ costul de secţie şi alte costuri de producţie legate de producerea
şi realizarea mărfurilor, cheltuieli legate de amortizarea capacităţii fixe;
- costuri comerciale (complete) – includ cheltuielile legate de ambalare, depozitare,
realizarea mărfurilor şi a serviciilor.
 în dependenţă de dimensiuni:
- costuri globale (CG) care includ:
  costul fix (CF) – cheltuielile care influenţează direct dinamica volumului de
producţie. Costul fix include cheltuieli pentru întreţinerea aparatului administrativ,
cheltuieli pentru amortizare, cheltuieli pentru chirie, cheltuieli pentru salariul
aparatului administrativ, alte cheltuieli.
 costul variabil (CV) este costul care influenţează direct asupra modificării volumului
de producţie. Costul variabil include cheltuieli pentru materie primă, cheltuieli
pentru materiale, cheltuieli pentru combustibil, cheltuieli pentru energie, cheltuieli
pentru salariul personalului productiv.
 costul total (CT) reprezintă suma costului fix şi a costului variabil
 costul mediu (unitar) reflectă cheltuielile ce revin la o unitate de produs. Costul
unitar include:
- costul fix mediu;

- costul variabil mediu; CT

CM 
- costul total mediu. Q

 costul marginal reflectă cheltuielile suplimentare pe care le face întreprinderea

pentru a obţine o unitate suplimentară de produs.

C
mg  CT
Q
Costul marginal are o importanţă deosebită pentru întreprindere în luarea deciziilor referitor la
majorarea volumului de producţie.
Necesitatea reducerii costului de producţie este condiţionată de următorii factori:
 sporirea volumului de producţie cu cheltuieli relativ mai mici;
 obţinerea profitului;
 micşorarea preţurilor de realizare;
 asigurarea rentabilităţii întreprinderii.
Căile de reducere ale costului de producţie:
 cumpărarea factorilor de producţie cu preţuri cât mai mici;
 reducerea stocurilor;
 reducerea consumului de surse energetice, materii prime şi materiale;
 utilizarea tuturor capacităţilor de producţie a întreprinderii, precum şi a spaţiilor de
producţie ce contribuie la reducerea costurilor de producţie;
 aplicarea maşinilor şi tehnologiilor noi avansate care economisesc materie primă şi surse
energetice;
 aplicarea noilor tipuri de materie primă şi de surse energetice;
  sporirea productivităţii muncii, ce contribuie la reducerea costului de producţie la fiecare
unitate de produs;
 reducerea cheltuielilor pentru întreţinerea aparatului administrativ;
 reducerea cheltuielilor de desfacere şi publicitate;
 economii la cheltuielile de dezvoltare.
Reducerea costurilor nu reprezintă un scop în sine şi nu trebuie să aibă efecte negative asupra calităţii
produselor ci, dimpotrivă, să asigure un spor de utilitate.

Cuvinte-cheie

 amortizarea  costul unitar (mediu)

 abilitatea întreprinzătorului  factorii de producţie
 capitalul  natura
 capitalul fix  munca
 capitalul circulant  neofactorii
 capitalul uman  productivitate
marginală
 costul de producţie  uzura fizică
 costul total  uzura morală
 costul fix  costul marginal
 costul variabil

Probleme de recapitulare

1. Realizați o caracteristică cantitativă şi calitativă a factorului uman.

2. Analizaţi factorul de producţie capitalul.
3. Explicaţi noţiunea de amortizare a capitalului fix.
4. Faceţi o analiză a influenţei neofactorilor de producere la creştere economică.
5. Clasificarea costurilor de producţie.
6. Căile de reducere a preţului de cost.
Bibliografie

 A. Cojuhari, T. Manole, T. Grunzu, Teorie Economică. – Chişinău: U.T.M., 2004, p. 45 - 56.

 Dumitru Moldovanu, Curs de teorie economică. – Chişinău: Editura ARC, 2006, p. 67 - 94.
 Mihai Grosu, Economie politică. – Chişinău: Editura Evrica, 2001, p.47 - 52.
 Valeriu Umaneț, Economie politică. – Chişinău: U.S.M., 2004, p. 224 - 233.
 Niţă Dobrotă, Economie politică. – Bucureşti: Editura Economică, 1997, p. 101 - 116, 127 -
 137.
 Jacquea Genereux, Economie politică. – Bucureşti: Editura ALL BECK, 2000, p 96 - 108.
 О. П. Сорочан, Экономическая теория. – Кишинэу: ЭАМ, 2008.с. 204 - 223.
 В.М. Соколинский, Экономическая теория. – Москва:КНОРУС, 2008. с 33 - 47.
TEMA 6: PIAŢA ŞI MECANISMELE EI DE FUNCŢIONARE

1. Piaţa şi rolul ei economic

2. Tipurile şi formele de piaţă
3. Infrastructura pieţei contemporane

Scopul temei: analiza conţinutului, tipurilor şi a mecanismelor funcţionării pieţei.

Obiectivele temei. După studierea acestei teme, ar trebui să fiţi capabili:

 să caracterizaţi esenţa, trăsăturile şi funcţiile pieţei;
 să analizaţi diferite tipuri şi forme ale pieţei;
 să determinaţi mecanismele de funcţionare a pieţei;
 să evidenţiaţi elementele infrastructurii pieţei contemporane.

6.1. Piaţa şi rolul ei economic

Economia de schimb constituie baza apariţiei, existenţei şi funcţionării pieţei care a avut o evoluţie
continuă. Noţiunea de piaţă reflectă o realitate foarte complexă şi nuanţată în timp şi spaţiu,
neexistand o definiţie unanim acceptată a acesteia. Piaţa include în sine mai multe definiţii, şi anume:
Piaţa reprezintă:
 locul unde are loc confruntarea dintre cerere şi ofertă şi unde se exercită tranzacţiile
de cumpărare – vânzare;
 totalitatea relaţiilor de cumpărare – vânzare ce apar între agenţii economici în
procesul de schimb;
 ansamblul relaţiilor de schimb determinate de legităţile de producţie şi circulaţie de
mărfuri şi servicii;
 relaţiile de interdependenţă dintre producător şi consumator, dintre cerere şi ofertă;
 un mecanism de reglare a tuturor fazelor de reproducţie (producţia, circulaţia,
repartiţia, consumul);
 relaţiile de schimb în interiorul unei ţări şi între diferite ţări.
Apariţia pieţei este condiţionată de următorii factori:
 diviziunea socială a muncii şi specializarea în domeniul de producţie a bunurilor
materiale şi a serviciilor;
 autonomizarea economică a producătorului de mărfuri şi servicii în baza proprietăţii
private;
 libertatea economică a producătorului de a decide: Ce? Cum? Pentru cine de produs?
Trăsăturile pieţei sunt:
 libertatea economică a producătorului în alegerea sferei de activitate, a furnizorilor de materii
prime şi a consumatorilor producţiei finite, stabilirea liberă a preţurilor şi ieşirea liberă pe piaţa
mondială;
 libertatea alegerii – dreptul proprietarilor de a utiliza resursele materiale şi băneşti în mod
independent;
 suveranitatea consumatorului – determinarea de către consumatori a volumului şi
sortimentului bunurilor produse şi a serviciilor prestate în societate.
Subiecţii pieţei sunt:
 producătorii de mărfuri şi servicii individuali şi colectivi;
 consumatorii de mărfuri şi servicii individuali şi colectivi;
 instituţiile financiare;
 organele de stat centrale şi locale;
 organizaţiile obşteşti.
Mecanismele pieţei sunt: cererea; oferta; preţul; concurenţa.
Piaţa îndeplineşte următoarele funcţii:
1. funcţia de intermediere dintre producători şi consumatori. Piaţa serveşte ca intermediar
între producători şi consumatori în procesul de schimb al mărfurilor şi serviciilor.
2. funcţia de formare (stabilire) a preţurilor în baza confruntării cererii şi ofertei. În cadrul
pieţei, în urma confruntării cererii şi ofertei, are loc stabilirea preţurilor de echilibru ce
satisface atât producătorul, cât şi consumatorul.
3. funcţia de control şi reglare a activităţii economice. Piaţa, în dependenţă de cerere şi
ofertă reglează volumul de mărfuri şi servicii necesare pentru satisfacerea nevoilor
individuale personale şi sociale.
4. funcţia de informare(informaţională) a agenţilor economici şi a populaţiei referitor la
cerere, ofertă, preţ, calitate etc.;
5. funcţia de diferenţiere (asanare) a participanţilor pieţei. Piaţa îi stimulează pe agenţii
economici competitivi şi îi elimină pe cei necompetitivi (neconcurenţiali), ce au cheltuieli
de producţie mai mari şi calitatea mărfurilor mai joasă.
Premisele funcţionării pieţei:
 autonomia dreptului în alegerea agenţilor economici, investirea şi utilizarea resurselor
materiale şi financiare, repartiţia şi însuşirea rezultatelor activităţii economice;
 autonomia în organizarea şi dirijarea procesului de producţie;
 transformarea pieţei în regulatorul principal al producţiei, repartiţiei, schimbului şi
consumului;
 reglementarea, de către stat, a economiei, cu ajutorul bugetului public, a impozitelor,
creditelor, tarifelor;
 crearea multitudinii formelor de proprietate pentru apariţia concurenţei;
 transformarea pieţei interne în piaţă deschisă, verigă a pieţei mondiale.
Rolul economic al pieţei este:
 asigură schimbul echivalent, reciproc avantajos, pentru producători şi consumatori;
 contribuie la apropierea cheltuielilor individuale ale producătorilor de cheltuielile
medii ale pieţei. Câştigă producătorii ce au costuri de producţie mai mici decât cele ale pieţei;
 contribuie la dezvoltarea accelerată a progresului tehnico–ştiinţific, fiindcă îl câştigă
pe acel producător ce aplică tehnică nouă şi tehnologii moderne;
 asigură migrarea liberă a factorilor de producţie la nivel micro, mezo, macro şi
mondoeconomic;
 contribuie la dezvoltarea echilibrată a economiei naţionale.

6.2. Tipurile şi formele de piaţă

Toate tipurile şi formele de piaţă pot fi clasificate în dependenţă de următoarele criterii:

 în dependenţă de gradul de maturitate (nivelul de dezvoltare) al peţei:
- Pieţe nedezvoltate – în condiţiile cărora are loc schimbul direct dintre marfă – marfă,
„schimbul barter”.
- Pieţe libere – în condiţiile cărora schimbul este intermediat de monedă, când participă
mai mulţi producători şi consumatori, lipseşte dominanţa monopolurilor, realizarea
mărfurilor are loc în baza preţului de echilibru şi când preţul se formează în urma
confruntării cererii şi ofertei.
- Pieţe reglate – sunt influenţate de mecanismele pieţei şi mecanismele reglării de stat
(sistemul economiei mixte).
 în dependenţă de obiectul de tranzacţie al pieţei:
- piaţa bunurilor de consum personal;
- piaţa factorilor de producţie (piaţa muncii, piaţa capitalului, piaţa resurselor naturale);
- piaţa hârtiilor de valoare;
- piaţa monetară şi de credit;
- piaţa informaţională;
- piaţa resurselor naturale;
- piaţa de marketing;
- piaţa produselor intelectuale;
- piaţa tehnologiilor şi patentelor.
 în dependenţă de existenţa sau inexistenţa obiectelor tranzacţionate:
- piaţa reală – se tranzacţionează bunurile reale existente pe piaţă în momentul
tranzacţiei;
- piaţa fictivă – se tranzacţionează titlurile de proprietate asupra bunurilor (bursa de
mărfuri şi bursa de valori mobiliare).
 în dependenţă de momentul incheierii şi finalizării tranzacţiilor:
- piaţa la vedere – tranzacţia se încheie şi se finalizează în acelaşi moment;
- piaţa la termen – tranzacţia se finalizează ulterior, după un termen convenit în
momentul încheierii acesteia;
- piaţa disponibilă – să livreze la dorinţa consumatorului.
 în dependenţă de gradul de diversificare a bunurilor tranzacţionate:
- piaţa bunurilor omogene – uniforme;
- piaţa bunurilor eterogene – diversificate.
 în dependenţă de extinderea geografică a pieţei:
- piaţa locală;
- piaţa regională;
- piaţa naţională;
- piaţa mondială.
 în dependenţă de modul în care se realizează raportul cerere-ofertă:
- piaţa vânzătorului, specifică stării de absorbţie, când cererea este mai mare decât
oferta;
- piaţa cumpărătorului, specifică stării de presiune, când oferta este mai mare decât
cererea.
 în dependenţă de respectarea legislaţiei în vigoare:
- piaţa legală;
- piaţa ilegală (neagră, tenebră).
 în dependenţă de tipul de concurenţă a pieţei:
- piaţa cu concurenţă perfectă (pură);
- piaţa cu concurenţă imperfectă, care cuprinde:
- piaţa cu concurenţă de monopol;
- piaţa cu concurenţă de oligopol;
- piaţa cu concurenţă de oligopson (monopson);
- piaţa cu concurenţă monopolistică.
 în dependenţă de specificul tranzacţiilor pieţei:
- bursele (bursa de mărfuri, bursa muncii, bursa de valori);
 - licitaţiile;
- tenderul.
Toate pieţele menţionate se află într-o interdependenţă şi schimbările care au loc pe o anumită piaţă se
reflectă asupra altor pieţe. Schimbarea preţurilor pe una sau alta din pieţele enumerate influenţează
asupra dinamicii preţurilor în restul pieţelor.

6.3. Infrastructura pieţei contemporane

Infrastructura cuprinde infrastructura economiei naţionale şi infrastructura pieţei.

Infrastructura economiei naţionale:
 infrastructura productivă (construirea drumurilor, podurilor, aeroporturilor etc.);
 infrastructura socială – care include construirea obiectelor de menire socială (şcoli,
spitale, grădiniţe de copii etc.).
Infrastructura pieţei contemporane include următoarele elemente:
 sistemul juridic, care este orientat spre crearea cadrului juridic de funcţionare a pieţei;
 sistemul comercial, care prevede crearea reţelelor de magazine de diferite dimensiuni
şi de diferite tipuri;
 sistemul de burse;
 sistemul bancar, ce prevede crearea băncilor comerciale private;
 sistemul asigurărilor,ce prevede crearea diferitor societăţi de asigurare a patrimoniului
etc.;
 sistemul de pregătire a cadrelor în conformitate cu cerinţele peţii;
 sistemul informaţional, ce prevede informarea tuturor participanţilor la piaţă cu privire
la volumul ofertei la preţuri, calitatea mărfurilor etc.;
 sistemul publicitar (reclama vizuală, reclama mass-media, reclama video, audio etc.).

Cuvinte-cheie

 economie de piaţă  subiecţii pieţei

 infrastructura pieţei  sistem de burse
 piaţă  sistem bancar
 piaţă liberă  sistem de asigurări
 piaţă reglementată  trăsături ale pieţei
 rolul economic al pieţei  tender

Problemele de recapitulare
1. Explicaţi şi analizaţi câteva noţiuni de piaţă.
 2. Cum înţelegeţi noţiunile de subiecţi ai pieţei.
3. Caracterizaţi funcţiile pieţei.
4. Enumeraţi criteriile de clasificare a pieţei.
5. Analizaţi infrastructura pieţei contemporane.
6. Expuneţi care este modul de funcţionare a bursei de mărfuri şi bursei de valori în
R. Moldova.
Bibliografie

 A. Cojuhari, T. Manole, T. Grunzu, Teorie Economică. – Chişinău: U.T.M., 2004, p. 64 - 80.

 Dumitru Moldovanu, Curs de teorie economică. – Chişinău: Editura ARC, 2006, p. 115 -
117.
 Mihai Grosu, Economie politică. – Chişinău: Editura Evrica, 2001, p.35 - 40.
 Valeriu Umaneț, Economie politică. – Chişinău: U.S.M., 2004, p. 77 - 99.
 Niţă Dobrotă, Economie politică. – Bucureşti: Editura Economică, 1997, p. 101 - 116, 127 -
137, 141 - 142.
 Jacquea Genereux, Economie politică. – Bucureşti: Editura ALL BECK, 2000, p 42 - 60.
 О. П. Сорочан, Экономическая теория. – Кишинэу: ЭАМ, 2008.с. 130 - 139.
 В.М. Соколинский, Экономическая теория. – Москва:КНОРУС, 2008. с 51 - 63.
 Legea Republicii Moldova „Cu privire la piaţa valorilor mobiliare”. Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, 2008, nr. 183-185.

TEMA 7: PIAŢA BUNURILOR DE CONSUM

1. Cererea: esenţa, legea, factorii, elasticitatea

2. Oferta: esenţa, legea, factorii, elasticitatea
3. Echilibrul şi dezechilibrul pieţei. Preţul de echilibru

Scopul temei: evidenţierea importanţei studierii cererii şi a ofertei ca principale

mecanisme ale pieţei.
Obictivele temei. După studierea acestei teme, ar trebui să fiţi capabili:
 să analizaţi cererea şi factorii care o determină;
 să analizaţi legea cererii şi elasticitatea acesteia;
 să evidenţiaţi factorii ce determină mărimea ofertei;
 să analizaţi legea ofertei şi elasticitatea acesteia;
 să analizaţi efectele deplasării curbei cererii şi curbei ofertei;
 să caracterizaţi echilibrul de piaţă.

7.1. Cererea: esenţa, legea, factorii, elasticitatea

Nevoile sociale existente la un moment dat se manifestă pe piaţă sub forma cererii de
bunuri şi servicii, dar nevoile umane nu trebuie confundate cu cererea, deoarece cererea reflectă
acele nevoi care se pot satisface prin intermediul pieţei. Cererea poate fi definită ca fiind
cantitatea totală dintr-o marfă solicitată de către o persoană, care poate fi achiziţionată într-o
anumită perioadă de timp, la un preţ unitar dat. Cererea este condiţionată de:
 veniturile băneşti ale agenţilor economici şi ale populaţiei;
 evoluţia preţurilor.
Cererea de bunuri şi servicii reprezintă cantitatea dintr-o anumită marfă, pe care
consumatorii sunt dispuşi să o cumpere la un anumit preţ unitar, acceptat ca maxim într-un
interval de timp, considerând calitatea mărfii ca fiind dată şi acceptată de cumpărător. Cererea
pe piaţă se poate manifesta sub următoarele forme:
cerere individuală;
cerere de piaţă;
cerere totală (agregată).
 Preţul
D

Cantitatea bunurilor cerute

Figura 11. Curba cererii

Sursa: Elaborată de autori

Legea generală a cererii reprezintă raportul de condiţionare dintre schimbarea preţului

unitar al unui bun şi modificarea cantităţii cerute: micşorarea preţurilor cauzează majorarea
cantităţilor de mărfuri solicitate, pe care le poate achiziţiona consumatorul, şi invers:
majorarea preţurilor micşorează cantitatea cererii.
Tipurile de cerere:
 Cerere negativă – situaţia când cererea faţă de unele mărfuri este negativă din cauza
nivelului de calitate, sortimentului, modei etc.
 Cerere în scădere – situaţia când cererea faţă de unele mărfuri consumatorul are o
atitudine mică.
 Cerere camuflată – situaţia când există cerere faţă de unele mărfuri care în prezent lipsesc
pe piaţa respectivă.
 Lipsa totală a cererii – situaţia când unele categorii de mărfuri sunt absolut ignorate de
consumatori.
 Cerere de sezon (neuniformă) – îmbrăcămintea, încălţămintea etc.
 Cerere de deplină valoare – situaţia când firma asigură în aspect cantitativ şi calitativ
cerinţele consumatorului.
 Cerere exagerată – situaţia când faţă de unele mărfuri apare o cerere exagerată. Ea apare
în unele perioade de timp când producătorii nu pot satisface, în ansamblu, cerinţele
consumatorului.
 Cerere neraţională – situaţia când există cerere faţă de unele mărfuri care sunt dăunătoare
mediului ambiant şi sănătăţii omului.
Factorii care stau la baza explicării legii generale a cererii sunt:
 gusturile şi preferinţele consumatorului;
 schimbarea preţurilor la produsele substituibile;
 dinamica veniturilor consumatorilor;
  schimbările în numărul consumatorilor;
 aşteptările consumatorilor referitor la modificarea veniturilor şi a preţurilor.
Comportamentul consumatorilor are impact asupra cererii. Acesta include următoarele 3
elemente:
1. utilitate economică, care reprezintă capacitatea unui bun de a satisface nevoile individului
sau a societăţii;
2. preferinţele consumatorului, care depind de calitatea mărfurilor de obiceiuri, de reclamă,
statusul consumatorului.
3. Echilibrul consumatorului, ce prevede alegerea optimă de către consumator a mărfurilor
necesare, ţinând cont de resursele limitate de care el dispune.
Modificările, care se produc în cerere, în dependenţă de modificările care au loc în preţuri
şi venituri, poartă denumirea de elasticitate a cererii. Procentul modificării cererii în funcţie de
schimbarea preţului sau a venitului se numeşte coeficientul elasticităţii cererii.
Coeficientul elasticităţii cererii în raport cu modificarea preţului are următoarea expresie:

CECp = = , unde:

% ΔC – modificarea cererii, ΔC=C2 – C1;

% ΔP – modificarea preţului, ΔP=P2 – P1;
C1, P1 – valorile iniţiale ale cererii şi ale preţului;
C2, P2 – valorile modificate ale cererii şi ale preţului.
În funcţie de mărimea acestui coeficient, cererea pentru diferite bunuri poate înregistra
următoarele forme:
1. cerere elastică, când CECp 1, procentul de creştere a cererii întrece procentul de
reducere a preţului;
2. cerere inelastică, când CECp 1, procentul de creştere a cererii este mai mic decât
procentul de reducere a preţului;
3. cerere unitară, când CECp 1, procentul de creştere a cererii coincide cu procentul de
reducere a preţului;
4. cerere perfect elastică, când CECp , o modificare nesemnificativă a preţului
modifică foarte mult mărimea cererii;
5. cerere perfect inelastică, când CECp 0, reducerea preţului nu influenţează cererea.
Ultimele două forme au mai mult o valoare teoretică decât practică, ele întâlnindu-se foarte
rar şi numai în anumite condiţii de piaţă.
În mod analogic se examinează şi elasticitatea cererii în raport cu modificarea veniturilor
consumatorului. Aceasta exprimă sensibilitatea cererii consumatorului pentru bunul „x” când
venitul se modifică (ceilalţi factori fiind neschimbaţi). Coeficientul elasticităţii cererii în raport
cu modificarea venitului se determină ca raport între variaţia relativă sau procentuală a cantităţii
cerute şi variaţia relativă sau procentuală a venitului:

CECv= , unde:

% ΔC – modificarea cererii, ΔC=C2 – C1;

% ΔV – modificarea preţului, ΔV=V2 – V1;
C1, V1 – valorile iniţiale ale cererii şi ale venitului;
C2, V2 – valorile modificate ale cererii şi ale venitului.
Când CECv are o valoare pozitivă, putem presupune că este vorba de un bun normal. Când
CECv are o valoare negativă, avem de a face cu un bun inferior.
Importanţa şi factorii care determină elasticitatea cererii. Modificarea preţului unui
anumit bun determină schimbări mai mari sau mai mici, pozitive sau negative, în cererea pentru
bunul respectiv, cei mai importanţi factori fiind cei care determină elasticitatea cererii în funcţie
de preţ:
 ponderea venitului cheltuit pentru un anumit bun în bugetul total al unei familii; cu cât
ponderea este mai mare, cu atât coeficientul de elasticitate în funcţie de preţ este mai mare,
celelalte condiţii rămânând nemodificate;
 gradul de substituire a bunurilor, între acesta şi elasticitatea cererii în funcţie de preţ, este
o relaţie pozitivă: cu cât este mai mare coeficientul elasticităţii cererii cu atât gradul de
substituire este mai mare şi invers;
 gradul necesităţii de consum, bunurile pot fi grupate în două categorii: a) bunuri normale de
strictă necesitate și b) bunuri de lux;
 durata perioadei de timp de la modificarea preţului, între aceasta şi mărimea
coeficientului elasticităţii cererii în funcţie de preţ existând o relaţie directă, pozitivă.

7.2. Oferta: esenţa, legea, factorii, elasticitatea

Oferta reprezintă un mecanism al pieţei care reflectă cantitatea maximă dintr-un

anumit bun sau serviciu pe care un vanzător intenţionează să o vandă pe piaţă într-o perioadă
determinată de timp, la un anumit preţ unitar.
Oferta se manifestă în 3 forme:
1. oferta individuală, oferta la nivel microeconomic, ce cuprinde o marfă sau o grupă de
mărfuri;
2. oferta de piaţă;
 3. oferta agregată sau totală, care este oferta la nivel macroeconomic şi cuprinde ansamblul
venitului naţional creat de agenţii economici şi oferit tuturor consumatorilor.

Preţul
S

Cantitatea ofertei

Figura 12. Curba oferetei

Sursa: Elaborată de autori
Preţul şi oferta sunt direct proporţionale. Cu cât creşte preţul, cu atât creşte oferta, dacă
preţul scade, scade şi oferta. Raporturile de cauzalitate dintre schimbarea preţului şi cantitatea
oferită reprezintă conţinutul. Legea generală a ofertei constă în următoarele: creşterea preţului
determină creşterea cantităţii de bunuri oferite, iar reducerea preţului determină reducerea
cantităţii de bunuri oferite.
Factorii care influenţează mărimea ofertei:
 costul producţiei – reducerea costului de producere a unui bun determină creşterea
cantităţii oferite, iar creşterea costului determină scăderea ofertei;
 schimbarea preţurilor la mărfurile alternative;
 numărul firmelor care produc acelaşi bun;
 schimbările în sistemul de impozitare şi în sistemul de acordare a subvenţiilor;
 previziunile privind evoluţia preţului – în situaţia în care anumite firme se aşteaptă ca
preţul să scadă, oferta de pe piaţa prezentă va creşte, celelalte condiţii rămânând constante;
 evenimentele social-politice şi naturale.
Oferta agregată (totală) repzintă cantitatea totală de bunuri economice disponibilă
pentru vânzare la un anumit nivel mediu al preţurilor şi într-o perioadă de timp determinată.
Mărimea ofertei agregate poate fi exprimată printr-un indicator macroeconomic real cum ar fi, de
exemplu, venitul naţional. Preţurile majorate stimulează producătorii la producerea suplimentară
de mărfuri şi servicii, iar preţurile joase, dimpotrivă, contribuie la micşorarea volumului de
mărfuri în economia naţională. Curba ofertei agregate are următoarea expresie:
 Preţul

D
SA
AB – segment orizontal sau keynesian;
BC – segment intermediar sau în creştere;
CD – segment vertical sau clasic.
C

AB
Venitul naţional Figura 13. Curba oferetei
Sursa: Elaborată de autori

Segmentul AB, numit orizontal sau keynesian, reflectă situaţia de stagflaţie în economie,
ceea ce înseamnă situaţia când o parte considerabilă de mijloace de producţie şi de resurse de
muncă nu-s utilizate. Segmentul BC, numit segment intermediar sau în creştere, reflectă situaţia
când creşterea volumului real al produsului naţional este însoţită de creşterea preţurilor asupra
mărfurilor şi serviciilor. Segmentul CD, numit segment vertical sau clasic, reflectă ocuparea
deplină a forţei de muncă, utilizarea tuturor capacităţilor de producţie, funcţionarea economiei
naţionale la nivelul potenţialului său productiv. Curba ofertei agregate determină nivelul de
echilibru al venitului naţional.
Oferta agregată este influenţată de următorii factori:
a) schimbarea preţurilor la resurse interne şi importate. Ieftinirea resurselor contribuie la
majorarea ofertei agregate, iar scumpirea acestora duce la scăderea ofertei;
b) schimbările în productivitatea muncii la nivel macroeconomic, la fel, contribuie la
majorarea ofertei agregate;
c) schimbările în actele normative în direcţia reducerii taxelor, ratei dobânzii, la fel, duc
la creşterea volumului ofertei agregate.
Modificarea ofertei, în funcţie de factorii care o determină, se numeşte elasticitate (Eo).
Cei mai importanţi factori de care depinde elasticitatea ofertei sunt:
veniturile și preţurile de vânzare ale produselor.
Oferta, ca şi cererea, dispune de elasticitate. Elasticitatea ofertei exprimă dimensiunile
sau gradul modificării ofertei, în funcţie de schimbarea preţului sau a oricăreia dintre condiţiile
ofertei. Elasticitatea poate fi evidenţiată prin coeficientul elasticităţii ofertei, care are următoarea
expresie:

CEO= = , unde:

% ΔO – modificarea ofertei, ΔO=O2 – O1;

% ΔP – modificarea preţului, ΔP=P2 – P1;
 O1, P1 – valorile iniţiale ale ofertei şi ale preţului;
O 2, P2 – valorile modificate ale ofertei şi ale preţului.
În funcţie de nivelul coeficientului elasticităţii ofertei după preţ, formele ofertei se prezintă
astfel:
a) oferta este elastică, dacă CEO >1, în valoare absolută;
b) oferta este inelastică, dacă CEO < 1, în valoare absolută;
c) ofertă unitară, dacă CEO = 1, în valoare absolută;
d) oferta perfect elastică, dacă CEO = ∞, în valoare absolută;
e) oferta perfect inelastică, dacă Eop = 0.
Elasticitatea ofertei, ca şi elasticitatea cererii, au o mare importanţă. Spre deosebire de
cerere care este determinată în mare parte de factori subiectivi, oferta depinde, în mare măsură,
de factori obiectivi precum:
 costul unitar al bunului – creşterea cererii pentru un anumit bun influenţează creşterea
ofertei care este dependentă de nivelul costului de producţie unitar, când celelalte condiţii
sunt constante;
 posibilităţile de stocare a bunurilor şi costul stocării acestora – elasticitatea ofertei
în funcţie de preţ creşte dacă produsul poate fi stocat şi scade în condiţiile unor
posibilităţi reduse de stocare;
 durata perioadei de la modificare a preţului, în funcţie de care distingem:
- perioada pieţei, cu o durată foarte scurtă de la modificarea preţului;
- perioada scurtă imprimă ofertei un caracter reativ inelastic;
- perioada îndelungată imprimă mişcarea simultană a cererii, ofertei şi preţului;
 numărul de ofertanţi;
 evenimente social-politice;
 condiţiile naturale.

7.3. Echilibrul şi dezechilibrul pieţei. Preţul de echilibru

În economia de piaţă între cerere şi ofertă există o interdependenţă al echilibrului pieţei,

care influenţează asupra formării preţului de echilibru. Piaţa este considerată echilibrată dacă
volumul cererii coincide cu volumul ofertei, iar dacă cererea nu corespunde ofertei, atunci piaţa e
considerată neechilibrată. Preţul de echilibru reprezintă punctul de intersecţie dintre curba
cererii şi curba ofertei.
 Preţul D S

P PE

Q
Cantitatea
Figura 14. Preţul de echilibru
Sursa: Elaborată de autor

Cererea şi oferta influenţează asupra preţului de echilibru în felul următor:

- Creşterea cererii contribuie la sporirea preţului de echilibru;
- Scăderea cererii duce la scăderea preţului de echilibru;
- Creşterea ofertei duce la scăderea preţului de echilibru;
- Scăderea ofertei duce la creşterea preţului de echilibru.
Asupra echilibrului pieţei influenţează mecanismele cererii, ale ofertei, ale concurenţei şi
ale utilităţii. Abaterea de la aceste mecanisme duce la dezechilibrul pieţei şi la consecinţe
negative.

Cuvinte-cheie

 cerere  oferta
 cerere individuală  legea cererii
 cerere totală  legea ofertei
 cerere elastică, neelastică  ofertă individuală
 determinanţii cererii  ofertă totală
 determinanţii ofertei  ofertă elastică, neelastică
 echilibrul pieţei  preţ de achilibru

Problemele de recapitulare
1. Caracterizaţi formele cererii.
2. Analizaţi determinanţii cererii.
3. Cum înţelegeţi legea cererii?
4. Analizaţi determinanţii ofertei.
5. Explicaţi oferta agregată.
6. Reprezentaţi grafic preţul de echilibru.
 Bibliografie

 A. Cojuhari, T. Manole, T. Grunzu, Teorie Economică. – Chişinău: U.T.M., 2004, p. 64 - 80.

 Dumitru Moldovanu, Curs de teorie economică. – Chişinău: Editura ARC, 2006, p. 115 -
143.
 Mihai Grosu, Economie politică. – Chişinău: Editura Evrica, 2001, p.69 - 74.
 Valeriu Umaneț, Economie politică. – Chişinău: U.S.M., 2004, p. 77 - 99.
 Niţă Dobrotă, Economie politică. – Bucureşti: Editura Economică, 1997, p. 101 - 116, 127 -
137, 141 - 142.
 Jacquea Genereux, Economie politică. – Bucureşti: Editura ALL BECK, 2000, p 42 - 60.
 О. П. Сорочан, Экономическая теория. – Кишинэу: ЭАМ, 2008.с. 145 - 180.
В.М. Соколинский, Экономическая теория. – Москва:КНОРУС

TEMA 8: PREŢUL ŞI MECANISMELE LUI DE FORMARE

1. Esenţa, funcţiile şi formele preţului

2. Mecanismul de formare şi metodele de reglementare a preţurilor
3. Politici de preţuri

Scopul temei: analiza formelor, a mecanismului, a metodelor de formare și reglementare a prețurilor.

Obictivele temei. După studierea acestei teme, ar trebui să fiţi capabili:

 să evidențiați esența și funcțiile prețului;
 să analizaţi formele de formare a prețurilor;
 să analizați mecanismele de formare a prețurilor;
 să analizaţi tipurile de prețuri;
 să caracterizați politicile de prețuri.
8.1. Esenţa, funcţiile şi formele preţului

În sens general, preţul exprimă cantitatea de monedă ce trebuie plătită pentru cumpărarea unor bunuri
materiale şi servicii în cadrul tranzacţiilor bilaterale de piaţă. Preţul este determinat de piaţă şi
reprezintă suma de bani pe care o primeşte vânzătorul unui bun economic de la cumpărătorul
acestuia.
Teoriile ce determină preţul mărfii:
a. Teoria obiectivă, bazată pe valoare-muncă, conform căreia valoarea este expresia
cheltuielilor de muncă vie şi materializată, iar baza preţului o constituie valoarea
(elaborată de W. Petty, de fiziocraţi şi de economiştii clasici englezi);
b. Teoria subiectivă – la baza valorii şi preţului se află criteriul utilităţii bunurilor materiale,
 adică valoarea şi preţul mărfii sunt determinate de utilitatea ultimei unităţi de produs,
denumită utilitate marginală;
c. Teoria preţului cu mulţi factori – la stabilirea preţului se ţine cont nu numai de munca
cheltuită, ci şi de utilitate, de limitarea resurselor etc. (fondatorul ei este P. Samuelson);
d. Teoria stabilirii preţului pe baza principiului empiric „costului de producţie general” – la
costul de producţie mediu se adaugă un anumit procent de cheltuieli fixe şi de profit.
Structura preţurilor:
 costul de producţie (cheltuielile);
 profitul.
Între aceste componente ale preţului există un raport invers proporţional: dacă creşte costul de
producţie, atunci scade profitul şi invers, dacă scade costul de producţie, atunci creşte profitul. În
economia de piaţă concurenţială preţul îndeplineşte următoarele funcţii:
1. Funcţia de calcul şi măsurare a cheltuielilor şi a rezultatelor activităţii economice.
Preţul serveşte ca instrument de analiză şi fundamentare a deciziilor privind introducerea
noilor tehnologii, repartizarea şi utilizarea resurselor, participarea la ciclul economic
mondial.
2. Funcţia informaţională. Preţul serveşte ca un „sistem de semnale” care coordonează
deciziile agenţilor economici referitor la volumul resurselor limitate pentru producători şi a
bunurilor de consum pentru consumatori. Anume preţul contribuie la elaborarea deciziilor
privind alegerile producătorilor şi ale cumpărătorilor pentru soluţionarea problemei
fundamentale: ce? cât? cum? pentru cine? să producă, respectiv să achiziţioneze.
3. Funcţia de stimulare. Preţul poate contribui la dezvoltarea producţiei sau o poate stopa.
Preţurile joase, care nu asigură o rentabilitate normală sau aduc pagube, nu-i cointeresează
pe producători să majoreze volumul de producţie, şi invers.
4. Funcţia de recuperare a costurilor. Preţul trebuie să asigure agenţilor economici
compensarea cheltuielilor şi obţinerea unui anumit profit.
5. Funcţia de redistribuire a veniturilor şi a patrimoniului între agenţii economici, ramuri şi
sectoare ale economiei naţionale. Agenţii economici, ramurile şi sectoarele de activitate,
ale căror preţuri relative se micşorează, înregistrează pierderi de venituri şi patrimoniu;
situaţia este inversă la cei ale căror preţuri relative cresc.
Factorii care influenţează preţul:
 factorii interni la care se referă:
- cererea (dinamica);
- oferta;
- masa monetară aflată în circulaţie.
Dacă creşte masa monetară aflată în circulaţie peste volumul de mărfuri şi servicii (ne fiind acoperită
cu mărfuri şi servicii), atunci are loc tendinţa de creştere a preţurilor şi apar procese inflaţioniste.
 factorii externi:
- reglarea (intervenţia) directă şi indirectă asupra procesului de formare a preţurilor de
către stat;
- stabilirea preţurilor administrate de către stat şi monopoluri.
Tipurile (categoriile) preţurilor:
 preţuri libere, care se formează în urma confruntării cererii şi ofertei pe piaţa respectivă;
 preţuri administrate, care sunt stabilite de către organele statale şi monopoluri;
 preţuri mixte, care sunt formate sub influenţa factorilor interni şi externi.

Formele preţului:
1. În dependenţă de natura şi obiectul pieţei:
a. preţuri la mărfuri corporale;
b. preţuri la mărfuri incorporale;
c. preţuri la servicii numite tarife;
d. preţuri la factorii de producţie;
e. preţuri la hârtiile de valoare.
2. În dependenţă de natura şi obiectul schimbului:
a. preţuri industriale;
b. preţuri agricole;
c. preţurile la mărfurile de producţie;
d. preţurile la terenurile de pământ;
e. preţurile la materialele de construcţii.
3. În dependenţă de stadiul tranzacţiei (de realizare a mărfurilor):
a. preţul cu amănuntul;
b. preţul angro (cu ridicata).
4. În dependenţă de specificul tranzacţiei:
a. preţuri de bursă;
b. preţuri de licitaţie.
5. Preţul marginal reprezintă preţul care include (acoperă) cheltuielile ultimei partide de
mărfuri absorbită de către piaţă;
6. Preţul tare este cel contractual, care include preţurile la mărfurile incluse în contractele
comerciale. Aceste preţuri prevăd o perioadă îndelungată de timp şi în decursul
contractului preţurile nu se modifică.
7. Preţuri mobile sau preţuri de sezon;
8. Preţuri riscante sunt preţurile unde ponderea inovaţiei în produsul respectiv este destul
de înaltă.
9. Preţuri închise sunt preţurile în care se formează pe piaţa tenebră.
Preţul, în mişcarea sa, are 2 tendinţe: de
creştere și de scădere (micşorare).
Asupra acestor 2 tendinţe în dinamica preţului influenţează următorii factori:
 dinamica costurilor de producţie;
 dinamica (coraportul) cererii şi ofertei;
 capacitatea de cumpărare a monedei;
 modificarea (dinamica) preţului pe piaţa mondială.

8.2. Mecanismul de formare şi metodele de reglementare a preţurilor

Principiile formării preţului:
 îmbinarea stabilităţii preţurilor cu flexibilitatea lor – reducerea preţurilor la producţia perimată
şi nerentabilă, modificarea preţurilor la producţia agricolă în dependenţă de anotimp;
 preţul trebuie să fie mai înalt decât cheltuielile de producere, cu scopul compensării lor şi
obţinerii profitului;
 asigurarea acumulării necesare pentru achitarea impozitelor şi pentru reproducerea lărgită.
După modul în care se formează şi se stabilesc, preţurile pot fi:
a. preţuri libere, care se formează şi evoluează în condiţiile pieţei cu concurenţă pură sau
perfectă, în care nici unul dintre agenţii pieţei nu poate influenţa nivelul şi dinamica preţului. Cu
alte cuvinte, preţurile libere sunt acelea, care se formează în urma confruntării cererii cu oferta;
b. preţuri administrate, care se stabilesc prin deciziile organelor statale şi ale altor centre
de forţă economică (monopoluri, monopsonuri, oligopoluri etc.);
c. preţuri mixte, care se formează sub influenţa mecanismelor de piaţă (cerere, ofertă,
concurenţă) şi a mecanismelor dirijiste de reglementare (cote de taxe şi impozite care se includ în
preţuri, stabilirea nivelului de preţuri etc.).
În economia de piaţă actuală are loc intervenţia activă a statului în procesul de formare a preţului.
Această intervenţie se face prin intermediul a 3 căi:
1. pe cale legislativă – parlamentul adoptă legi referitor la preţuri;
2. pe cale normativă – guvernul adoptă, elaborează anumite acte normative referitor la preţuri;
3. pe cale penală – organele de constrângere trag la răspundere penală persoanele care nu
respectă legislaţia şi actele normative referitor la preţuri.
Statul se implică în procesul de formare a preţurilor aplicând 2 metode.
Metodele de reglare de către stat a preţurilor sunt:
 reglarea directă de către stat a preţurilor care prevăd:
a. fixarea preţurilor la unele mărfuri de primă necesitate;
b. „îngheţarea” preţurilor la nivel minim sau maxim, în anumite situații excepţionale (în
caz de război, tensiuni sociale şi crize economice);
 c. fixarea preţurilor şi a tarifelor la produsele şi serviciile create în sectorul public
(adică la mărfurile şi serviciile prestate de stat);
d. stabilirea preţurilor şi dinamica acestora în dependenţă de schimbarea preţurilor pe
piaţa mondială.
 reglarea indirectă care prevede:
a. achiziţionarea de către stat a unor cantităţi de mărfuri în scopul de a regla
(stabiliza) preţul pe pieţele respective;
b. acordarea subvenţiilor producătorilor de mărfuri şi servicii;
c. reglarea sistemelor de impozite şi a tarifelor (taxelor) vamale;
d. reglarea şi legiferarea ratei de amortizare.
8.3. Politici de preţuri
Statul aplică diferite politici de preţuri. Preţurile la mărfuri şi servicii pot fi divizate în următoarele
grupe:
1. Politica de preţuri la mărfurile destinate pentru producţie, care includ:
a. preţuri contractuale – ce depind de termen şi de calitate;
b. preţuri de tender;
c. preţuri de credit, ce prevăd realizarea mărfurilor în rate.
2. Politici de preţuri în domeniul comerţului, care include:
a. preţuri angro;
b. preţuri cu amănuntul.
3. Politici de preţuri la produsele (mărfurilor) noi, care includ:
a. politica preţurilor asupra mărfurilor patentate;
b. stabilirea preţurilor relativ joase, asupra produselor noi, iar, odată cu cucerirea
segmentului de pe piaţa respectivă, este aplicată politica de creştere a preţurilor;
c. politica de preţuri la mărfurile imitatoare (substituibile).
4. Politica de preţuri în dependenţă de sortiment, care include:
a. politica de preţuri în dependenţă de gen;
b. politica de preţuri în dependenţă de vârstă;
c. politica de preţuri în dependenţă de nivelul de venituri;
d. stabilirea nivelului minim şi maxim la fiecare sortiment de mărfuri.
5. Politici de preţuri administrate, care include:
a. politica de preţuri prestigioase la mărfurile de lux;
b. politica de preţuri nerotunjite;
c. politica de preţuri de rabat (de reducere), ce prevede reducerea preţului la unele
mărfuri;
 d. politica de reducere a preţului mai jos decât preţul la mărfurile concurentului.
Cuvinte-cheie

 preț  prețuri închise

 cost  prețuri libere
 prețuri tari  prețuri administrative
 prețuri marginale  prețul mixe
 prețuri de licitație  prețul cu amănuntul
 prețuri de burse  prețul angro
 prețuri riscante  politica de prețuri

Problemele de recapitulare
1. Analizaţi câteva teorii ce determină preţul mărfii şi al serviciilor.
2. Care sunt funcţiile principale ale preţului?
3. Care sunt tipurile de preţuri într-o economie de piaţă?
4. Analizaţi factorii care influenţiază dinamica preţurilor.
5. Ce metode de reglare a preţurilor cunoaşteţi?
6. Politicile statului aplicate în domeniul preţurilor.

Bibliografie

 A. Cojuhari, T. Manole, T. Grunzu, Teorie Economică. – Chişinău: U.T.M., 2004, p. 64 - 80.

 Dumitru Moldovanu, Curs de teorie economică. – Chişinău: Editura ARC, 2006, p. 133 -
143.
 Mihai Grosu, Economie politică. – Chişinău: Editura Evrica, 2001, p.69 - 74.
 Valeriu Umaneț, Economie politică. – Chişinău: U.S.M., 2004, p. 77 - 99.
 Niţă Dobrotă, Economie politică. – Bucureşti: Editura Economică, 1997, p. 101 - 116, 127 -
137, 141 - 142.
 Jacquea Genereux, Economie politică. – Bucureşti: Editura ALL BECK, 2000, p 42 - 60.
 О. П. Сорочан, Экономическая теория. – Кишинэу: ЭАМ, 2008.с. 130 - 142.
 В.М. Соколинский, Экономическая теория. – Москва:КНОРУС, 2008. с 66 - 94.
TEMA 9: CONCURENŢA ŞI MONOPOLUL

1. Esenţa, funcţiile şi factorii concurenţei. Metodele luptei de concurenţă

2. Tipurile şi formele pieţelor concurenţiale
3. Apărarea concurenţei şi limitarea activităţii monopoliste

Scopul temei: aprecierea rolului concurenţei în economia de piaţă şi modul de formare a preţurilor în
aceste condiţii.

Obiectivele temei. După studierea acestei teme, ar trebui să fiţi capabili:

 să evidenţiaţi esenţa concurenţei şi metodele de luptă concurenţială;
 să analizaţi pieţele cu o concurenţă perfectă şi imperfectă;
 să apreciaţi importanţa protecţiei concurenţei şi limitării monopolurilor;
 să evidenţiaţi esenţa, structura şi funcţiile preţului;
 să analizaţi diferite tipuri de preţuri;
 să analizaţi mecanismele de formare a preţului;
 să determinaţi căile de intervenţie a statului în formarea preţurilor.

9.1. Esenţa, funcţiile şi factorii concurenţei. Metodele luptei de concurenţă

Concurenţa – reflectă o formă specifică de confruntare dintre agenţii economici

(producători) pentru atragerea de partea sa a clienţilor (consumatorilor). Concurenţa reprezintă
raportul de forţe pe piaţa bunurilor de consum şi pe piaţa de producţie. Concurenţa stimulează
producătorii competitivi şi elimină din afaceri producătorii necompetitivi.
Funcţiile concurenţei:
 Concurenţa stimulează iniţiativa şi spiritul creativ al producătorilor. Producătorii aplică măsuri
de înlocuire la timp a tehnicii vechi cu tehnică nouă.
 Concurenţa contribuie la armonizarea intereselor atât a producătorilor, cât şi a consumatorilor.
Producătorii, în goană după profit majorează, volumul de producţie ce contribuie la satisfacerea
cerinţelor consumatorilor.
 Concurenţa contribuie la egalarea nivelului de înzestrare tehnică a întreprinderii cu factorii de
producţie şi utilizarea raţională a acestora .
 Concurenţa contribuie la reducerea costurilor de producţie şi a preţurilor.
 Concurenţa contribuie la sporirea calităţii mărfurilor şi a serviciilor.
 Concurenţa contribuie la plasarea şi utilizarea raţională a resurselor economice.
Laturile negative ale concurenţei (dezavantajele):
 Concurenţa creează obstacole în aplicarea tehnicii noi la întreprinderile concurenţiale,
duce la stoparea realizărilor tehnico - ştiinţifice.
 Concurenţa duce, deseori, la ciocniri de interese şi la risipa de surse financiare,
materiale şi umane.
 Concurenţa duce la concentrarea şi centralizarea capitalului şi formează monopolurile
ceea ce influenţează negativ asupra mediului concurenţial.
Factori care influenţează asupra concurenţei:
 Numărul şi dimensiunea întreprinderilor la nivel micro, mezo şi macro economic.
 Diversificarea produselor.
 Gradul de transparenţă a pieţei.
 Gradul de mobilitate a factorilor de producţie în aspectul ramural şi teritorial.
 Facilităţi sau limitări la intrarea în ramură a noilor producători.
 Gradul de libertate în determinarea preţurilor.
 Raportul dintre cerere şi ofertă la mărfurile respective pe piaţa respectivă.
 Nivelul dezvoltării economice.
 Gradul de libertate a intrării noilor producători pe piaţa respectivă.
 Gradul de participare a agenţilor economici la formarea preţurilor.
 Volumul de producţie prezentat pentru realizare de către producător.
 Conjunctura politicii interne şi externe în domeniul comerţului intern şi extern.
 Nivelul de mentalitate economică a agenţilor economici şi, în ansamblu, a populaţiei.
Factorii luaţi în ansamblu formează mediul concurenţial. Lupta de concurenţă între agenţii economici
cuprinde două metode:
1. Metoda luptei de concurenţă de natură economică.
2. Metoda luptei de concurenţă de natură extraeconomică.
1. Metoda luptei de concurenţă de natură economică include următoarele elemente:
- reducerea costurilor de producţie;
- reducerea preţurilor de realizare;
- sporirea calităţii produselor;
- acordarea unor facilităţi consumatorilor;
- lansarea noilor produse pe pieţele respective;
- publicitatea şi reformele;
- acordarea serviciilor de cost - vânzare.
2. Metoda luptei de concurenţă de natură extraeconomică include următoarele elemente:
- furtul de informaţii de la concurent;
- discriminarea concurentului şi a mărfurilor acestuia;
- cumpărarea specialiştilor de la întreprinderile concurente;
- corupţia;
 - spionajul economic.
În dependenţă de aceste două metode de luptă economică, există concurenţă:
 loială, la baza acesteia aflându-se metodele luptei de concurenţă de natură economică.
 neloială, la baza acesteia aflându-se metodele luptei de concurenţă extraeconomică.

9.2. Tipurile şi formele pieţelor concurenţiale

În ţările cu economie de piaţă există două tipuri de concurenţă: perfectă şi imperfectă.
Concurenţa perfectă presupune asemenea raporturi de piaţă care asigură ca toţi vânzătorii
(producătorii) să-şi vândă producţia la preţul pieţei, iar toţi cumpărătorii (consumatorii) pot cumpăra
la preţul pieţei atât cât doresc, fără a-l influenţa.
 Trăsăturile concurenţei perfecte (pură)
- atomicitatea participanților: un număr considerabil de vânzători şi cumpărători pe
piaţă, de mărime şi putere comparabile, încât ei nu pot influența asupra volumului de
vânzări şi asupra prețului;
- omogenitatea produselor: produsele sunt identice, în consecință cumpărătorii sunt
indiferenţi de la care producător le procură;
- mobilitatea factorilor de producere: orientarea muncii şi capitalului spre acel arial de
utilizare unde se asigură profit maximal;
- fluiditatea pieţei: cumpărătorii pot să-şi aleagă liber furnizorii, iar producătorii să
intre sau să iasă dintr-o anumită piaţă;
- transparenţa pieţei: toţi agenţii economici sunt perfect informaţi despre toate
elementele pieţei şi despre schimbările care pot interveni.
 Concurenţă imperfectă (impură). Concurenţa imperfectă se manifestă în trei forme:
- piaţa cu concurenţa de tip monopol.
- piaţa cu concurenţa monopolistică.
- piaţa cu concurenţa de tip oligopol.
Piaţa cu concurenţa de tip monopol are următoarele trăsături:
- existenţa pe piaţă a unui singur producător;
- lipsa produselor substituibile;
- formarea preţurilor de monopol;
- existenţa obstacolelor la intrarea noilor producători pe piaţa respectivă.
Monopolul apare în urma concurenţei în rezultatul concentrării şi centralizării capitalului. Situaţiei de
monopol îi corespunde situaţia de monopson: când există mai mulţi producători şi numai un singur
cumpărător care determină preţul şi volumul de realizare a mărfurilor. Există monopol bilateral:
situaţia când un singur producător este pus în faţa unui singur cumpărător.
Piaţa cu concurenţă monopolistică are următoarele trăsături:
- existenţa pe piaţă a mai multor firme care deţin o anumită pondere în pieţele respective,
de regulă numărul firmelor vibrează între 25-70;
- diversificarea produselor în funcţie de calitate, de ambalaj şi în funcţie de semn de firmă;
- există control limitat al preţurilor;
- intrarea relativ liberă a noilor producători pe piaţa respectivă;
- principala concurenţă are loc în jurul costurilor de producţie, în jurul calităţii
mărfurilor şi în jurul ambalajului.
Piaţa cu concurenţă de tip oligopol are următoarele trăsături:
- existenţa pe piață a unui număr limitat de producători (vânzători);
- există controlul general al preturilor, firma determină volumul de vânzări, însă nu poate
determina nivelul preţului şi volumul profitului;
- există restricţii la intrarea noilor producători (vânzători) pe piaţa respectivă.
Întreprinderea este considerată oligopolistă în două cazuri:
1) dacă întreprinderea are dimensiuni mari şi produce mărfuri omogene;
2) dacă întreprinderea produce și bunuri diversificate, pe lângă produsul de bază, care are o
pondere mare pe piaţa respectivă.
Oligopolurile pot fi grupate în 2 categorii:
1. Oligopoluri controlate (concentrate) – prevăd înţelegeri secrete între întreprinderi în scopul
obţinerii profitelor avansate. Ele se mai manifestă în următoarele forme:
a) Cartel: care reprezintă o înţelegere secretă între întreprinderile omogene cu privire la
divizarea pieţelor de desfacere şi la nivelul preţului.
b) Sindicat: înţelegerile secrete cu privire la realizarea în comun a mărfurilor.
c) Trust, în condiţiile trustului proprietarii întreprinderilor devin acţionari şi primesc
dividende în conformitate cu patrimoniul întreprinderii incluse în trust.
d) Concern: reprezintă o întrunire a întreprinderilor bazate pe concentrare orizontală şi
verticală a producţiei.
e) Conglomerat: întrunirea întreprinderilor în scopul cuceririi noilor pieţe de desfacere şi
obţinerii profiturilor majorate.
2. Oligopoluri antagoniste: prevăd concurenţa dintre întreprinderi în dependenţă de schimbarea
caracteristicilor produsului. Ele includ următoarele metode:
a) creşterea volumului de vânzări;
b) lansarea noilor mărfuri prin publicitate şi reclamă;
c) demonstrarea calităţii mărfurilor destinate pentru vânzare;
d) atragerea consumatorilor în baza demonstrării avantajelor produselor realizate;
 e) realizarea mărfurilor în rate pe termen lung;
f) aplicarea sistemului de spionaj economic, diversiuni, şantaj, metode neloiale.

9.3. Apărarea concurenţei şi limitarea activităţii monopoliste

În ţările bazate pe relaţiile de piaţă sunt adoptate legi care prevăd apărarea concurenţei şi limitarea
activităţii monopolurilor. Prima ţară, care a elaborat o legislaţie eficientă în acest sens, a fost Statele
Unite ale Americii, care încă în anul 1890 a adoptat prima lege antimonopol, numită „Sherman Act”.
Au urmat apoi, în 1914, 1938 şi 1950, alte acte legislative menite să protejeze concurenţa, fapt ce
demonsrează o politică consegventă, axată pe apărarea virtuţilor pieţei. În Republica Moldova au fost
adoptate 3 legi orientate spre susţinerea concurenţei loiale şi limitarea activităţii monopolurilor:
- Legea despre limitarea activităţii monopoliste şi dezvoltarea concurenţei (anul 1992).
- Legea despre protecţia concurenţei (anul 2000).
- Legea concurenței (2014).
Conform legislaţiei se deosebesc trei tipuri de activităţi:
1) activitatea monopolistă;
2) concurenţa neloială. Activitatea organelor publice;
3) activitatea organelor publice locale, care, deseori, pun obstacole în lupta de concurenţă
loială.
Activitatea monopolistă pune obstacole în dezvoltarea concurenţei loiale. Pentru a înlătura aceste
obstacole, legea în vigoare prevede:
 se interzice impunerea concurentului unor condiţii nejustificate şi nefavorabile, cum ar fi:
transferarea mijloacelor financiare;
 păstrarea deficitului artificial al mărfurilor pe calea reducerii volumului de producţie, sau
pe calea acumulării stocurilor de mărfuri nerealizate;
 aplicarea unor restricţii în calea intrării noilor producători pe piaţa respectivă;
 stabilirea preţurilor joase de monopol în scopul ruinării concurentului;
 stabilirea preţurilor înalte de monopol în scopul obţinerii profiturilor nejustificate;
 interzicerea acordurilor dintre agenţii economici care cuprind mai mult de 35% din
volumul realizărilor pe piaţa respectivă;
 anularea acordurilor care duc la divizarea pieţei de desfacere, la fixarea preţurilor pe piaţa
de licitaţie şi la stoparea procesului concurenţial;
 suspendarea acordurilor dintre subiecţii neconcurenţiali, dacă unul dintre ei deţine
ponderea principală pe piaţa respectivă.
Concurența neloială: în conformitate cu legislaţia în vigoare se interzice concurenţa vicioasă
(neloială) şi anume:
 prezentarea informaţiei neobiective referitor la activitatea concurentului care aduce dauna
materială sau morală adversarului;
 ducerea în eroare a consumatorului referitor la calitatea mărfurilor concurentului;
 prezentarea reclamei neobiective faţă de mărfurile concurentului;
 aplicarea nesancţională a mărcii comerciale a mărfii fără acordul acestuia;
 divulgarea secretului comercial al concurentului.
Activitatea organelor de administrare publică nu au dreptul:
 să crearea noilor întreprinderi în orice sferă de activitate prevăzute de legislaţie;
 să impună agenţii economici să încheie contracte cu anumite firme, fără învoirea
acestora;
 să acorde unor agenţi economici scutiri de impozite sau alte înlesniri.
În scopul apărării concurenţei în Republica Moldova este creată Agenţia Naţională de Protecţie a
Concurenţei. Sarcinile Agenţiei sunt:
- contribuirea la formarea relaţiilor de piaţă în baza concurenţei;
- promovarea politicii de stat în domeniul concurenţei;
- preîntâmpinarea, limitarea şi înlăturarea activităţilor anticoncurenţiale;
- exercitarea controlului de stat asupra respectării legii concurenţei de toţi agenţii
economici.
Funcţiile Agenţiei:
- elaborarea şi promovarea politicii de stat în domeniul apărării concurenţei şi limitarea
activităţii monopoliste;
- elaborarea actelor normative cu privire la perfecţionarea mecanismelor de realizare a
concurenţei;
- elaborarea programelor referitor la demonopolizarea producţiei şi a pieţelor de
desfacere;
- aplicarea sistemului de amenzi faţă de agenţii economici care încalcă legislaţia în
vigoare.

Cuvinte-cheie

 concurenţă  piaţa cu concurenţă de

oligopol
 concurenţă perfectă  protecţia concureţei
 concurenţă imperfectă  preţ
 piaţa de monopol  preţuri libere
  piaţă de monopson  preţuri administrative
 piaţa cu concurenţă monopolistică  preţuri minime, preţuri maxime

Problemele de recapitulare
1. Cum inţelegeţi categoria economică „concurenţa”?
2. Analizaţi funcţiile concurenţei.
3. Determinaţi factorii care influenţiază asupra concurenţei.
4. Care sunt deosebirile între lupta de concurenţă de natură economică şi lupta de
concurenţă de natură extreconomică?
5. Analizaţi trăsăturile concurenţei perfecte.
6. Trăsăturile pieţei cu concurenţă imperfectă.
7. Drepturile organelor de administrare locală referitor la apărarea concurenţei.

Bibliografie

 A. Cojuhari, T. Manole, T. Grunzu, Teorie Economică. – Chişinău: U.T.M., 2004, p. 64 - 88.

 Dumitru Moldovanu, Curs de teorie economică. – Chişinău: Editura ARC, 2006, p. 133 -
143.
 Mihai Grosu, Economie politică. – Chişinău: Editura Evrica, 2001, p.69 - 74.
 Valeriu Umaneț, Economie politică. – Chişinău: U.S.M., 2004, p. 77 - 99.
 Niţă Dobrotă, Economie politică. – Bucureşti: Editura Economică, 1997, p. 168 - 209.
 Jacquea Genereux, Economie politică. – Bucureşti: Editura ALL BECK, 2000, p 110 - 146.
 О. П. Сорочан, Экономическая теория. – Кишинэу: ЭАМ, 2008.с. 243 - 254.
 В.М. Соколинский, Экономическая теория. – Москва:КНОРУС, 2008. с 86 - 94.
 Legea Republicii Moldova „Legea Concurenței”. Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
2012, nr. 193-197.

TEMA 11: PIAŢA RESURSELOR FINANCIARE

1. Concepte de bază ale pieţei financiare

2. Caracterizarea pieţei monetare
3. Caracterizarea pieţei de capital
4. Sistemul de credit: esenţa, formele, funcţiile
5. Sistemul bancar şi funcţiile lui

Scopul temei: analiza pieței financiare și a componentelor ei: piața de capital, piața monetară, sistemul
de credit sistemul bancar.

Obiectivele temei. Dupa studierea acestei temei, ar trebui să fiţi capabili:

 să determinaţi structura și instrumentele pieței financiare;
 să cunoașteți mecanismul de funcționare a pieței financiare;
  să analizaţi structura pieței de capital;
 să înțelegeți mecanismul de funcționare a pieței monetare;
 să cunoașteți sistemul de credit și rolul lui în economia națională;
 să analizaţi formele creditului;
 să determinaţi conținutul sistemului bancar în Republica Moldova;
 să evidenţiaţi politica monetar-creditară promovată de Banca Națională.

11.1. Concepte de bază ale pieţei financiare

Orice economie este caracterizată de existenţa şi funcţionarea unor pieţe specializate în

tranzacţionarea de active financiare. Circuitul activelor financiare, de la investitori (ofertanţii de
fonduri) la utilizatorii de fonduri, are drept scop satisfacerea nevoilor economice, finalizarea fiind
profitul. O economie dezvoltată depinde de pieţele financiare eficiente.
Entităţile ce doresc să imprumute bani sunt puse în legătură cu cei ce dispun de surplusuri de fonduri
în cadrul pieţelor financiare. Fiecare piaţă operează cu titluri financiare diferite, serveşte unor clienti
diferiţi.
Astfel, piaţa financiară reprezintă ansamblul relaţiilor dintre ofertanţii şi utilizatorii de fonduri
băneşti pe termen scurt, mediu, lung şi asigură sistemul de legături complexe dintre guvern,
persoane fizice şi juridice, care au fonduri băneşti disponibile şi cei care au nevoie de aceste
fonduri.
Concepte fundamentale ale pieţei financiare:
Activul este un bun ce aparţine unei persoane şi care poate fi valorificat în activitatea economică.
Activele sunt de două feluri: reale şi financiare.
 1) Activele reale sunt constituite din bunuri corporale (tangibile) sau incorporale
(intangibile) care, integrate în circuitul economic, generează venituri în viitor sub
formă de profituri, rente, chirii etc.
2) Activele financiare sunt materializate în înscrisuri (hârtii ori inregistrări în cont), care
consacră drepturile băneşti ale deţinătorilor lor, precum şi drepturile acestuia asupra
unor venituri viitoare, rezultate din valorificarea activelor respective (dobanzi,
dividende, etc.).
În dependenţă de tipul activelor şi mecanismul prin care acestea sunt introduse în circuitul economic,
piaţa financiară este formată din 3 mari sectoare: piaţa bancară, piaţa monetară, piaţa de capital.
1) Piaţa bancară se caracterizează prin tranzacţii cu active bancare nonnegociabile, a
căror lichiditate este maximă. Se caracterizează prin risc redus, siguranţă (posibilitatea
retragerii activelor în orice moment).
2) Piaţa monetară este caracterizată prin tranzacţii cu active financiare pe termen scurt
de către societăţile financiare. Activele monetare au grad ridicat de lichiditate şi sunt
negociabile (exemple de active financiare pe termen scurt: depozite bancare, bilete la
ordin, cecuri, certificate de depozit). O componentă distinctă a pieţei monetare este
piaţa valutară care asigură conversia activelor dintr-o valută în alta.
3) Piaţa de capital este specializată în tranzacţii cu active financiare pe termen mediu şi
lung. Acest tip de active au un grad de risc mai mare şi sunt negociabile. Motivaţia
principală a unei pieţe de capital constă în economia şi plasarea valorilor mobiliare ale
agenţilor economici în căutare de capital, către posibilii investitori, deţinători de
excedente băneşti.
Clasificarea hârtiilor de valoare:
 Hârtii de valoare pe termen scurt, au o scadenţă până la un an (cambiile comerciale, bon de
tezaur, certificat bancar).
- Cambia: un titlu de credit prin care cineva se obligă să plătească sau dispune să se
plătească de către o altă persoană o sumă de bani la un anumit termen.
- Bonul de tezaur: hârtie de valoare care atestă că posesorul a depus o anumită sumă de
bani în contul bugetului pe un anumit termen după care primeşte un anumit procent
(dobândă) nominal.
- Certificatul bancar reprezintă un document bancar care atestă că persoana respectivă,
fizică şi juridică, a deschis un cont bancar pe o anumită perioadă de timp şi are dreptul
să primească dobânda respectivă.
 Hârtii de valoare cu venituri fixe (obligaţiunile aduc un % fix posesorului şi
acţiunile nominale sau privilegiate).
- Acţiunea: titluri financiare emise de către o firmă pentru constituirea, mărirea,
restructurarea capitalului propriu.
- Obligaţiunea: instrumente de credit pe termen mediu şi lung, hârtii de valoare care
aduc posesorului o dobândă fixă în perioada de funcţionare a obligaţiunii.

11.2. Caracterizarea pieţei monetare

Piaţa monetară este parte a sistemului financiar-monetar, în care au loc tranzacţii cu monedă, din
confruntarea cererii cu oferta de monedă, în funcţie de preţul ei. Obiectul cererii şi ofertei pe piaţa
monetară îl formează masa monetară, moneda-numerar sau/şi banii de cont. Purtătorii cererii şi ofertei
de monedă sunt agenţii economici care stabilesc între ei relaţii de schimb în desfăşurarea activităţii
economice. Preţul tranzacţiei cu moneda este rata dobânzii. Ea este o mărime variabilă în timp,
influenţată de raportul dintre cerere şi ofertă, de starea economiei şi de riscul tranzacţiei.
Sistemul monetar este un ansamblu de reglementări legale cu privire la moneda unui stat. Moneda este
ban de metal sau de hârtie care are curs legal pe teritoriul unui stat. Moneda ca o categorie
macroeconomică, este recunoscută ca mijloc de schimb şi mijloc de plată. Pentru ca moneda să fie
acceptată de agenţii economici la tranzacţii, ea trebuie să fie durabilă, convenabilă, divizibilă, stabilă
etc.
Masa monetară, ca şi concept, este privită sub două aspecte: ca stoc şi ca flux.
1) ca stoc, masa monetară constă din totalitatea instrumentelor băneşti de care dispun agenţii
economici non-financiari, dintr-o economie naţională, la un moment dat, pentru
achiziţionări de bunuri materiale şi servicii, achitarea datoriilor sau pentru economisire şi
acumulare.
2) ca flux, masa monetară reprezintă masa medie de bani, care circulă pe piaţă într-o anumită
perioadă de timp.
Din punct de vedere calitativ, masa monetară are două componente:
 disponibilităţile băneşti propriu-zise (bani cash, bani lichizi), cu lichiditate
perfectă;
 disponibilităţi semi-monetare (cvasibani), care pot fi transformate mai greu sau
mai uşor în bani lichizi.
Piaţa monetară reprezintă piaţa capitalurilor pe termen scurt, fiind reprezentată de piaţa
interbancară şi de piaţa de creanţă negociabilă.
 Pe piaţa interbancară operează banca de emisiune, banca centrală, băncile comerciale, băncile
specializate, trezorăria publică.
 Pe piaţa titlurilor de creanţă negociabilă operatorii sunt toţi agenţii economici.
Piaţa monetară este locul unde are loc confruntarea dintre cererea şi oferta agregată de monedă. Piaţa
monetară se deosebeşte de restul pieţelor prin faptul că obiectul îl constituie moneda în numerar şi de
cont (scripturală).
Piaţa monetară este considerată echilibrată dacă cererea şi oferta de monedă coincid.
Cererea agregată de monedă reprezintă cantitatea de monedă care este solicitată de agenţii
economici de stat şi de către populaţie într-o anumită perioadă de timp, la un anumit nivel al ratei
dobânzii.
Purtătorii cererii de monedă sunt:
 întreprinderile care îşi finanţează activităţile economice;
 trezoreria pentru a-şi finanţa deficitul bugetar;
 băncile şi instituţiile financiare care au nevoie de credite;
 populaţia care desfășoară diferite activităţi.
Factori care influenţează cererea agregată de monedă:
 volumul de mărfuri şi servicii;
 nivelul preţurilor;
 viteza de rotaţie al unităţii monetare;
 volumul de mărfuri şi servicii realizate în credit;
 dinamica ratei dobânzii.
Oferta agregată de monedă reprezintă cantitatea de monedă care poate fi oferită de către
sistemul bancar într-o anumită perioadă de timp, la nivelul ratei dobânzii zilei.
Purtătorii ofertei de monedă de pe piaţă sunt: banca centrală, Banca de emisiune a monedei
pentru a se finanţa bunurile care au nevoie de credit, sau pentru acoperirea deficitului bugetar
de stat.
 Banca centrală care oferă monedă în urma emisiunii de monedă.
 Băncile comerciale care oferă monedă scripturală (monedă în cont).
 Trezoreria (dacă are excedente).
 Casele de economii şi de pensii.
 Societăţile de asigurare.
 Instituţii financiare cu disponibilităţi.
 Populaţia.
 Multiplicatorul monetar care contribuie la multiplicarea monedei scripturale.
Formula multiplicatorului monetar:
D 1
Mm  
R r
unde:
R – rezerve D –
depozitul
r – rata rezervei
Pieţele monetare sunt specializate în plasarea şi atragerea de fonduri pe termen scurt, inclusiv
acordarea şi luarea de credite de valori mari. În aceste condiţii, piaţa monetară are mai multe
segmente.
Segmentarea pieţei monetare
- Piaţa scontului este specializată în cumpărarea şi vânzarea cambiilor. Cambiile sunt o
formă de investire pe termen scurt şi sunt uşor de transformat în lichidităţi.
- Piaţa interbancară este piaţa în care băncile se împrumută reciproc pe termen scurt. Piaţa
interbancară oferă băncilor posibilitatea de a-şi rezolva problemele de lichiditate, fără să
apeleze la banca centrală.
- Piaţa certificatelor de depozit, unde se negociază certificate de depozit. Acestea sunt
înscrisuri care confirmă că o anumită sumă de bani a fost depozitată la bancă, iar acest
înscris poate fi răscumpărat de bancă la o anumită dată sau cu o anumită rată a dobânzii.
Avantajul băncii care emite certificate de depozit constă în faptul că fondurile rămân la
bancă pe toată durata de timp pentru care au fost emise.
- Piaţa efectelor de comerţ. Efectele de comerţ au forma titlurilor de credit negarantate, cu o
scadenţă situată între 7 zile şi 3 luni. Efectele de comerţ au titlu de valoare la purtător şi
reprezintă o investiţie de mare lichiditate. Acestea sunt emise de mari companii, bănci şi
guverne.
- Pieţele internaţionale reprezintă un ansamblu de tranzacţii pentru atragerea şi plasarea de
monedă, fonduri în valută, (piaţa eurovalutelor). Piaţa eurovalutelor este piaţa pe care sunt
plasate şi atrase fonduri pe termen scurt, exprimate în eurovalută (eurodolari).

11.3. Caracterizarea pieţei de capital

Piaţa de capital (piaţa valorilor mobiliare) reprezintă totalitatea relaţiilor de atragere şi plasare a
mijloacelor băneşti pe termen mediu şi lung (confruntare dintre cererea şi oferta de capital). Pe
piaţa titlurilor mobiliare are loc vânzarea şi cumpărarea acţiunilor, obligaţiunilor şi a altor hârtii de
valoare emise de către stat, societăţi comerciale şi bănci comerciale. Piaţa de
capital contribuie la acumularea mijloacelor băneşti de la persoanele fizice şi juridice, utilizându- le ca
investiţii productive şi neproductive.
Trăsăturile pieţii de capital:
 piaţa de capital este o piaţă deschisă;
 produsele pieţei sunt instrumente pe termen mediu (1-5 ani) şi lung ( > de 5 ani);
 valorile mobiliare sunt negociabile şi transferabile;
 tranzacţionarea valorilor mobiliare nu este directă, dar intermediară.
Structura pieţii de capital:
a. Piaţa de capital pe termen scurt, numită monetară, reprezintă relaţiile de atragere şi plasare a
capitalului pe termen de până la 1 an. Această piaţă îndeplineşte următoarele funcţii:
- funcţia de exercitare a operaţiunilor interbancare;
- funcţia operaţiunilor de realizare a activelor care au scadenţă până la 1 an (cambiile, ordinul
bancar, etc.);
b. Piaţa de capital pe termen mijlociu şi lung – piaţa financiară – reprezintă relaţiile de atragere
şi plasare a mijloacelor băneşti pe termen mediu (1-5 ani) şi pe termen lung (mai mult de 5 ani).
Tipuri de pieţe de capital1:
- Piaţa primară este piaţa pe care sunt negociate pentru prima oară titlurile financiare nou
emise.
- Piaţa secundară este piaţa pe care sunt tranzacţonate valori mobiliare aflate deja in
circulaţie.
- Piaţa obligaţiunilor este piaţa pentru instrumente de datorie de orice fel.
- Piaţa acţiunilor este piaţa pentru tranzacţionarea acţiunilor comune şi preferenţiale ale
companiilor private.
- Piaţa de licitaţie este piaţa în care tranzacţionarea este condusă de o parte terţă, în funcţie
de suprapunerea preţurilor la ordinele primite de a cumpăra sau a vinde valori mobiliare.
- Piaţa de negocieri este piaţa în care vanzătorii şi cumpărătorii negociază între ei preţul şi
volumul tranzacţiei, direct sau prin intermediul brokerului sau dealerului.
- Piaţa OTC (over the counter), sau la ghişeu, este o piaţă prin telefon, telex sau computer,
localizată la sediile brokerilor sau dealerilor. Este o piaţă de negociere şi, în general, este
pentru obligaţiuni.
- Piaţa organizată este o piaţă cu reguli de tranzacţionare fixate. Are o localizare fizică
centrală şi este o piaţă de licitaţie. Acţiunile sunt tranzacţionate în principal pe aceste pieţe.
- Piaţa la vedere (piaţă în numerar) este piaţa pe care titlurile financiare sunt tranzacţionate
pentru livrare şi plată imediate.

1
Anghelache, G., Pieţe de capital şi tranzacţii bursiere, EDP, Bucureşti, 1997, p. 12.
 - Piaţa la termen (piaţă futures) este piaţa pe care titlurile financiare se tranzacţionează
pentru livrare şi plată ulterioare.
- Piaţa opţiunilor este piaţa pe care se tranzacţionează contracte de opţiuni. Astfel de
contracte sunt executate la opţiunea deţinătorului.
Instrumentele principale ale tranzacţiilor pe piaţa de capial sunt acţiunile şi obligaţiunile.
Acţiunile (în engleză “shares”) sunt titluri financiare emise de o companie pentru constituirea, mărirea
sau restructurarea capitalului propriu. Sunt valori mobiliare care reprezintă o cotă parte din capitalul
social al unei societăţi şi care încorporează drepturi sociale şi patrimoniale. În funcţie de drepturile
conferite, distingem următoarele tipuri de acţiuni:
- acţiunile comune, care dau drept de vot, dau drept la dividend (dividendul este un venit
variabil), dreptul la informare, etc.;
- acţiunile preferenţiale nu dau drept de vot, în schimb dau drept la un dividend fix care se
plăteşte înaintea celui variabil;
- acţiuni nominative: cele care au înscrise numele deţinătorului, iar transferarea dreptului
de proprietate se face nominal;
- acţiuni la purtător: toate drepturile conferite de acţiune revin celui ce deţine acţiunea.
Obligaţiunile (în engleză “bonds”) sunt titluri reprezentative ale unei creanţe a deţinătorului asupra
emitentului, care poate fi statul, un organism public sau o societate comercială. Ele dau dreptul la
încasarea unei dobânzi şi vor fi răscumpărate la scadenţă de către emitent. Pentru emitent,
obligaţiunile reprezintă un instrument de mobilizare a capitalului de împrumut. Ele au valoare
nominală şi dau drept de încasare a unui cupon (dobânda). Emisiunea şi rambursarea se poate face, fie
la valoarea nominală, fie sub valoarea nominală. În funcţie de drepturile conferite, distingem
următoarele tipuri de obligaţiuni:
- obligaţiune ipotecară (mortgage bond) sunt obligaţiuni pentru care datoria este garantată
cu ipotecă pe activele emitentului;
- obligaţiune generală (debenture bond), care este o creanţă pe ansamblul activelor
emitentului;
- obligaţiune asigurată (colateral trust bond), când este garantată cu titluri asupra unor
terţi, deţinute de emitent şi depuse la un garant;
- obligaţiune cu fond de răscumpărare (sinking fund bond), când emitentul alimentează
periodic un fond din care va răscumpăra la scadenţă obligaţiunea;
- obligaţiune retractabilă (callable bond), când poate fi răscumpărată înainte de scadenţă;
- obligaţiune convertibilă (convertible bond), când poate fi preschimbată, la opţiunea
deţinătorului, în acţiuni.
 Acţiune comună Obligaţiune
Definiţie Parte din capitalul unei S.A. Fracţiune dintr-un împrumut
Rolul deținătorului în
Drept de vot în Adunarea Generală Nici un rol
gestiune
Veniturile pentru
Dividende (în funcţie de rezultat) Dobandă obligatorie, fixă
deţinători
Mari Mici
- evoluţia nefavorabilă a afacerii - nerambursare
Riscuri asumate
- lichidare - creditorii au prioritate
Durata de viaţă Nelimitată Limitată (scadenţă)

Figura 15. Deosebiri între acţiuni şi obligaţiuni

Sursa: Anghelache, G., Pieţe de capital şi tranzacţii bursiere, EDP, Bucureşti, 1997.

Instituţiile structurale ale pieţei valorilor mobiliare:

1. Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, care are următoarele scopuri:
a. reglarea activităţii tuturor instituţiilor care fac parte din piaţa titlurilor mobiliare;
b. înregistrează hârtiile de valoare pentru piaţa primară;
c. atestează brocherii, dilerii şi casele de brocheraj;
d. reglarea activităţii bursei de valori.
2. Casele de brocheraj (brocheri, dileri), ce îndeplinesc funcţiile:
a. cumpărarea şi vinderea intermediară a acţiunilor şi altor hârtii de valoare;
b. exercitarea operaţiunilor de cumpărare – vânzare a acţiunilor din contul propriu;
c. acordarea consultaţiei referitor la plasarea profitabilă a investiţiilor de capital.
3. Bursa de valori are următoarele funcţii:
a. acumularea informaţiei referitor la cererea şi oferta hârtiilor de valoare;
b. exercitarea operaţiunilor de cumpărare – vânzare a hârtiilor de valoare;
c. determinarea cursului acţiunilor şi obligaţiunilor.
Piaţa extrabursieră reprezintă piaţa în cadrul căreia are loc cumpărarea – vânzarea hârtiilor de
valoare care nu sunt solicitate la bursa de valori.

11.4. Sistemul de credit: esenţa, formele, funcţiile

Creditul reprezintă un împrumut acordat în formă bănească sau în formă de mărfuri şi servicii pe un
timp limitat, fixat dinainte (numit scadenţă) şi de plată a unei dobânzi.
Subiecţii creditului sunt:
 creditorul – persoana fizică sau juridică care acordă împrumut agenţilor
economici şi populaţiei;
 debitorul – persoană fizică sau juridică ce primeşte credit şi pentru utilizarea
căruia plăteşte o anumită dobândă.
Creditul are următoarele surse de formare:
 mijloacele băneşti disponibile ale agenţilor economici;
 mijloacele băneşti disponibile din bugetul de stat şi din bugetele locale;
 mijloacele băneşti disponibile ale populaţiei care se află în conturile bancare;
 mijloacele băneşti disponibile care se află pe conturile organizaţiilor obşteşti.
Funcţiile creditului:
 distribuirea şi redistribuirea mijloacelor băneşti disponibile;
 transformarea banilor acumulaţi în investiţii capitale;
 susţinerea micului business;
 sporirea vitezei de rotaţie a monedei şi de reducere a masei monetare în circulaţie;
 accelerarea procesului de realizare a mărfurilor;
 îmbunătăţirea consumului;
 reducerea dificitului bugetar;
 extinderea activităţii economice externe.
Formele de credit:
 credit bancar, acordat în formă bănească de către instituţiile bancare;
 credit comercial, acordat în mărfuri şi servicii de către agenţii economici.
Tipurile de credit:
a) După forma de proprietate:
 credit public;
 credit privat.
b) După durata creditului:
 credit pe termen scurt (până la 1 an);
 credit pe termen mediu (până la 5 ani);
 credit pe termen lung (mai mult de 5 ani);
 credit fără termen (credit de încredere).
c) În dependenţă de forma de garanţie:
 credit personal (întoarcerea la timp a creditului);
 credit real (e garantat prin bunurile materiale);
 credit ipotecar (garantat printr-un anumit teritoriu de pământ);
 credit amanet (imobiliar);
 credit lombard.
d) În dependenţă de destinaţia creditului:
 credit productiv (destinat în sfera producţiei materiale);
 credit neproductiv (utilizat în sfera socială; nemateriale).
e) În dependenţă de utilizarea teritorială:
 credit intern;
 credit extern;
 credit regional;
 credit internaţional.
Principalele instrumente ale creditului:
 creanţa;
 biletul de ordin;
 trata;
 cambia;
 gajul.
Contractul de credit, cuprinde:
 obiectul creditării;
 termenul de rambursare (scandenţă);
 eşalonarea ratelor;
 perioada de graţie;
 dobânda;
 garanţia ce va fi acordată;
 condiţiile cărora trebuie să se conformeze clientul.

11.5. Sistemul bancar şi funcţiile lui

Banca reprezintă o instituţie care, efectiv, utilizează mijloacele băneşti disponibile ale întreprinderilor şi ale
populaţiei. Prima bancă modernă a apărut în a. 1609, în Amsterdam.
Actualul sistem bancar include următoarele componente:
 Banca Naţională (centrală)
 Băncile comerciale
 Instituţiile financiar – creditare
Banca Naţională (centrală) exercită următoarele funcţii:
- emisia de monedă, care constă în emisia şi punerea în circulaţie a monedei naţionale;
 - reglementarea activităţii tuturor instituţiilor financiar-bancare.
- elaborează acte normative obligatorii pentru toate instituţiile sistemului bancar;
- acumulează şi păstrează fondurile de rezervă ale statului şi fondurile de rezervă
obligatorii ale băncilor comerciale;
- acordă împrumuturi guvernului, pentru acoperirea necesităţilor curente (de regulă,
pentru acoperirea deficitului bugetar);
- monitorizează activitatea băncilor comerciale şi previne falimentul acestora;
- exercită operaţiuni financiar-creditare cu instituţiile financiare internaţionale;
- elaborează politica monetar – creditară şi reglează cursul valutar din ţară.
Băncile comerciale îndeplinesc mai multe funcţii, printre care pot fi menţionate: funcţiile de acordare
a creditelor persoanelor fizice şi juridice; de deservire a conturilor bancare; de operaţiuni cu hârtii de
valoare; de primire a depozitelor bancare de la clienţi; de acordare a cardurilor bancare; de deservire a
plăţilor comunale, şi multe alte funcţii.
Operaţiunile băncilor comerciale pot fi divizate în două grupe: pasive şi active. La
operaţiunile pasive se referă:
- formarea mijloacelor proprii ale băncii;
- primirea depozitelor pe conturile clienţilor;
- exercitarea operaţiunilor de casă a întreprinderilor şi a instituţiilor. La
operaţiunile active se referă:
- acordarea de credite persoanelor fizice şi juridice;
- investiţiile bancare care constau în procurarea acţiunilor şi a obligaţiunilor ce aduc
băncii dividende şi dobândă;
- operaţiunile de factoring, care constau în procurarea dreptului la furnizarea mărfurilor şi
încasarea plăţilor în urma realizării lor. În operaţiunea factoring participă banca, care cumpără
dreptul de furnizator, creditorul şi debitorul;
- operaţiunile de leasing reprezintă o formă de arendare de către bancă a patrimoniului şi
acordarea acestuia solicitanţilor, la o anumită plată. Există leasing operativ şi financiar.
Leasingul operativ prevede cumpărarea de către bancă a utilajului şi darea lui în arendă. Banca,
în acest caz, exercită şi serviciile de reparaţie, care, deseori, nu aduc profit. Leasingul financiar
presupune ca arendatorul singur să-şi aleagă utilajul, iar banca exercită numai plata de tranzacţie;
- operaţiuni de trast sunt operaţiunile legate de decontarea cambiilor. Cambia reprezintă
un titlu de credit, utilizat ca instrument de plată pe termen scurt, prin care o persoană, numită
trăgător, dă dispoziţie altei persoane, numită tras, să plătească necondiţionat, la ordinul acesteia,
o sumă, la scădenţă, unei a treia persoane, numită beneficiar;
 - alte operaţiuni active, cum ar fi: repartizarea profitabilă a hârtiilor de valoare; analiza
situaţiei financiare a întreprinderii; păstrarea obiectelor preţioase a clienţilor, ş. a.
Pentru exercitarea operaţiunilor active, băncile comerciale încasează de la clienţi dobândă sau
comision, iar pentru operaţiunile pasive băncile plătesc clienţilor anumite dobânzi. Diferenţa dintre
dobânzile încasate şi cele plătite de către bănci constituie profitul bancar brut. Dacă din profitul
bancar brut se scad cheltuielile de administrare şi impozitele respective, atunci ceea ce rămâne
constituie profitul net bancar.
Instituţiile financiar-creditare reprezintă societăţile a căror funcţie principală este microfinanţarea
persoanelor fizice şi juridice care se află în căutarea surselor financiare pentru plasarea în anumite
afaceri. Resursele acestor instituţii constau, în principiu din fonduri provenite din depozite şi din
angajamente financiare contractate.
Tipuri de instituţii financiar – bancare:
 societăţile de asigurare;
 instituţiile financiar – creditare;
 cooperative.
Cuvinte – cheie

 piața financiară  rata dobânzii

 obligațiune  credit bancar
 acțiune  credit comercial
 cambie  credit ipotecar
 certificat de trezorerie  banca centrală
 piața de capital  banca comercială
 valori mobiliare  masa monetară
 divident  licență
 cursul bursier  rata obligatorie
rezervă
 piața monetară  baza monetară
 multiplicatorul monetar  convertibilitate

Probleme de recapitulare

1. Explicaţi conceptele fundamentale ale pieţei financiare.

2. Clasificaţi hârtiile de valoare.
3. În ce caz este echilibrată piaţa monetară.
4. Ce factori influenţează cererea şi oferta de monedă?
5. Cum poate fi segmentată piaţa monetară?
6. Care sunt trăsăturile pieţei de capital?
7. Care sunt instrumentele principale ale tranzacţiilor pe piaţa de capital?
 8. Funcţiile creditului.
9. Enumeraţi şi explicaţi funcţiile Băncii Naţionale.

Bibliografie

 A. Cojuhari, T. Manole, T. Grunzu, Teorie Economică. – Chişinău: U.T.M., 2004, p. 104 -

130.
 Dumitru Moldovanu, Curs de teorie economică. – Chişinău: Editura ARC, 2006, p. 139 -
262.
 Mihai Grosu, Economie politică. – Chişinău: Editura Evrica, 2001, p.105 - 117.
 Valeriu Umaneț, Economie politică. – Chişinău: U.S.M., 2004, p. 166 - 182.
 Niţă Dobrotă, Economie politică. – Bucureşti: Editura Economică, 1997, p. 356 - 368, 415-
432, 504 - 512 .
 Jacquea Genereux, Economie politică. – Bucureşti: Editura ALL BECK, 2000, p 130 - 135.
 В.М. Соколинский, Экономическая теория. – Москва:КНОРУС, 2008. с 188 - 200.
 Legea Republicii Moldova „Legea Cambiei” din 22 iunie 1993.
 Legea Republicii Moldova „Cu privire la Banca Națională de Stat a Moldovei” din 11 iunie
1991.
Legea Republicii Moldova „Cu

TEMA 12: PRODUSUL NAŢIONAL CA REZULTAT AL ACTIVITĂŢII

ECONOMICE ŞI UTILIZAREA LUI

1. Avuţia naţională şi produsul naţional

2. Consumul: esenţa, formele, funcţiile, factorii, tendinţele
3. Economiile şi investiţiile

Scopul temei: analiza structurii economiei naţionale şi a indicatorilor macroeconomici.

Obiectivele temei. Dupa studierea acestei temei, ar trebui să fiţi capabili:

 să determinaţi structura economiei naţionale;
 să analizaţi cauzele şi formele economiei tenebre;
 să analizaţi structura avuţiei naţionale;
 să determinaţi formele de manifestare a produsului naţional;
 să analizaţi dinamica PIB în R. Moldova şi metodele lui de calcul;
 să analizaţi consumul agregat şi legitaţile lui;
 să determinaţi conținutul economiilor şi clasificarea lor;
 să evidenţiaţi structura investiţiilor şi să explicaţi multiplicatorul şi acceleratorul
investiţional.

12.1 Avuţia naţională şi produsul naţional

Avuţia naţională reprezintă totalitatea bunurilor materiale şi a serviciilor create şi acumulate în
societatea respectivă la momentul dat.
Structura avuţiei naţionale:
 avuţia creată prin muncă (bunurile materiale şi nemateriale create prin muncă):
mijloace de producţie, clădiri, utilaje şi restul rezultatelor activităţii de lucru;
 bogăţiile subterane şi fondul forestier şi funciar (resursele naturale): terenuri de
pământ, păduri, ape, petrol etc;
 resursele umane: populaţia, populaţia ocupată în câmpul de muncă, populaţia aflată în
curs de şcolarizare;
 bunurile obţinute prin activitatea creativă (patrimoniul ştiinţific de instruire şi de
cultură): monumente istorice, arta, muzica, literatura etc.
Formele avuţiei:
 avuţia personală – privată;
 avuţia colectivă – avuţia întreprinderii cooperatiste, SA, întreprinderii de consum;
 avuţia publică – dirijată de către organele centrale şi organele locale ale administraţiei
publice.

Avuţia naţională se află la baza formării potenţialului economic al societăţii.

Potenţialul economic al societăţii include:
 resursele umane, analizate în aspect cantitativ, calitativ şi structural;
 resursele naturale, analizate în aspect cantitativ şi calitativ şi atrase şi valorificate în
procesul de producuţie;
 avuţia populaţiei;
 progresul tehnico – ştiinţific;
 stocurile de capital, capital fix şi capital circulant;
 potenţial ştiinţific, cultural şi de instruire;
 soldul dintre creanţele şi obligaţiunile externe.
Ansamblul activităţilor economice la nivel macroeconomic contribuie la formarea produsului
naţional.
Produsul naţional reprezintă rezultatele activităţilor tuturor agenţilor economici într-o anumită
perioadă de timp.
Produsul naţional se manifestă în următoarele forme:
1. Produsul Global Brut (PGB) reprezintă valoarea tuturor bunurilor materiale create
într-o anumită perioadă de timp (1 an). PGB include şi consumul intermediar (consumul de materii
prime, semifabricate, energie, combustibil, etc.).
2. Produsul Intern Brut (PIB) reprezintă valoarea adăugată, creată de agenţii economici
 autohtoni (din interiorul ţării) şi agenţii economici străini într-o anumită perioadă de
timp, care activează în interiorul ţării.
(PIB = PGB – Ci)
Ci – consumul intermediar
3. Produsul Intern Net (PIN) reprezintă valoarea adăugată netă a bunurilor economice
destinate pentru consumul final.
PIN = PIB + A
A – amortizarea
4. Produsul Naţional Brut (PNB) reprezintă expresia bănească a bunurilor materiale şi
nemateriale create de agenţii economici autohtoni, care activează în interiorul şi în afara
ţării.
PNB=PIB-M1+M2
M1 - producţia agenţilor străini M2 -
producţia agenţilor autohtoni
5. Produsul Naţional Net (PNN) reprezintă produsul exprimat în formă bănească, destinat
pentru consumul final.

PNN = PNB – A
6. Venitul Naţional (VN) reprezintă venitul obţinut de la utilizarea factorilor de producţie
şi se manifestă în formă de salariu, dobândă, rentă, profit.
VN = PNN – Ii
Ii – impozite indirecte). Ii
(s+d+r+p)
PIB, exprimat în preţuri curente constituie PIBn (nominal). PIB,
exprimat în preţuri comparative, constituie PIBr (real).
PIBn
= DPIB (deflatorul PIB-ului)
PIBr
Deflatorul PIB reflectă schimbările care au loc în dinamica preţurilor şi dinamica capacităţii de
cumpărare a monedei.
PIB-ul nu include:
 transferurile publice acordate populaţiei în formă de pensii, îndemnizaţii, compensaţii,
ajutoare etc;
 transferurile particulare (private) în formă de sponsorizare sau beneficiere;
 afacerea în urma realizării hârtiilor de valoare;
 realizarea obiectelor parţial utilizate.
Modalităţile de calcul ale PIB-ului:
1. Metoda de producţie constă în determinarea volumului producţiei finale, produse în ţară în
 perioada dată.
2. Metoda veniturilor constă în sumarea veniturilor provenite de la remunerarea factorilor de
producţie cu alocaţiile de la consumul de capital fix (impozite indirecte, amortizare).
3. Metoda cheltuielilor: sumarea tuturor cheltuielelor pentru achiziţionarea bunurilor ce
alcătuiesc producţia finală.
Direcţiile utilizării PIB-ului: consum; investiţii; export; rezerve.
Dezavantajele PIB-ului:
 nu reflectă rezultatele activităţii economice în gospodăria casnică şi în sectorul tenebru;
 nu este precisă evaluarea serviciilor de instruire, ocrotirea sănătăţii;
 nu reflectă condiţiile creşterii lui.

12.2. Consumul: esenţa, formele, funcţiile, factorii, tendinţele

Consumul – este partea din venitul disponibil destinată pentru procurarea de bunuri materiale şi
servicii destinate satisfacerii cerinţelor umane.

Cheltuielile pentru consum sunt destinate pentru:

- alimentaţie;
- încălţăminte, îmbrăcăminte;
- locuinţă;
- sănătate şi igienă;
- transport şi comunicaţie;
- instruire cultură, sport etc.
Formele consumului:
- În dependenţă de structura consumului el poate fi divizat în:
a) consum final;
b) consum intermediar.
- În dependenţă de subiect, consumul poate fi:
a) consumul privat;
b) consumul public (administraţia publică centrală, locală).
- În dependenţă de obiect, consumul poate fi:
a) consum de bunuri materiale (produse alimentare, nealimentare);
b) consum de bunuri nemateriale (servicii).
- În dependenţă de durata consumului:
a) consum curent (lapte, pâine);
b) consum pe termen lung (mobila, autoturism).
- În dependenţă de destinaţie:
 a) consum productiv;
b) consum neproductiv (consum din intermediul sferei sociale, spitale, şcoală).
- În dependenţă de modul de procurare a bunurilor şi serviciilor:
a) bunuri marfare;
b) bunuri de autoconsum.
Consumul îndeplineşte următoarele funcţii:
 Consumul - mijloc de satisfacere a necesităţilor oamenilor în mărfuri şi servicii.
 Consumul poate accelera sau stopa procesul de producţie a bunurilor.
 Consumurile contribuie la utilizarea raţională a factorilor de producţie.
 Consumul contribuie la stabilirea echilibrului economic şi la dinamismul economic.
Factorii ce determină mărimea consumului:
1. mărimea veniturilor;
2. nivelul existent al preţurilor sau aşteptările modificării lor;
3. mărimea impozitelor pe venit;
4. pătura socială de apartenenţă;
5. profesia deţinută;
6. obiceiurile şi tradiţiile;
7. preferinţele şi dorinţele consumatorului;
8. preferinţele pentru lichidităţi;
9. înclinaţia spre consum (în viziunea lui J. Kynes reprezintă o lege psihologică
fundamentală).
Legea economică psihologică fundamentală a consumului: Partea cheltuielelor destinate
alimentaţiei este cu atât mai mare, cu cât venitul este mai mic şi invers. Cheltuielele pentru
îmbrăcăminte rămân relativ constante, indiferent de mărimea veniturilor. Partea cheltuielelor pentru
locuinţă are relativ o pondere constantă oricare ar fi nivelul veniturilor; ponderea cheltuielelor pentru
confort şi odihnă creşte mai rapid decât sporirea veniturilor, aceasta tinde spre zero la persoanele cu
venituri foarte mici şi e ridicată la persoanele cu venituri mari. Dacă creşte venitul, creşte şi
consumul, dar într-o proporţie mai mică şi invers.
Între consum şi venit există o interdependenţă care este reflectată în înclinaţia medie şi marginală spre
consum. Înclinaţia medie spre consum (rata media a consumului) reprezintă raportul dintre
volumul consumului şi nivelul veniturilor.
C
C'  100%
V
Înclinaţia marginală spre consum (rata marginală a consumurilor) reprezintă raportul dintre
variaţia consumului şi variaţia venitului).
C
C'  100%
 V
Tendinţele consumului:
 tendinţa de micşorare a cheltuielilor pentru consumul de bunuri alimentare;
 tendinţa de stabilizare a cheltuielilor pentru îmbrăcăminte, încălţăminte şi confort personal;
 tendinţa de creştere a cheltuielilor destinate pentru procurarea serviciilor.

12.3. Economiile şi investiţiile

Economiile reprezintă acea parte din venitul naţional care rămâne după cheltuielile de consum.
Economia netă este acea parte din venitul naţional care rămâne de la cheltuielile pentru consum.
Dacă la economia netă se adaugă amortizarea, atunci obţinem economia brută.
Economiile reprezintă partea de venit ce nu se consumă.
SYC
unde: Y – venit; C – consum
Economiile se clasifică după următoarele criterii:
- În dependenţă de sursele de formare:
a) economii nete;
b) economii brute.
- În dependenţă de forma de proprietate:
a) economii private;
b) economii publice.
- În dependenţă de modul de adoptare a deciziilor:
a) economii libere;
b) economii forţate.
Factorii ce determină mărimea economiilor:
 mărimea venizurilor;
 mărimea cheltuielelor;
 înclinaţia de a economisi.
Cauzele de formare a economiilor sunt:
 dorinţa de a reglementa cheltuielile în timp;
 dorinţa de îmbogăţire şi de acumulare a mijloacelor băneşti pentru moştenitori;
 înclinaţia spre lichidităţi;
 tranzacţional;
 speculaţional;
 precauţional.
Sursele de finanţare a economiilor:
 mijloacele proprii, care sunt formate, de regulă, din sursele obţinute de la realizarea
mărfurilor şi serviciilor;
 plasarea economiilor în hârtii de valoare;
 investirea directă a economiilor.
Legea fundamentală a economiilor: dacă creşte venitul, cresc şi economiile, dar într-o proporţie mai
mare, şi invers.
Între economii şi venit există o interdependenţă care este reflectată în rata medie şi rata marginală spre
economii.
Rata medie reprezintă raportul dintre volumul economic şi nivelul veniturilor, calculându- se după
formula:
E
e' 
100%
V
Rata marginală spre economii reprezintă raportul dintre variaţia economiilor şi variaţia veniturilor,
calculându-se după formula:
E
e'  100%
V
Cauzele care duc la variaţia ratei de economisire:
 rata inflaţiei (creşterea preţului reduce valoarea reală a economiilor anterioare);
 rata dobânzei (încurajează economisirea, reduce consumul);
 averea familiară (creşterea averei poate determina diminuarea economiilor);
 creşterea venitului familiar (duce la diminuarea economisirilor).
Investiţiile reprezintă totalitatea cheltuielelor destinate pentru procurarea bunurilor de capital în
vederea dezvoltării economice. Investiţiile pot fi divizate:
- în dependenţă de modul de folosire:
a) investiţii de înlocuire a capitalului fix uzat;
b) investiţii pentru dezvoltare.
- în dependenţă de forma de proprietate:
a) private;
b) publice.
- în dependenţă de locul de efectuare:
a) interne;
b) externe.
- în dependenţă de ramura în care se efectuează:
a) industriale;
b) agricole;
c) comerciale.
Factorii ce determină mărimea investiţiilor sunt:
 mărimea ratei dobânzei;
 mărimea ratei profitului;
 mărimea cotei impozitare de profit;
 aşteptările producătorilor în vederea situaţiei conjuncturale;
 nivelul inflaţiei;
 riscurile acumulate de întreprinzător şi împrumutător;
 perioada de rambunsare a investiţiei.
Scopurile investirii:
 păstrarea poziţiei pe piaţă şi a veniturilor prin diversificarea producţiei;
 majorarea volumului de bunuri şi a masei profitului primit datorită expansiunii geografice;
 creşterea productivităţii muncii în scopul reducerii cheltuielelor şi majorării profitului
unitar.
Rolul economic al investiţiilor:
 investiţiile determină potenţialul viitor al societăţii;
 investiţiile determină utilizarea potenţialului existent al ţării.
Indicatorii:
Multiplicatorul-investiţional reprezintă un număr prin care trebuie să se multiplice voinţa de
investire netă, pentru a se obţine suma corespunzătoare de variaţie a venitului.
Y
m  I

unde: Y - variaţia venitului; I - variaţia investiţiilor.

Acceleratorul reflectă relaţia directă între variaţia volumului de investiţii nete şi variaţia venitului
naţional.
I
A Y

unde: I - variaţia investiţiilor; Y - variaţia veniturilor.

Cuvinte-cheie

 avuţie naţională  produs global

 accelerator investiţional  produs naţional
 consum  produs intern brut
 economii (economisire)  produs intern net
 economie naţională  produs naţional brut
 economie tenebră  produs naţional net
 investiţie netă  rata medie a consumului
 investiţie brută  rata marginală a consumului
 macroeconomie  rata medie a economiilor
 microeconomie  rata marginală a economiilor
 multiplicator investiţional  reglarea macroeconomică
Probleme de recapitulare
1. Explicaţi structura avuţiei naţionale.
2. Ce include potenţialul economic al unei societăţi?
3. Enumeraţi formele de manifestare a produsului naţional.
4. Ce metode de calcul a PIB-ului cunoaşteţi?
5. Care sunt funcţiile şi tendinţele consumului?
6. Explicaţi cauzele de formare a economiilor.
7. Care sunt factorii ce influenţiază la procesul de investire?

Bibliografie

 A. Cojuhari, T. Manole, T. Grunzu, Teorie Economică. – Chişinău: U.T.M., 2004, p. 137 -

148.
 Dumitru Moldovanu, Curs de teorie economică. – Chişinău: Editura ARC, 2006, p. 197 -
235.
 Mihai Grosu, Economie politică. – Chişinău: Editura Evrica, 2001, p.134 - 147.
 Valeriu Umaneț, Economie politică. – Chişinău: U.S.M., 2004, p. 166 - 182.
 Niţă Dobrotă, Economie politică. – Bucureşti: Editura Economică, 1997, p. 279 - 292, 311-
355, 369 - 382.
 Jacquea Genereux, Economie politică. – Bucureşti: Editura ALL BECK, 2000, p 130 - 135.
 В.М. Соколинский, Экономическая теория. – Москва:КНОРУС, 2008. с 233 - 242.
 TEMA 13: FLUCTUAŢIILE CA LEGITATE A CREŞTERII ECONOMICE

1. Factorii, formele şi tipurile creşterii economice

2. Natura fluctuantă a creşterii economice. Ciclurile economice
3. Necesitatea, cauzele şi metodele intervenţiei statului în economie

Scopul temei: analiza factorilor, tipurilor şi modelelor de creştere economică şi caracteristica fazelor
ciclurilor economice.

Obiectivele temei: După studierea acestei teme, ar trebui să fiţi capabili:

 să explicaţi diferenţa diintre creşterea economică şi dezvoltarea economică;
 să analizaţi factorii direcţi şi indirecţi care influenţează creşterea economică;
 să descrieţi dinamica creşterii economice în R. Moldova;
 să identificaţi politicile în domeniul creşterii economice;
 să definiţi tipurile şi modelele de creştere economică;
 să evidenţiaţi formele fluxurilor economice;
 să explicaţi fazele ciclurilor economice;
 să evidenţiaţi particularităţile crizelor economice din R. Moldova.

13.1 Factorii, formele şi tipurile creşterii economice

Evoluţia activităţii economice la nivelul macroeconomic scoate la lumină un şir de probleme:

creşterea, dezvoltarea, progresul şi expansiunea. Ca un imbold al apariţiei teoriei creşterii economice
au servit următoarele fenomene economice:
a. apariţia şi intensificarea unor procese negative în economia ţărilor cum ar fi: inflaţia,
şomajul, mişcarea ciclică;
b. necesitatea de a cunoaşte mai detailat a mecanismului funcţionării economiei naţionale;
c. determinarea ştiinţifică a relaţiilor concrete şi fundamentarea deciziilor curente şi de
perspectivă.
Ca rezultat problemele creşterii economice au atras atenţia multor economişti cum ar fi A. Smith, P.
Samuelson, R. Harod şi alţii. Procesul complex de creştere economică presupune cunoaşterea
următoarelor elemente:
- creşterea economică se desfăşoară într-un anumit cadru spaţial şi temporar (o perioadă
lungă de timp);
- se reflectă la latura cantitativă a rezultatelor macroeconomice reale;
- este dependentă de dinamica macroeconomică şi demografică;
 - vizează atât extinderea potenţialului de factori de producere, cât şi realizarea variantelor
optime de combinare şi utilizarea lor.
Referitor la conţinutul noţiunii creştere economică în literatura de specialitate există mai multe
abordări. Economistul american S. Kuznets defineşte creşterea economică ca o sporire a capacităţii
unei ţări de a produce, în măsură crescândă diferite, bunuri economice, capacitate bazată pe
tehnologii noi şi pe adaptări instituţionale şi ideologice. Un alt economist american
H. Arndh consideră că anume creşterea economică este o sporire a venitului naţional absolut sau pe
cap de locuitor. Economistul francez Fr. Perroux menționează, că creşterea economică înseamnă
sporirea dimensiunilor economiei naţionale, exprimată în ansamblul bunurilor şi servicilor obţinute
pe parcursul unei perioade de timp. Dacă acest spor cantitativ se obţine pe termen scurt, aceasta
constituie o expansiune, iar, dacă se obţine pe termen lung, constituie o creştere economică.
Actualmente, cel mai fregvent este utilizată definiția: creşterea economică reprezintă o majorare a
capacităţii de producţie a unei ţări, identificată prin creşterea susţinută a venitului naţional real în
decursul mai multor ani.
Noţiunea de creştere economică nu trebuie confundată cu noţiunea dezvoltare economică.
Dezvoltarea economică a unei ţări reflectă ansamblul transformărilor cantitative şi calitative ce se
produc în structurile social-economice şi tehnico-ştiinţifice, în mecanismele economice şi în
comportarea economică a indivizilor. Creşterea economică, de regulă, reflectă latura cantitativă a
activităţii economice (sporirea produsului intern brut în ansamblu şi calculat pe cap de locuitor).
Creşterea economică şi dezvoltarea economică, luate în ansamblu, reflectă noţiunea de progres
economic şi social. Progresul economico-social reflectă un nivel înalt de productivitate a factorilor de
producţie, mărimea venitului naţional pe locuitor, gradul de eficienţă al producţiei, nivelul de trai etc.
Deosebim următoarele forme de de creştere economică:
Creșterea economică zero este situația în care rezervele absolute și populația totală sporesc,
în același ritm, nivelul rezultatelor pe locuitor rămânând constant.
Creșterea economică negativă este acea situație în care rezultatele macroeconomice pe
locuitor au tendință de scădere, menținându-se sub control o serie de corelații fundamentale de
echilibru, ceea ce presupune compromisuri rezonabile pe planul eficienței economice și a bunăstării
sociale.
Creşterea economică pozitivă este acea situaţie în care rezultatele macroeconomice la un locuitor
au tendinţe de creştere, dar totodată nu se exclud oscilaţii conjuncturale.
Asupra creşterii economice influenţiază atât factori direcţi, cât şi factori indirecţi.
Factori direcţi care determină creşterea economică:
Creşterea forţei de muncă (factorul uman). Creşterea forţei de muncă depinde de:
a) sporul „natural” demografic, care este determinat de o rată a natalităţii mai mare decât rata
mortalităţii;
b) migraţia internaţională, fluxul de lucrători care se plasează dintr-o ţară în alta. Imigraţia
netă conduce la sporirea forţei de muncă dintr-o ţară, pe când emigraţia netă tinde să o
diminueze. Mobilitatea forţei de muncă depinde atât de disponibilităţile locurilor de muncă,
de şansele de promovare a lucrătorului, cât şi de actele legislative care reglementează
imigrarea;
c) rata de ocupare, procentul din populaţia activă economic raportat la totalul populaţiei. O
creştere a ratei de ocupare va avea drept consecinţă suportul de forţă de muncă;
Creşterea stocului de capital. O creştere a stocului de capital al unei ţări prin investiţii nete va
contribui la creşterea stocului de resurse productive din ţara respectivă şi, astfel, va servi ca sursă
posibilă de creştere economică;
Progresul tehnic reprezintă o sursă importantă de creştere economică, care se manifestă în forma
unor tehnologii noi de producţie, a unor echipamente îmbunătăţite, invenţii sau perfecţionări
profesionale. Scopul progresului tehnic este sporirea productivităţii factorilor de producţie (a muncii
şi a capitalului);
Resursele naturale de care dispune ţara dată (factorul natural). De regulă, cu cât ţara va dispune
mai mult de surse energetice, minerale, terenuri fertile, bogăţii subterane etc., cu atât mai mult se vor
crea condiţii de o creştere economică durabilă. Totodată, trebuie să menţionăm că unele ţări au resurse
naturale limitate, însă asigură o creştere economică accelerată, deoarece dispun de capitaluri
voluminoase (Japonia, Elveţia, Izrael ş. a.);
Sistemul informaţional. Sistemul informaţional constituie o sursă economică activă, ce se
manifestă printr-un mod specific de administrare şi de utilizare a proceselor de producţie;
Sistemul tehnologic contribuie în mare măsură la reducerea costurilor de producţie şi la utilizarea
mai profitabilă a resurselor naturale;
Sistemul de reparaţie a bunurilor economice. Dacă reparaţia se efectuează în corespundere cu
proprietatea asupra factorilor de producţie, atunci se creează condiţii reale de stimulare a creşterii
economice.
Factori indirecţi de creştere economică:
dimensiunea cererii agregate şi capacitatea de absorbţie a pieţei interne;
eficienţa sistemului financiar-bancar;
rata economiilor şi rata investiţiilor;
mediului ambiant;
 conjunctura pieţei mondiale;
competitivitatea produselor;
coraportul din export şi import;
politica bugetară şi fiscală a statului.
Tipurile de creştere economică:
1) Creșterea economică extensivă se caracterizează prin contribuția preponderentă a laturilor
cantitative ale factorilor direcți la sporirea PIB sau a altui indicator macroeconomic. Acest
tip de creștere este specific economiilor aflate în perioade de acumulări, bazate pe efort
investițional ridicat, orientat, preponderent, spre creșterea capacității de producție în
anumite ramuri.
2) Creșterea economică intensivă presupune o contribuție preponderentă a laturilor
calitative ale factorilor la sporirea PIB sau a altui indicator macroeconomic. Creșterea
intensivă este specifică țărilor avansate economic, care au structuri tehnologice și
economice capabile nu numai să absoarbă progresul tehnic, ci şi să-1 genereze
permanent.
3) Creşterea economică intermediară se află la hotarele dintre cele două tipuri, combinând,
aproximativ egal, cele două laturi de factori.
Beneficiile aduse de creşterea economică a agenţilor economici.
- Creşterea standardului de viaţă. Sporirea volumului de bunuri şi servicii finale la nivelul
unei ţări este echivalentă, de regulă, cu modificarea în sens favorabil a consumului.
Creşterea economică pe termen lung aduce o sporire nu numai a cantităţii, ci şi a calităţii
bunurilor şi serviciilor consumate.
- Atenuarea sărăciei. Creşterea capacităţii de producţie generează mai multe locuri de
muncă şi, deci, surse de venit mai numeroase pentru menaje;
- Modificări în structura consumului. Creşterea economică a determinat, în ultimele
decenii, ca, în statele cu economie de piaţă matură, partea din venit, destinată satisfacerii
nevoilor inferioare, să scadă în favoarea celei destinate satisfacerii nevoilor superioare
(cultură, recreere, comunicare etc.).
Totuşi, creşterea economică, finalitate a eforturilor efectuate de instituţiile statului are
costurile sale.
- Poluarea. Poluarea reprezintă unul din costurile majore ale creşterii economice din
secolele XIX şi XX.
- Alocarea resurselor pentru creştere (costul de oportunitate) Consumul de bunuri şi
servicii trebuie redus, în prezent, astfel încât consumul viitor să fie mai mare. Cu alte
cuvinte, numai investiţiile generează venituri viitoare, iar acestea pot creşte numai pe seama reducerii
consumului.
- Costuri personale şi sociale .
Modelele principalele de dezvoltare economică:
Clasificarea modelelor se face dupa mai multe criterii:
 dupa criteriul cuprinderii:
a) modele interramurale - reflectă interdependența între ramuri economice;
b) modele sectoriale - cuprind relațiile dintre sectoarele economiei naţionale.
 dupa intervalul de timp:
a) modele staționare - pe un interval foarte scurt creșterea fiind posibilă la orice
nivel;
b) modele dinamice - timpul e considerat o variabilă economică ce implică
modificarea structurii, creșterii, având loc în condițiile unor restricții determinate
de modificarea structurii.
 dupa scopul utilizat:
a) modele decizionale;
b) modele previzionale.
Modelele principale de creştere economică:
- Teoria clasică prezentată de A. Smith şi D. Ricardo. Potrivit acestei teorii, principala
cauză a dezvoltării economice este rata investiţiilor, care depinde de repartizarea
profitului în cadrul venitului naţional. Cu cât este mai sporită rata profitului, cu atât creşte
rata investiţiilor şi rata dezvoltării economice.
- Teoria marxistă prezentată de K. Marx, potrivit căreia factorul determinant al dezvoltării
economice este rata de acumulare a plusvalorii datorate muncii, ceea ce înseamnă rata de
profit însuşită de către capitalişti de la muncitori.
- Teoria stadiului de dezvoltare a lui W. Rostow, potrivit căreia trecerea de la stadiu de
economie slab dezvoltată la o economie dezvoltată este posibilă numai prin parcurgerea
mai multor etape. Cea mai importantă dintre ele este etapa de desprindere, în care
economia este capabilă să atingă o rată ridicată de creştere economică datorită existenţei
unor condiţii favorabile, cum ar fi stocul crescut de capital de capital şi pieţele în
expansiune.
- Teoria keynesistă a lui J. M. Keynes, potrivit căreia venitul naţional creşte ca răspuns la
creşterea cererii agregate.
- Teoria Harrod-Domar, potrivit căreia există trei rate de creştere economică: a) rata de
facto, care reflectă nivelul de creştere economică existent; b) rata garantată de creştere
economică, situaţia în care stocul de capital este utilizat deplin; c) rata naturală de creştere, care
reflectă sporirea forţei de muncă.
- Teoria dezvoltării economice dintr-o perspectivă modernă, care analizează dezvoltarea
economică în funcţie de reducerea sărăciei, a inegalităţilor dintre venituri şi a ratei
şomajului printr-o strategie aleasă şi proiecte de dezvoltare. Această teorie prevede,
pentru ţările slab dezvoltate, următoarele măsuri: reforma funciară, modernizarea
modalităţilor de cultivare a pământului şi liberul acces al fermierilor la facilităţile de
creditare; modificarea de atitudine şi mentalitate a fiecărui individ şi grup social, referitor
la problemele grave cu care se confruntă societatea; îmbunătăţirea accesului la pieţele de
bunuri şi de capital ale ţărilor dezvoltate economic; transferul de tehnologii şi resurse
financiare de la ţările dezvoltate la ţările aflate în curs de dezvoltare.
- Teoria populaţiei optime. Populaţia optimă a unei ţări reprezintă acea dimensiune a
populaţiei, care permite maximizarea venitului pe cap de locuitor. Dacă o ţară are o
populaţie sub nivelul optim, ea poate fi considerată subpopulată, ceea ce înseamnă că ea
nu deţine resurse suficiente de forţă de muncă pentru a putea exploata în întregime
resursele şi a asigura o creştere economică, iar, dacă ţara are o populaţie peste valoarea
optimă, ea este considerată suprapopulată, ceea ce înseamnă scăderea ritmurilor de
creştere a venitului naţional pe cap de locuitor.
- Teoria rolului comerţului internaţional în creşterea economică. Comerţul internaţional
este principalul producător de valută: el oferă ţărilor în curs de dezvoltare posibilitatea de
a-şi folosi fondurile obţinute din export pentru a plăti importurile de hrană, bunuri de
capital şi tehnologie. Însă majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare exportă produse cu
grad scăzut de calitate, precum și materii prime şi unele produse finite. În consecinţă,
deficitul comercial, în astfel de ţări, creşte enorm, ceea ce se reflectă negativ asupra
ritmului de creştere economică.
- Teoria rolului investiţiilor private străine în creşterea economică. Investiţiile private
străine, în ţările în curs de dezvoltare, sunt realizate, în majoritatea lor, de corporaţii
multinaţionale, mai ales, în industria extractivă şi de prelucrare. Transferurile de capital,
de tehnologii şi a echipamentului de ultima generaţie, contribuie la crearea noilor locuri
de muncă şi la creşterea economică.
- Teoria ajutorului pentru dezvoltare. Potrivit acestei teorii, ajutorul (sau asistenţa) pentru
dezvoltare vine direct din partea ţărilor dezvoltate, sub formă de împrumuturi fără
rambursare, subvenţii sau asistenţă tehnică. Ţările dezvoltate oferă, de asemenea, un
ajutor indirect prin intermediul agenţiilor internaţionale, cum ar fi Banca Mondială,
Asociaţia Internaţională pentru dezvoltare şi altele.
 - Teoria rolului instituţiilor în creşterea economică, potrivit căreia există factori
transnaţionali comuni şi un mecanism de interacţiune prin care creşterea economică
modernă se produce în lume. Printre astfel de factori pot fi menţionaţi: sistemul de
producţie bazat pe utilizarea potenţialului tehnologic şi ştiinţa modernă; dorinţele şi
aspiraţiile umane de a atinge standardele mai ridicate de performanţă economică şi un
nivel de trai mai ridicat; mărimea şi localizarea resurselor naturale, religia, moştenirea
istorică etc.

13.2. Natura fluctuantă a creşterii economice şi ciclurile economice

Economia naţională în orice ţară se dezvoltă fluctuant, neuniform. Periodic, economiile naţionale sau
unele ramuri ale acestora cunosc stări de criză, expansiune sau prosperare. Deci, în evoluţia activităţii
economice au loc anumite fluctuaţii. Fluctuaţia economică reprezintă o formă a dinamicii
economice care reflectă diferite faze ale activităţii economice (creştere, scădere, înviorare, declin).
Fluctuaţiile economice pot fi divizate:
a) Fluctuaţii sezoniere, determinate de cauze naturale (secetă, inundaţii, cutremure, etc.).
Aceste fluctuaţii, de regulă, durează până la un an, fiind însoţite de reducerea volumului de
producţie în agricultură, a ocupării forţei de muncă, a scăderii activităţii economice în
general;
b) Fluctuaţii întâmplătoare, determinate de factori sociali (războaie, tensiuni sociale, etc.);
c) Fluctuaţii ciclice, repetabile la anumite intervale de timp, cauzate, de regulă, de factori
economici. Asemenea fluctuaţii se repetă permanent începând din prima jumătate a sec. XIX.
Fluctuaţiile economice reflectă dezvoltarea ciclică a economiei. Ciclicitatea economică
reprezintă un proces de schimbare permanentă a creşterii şi scăderii activităţii economice,
care reflectă oscilaţia nivelului de producţie ocuparea forţei de muncă și inflaţia.
Ciclul economic reprezintă acea perioadă de timp, care se scurge de la începutul unei crize economice
până la începutul crizei următoare. El cuprinde anumite faze, care se deosebesc una de alta, dar care
se reproduc într-o anumită succesiune. Anume ciclul economic reflectă fluctuaţiile în domeniul
economic. Ciclurile economice se manifestă în trei forme:
 Ciclurile economice lungi, numite seculare sau Kondratiev (de la numele economistului rus care,
primul, a analizat astfel de ciclu), au o durată de 40-60 de ani şi caracterizează pe termen lung:
dinamica economiei; schimbarea factorilor şi a neofactorilor de producţie; modificarea rezultatelor
activităţii economice. Ciclurile economice lungi, numite în literatură “unde economice lungi”, reflectă
un anumit sistem tehnic de producţie, care
corespunde inovaţiilor tehnologice majore. În literatura economică sunt evidenţiate patru cicluri lungi
(tabelul 2).

Tabelul 2
Evoluţia ciclurilor economice lungi

Perioada ciclului lung Faza ascedentară Faza descedentară

1790 – 1844 1790 – 1810 1811 – 1844
1845 – 1900 1845 – 1872 1873 – 1900
1901 – 1948 1901 – 1928 1929 – 1948
1949 – 2000 1949 – 1973 1974 – 2000
2011 – 2050

Cauza principală a ciclului lung o constituie atât progresul tehnico-ştiinţific şi inovaţiile tehnologice,
cât şi schimbările structurale care au loc în economie. Ciclul economic lung, după cum rezultă din
tabelul 2, cuprinde două faze:
1) Faza ascedentară:
- prosperitate economică;
- ritmul relativ ridicat de creştere a venitului naţional;
- creşterea investiţiilor de capital;
- creşterea profiturilor agenţilor economici;
- creşterea nivelului de trai a populaţiei.
2) Faza descedentară:
- reducerea ritmului de creştere a investiţiilor de capital;
- scăderea ritmului de creştere a producţiei;
- reducerea nivelului de trai a populaţiei;
- creşterea şomajului;
- creşterea inflaţiei.

 Ciclurile economice medii sau decenale apar pe fondul ciclurilor economice lungi. Ciclul decenal,
pentru prima dată, a fost studiat de economistul francez C. Juglar. Acest ciclu are o durată de la 4-5
ani până la 10-12 ani. Ciclul decenal include patru faze: expansiune, declin economic (criză),
depresiune, reluare (înviorare economică) – figura 16.
 Figura 16. Fazele ciclului decenal
Sursa: Eliberată de autori

Ciclul economic decenal cuprinde patru faze:

1) Faza de expansiune, care se caracterizează prin:
- tendinţa generală de creştere a producţiei;
- majorarea investiţiilor de capital;
- creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă;
- reducerea şomajului;
- creşterea masei monetare în circulaţie;
- creşterea salariilor, profiturilor şi a dobânzii.
2) Faza de declin economic, care are următoarele trăsături:
- reducerea ratei profitului în urma scumpirii a unor factori de producţie;
- mărirea stocurilor de mărfuri nerealizate în urma dezechilibrului dintre cerere şi ofertă;
- scăderea volumului de investiţii în urma reducerii plasării capitalurilor în afaceri;
- reducerea creditelor bancare în urma neachitării la termen a unor credite şi creşterea
ratei dobânzii.
3) Faza de depresiune economică, care are următoarele caracteristici:
- falimentul unor întreprinderi nerentabile;
- reducerea cererii de mărfuri şi servicii;
- majorarea costurilor de producţie;
- diminuarea volumului de producţie;
- scăderea ratei profitului;
- reducerea nivelului de trai a populaţiei.
4) Faza de reluare (înviorare), care se caracterizează prin:
- stimularea investiţiilor de capital;
- reducerea şomajului;
- sporirea cererii agregate;
 - creşterea volumului de producţie;
- creşterea veniturilor.
Privite în ansamblu, fazele ciclului decenal au următoarele particularităţi:

a) fazele ciclului decenal se deosebesc între ele după durata şi intensitatea lor (în unele
cicluri faza de declin sau reluare este mai mare sau mai mică);

b) în faza de expansiune nu-s excluse fenomene de dezechilibru, de diminuări parţiale ale

producţiei, iar în faza de declin economic nu-s excluse unele creşteri în anumite ramuri ale
producţiei;

c) fiecare fază a ciclului decenal, în desfăşurarea sa, creează, concomitent, condiţii de

trecere la faza următoare;

d) fazele de declin şi depresiune economică au totodată rolul de a restabili echilibrul

economic, de a concorda cererea şi oferta agregată;

e) fazele de înviorare şi boom economic sunt numite expansiune economică, iar fazele de
declin şi depresiune – recesiune economică (sau criză economică).
 Ciclul economic scurt sau mic, Kitkin, are o durată de la 6 luni până la 3-4 ani şi se desfăşoară în
cadrul ciclului decenal. Ciclul scurt are două faze.

1) Faza de expansiune se manifestă prin:

- creşterea preţurilor şi a profiturilor;

- creşterea investiţiilor de capital;

- sporirea ofertei.

2) Faza de încetinire a creşterii economice, caracterizată prin:

- surplusul de bunuri nerealizate;

- scăderea preţurilor;

- reducerea investiţiilor de capital.

Ca forme de cicluri scurte pot servi: ciclul inflaţionist, ciclul variaţiei stocurilor de mărfuri etc.

Fazele de recesiune economică sau crizele economice reflectă o stare de dereglare a economiei
naţionale şi se manifestă în următoarele forme:
Criza economică reflectă o stare de dereglare a economiilor naţionale. Se deosebesc următoarele forme:
 Crizele de subproducţie, care reflectă deficitul sau insuficienţa de produse, cauzate de
fenomene naturale (secetă, inundaţii, alunecări de terenuri etc.). Astfel de crize au fost tipice
până la începutul secolului al XIX – lea, dar ele nu sunt excluse nici în prezent, îndeosebi în ţările
subdezvoltate economic.
 Crizele de supraproducţie, numite crize ciclice, reflectă situaţia, când mărfurile fabricate
nu pot fi realizate, ceea ce duce inevitabil la scăderea producţiei. Astfel de crize au început în
secolul al XIX – lea şi se repetă, la anumite intervale de timp, până în prezent.
 Crizele neciclice reflectă stări de dereglare ce nu se caracterizează printr-o anumită
regularitate în timp. La această categorie de crize se referă: a) crizele parţiale ce se manifestă
prin reducerea producţiei şi a gradului de ocupare a forţei de muncă într-o ramură de activitate
(în industrie, transport, etc.); b) crizele agrare, care au o durată mai mare (20-30 ani); c) crizele
intermediare sau structurale, care se manifestă prin insuficienţa unor resurse în raport cu
posibilităţile de acces spre obţinerea lor, ca şi prin creşterea preţurilor nejustificate economic. În
calitate de crize structurale sunt considerate: crizele de materie primă, crizele energetice, crizele
valutar-financiare, crizele alimentare, crizele alimentare, crizele ecologice etc.
Politicile anticiclice bazate pe cererea agregată prevăd exercitarea următoarelor măsuri:
a) majorarea, în fazele de expansiune, a cheltuielilor publice în scopul favorizării cererii
agregate (majorarea achiziţiilor de stat, investiţiilor cu caracter socio-cultural, acordarea
ajutoarelor de şomaj ş. a.);
b) reglarea ratei dobânzii, creditului şi a masei monetare. Astfel, la fazele de expansiune, se
promovează politica de sporire a ratei dobânzii, de aplicare a unor restricţii la acordarea de
credite, majorarea rezervelor obligatorii în băncile comerciale, controlul riguros asupra masei
monetare, iar la fazele de recesiune se aplică măsuri contrare: reducerea ratei dobânzii, facilităţi
pentru sporirea volumului creditului, reducerea nivelului rezervelor obligatorii ale băncilor
comerciale;
c) reglarea politicii fiscale. La fazele de recesiune economică se aplică politici de reducere
a presiunii fiscale, iar la fazele de expansiune, dimpotrivă, se promovează politica de majorare a
fiscalităţii (a impozitelor, taxelor).
Politicile anticiclice, bazate pe oferta agregată, prevăd aplicarea următoarelor măsuri şi politici:
a) efectuarea unor reforme structurale orientate spre extinderea concurenţei şi a preţurilor
libere;
b) folosirea unor pârghii economice care să îmbunătăţească perspectivele de profit ale
producătorilor, stimulându-i astfel să-şi sporească oferta de bunuri (reducerea ratei fiscalităţii,
scăderea ratei dobânzii ş. a.).
 13.3. Necesitatea, cauzele şi metodele intervenţiei statului în economie

Pentru atenuarea efectelor negative ale crizelor economice se folosesc mai multe mijloace şi
instrumente de politică economică: cheltuielile publice, sistemul de impozite şi taxe, rata dobânzii şi
masa monetară, sistemul asigurărilor sociale etc. Politica economică reprezintă acţiunea conştientă
a puterii publice, care se traduce atât prin definirea obiectivelor economice şi sociale, urmărite
într-o perioadă, într-o ţară,cât ca şi prin punerea în aplicare a acestora prin folosirea unor
mijloace şi tehnici adecvate. Politicile autorităţilor publice de creştere a produsului intern ar trebui să
conţină, cel puţin, următoarele obiective:
1. Creşterea cheltuielilor pentru creştere şi dezvoltarea, prin intermediul lor mărindu-se rata
schimburilor tehnologice, factor important al creşterii economice. Practic, acest lucru este posibil
prin finanţarea directă a unor cheltuieli pentru cercetare-dezvoltare sau prin oferirea unor facilităţi
firmelor care susţin financiar programe de cercetare-dezvoltare.
2. Sporirea cheltuielilor cu educaţia şi pregătirea profesională. Printr-un nivel adecvat de
pregătire a lucrătorilor se pot deschide posibilităţi nelimitate pentru creşterea productivităţii muncii şi
a capitalului. Trecând de la educaţia forţei de munca de mâine la reinstruirea şi recalificarea celei de
azi, organismele guvernamentale îi sprijină pe lucrători să se reintegreze în muncă, în condiţiile în
care economia devine tot mai dinamică, iar schimbarea structurilor este tot mai importantă.
3. Mărirea cheltuielilor cu investiţiile în sectorul productiv prin menţinerea la un nivel mai
scăzut a ratei dobânzii şi sporirea impozitelor şi taxelor.
4. Aplicarea unei politici monetare şi fiscale care să conducă la reducerea şomajului. Prin
utilizarea deplină a forţei de muncă are loc o creştere a indicatorilor macroeconomici, în concepţia
majorităţii economiştilor. Din nefericire, în momentul în care economia se apropie de utilizarea
deplină a forţei de muncă, apare în economie o tendinţă de creştere a preţurilor. Prin urmare, orice
demers prin care se încearcă reducerea decalajului dintre producţia reală şi producţia potenţială
duce la presiuni inflaţioniste nedorite.

5. Mobilitatea forţei de muncă este un proces care susţine creşterea economică. Pentru ca
deplasarea forţei de muncă dintr-o ramură în alta sau dintr-o zonă geografică în alta să fie cât mai
eficientă este necesar ca statul să intervină cu fonduri prin care să susţină acest proces şi să
asigure adaptarea forţei de muncă. Cele mai mari probleme le pune fenomenul deplasării forţei de
muncă de la sate spre oraşe, în condițiile când populaţiei rurale i-au lipsit calificarea şi educaţia
necesară ocupării posturilor de la oraşe. De asemenea, ei au plătit un preţ ridicat în termenii
psihologici şi emoţionali. Deplasarea forţei de muncă cu calificare extrem de specializată, cum ar
fi minerii, spre alte locuri de muncă ridică probleme financiare deosebite. In aceste cazuri,
lucrătorii cu vârsta de
peste 45 de ani se pot reangaja mai greu şi trebuie plătiţi pe o perioadă mai mare de timp cu ajutoare
de şomaj, ridicând costurile sociale.
În decursul timpului, rolul statului atribuit în viaţa economică s-a manifestat diferit în diverse sisteme
de gândire economică. Ştiinţa economică s-a referit, pană în prezent, la stat ca la mediul tipic de
existenţă al fenomenelor macroeconomice şi de acţiune a legilor de acest tip. Statul se defineşte ca „o
comunitate organizată politic cu un guvern; teritoriul în care există o astfel de comunitate”
(Oxford, 1998).
Apărut cu mii de ani în urmă, statul a îndeplinit, alături de rolul său politic, un tot mai pronunţat rol
economic. Creşterea rolului statului în economie are cauze multiple şi complexe:
 insuficienţa iniţiativei private în domenii de interes general;
 supravegherea economică şi susţinerea unor activităţi cu pondere în satisfacerea
bnevoilor fundamentale;
 complexitatea problemelor ce apar în perioade dificile ale istoriei;
 modificări în conjunctura economică internaţională, care complică situaţia economică
a unei ţări;
 nevoia aplicării unor politici economice sectoriale, regionale şi generale, care necesită
forţa statului pentru a fi puse în practică;
 preluarea riscului unor activităţi care, tradiţional, erau specifice altor agenţi economici.
Rolul statului se exercită printr-o multitudine de măsuri şi forme de implicare. El este un mare
consumator pe unele pieţe, dar şi un mare producător de mărfuri în sectoarele naţionalizate sau create
din veniturile sale bugetare. De asemenea, statul este şi mare agent financiar bancar.
În faţa oricărei ţări stau o serie de probleme macroeconomice, care pot fi realizate numai prin
intervenţia directă a statului, printre care pot fi menţionate: asigurarea echilibrului dintre cererea şi
oferta agregată şi ridicarea nivelului de trai a populaţiei; asigurarea ocupării depline a forţei de muncă;
asigurarea economiei naţionale cu monedă; realizarea politicii bugetare şi fiscale; asigurarea balanţei
comerciale şi balanţei de plăţi externe active; integrarea economiei naţionale în cadrul economiei
mondiale.
Totuşi, teoria economică, datorită diversităţii şi particularităţii evoluţiei reale a statului, nu are un
punct unanim privind rolul şi funcţiile acestuia. Însă există şi anumite domenii în care ştiinţa a găsit
consensul. Menţinerea stabilităţii economice este funcţia principală a statului, care se realizează
concret prin atributul statului de a concepe şi a pune în aplicare politici economice sectoriale,
regionale şi generale. Politicile economice pot fi clasificate în funcţie de:
 obiectivele finale, domeniile de aplicare (politici economice de creştere şi dezvoltare, de
ocupare a forţei de muncă, de stabilizare a preţurilor, antiinflaţioniste, de subvenţionare, sociale,
industriale etc.);
 mijloacele (instrumentele) în promovarea lor (politici monetare, bugetare, politici care acţionează
direct asupra mecanismelor economice: politici de preţuri, de venituri, de ocupare etc., politici bazate
pe legislaţia economică, politici directe: preţuri maximale, minime, politici indirecte: monetare,
fiscale etc;
 durata de extindere (politici conjuncturale: anticiclice, de relansare sau politici structurale:
politica industrială, amenajarea teritoriului, asigurarea cu energie, politica agricolă);
 maniera de influenţare a agenţilor economici (politici restrictive, de limitare a activităţii lor,
stimulative;
 amploarea domeniului afectat (politici globale, sectoriale sau selective);
 orientarea doctrinară (politici liberale, neoliberale, protecţioniste, dirijiste, keynesiene,
democrat – sociale, etc.).2
Programarea economică3 este una din formele de implicare a statului în activitatea economică şi
constă în elaborarea de programe de dezvoltare naţională, zonală sau regională, concretizate pe
domenii şi sectoare. Programarea macroeconomică are ca scop corelarea obiectivelor de atins şi a
mijloacelor ce pot fi folosite; eşalonarea lor cât mai bine în timp; stabilirea nivelurilor orientative şi a
termenelor care trebuie atinse; fundamentarea măsurilor economice pentru influenţarea agenţilor
economici pentru a acţiona in direcţia celor stabilite; urmărirea realizărilor conform planului şi pentru
eventuala corectare a celor care n-au fost bine apreciate sau dimensionate etc.
Planul cuprinde indicatori referitori la tendinţele normale şi dimensiunile evoluţiei economiei
naţionale pentru intervalul de timp adoptat, la masurile specifice de politică economică, la
finalitatea socială a întregului sistem de indicatori de plan.
Teoria economică consideră că planul este necesar atât ţărilor dezvoltate, cât și țărilor în care există
pieţe imperfecte şi ţărilor subdezvoltate, în care trebuie create mecanismele pieţei printr-o politică
conștientă şi raţională. Sistemul planificării macroeconomice s-a impus în mai toate ţările. Au fost şi
cazuri de restrângere a sferei şi cuprinderii planificării, chiar de negare totală, ca reacţie la planificarea
din sistemele totalitare de tip socialist. Astfel în dependenţă de sferele de cuprindere, formele şi
metodele de planificare diferă în funcție de ţară şi de etapa istorică în care se află aceasta.

2
Niţă Dobrotă. Economie politică. Editura Economică. Bucureşti, 1997, p. 286-287.
3
Dicţionar de economie. Editura Economică. Bucureşti, 1999, p. 374.
 planificare indicativă: statul elaborează unele recomandări pentru a se atinge obiectivele
preconizate;
 planificare incitativă: acordarea de avantaje agenţilor economici care acţionează in direcţia
obiectivelor propuse sau penalizarea celor care acţionează contrar (reducerea impozitelor,
acordarea subvenţiilor);
 planificare imperativă: statul întocmeşte şi ordonă realizarea planului;
 planificarea strategică: trasarea tendinţelor principale într-o anumită perioadă de timp;
 planificarea informală: nu se intocmesc planuri la nivel naţional, dar se realizează totuşi o
stransă coordonare a deciziilor adoptate de administraţiile publice cu cele ale agenţilor
economici privaţi, micşti sau publici.
Planificarea macroeconomică prevede:
- existenţa unor organisme statale specializate;
- elaborarea de planuri şi alte instrumente de planificare;
- planul ca document de stat consemnativ.
Formele de reglare de stat a economiei:
 reglarea cadrului juridic (adoptarea legilor respective referitor la domeniul de activitate
economică);
 reglarea activităţii întreprinderii monopoliste (adoptarea legilor antimonopol, a actelor
legislative cu privire la susţinerea concurenţei);
 reglarea administrativă a activităţii economice (înregistrarea de stat a întreprinderilor,
interzicerea realizării mărfurilor false şi a reclamei neobiective);
 reglarea proceselor de stabilizare a macroeconomiei (asigurarea creşterii durabile a
economiei naţionale, asigurarea ocupării forţei de muncă);
 reglarea de către stat în calitate de antreprenor (statul, în calitate de antreprenor,
cumpără şi vinde mărfuri şi servicii);
 reglarea bugetară (determină direcţiile de utilizare a mijloacelor bugetare);
 reglarea creditară şi monetară (reglarea ratei dobânzei);
 reglarea de către stat a resurselor (limitarea resurselor necompetitive şi a celor ce aduc
daună);
 reglarea de către stat a veniturilor (susţinerea);
 Reglarea de către stat a relaţiilor economice externe (import şi export).

Cuvinte-cheie

 ciclul economic  creştere

consolidată
 ciclul secular  criză economică
  ciclul decenal  criză ciclică
 ciclul scurt  criză neciclică
 creştere economică  criză agrară
 ceştere pozitivă  criză de subproducţie
 creştere negativă  criză de
supraproducţie
 creştere zero  criză intermediară
 creştere extensivă  declin economic
 creştere intensivă  depresiune economică
 creştere intermediară  dezvoltare economică
 creştere echilibrată  expansiune economică

Probleme de recapitulare

1. Explicaţi noţiunea de creştere economică.

2. Care sunt formele şi tipurile de creştere economică?
3. Explicaţi factorii ce determină creşterea economică.
4. Ce modele de creştere economică cunoaşteţi?
5. Cum pot fi divizate fluctuaţiile economice?
6. Formele de manifestare a ciclurilor economice.
7. Ce forme de crize economice cunoaşteţi?
8. Care sunt formele de reglare de către stat a economiei?

Bibliografie

 A. Cojuhari, T. Manole, T. Grunzu, Teorie Economică. – Chişinău: U.T.M., 2004, p. 149 -

162.
 Dumitru Moldovanu, Curs de teorie economică. – Chişinău: Editura ARC, 2006, p. 319 -
323.
 Mihai Grosu, Economie politică. – Chişinău: Editura Evrica, 2001, p.150 - 162.
 Valeriu Umaneț, Economie politică. – Chişinău: U.S.M., 2004, p. 285 - 296.
 Niţă Dobrotă, Economie politică. – Bucureşti: Editura Economică, 1997, p. 279 - 298, 311-
355, 369 - 382.
 Philip Hardwick, John Langmead, Bahadur Khan. Introducere în economia politică
modernă. – Iaşi: POLIROM, 2002, p. 399 - 417.
 В.М. Соколинский, Экономическая теория. – Москва: КНОРУС

TEMA 14: FINANŢELE PUBLICE

Obiectivele temei:
 1. Finanţele publice: esenţa, trăsături şi funcţii
2. Bugetul de stat şi structura lui. Deficitul bugetar şi datoria publică
3. Politica fiscală şi specificul ei în Republica Moldova

Scopul temei: analiza structurii finanţelor publice, a sistemul bancar şi a sistemului de impozitare.
Obiectivele temei: după studierea acestei teme, ar trebui să fiţi capabili:
 să determinaţi structura şi funcţiile finanţelor publice;
 să analizaţi Bugetul Naţional şi componentele lui;
 să evidenţiaţi veniturile şi cheltuielile bugetare;
 să analizaţi structura datoriei publice interne şi externe;
 să analizaţi tipurile, formele şi funcţiile creditului;
 să evidenţiaţi structura şi funcţiile sistemului bancar;
 să determinaţi specificul politicii monetar-creditare din R. Moldova;
 să determinaţi principiile şi funcţiile sistemului fiscal;
 să analizaţi impozitele directe şi indirecte;
 să determinaţi presiunea fiscală în R. Moldova.

14.1. Finanţele publice: esenţa, trăsături şi funcţii

Finanţele au apărut odată cu apariţia statului. Primele elemente de finanţe au fost dijma şi birul, dar
caracterul bănesc a acestor relaţii îl capătă în perioada capitalistă. Finanţele sunt un sistem de relaţii
apărute între stat, persoane fizice şi juridice, între diferite state, în legătură cu formarea şi
utilizarea fondurilor băneşti. Finanţele sunt o componentă a relaţiilor băneşti şi ele pot fi publice
(care se asociază cu statul) şi private (relaţii financiare ale agenţilor economici, întreprinderilor și
băncilor).
Finanţele reprezintă un anumit tip de relaţii de repartiţie a produsului social şi, în special, a
venitului naţional, concretizate în transferuri băneşti de la agenţii economici şi persoane fizice
către bugetul statului, de la bugetul de stat către agenţii economici, instituţii sau persoane fizice,
precum şi între agenţii economici, între instituţii şi chiar în interiorul diverselor structuri
economice, cu prilejul formării sau utilizării diverselor fonduri. De regulă astfel de transferuri nu au
loc întâmplător, ci în mod organizat, legal, în bază de contract.
Ca ştiinţă, finanţele publice şi-au început evoluţia încă din sec. al XIII – lea, ele fac parte din sistemul
relaţiilor economice, au un caracter istoric şi poartă amprenta condiţiilor economice, politice, sociale
în care îşi desfăşoară relaţiile statul ţării respective. Finanţele publice sunt nişte
relaţii, în primul rând, sociale, apoi băneşti, între stat şi supuşii statului, în vederea repartizării
pibului intern brut şi a venitului naţional.
Părerile economiştilor despre finanţele publice cuprind:
 relaţii economice ce apar în procesul de repartiţie a produsului intern brut;
 metode de gestiune a finanţelor sectorului public, adică a bunurilor publice;
 relaţii economice de formare şi utilizare a fondurilor de resurse financiare publice;
 metode şi tehnici de urmărire şi percepere a impozitelor şi taxelor;
 metode de dimensionare şi repartiţie a cheltuielelor publice;
 întocmirea, aprobarea şi executarea bugetului de stat;
 plasarea şi rambursarea împrumuturilor de stat şi gestionarea lor;
 administrarea datoriei publice.
Conţinutul economic al finanţelor publice este dat prin trăsături caracteristice:
 existenţa statului,
 existenţa PIB-lui,
 relaţiile marfă – bani.
Finanţele publice constituie o ramură importantă a ştiinţei economice, având ca obiect de studiu:
 metode de planificare şi prognozare;
 politică financiară promovată de stat;
 efectele directe şi indirecte a defalcărilor din buget;
 metode de determinare a eficienţei economice cu care este utilizat fondul public.
Resursele financiare publice includ:
1. resursele administraţiei de stat centrale care cuprind: impozite şi taxe, venituri nefiscale,
împrumuturi, alte resurse cu caracter întâmplător;
2. resursele administraţiei publice locale (unităţile administrativ-teritoriale) care cuprind:
venituri proprii, încasări de mijloace speciale, defalcări de la veniturile generale de stat,
transferuri de la bugetul de stat, fonduri extrabugetare, împrumuturi;
3. resursele întreprinderilor publice care cuprind: resurse proprii, resurse primite de la
buget, resurse procurate pe piaţa capitalului de împrumut;
4. resursele asigurărilor sociale de stat, care provin din: contribuţii obligatorii pentru
asigurările sociale şi din alocaţii de la bugetul de stat.
Funcţiile finanţelor:
 reproductivă – asigurarea financiară a circuitului capitalului fix şi circulant;
 de repartiţie – repartiţia şi redistribuirea produsului naţional net;
 de stimulare – stimularea procesului de producţie şi a muncii lucrătorului;
 de control – controlul asupra producţiei, repartiţiei, schimbului şi consumului bunurilor
materiale, asupra executării disciplinei financiare.
Reproducţia care alimentează fondurile publice, în majoritatea lor covârşitoare, îşi au izvorul în PIB.
Aceste resurse provin din toate ramurile economiei naţionale, însă în proporţii diferite, în funcţie de
gradul de dezvoltare a acestora. Distribuirea resurselor financiare reprezintă, de fapt, stabilirea
cheltuielilor publice pe destinaţii şi anume:
- pentru învăţământ, sănătate, cultură, artă;
- pentru asigurări sociale şi protecţie socială;
- gospodărie comunală şi locuinţe;
- apărare naţională;
- ordine publică;
- acţiuni economice etc.
Necesitatea funcţiei de control a finanţelor publice decurge din faptul că fondurile de resurse
financiare, constituite la dispoziţia statului, aparţin întregii societăţi şi societatea este, deci, interesată
în:
- asigurarea resurselor financiare în funcție de necesităţile satisfacerii nevoilor
colectivităţilor (obşteşti);
- gestionarea resurselor respective luîndu-se în consideraţie priorităţile stabilite de
organele competente;
- utilizarea resurselor financiare în condiţii de maximă eficienţă economică, socială şi
de altă natură;
- armonizarea intereselor imediate ale societăţii cu cele de perspectivă.
Controlul financiar de stat este exercitat de organele specializate:
 Controlul financiar parlamentar este exercitat de către Curtea de Conturi;
 Controlul financiar guvernamental este exercitat de către Inspectoratul Fiscal Principal
de Stat, de către Departamentul Controlul Financiar şi Revizie și Departamentul Vamal;
 Controlul financiar independent este exercitat de către Firmele de audit.

14.2. Bugetul de stat şi structura lui. Deficitul bugetar şi datoria publică

Bugetul de stat al Republicii Moldova constituie principala componentă a sistemului bugetar. Din punct de vedere
juridic, bugetul de stat este definit ca un act în care se înscriu veniturile și cheltuielile probabile ale statului pe o perioadă
de un an (1 ian. - 31 dec.).

Din punct de vedere economic, bugetul de stat exprimă relații economice, care iau naștere în procesul repartiției produsului
intern brut, în legătură cu îndeplinirea funcțiilor statului. Aceste relații se manifestă în dublu sens: pe de o parte ca relații
prin care se prelevează resurse bănești la dispoziția statului, pe de altă parte, ca relații prin care se repartizează aceste
resurse.
Din punct de vedere material, bugetul de stat poate fi definit ca un fond centralizat de mijloace bănești pus la dispoziția
statului, în care se încasează veniturile și din care se efectuiază cheltuieli din partea statului.
 a) bugetul de stat, care cuprinde totalitatea veniturilor şi a cheltuielilor necesare pentru
implementarea strategiilor şi obiectivelor Guvernului;
b) bugetele unităţilor administrativ-teritoriale (UAT), constituite din bugetele satelor
(comunelor), oraşelor (municipiilor), raioanelor, unităţiilor teritoriale autonome cu statut juridic
special şi municipiului Chişinău;
c) Bugetul Asigurărilor Sociale de Stat;
d) Fondurile extrabugetare.
Sistemul bugetar constituie totalitatea elementelor sus-numite şi este o parte
componentă a sistemului public financiar în Republica Moldova.

Buget de stat
Buget Consolidat

Buget local

SISTEMUL BUGETAR
Bugetul Asigurării Sociale de Stat

Fonduri Extrabugetare

Figura 17. Structura sistemului bugetar

Sursa: Elaborată de autori

Bugetul îndeplineşte trei funcţii:

1. controlul cheltuielilor, prin care este supravegheată executarea bugetului de către
autorităţile publice;
2. gestiunea eficace a activităţii publice, prin care executanţii se asigură de utilizarea eficace
a resurselor financiare şi a personalului pus la dispoziţie pentru a conduce şi a realiza
activităţile prevăzute şi autorizate prin buget;
3. proiectarea activităţii statului, prin care obiectivele urmărite sunt formulate în diferite
programe alternative, însoţite de posibilităţile de finanţare.
Scopurile bugetului de stat:
 implementarea strategiilor şi a obiectivelor economice, sociale şi de altă natură ale
guvernului;
 formarea fondurilor băneşti necesare pentru finanţarea acţiunilor Guvernului;
 asigurarea echilibrului bugetar necesar pentru menţinerea unei situaţii macroeconomice
stabile a statului;
 asigurarea administrării efective, calitative şi responsabile a finanţelor aflate la
dispoziţia guvernului;
 expunerea în mod explicit a strategiilor şi obiectivelor Guvernului, care vor fi
realizate de buget.
Pentru organizarea unei gestiuni clare şi riguroase a finanţelor publice este necesar de respectat
anumite principii:
1. Principiul unităţii: bugetul trebuie să conţină toate veniturile şi cheltuielile statului într-un
document unic;
2. Principiul anualităţii: bugetul trebuie elaborat şi votat în fiecare an;
3. Principiul specializării: autorizarea de a efectua cheltuielile nu este globală, ci detaliată pe
categorii de credite;
4. Principiul echilibrului bugetar, considerat „regula de aur a finanţelor publice”, când
există egalitate între nivelul veniturilor şi cel al cheltuielilor;
5. Principiul publicităţii bugetului, bugetul trebuie adus la cunoştinţa opiniei publice.
Bugetul de stat se prezintă sub forma unei balanţe care cuprinde două mari capitole:
veniturile sau încasările băneşti ale statului şi cheltuielile prevăzute a se efectua în perioada
respectivă.
 Veniturile bugetare se constituie din impozite (impozitele pe venit, impozitele pe proprietate),
taxe (taxa pe valoarea adăugată, accizele, taxa vamală), alte încasări care sunt specificate de legislaţie.
Veniturile bugetare nu includ împrumuturile de stat.
 Cheltuielile bugetare cuprind cheltuieli de funcţionare a puterii publice, investiţii de capital,
cheltuieli pentru finanţarea activităţilor social-culturale (învăţământ, cultură, sănătate, ştiinţă,
protecţia socială), cheltuieli privind finanţarea activităţii externe, apărării naţionale, menţinerii ordinii
publice, cheltuieli cu caracter economic etc.
Bugetul de Stat poate fi calculat prin trei metode:
1. Automatâ, care prevede ca pentru anul viitor în mod automat se transfera aceleași
mărimi ale articolelor bugetare, luând în considerare acele schimbări care au avut loc în
legea fiscală.
2. Metoda statistică, care prevede că, în noul buget, vor fi incluse acele sume care sunt
primite în rezultatul calculării efectuate în baza datelor luate din bugetele anterioare
plus coeficientul de corectie.
3. Metoda aprecierii nemijlocite. Esența acestei metode constă în faptul că mărimea
cheltuielilor bugetului e determinată de Ministerul Finanţelor date pe baza studierii
dinamicii principalilor indicatori ai conjuncturii gospodăresti. Aceasta e cea mai răspândită metodă de
calcul a bugetului.
Bugetul de stat este o realitate în economia oricărei ţări. Statul, alcătuind bugetul, realizează o
anumită politică bugetară macroeconomică, care poate fi de două tipuri:
a) Politica bugetară expansivă prevede mărirea cheltuielilor de stat şi micșorarea
taxelor şi impozitelor. De obicei, se utilizează în condiţii de crize economice pentru
accelerarea tempourilor de crestere economică.
b) Politica bugetară restrictivă prevede micsorarea cheltuielilor de stat şi mărirea
impozitelor. Se utilizează pentru normalizarea conjuncturii economice, în caz de existenţă a
fenomenului inflaţiei.
Deficitul bugetar este un fenomen financiar, are loc atunci când cheltuielile întrec veniturile,
nefiind numaidecât raportat la un fenomen extraordinar al unor întâmplări deosebite.
Cauzele creşterii deficitului bugetar:
 nivelul jos al eficienţii producţiei;
 structura neraţională a cheltuielilor bugetare;
 nivelul scăzut al investiţiilor în tehnică şi tehnologie performantă;
 mecanismul bugetar neeficient, care nu i-a permis statului să utilizeze bugetul ca
instrument stimulativ de influenţă asupra dezvoltării economiei şi stării sociale.

Pentru reducerea şi înlăturarea deficitului bugetar, este necesar de dezvoltat economia, deoarece, fără
asigurarea dinamicii în dezvoltarea economică, ridicarea eficienţii nu se poate obţine o stabilizare
financiară în ţară.

Căile de reducere a deficitului bugetar:

 schimbarea politicii de investiţii în favoarea ramurilor prioritare;
 folosirea, mai pe larg, a facilităţilor şi a sancţiunilor;
 reducerea sectorului public prin privatizare şi, astfel, a finanţărilor din partea statului a
activităţilor neeficiente;
 finanţarea de către stat numai a programelor sociale;
 Banca Naţională a Moldovei să nu finanţeze deficitul bugetar, deoarece aceasta este
emisie de monedă. Orişice credit al BNM, oferit Guvernului, trebuie să fie înregistrat ca o
datorie publică acoperită cu hârtii de valoare de stat.

Datoria publică reprezintă totalitatea obligaţiilor băneşti pe care le are statul, la un moment dat,
faţă de creditori interni şi externi, rezultat din împrumuturi în monedă naţională şi în valută, pe
termen scurt, mediu şi lung, contractate de stat în mod direct sau garantate de
către acesta, inclusiv obligaţiile faţă de trezoreria proprie pentru sumele avansate temporar pentru
acoperirea deficitelor bugetului de stat.

Datoria publică internă este generată de:

 împrumuturi pe termen scurt ale statului primite de la Banca Centrală (BNM) pentru
echilibrarea în execuţie a bugetului de stat (rambursările din resurse bugetare – dacă nu se
rambursează , se prelungeşte termenul, se consolidează şi rămân în datoria publică de sfârşit de
an);
 emisiunea de bonuri de tezaur, în acelaşi scop, rambursările din resurse bugetare, până la
sfârşitul anului, dacă nu se pot răscumpăra, se emit noi înscrisuri, determinând consolidarea
datoriei publice (statul rămâne dator);
 plasarea de înscrisuri pe termen mediu şi lung, prin subscripţie publică, pentru
procurarea de resurse necesare pentru acoperirea deficitului bugetar anual, acoperirea tuturor
cheltuielilor pe seama deschiderii de credite bugetare şi acestea se pot consolida mărind datoria
publică a statului;
 garanţii acordate de stat la credite bancare interne ale agenţilor economici sau ale
autorităţii locale pentru necesităţi legate de obiective de maximă importanţă, pentru economia
naţională; volumul acestor garanţii intră în datoria publică internă.

Datoria publică externă (DPE) poate fi definită după forme:

 DPE contractată direct de stat. Datoria publică externă, obligaţiile externe contractate
prin debitori publici, inclusiv guvernul naţional, serviciile sale şi organismele publice autonome.
 DPE garantată de către stat. Datorie cu garanţie publică: obligaţiile externe contractate
prin debitori privaţi, a căror rambursare este garantată printr-un organism public.
 Datoria externă privată negarantată: obligaţiile externe contractate de debitori privaţi.

14.3. Politica fiscală şi specificul ei în Republica Moldova

Sistemul fiscal reprezintă totalitatea impozitelor şi taxelor, a principiilor, a formelor şi metodelor

de stabilire, modificare şi anulare a acestora, prevăzute de legislaţie, precum şi totalitatea
măsurilor ce asigură achitarea lor.
Impozitul este o plată obligatorie cu titlu gratuit, care nu ţine de efectuarea unor acţiuni determinate
şi concrete de către organul împuternicit sau de către persoana cu funcţii de răspundere a acestuia
pentru sau în raport cu contribuabilul care a achitat această plată.
Taxa este o plată obligatorie cu titlu gratuit, care nu este impozit.
Impozitele reprezintă o formă de prelevare a unei părţi din veniturile sau averea persoanelor fizice
sau juridice la dispoziţia statului, în vederea acoperirii cheltuielilor avansate. Prelevarea se face:
- în mod obligatoriu;
- cu titlul nerambursabil şi definitiv;
- fără contraprestaţie directă şi imediată din partea statului;
- în caz de neplată, statul te poate urmări din punct de vedere juridic.

Funcţiile impozitelor:
1. Funcţia fiscală (financiară) – scopul constă în completarea (formarea, umplerea)
visteriei satului – bugetul de stat;
2. Funcţia de reglare-stimulare – în acest caz impozitul se transformă dintr-un
instrument fiscal într-o pârghie financiar-economică de intervenţie în activitatea
economică;
3. Funcţia de redistribuire – impozitul îşi manifestă rolul său pe plan social.
Elementele impozitului:
- Subiectul – persoana fizică sau juridică care plăteşte impozitul;
- Suportatorul impozitului – persoana fizică sau juridică care suportă impozitul;
- Obiectul impunerii – sursele financiare supuse impozitării (averea, dobânda,
încasările);
- Unitatea impunerii – unitatea monetară supusă impozitării;
- Cota impunerii – măsura aferentă unei unităţi din venit;
- Termenul de impozitare sau transfer – lunar, trimestrial, anual;
- Modul de impozitare – când se prevăd anumite înlesniri sau sancţiuni în unele cazuri
sunt penalităţi.
Metodele de impozitare:
- Metoda proporţională: mărimea impozitului rămâne stabilă odată cu creşterea sau
reducerea venitului;
- Metoda progresivă: mărimea impozitului se modifică concomitent cu creşterea sau
micşorarea venitului;
- Metoda regresivă: mărimea impozitului se reduce cu sporirea venitului.
Impozitul trebuie să fie:
- echitabil, adică să aibă în vedere capacitatea de plată a fiecărui contribuabil;
- economicos, un bun impozit nu trebuie să fie scump de administrat, pentru că cea mai mare
parte posibilă din suma încasată trebuie să contribuie la creşterea veniturilor statului;
- comod, convenabil pentru plătitor, atât prin metoda, cât şi prin frecvenţa plăţii;
 - cert, sigur, adică impunerea să fie astfel făcută, încât plătitorul să fie sigur asupra sumei pe
care trebuie s-o plătească şi asupra momentului plăţii impozitului;
- un bun sistem de impozitare trebuie să fie flexibil, adică prompt, adoptat circumstanţelor
schimbătoare;
- un bun sistem fiscal trebuie să aibă la bază principiul bunăstării, adică dimensiunea fiecărei
taxe să fie în corelaţie cu ceea ce i se oferă contribuabilului sub forme de servicii din partea
statului;
- principiul celui mai mic sacrificiu: incomodităţile pentru contribuabil trebuie să fie minime;
- principiul avantajului social-maxim: un sistem fiscal funcţionează pe baza acestui principiu,
dacă sacrificiul plătitorului este minimalizat iar bunăstarea oferită de stat este maximalizată;
- un bun sistem de impozitare trebuie să se bazeze pe principiul egalităţii prin impozit, acest
principiu presupunând diferenţierea sarcinilor fiscale de la persoană la persoană, în funcţie de
o serie de criterii, cum ar fi:
 mărimea absolută a materiei impozabile;
 situaţia personală a subiectului impozabil;
 natura şi provenienţa veniturilor.

Clasificarea impozitelor se poate face după mai multe criterii:

- după modul cum sunt afectate veniturile, sunt:
a) impozite directe: se suportă nemijlocit de către cei care le plătesc, cum ar fi, de
exemplu, impozitul pe profit, impozitul pe salarii, impozitul funciar;
b) impozite indirecte sunt cuprinse în preţurile mărfurilor şi sunt încasate odată cu
vânzarea acestora, fiind suportate de către consumatorii finali, la cumpărarea
mărfurilor şi serviciilor, de exemplu, taxa pe valoarea adăugată, accizele, taxele
vamale, ect.
- după obiectul impunerii sunt:
a) impozit pe venit;
b) impozit pe avere;
c) impozit pe consum (pe cheltuieli).
- în funcţie de scopul urmărit, pot fi:
a) impozite financiare;
b) impozite de ordine.
- după frecvenţa realizării lor, pot fi:
a) impozite permanente;
b) impozite incidentale.
 - după instituţia care le administrează, pot fi:
a) impozite federale;
b) impozite ale statelor;
c) impozite ale provinciilor sau regiunilor membre ale federaţiei;
d) impozite locale.
- după metoda de calcul:
a) impozit progresiv: crește venitul – crește și impozitul;
b) impozit proporțional (același pentru toate veniturile - 2% fondul pensiei);
c) impozit regresiv (venit mic - impozit mic).

În scopul simplificării sistemului fiscal şi a respectării principiilor impunerii în Republica Moldova,

începând cu anul 1994, s-a început reforma fiscală, care a contribuit la adoptarea unui document unic
al fiscalităţii – Codul Fiscal. Codul Fiscal este alcătuit din 9 titluri:
Titlul I „Dispoziţii generale” Titlul II
„Impozitul pe venit”;
Titlul III „Taxa pe valoarea adăugată”; Titlul IV
„Accizele”;
Titlul V „Administrare fiscală”;
Titlul VI „Impozitul pe bunurile imobiliare”; Titlul VII
„Taxele locale”;
Titlul VIII „Taxele pentru resursele naturale”; Titlul IX
„Taxe rutiere”;
Sistemul impozitelor şi taxelor de stat include:
1. Impozitul pe venit;
2. Taxa pe valoarea adăugată;
3. Accizele;
4. Impozitul privat;
5. Taxa vamală;
6. Taxele percepute în fondul rutier.

Sistemul impozitelor şi taxelor locale include:

1. Impozitul funciar;
2. Impozitul pe bunurile imobiliare;
3. Impozitul pentru folosirea resurselor naturale;
4. Taxa de amenajare a teritoriului;
5. Taxa pentru dreptul de a organiza licitaţii şi loterii pe teritoriul unităţii
administrativ-teritoriale;
6. Taxa de amplasare a publicităţii;
7. Taxa pentru dreptul de a folosi simbolica locală;
8. Taxa de eliberare a autorizaţiei pentru amplasarea unităţilor comerciale;
9. Taxa de piaţă;
10. Taxa hotelieră;
11. Taxa de staţiune.
Fiecare stat îşi alege tipul şi numărul de impozite în funcţie de mai mulţi factori, şi anume:
- structura administrativ-teritorială a statului;
- politica bugetar-fiscală ca parte componentă a politicii financiare a statului ş. a.
Politica bugetar-fiscală reprezintă un ansamblu de măsuri cu ajutorul cărora guvernul influenţează
procesele social-economice. Principalele instrumente de promovare a politicii bugetar-fiscale sunt
impozitele şi cheltuielile publice. Fiecare Guvern îşi construieşte o strategie a sa specifică în domeniul
politicii bugetar-fiscale, reieşind din sarcinile sale de dezvoltare economico-sociale. Pe lângă aceasta,
politica bugetar-fiscală, elaborată de Guvern, stă la baza elaborării bugetului de stat, a politicii
bugetare în domeniul veniturilor şi în domeniul cheltuielilor.

Cuvinte - cheie

 bancă  datorie publică

 bilet de ordin  debitor
 buget naţional  deficit bugetar
 buget de stat  factoring
 buget local  finanţe publice
 buget de asigurări sociale  fiscalitate
 buget de asigurări medicale  impozite directe
 credit bancar  impozite indirecte
 credit comercial  impozite
proporţionale
 credit de consum  impozite progresive
 creditar  presiune fiscală
 taxă vamală

Probleme de recapitulare

1. Explicaţi cum înţelegeţi noţiunea de „finanţe publice”.

2. Ce include resursele financiare publice?
3. Care sunt funcţiile finanţelor?
4. Ce include bugetul public naţional?
5. Enumeraţi funcţiile bugetului de stat.
6. Explicaţi dificitul bugetar a Republicii Moldova.
7. Care sunt căile de reducere a dificitului bugetar?
8. Explicaţi noţiunea de „impozit”.
9. Funcţiile impozitelor.
10. Care sunt metodele de impozitare?
11. Enumeraţi impozitele de stat şi locale în Republica Moldova.

Bibliografie

 A. Cojuhari, T. Manole, T. Grunzu, Teorie Economică. – Chişinău: U.T.M., 2004, p. 163 -

176.
 Dumitru Moldovanu, Curs de teorie economică. – Chişinău: Editura ARC, 2006, p. 254 -
262.
 Mihai Grosu, Economie politică. – Chişinău: Editura Evrica, 2001, p.165 - 172.
 Niţă Dobrotă, Economie politică. – Bucureşti: Editura Economică, 1997, p. 415 - 420, 466-
476.
 Philip Hardwick, John Langmead, Bahadur Khan. Introducere în economia politică
modernă. – Iaşi: POLIROM, 2002, p. 312 - 333.
 В.М. Соколинский, Экономическая теория. – Москва: КНОРУС, 2008. с 233 - 242.
 Legea Bugetului de Stat pe anul 2015. Monitorul Oficial nr. 102, 28.04.2015.
 Codul Fiscal al Republicii Moldova. Monitorul Oficial ediție specială, 25.03.2005 cu
modificări.
TEMA 15: DEZECHILIBRELE ECONOMICE ŞI ORIENTĂRILE SOCIALE ALE
DEZVOLTĂRII ECONOMICE

1. Teoria echilibrului economic general şi formele lui de manifestare

2. Şomajul şi formele lui. Măsuri antişomaj
3. Inflaţia: esenţa, cauzele, formele, consecinţele. Măsuri antiinflaţioniste
4. Interacţiunea dezvoltării economice şi sociale. Nivelul şi calitatea vieţii

Scopul temei: analiza formelor de manifestare a echilibrului economic general, parţial şi a

dezechilibrelor economice.

Obiectivele temei. După studierea acestei teme, ar trebui să fiţi capabili:

 să cunoaşteţi noţiunea de echilibru economic general, parţial şi formele lor de
manifestare;
 să cunoaşteţi formele de manifestare a dezechilibrelor economice;
 să analizaţi conceptele referitor la echilibrul economic general;
 să analizaţi formele şomajului şi măsurile de reducere a şomajului;
 să cunoaşteţi cauzele şi formele inflaţiei;
 să evidenţiaţi consecinţele inflaţiei şi să analizaţi politicile antiinflaţioniste.

15.1. Teoria echilibrului economic general şi formele lui de manifestare

Echilibrul economic reflectă o tendinţă de concordanţă dintre mărimile microeconomice şi

macroeconomice. Din punct de vedere teoretic, echilibrul, la nivel macroeconomic, reflectă acea stare
a economiei în care toate pieţele sunt simultan în echilibru, fără existenţa excesului de cerere sau de
ofertă. Aşa cum în realitate nu există piaţă pură şi perfectă, tot astfel echilibrul macroeconomic există
mai întâi ca un concept teoretic. În condiţiile economiei cu piaţa concurenţială, echilibrul economic se
manifestă sub forma unei stări proprii pieţei, generată de acţiunea agenţilor economici în calitatea lor
de producători-vânzători şi de cumpărători- consumatori. Agenţii economici producători urmăresc
maximizarea profiturilor lor, în timp ce agenţii economici consumatori – satisfacerea trebuinţelor lor.
De aici şi reiese esenţa conceptului de echilibru economic general. Echilibrul economic general
reprezintă starea spre care tinde piaţa naţională în ansamblul său, caracterizată printr-o concordanţă
relativă a cererii şi ofertei agregate, decalajele dintre forţele pieţei, nedepăşind anumite limite,
considerate normale, semnificative pentru producerea de dezechilibre.
Cererea agregată reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii pe care gospodăriile, firmele şi guvernul
vor să le procure în perioada dată de timp, iar oferta agregată este cantitatea de bunuri şi servicii pe
care firmele aleg să o producă în perioada dată de timp.
Condiţiile stabilirii echilibrului macroeconomic:
cererea agregată de mărfuri şi servicii (AD) trebuie să fie egală cu oferta agregată de mărfuri şi
servicii (AS).
Dacă: AD > AS – criza de subproducţie (deficit)
AD < AS – criza de supraproducţie
oferta agregată de monedă (Dm) trebuie să fie egală cu cererea agregată de monedă (Sm).
Dacă: Dm > Sm – neachitări, declin economic Dm
< Sm – inflaţie
cererea agregată de muncă (SL) trebuie să fie egală cu oferta agregată de muncă (DL).
Dacă: DL > SL – reducerea competitivităţii bunurilor DL
< SL – şomaj.
Economiile (S) trebuie să fie egale cu investiţiile (I).
Dacă: S > I – declin economic, şomaj S <
I – inflaţie
Balanţa comercială echilibrată Qexport = Qimport
Punctul de intersecţie dintre cerere şi oferta agregată reflectă echilibrul economic general.

P AD

AS
E

Q
Figura 18. Echilibrul economic general
Sursa: Elaborată de autori
Formele Echilibrul economic:
1) Echilibrul economic la nivel al unităţilor primare (microeconomic) reflectă
concordanţa dintre cererea şi oferta unui produs.
2) Echilibrul mezoeconomic reflectă concordanţa relativă dintre diferite ramuri şi sectoare
ale economiei naţionale (echilibrul dintre producţia agricolă şi sectorul industrial de
prelucrare a producţiei agricole).
3) Echilibrul macroeconomic reflectă concordanţa relativă dintre resursele limitate şi
nevoile social-economice crescânde.
4) Echilibrul material reflectă concordanţa dintre structura, cantitatea, calitatea bunurilor
produse şi structura cantitatea şi calitatea nevoii de consum final.
 5) Echilibrul valoric se manifestă în următoarele forme:
a) Echilibrul monetar reflectă concordanţa dintre expresia bănească a mărfurilor şi
a serviciilor destinate pentru realizare şi masa de monedă aflată în circulaţie.
b) Echilibrul financiar reflectă concordanţa dintre resursele financiare disponibile
şi necesităţile de plată ale agenţilor economici.
c) Echilibrul bugetar reflectă concordanţa dintre veniturile şi cheltuielile bugetare.
d) Echilibrul valutar reflectă concordanţa dintre încasările de valută şi plăţile
valutare.
6) Echilibrul muncii reflectă concordanţa dintre structura, cantitatea, calitatea forţei de
muncă şi locurile de muncă disponibile.
7) Echilibrul comercial reflectă concordanţa relativă dintre exportul şi importul de mărfuri
şi servicii.
Echilibrul economic general sau echilibrul macroeconomic caracterizează, aşadar, acea situaţie
generală a economiei unei ţări în care proporţiile şi corelaţiile dintre mărimile sau variabilele
macroeconomice permit desfăşurarea normală a fluxurilor reale şi monetare în economie, o
funcţionare performantă a sistemului care dă satisfacţie agenţilor economici. În raport de această stare
a economiei, a pieţei naţionale în ansamblu, sunt formulate şi obiectivele politicii macroeconomice
spre care tind toate ţările: o creştere economică pozitivă şi durabilă, ocuparea deplină a forţei de
muncă, stabilitatea nivelului general al preţurilor, balanţe comerciale şi de plăţi externe echilibrate pe
termen mediu şi lung.
Dezechilibrele economice sunt expresia modificărilor de limite ale resurselor şi ale tehnologiilor, a
restricţiilor consumatorilor privind cumpărarea de bunuri şi servicii, inclusiv a unor greşeli de politică
economică generală pe termen lung, reflectând neconcordanţa dintre cererea şi oferta agregată.
Dinamica forţelor care se interacţionează conferă dezechilibrelor economice un caracter permanent,
normale sau anormale din punctul de vedere al intereselor agenţilor economici, în calitatea lor de
vânzători sau de cumpărători. Dezechilibrele economice se manifestă sub formă de crize economice,
de deficit bugetar, şomaj şi inflaţie.

15.2. Şomajul şi formele lui. Măsuri antişomaj

Problematica ocupării forţei de muncă şi a şomajului constituie o latură importantă a echilibrului

macroeconomic şi o componentă indispensabilă a politicilor marcoeconomice şi macrosociale.
Şomajul este un fenomen social economic concretizat de un dezechilibru al pieţei muncii prin care
apare un excedent al ofertei forţei de muncă faţă de cererea de muncă. Şomeri sunt
consideraţi persoanele de la 16 până la nivelul de pensionar (în Republica Moldova: bărbaţii până la
62,5 ani, femei-57,5 ani), apte de muncă în aspect fizic şi intelectual, aflate în căutarea unui loc de
muncă, care sunt înregistraţi la oficiile forţei de muncă, și dau dovadă că doresc să lucreze.
Structura şomajului include 4 categorii de persoane:
1. Persoanele care sunt eliberate din funcţie din iniţiativa întreprinderii.
2. Persoanele care benevol au părăsit locul de muncă;
3. Persoanele care pentru prima dată au apărut pe piaţa muncii în calitate de şomeri.
4. Persoanele care au întrerupt activitatea de muncă anterioară.
persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă în urma schimbării
Şomaj fricţional
locului de trai sau a situaţiei din familie
Şomaj ciclic generat de faza de criză şi de presiunea ciclului economic decenal
Şomajul structural generat de schimbările structurale la nivel micro şi macroeconomic
Şomajul tehnologic generat de aplicarea tehnologiilor noi avansate
Şomaj voluntar persoanele care se află în căutarea unui loc de muncă prestigios
persoanele care sunt gata să se angajeze la orice lucru, fără a solicita
Şomaj involuntar
anumite condiţii
persoanele care au părăsit activitatea în legătură cu maternitatea,
Şomaj discontinuu
îngrijirea copilului, sau a celor în etate
persoanele care activează în ramurile legate de factori naturali
Şomaj sezonier
(agricultură)
Şomaj parţial persoanele care au un regim redus de lucru (ziua de muncă redusă)
Şomajul la negru persoanele care, concomitent, primesc salariu şi ajutor de şomaj
Şomajul deghizat persoanele care au o activitate aparentă, cu o productivitate mică
Şomajul flotant persoanele care şi –au pierdut lucrul temporar
Şomajul latent persoanele care activează în agricultură
persoanele care primesc îndemnizaţii de şomaj, însă lucrează în sfera
Şomajul speculativ
serviciilor sau în comerţ
persoanele care şi-au pierdut calificarea şi trăiesc pe contul lucrului
Şomajul stagnant
ocaziţional
Şomajul imaginar persoanele care se ocupă de gospodăria auxiliară s-au

educaţia
copiilor

Figura 19. Formele şomajului

 Sursa: Elaborată de autori
Consecinţele şomajului:
costul social, datorat efectului psihologic pe care şomajul îl poate avea asupra indivizilor şi
problemelor sociale pe care le poate crea;
costul financiar: se reduc veniturile păturilor ocupate, deoarece cresc cotizaţiile sociale pentru
plătirea indemnizaţiilor de şomaj şi, în plus, creşte oferta braţelor de muncă pe piaţă, fapt ce
determină reducerea nivelului mediu al salariului;
costul economic: pierderea de producţie, ca urmare a subutilizării forţei de muncă, reducerea PIB-
ului.
Mărimea şomajului poate fi determinată ca o mărime absolută sau relativă. Mărimea absolută a
şomajului cuprinde persoanele apte de muncă, dar neîncadrate în câmpul muncii. Mărimea relativă
este reflectată în rata şomajului. Rata şomajului este raportul procentual dintre numărul şomerilor şi
populaţia activă ori ocupată, sau dintre numărul şomerilor şi cel al salariaţilor:
Nş Nş Nş
R 100%; R 100%; R 100%,
ş Pa ş
Po ş
S
unde: Rş – rata şomajului;
Nş – numărul şomerilor; Pa – populaţia
activă;
Po – populaţia ocupată; S – numărul
salariaţilor.
Rata şomajului exprimă ponderea persoanelor care caută loc de muncă faţă de totalul populaţiei apte
de muncă (activă, ocupată, numărul salariaţilor). Dacă rata şomajului întrece nivelul natural al
şomajului, atunci economia suferă pierderi atât de ordin economic, cât şi de ordin social. Ocuparea
deplină presupune o populaţie ocupată în proporţie de 95% sau o rată a şomajului de 5%.
Pentru aprecierea cât mai bună a efectelor şi a costurilor şomajului, este util să avem în vedere şi
Legea Okun: dacă rata şomajului e mai mare ca şomajul natural cu 1%, atunci produsul naţional
brut se reduce cu 2,5%. Deci, această lege exprimă interrelaţia negativă dintre nivelul şi dinamica
şomajului, pe de o parte, şi mărimea şi modificarea în termeni reali ale produsului naţional brut, pe de
altă parte.
În orice ţară, pentru combaterea şomajului, se elaborează politici antişomaj (ansamblu de măsuri
luate de către societate (stat) şi agenţii economici, în vederea atenuării consecinţelor şomajului şi
diminuării sau chiar resorbirii acestuia).
Există următoarele politici de reducere a şomajului:
 a. politici care privesc nemijlocit şomerii (recalificarea şomerilor, angajarea şomerilor la
lucrări publice, acordarea îndemnizaţiilor de şomer, angajarea parţială a şomerilor în
câmpul de muncă, acordarea ajutorului social, crearea de noi locuri de muncă);
b. politici referitoare la populaţia ocupată (ridicarea nivelului de calificare a lucrătorului în
conformitate cu cerinţele tehnologice, interzicerea angajării în câmpul muncii a
imigranţilor);
c. alte politici (contracte de scurtă durată etc.).

MĂSURA DESCRIEREA REZULTATELE

Serviciile de plasare Plasarea, consultanţa,
a forţei de muncă orientarea profesională; cursuri
de găsire a locurilor de muncă,
consultanţă pentru cei
dezavantajaţi: asistenţă în
legătură cu
mobilitatea geografică.
Calificarea Programe de pregătire orientate
profesional către şomerii adulţi sau către
ă cei ameninţaţi cu pierderea
locului de muncă: pregătirea
are loc în centre speciale de
pregătire sau
întreprinderi.
Crearea directă Subvenţii salariale pentru
de locuri de recrutarea sau păstrarea
muncă. anumitor lucrători (precum
Subvenţii pentru şomerii cu stagiu îndelungat)
angajare regulată.
Alocaţii ale Alocaţii sau achitarea în avans
întreprinderi a ajutoarelor pentru a permite
i şomerilor să iniţieze afaceri pe
cont propriu.
Locuri de muncă Locuri temporare de muncă
în sectorul public în sectorul public pentru
temporar (lucrări şomeri.
publice)
Figura 20. Descrierea şi evaluarea politicilor active ale forţei de muncă
Sursa: Athanasiu, Alex., Totul despre şomaj, Editura Rentrop&Straton, Bucureşti, 1997
S-a constatat a fi eficace în creșterea
plasamentelor în muncă în Regatul
Unit, Statele Unite, Olanda.
Programele au imbunătăţit şansele
de ocupare a locurilor de muncă:
Norvegia, Suedia. Regatul Unit, au
fost ineficiente în Germania şi SUA.
Probleme grave de balast şi
substituire, cu efecte extrem de
slabe asupra angajării în muncă:
România,
Bulgaria, Republica Moldova
Cele mai multe studii constată o
rată inaltă de supravieţuire a
întreprinderilor dar şi un balast de
circa 50%.
În practică sunt puţine
studii în legătură cu
această practică.

15.3. Inflaţia: esenţa, cauzele, formele, consecinţele. Măsuri antiinflaţioniste.

Inflaţia este, în mod obişnuit, asociată cu două fenomene economice: creşterea

preţurilor și reducerea puterii de cumpărare a monedei.

Astfel, inflaţia reprezintă una dintre formele de manifestare a dezechilibrului macroeconomic,

care exprimă existenţa în circulaţie a unei mase monetare ce depăşeşte nevoile economiei, fapt ce
antrenează creşterea generală a preţurilor şi scăderea puterii de cumpărare a banilor (deprecierea
lor).
Trebuie de menţionat că nu fiecare majorare a preţurilor duce la inflaţie. Ea are loc atunci, când cresc
costurile de producţie şi, respectiv, preţurile în toate ramurile economiei naţionale, adică la nivel
macroeconomic. Inflaţia trebuie deosebită de deflaţie şi stagflaţie.
 Inflaţia reflectă creşterea generală a preţurilor, scăderea volumului de producţie, scăderea
capacităţii de cumpărare a monedei, creşterea costului de producţie.
 Deflaţia reflectă procesul de scădere a masei monetare în circulaţie şi reducerea preţurilor.
 Stagflaţia reflectă procesul de creştere concomitentă a inflaţiei şomajului de producţie.
Cauzele inflaţiei:
- inflaţia prin monedă (creşterea unui ritm mai înalt a masei monetare în raport cu creşterea
volumului de mărfuri şi servicii, ceea ce duce la majorarea preţurilor);
- inflaţia prin cerere (creşterea cererii agregate cu un ritm mai înalt decât creşterea ofertei
agregate);
- inflaţia prin ofertă sau prin costuri (creşterea costurilor de producţie, ceea ce duce la
creşterea preţurilor la produsele finale, creşterea preţurilor la materia primă şi sursele
energetice, creşterea impozitelor);
- inflaţia structurală presupune o situaţie gravă, în care cererea şi oferta agregată se modifică
în sens contrar, AD – creşte, AS – scade.

LATENTĂ
(preţurile cresc
NECONTROLATĂ anual până la MODERATĂ
(statul nu aplică 3-4%) (preţurile cresc
pârghii de ordin
anual 5-10%)
economic pentru
a stopa procesele)

CONTROLATĂ RAPIDĂ
(statul aplică unele (preţurile cresc
măsuri de anual cu 10-
reducere a
20%)
inflaţiei)
INFLAŢIE

ANTICIPATĂ GALOPANTĂ
(statul prevede (preţurile cresc
procesele anual cu 21-
inflaţioniste) 50%)

NEECHILIBRATĂ HIPERINFLAŢIE
(preţurile cresc în (preţurile cresc
unele ramuri, iar anual cu 50% în 6
veniturile rămân ECHILIBRATĂ luni)
constante) (preţurile cresc cu
acelaşi ritm ca şi
veniturile
populaţiei)

Figura 21. Formele inflaţiei

 Sursa: Elaborată de autori

Pentru determinarea dimensiunilor procesului inflaţionist, se foloseşte un sistem de indicatori şi

indici, fiecare concretizând o latură sau alta a inflaţiei.
Criteriul cel mai consistent de măsurare a procesului inflaţionist este decalajul absolut şi relativ dintre
cererea solvabilă nominală şi oferta reală de mărfuri şi servicii. Cererea solvabilă include cheltuielile
totale dintr-o ţară (ale agentului agregat consumator pentru bunuri de consum personale, ale firmelor,
producătorilor pentru bunuri investiţionale; ale administraţiilor publice şi private pentru bunurile
sociale; ale agentului economic din străinătate (exporturile acestuia). Oferta agregată se compune din
bunurile materiale şi serviciile produse şi, respectiv, prestate într-un an; soldul pozitiv sau negativ ale
acestora; bunurile oferite de străinătate (impozitul). Indicii şi coeficienţii măsurării inflaţiei
contemporane:
a. Indicele general al preţurilor (IGP) sau deflatorul PIB, PNB, care este calculat prin raportarea
PIB sau PNB, calculat în preţurile curente, la PIB sau PNB, calculat în preţurile perioadei
de bază:

IGP  PIB în preturile

perioadei curente
PIB în preturile perioadei de baza .
Rata inflaţiei (Ri): Ri  (IGP 1) 100% .
 b. Indicele preţurilor de consum (IPC) exprimă modificarea medie ponderată a cheltuielilor
pe care o familie de talie medie din mediul urban le face pentru asigurarea mijloacelor de
subzistenţă, în concordanţă cu nivelul şi structura nevoii sociale istoriceşte determinate:

IPC 
 (Q0  P1 ) ,
 (Q0  P0 )
unde:
Q0 – reprezintă structura coşului de bunuri ce reflectă nevoia socială în perioada de bază; P0, P1 –
preţul curent şi cel de bază.
c. Indicele puterii de cumpărare a banilor se determină ca raport procentual dintre puterea
de cumpărare a banilor în perioada curentă şi puterea de cumpărare a banilor în perioada
anterioară.
Consecinţele economice şi sociale ale inflaţiei:
1. Agravarea disproporţiilor dintre ramurile economice naţionale.
2. Scăderea volumului de producţie.
3. Scăderea investiţiilor de capital.
4. Dereglarea sistemului fiscal şi deprecierea veniturilor bugetare.
5. Deprecierea acumulărilor băneşti ale populaţiei.
6. Scăderea nivelului de consum al populaţiei.
7. Scăderea nivelului de ocupare a forţei de muncă.
8. Scăderea nivelului de viaţă a populaţiei.
E necesar de menţionat că inflaţia influenţează asupra ocupării forţei de muncă, deci între inflaţie şi
şomaj există o dependenţă invers proporţională. Economistul englez Phillips a propus următoarea
curbă. Din desen se observă că, la creşterea inflaţiei, şomajul se reduce, şi invers: la micşorarea
inflaţiei are loc creşterea nivelului şomajului.

1
Inflaţia

Curba
Phillips
2

Politici antiinflaționiste
Somajul
Figura 22. Curba lui Philips
Sursa: Elaborată de autori

A. Strategice
 1) Politica de reducere a cererii agregate:
a) reducerea achiziţiilor publice;
b) reducerea deficitului bugetar;
c) reducerea datoriilor publice interne şi externe.
2) Stimularea ofertei agregate pe baza:
a) stimulării produselor autohtone;
b) reducerea impozitelor şi altor taxe obligatorii;
c) atragerea investiţiilor străine directe;
d) acordarea subvenţiilor, ajutoarelor producătorilor autohtoni.
3) Reducerea masei monetare aflate în circulaţie:
b) finanţarea emisiei de bani pentru acoperirea cheltuielilor;
c) majorarea rezervelor obligatorii de bani ale băncilor comerciale;
d) interzicerea obţinerii împrumuturilor străine destinate pentru acoperirea
deficitului.

B. Tactice

a) indexarea veniturilor populaţiei în urma creşterii inflaţiei;

b) privatizarea întreprinderilor publice nerentabile;
c) stimularea importului de mărfuri care nu se fabrică în ţara respectivă;
d) sporirea ratei dobânzii la depozitele bancare ale populaţiei.

15.4. Interacţiunea dezvoltării economice şi sociale. Nivelul şi calitatea vieţii

Dezvoltarea economică este o permanenţă a societăţii umane. Pe parcursul timpului, fenomenul a fost
abordat şi analizat de ştiinţa economică în diferite forme concrete şi sub diferite denumiri: creştere,
dezvoltare, dezvoltare durabilă. Dezvoltarea economică are loc atunci când bunăstarea economică
a oamenilor unei ţări creşte pe o perioadă lungă. Starea dezvoltării economice se poate măsura
printr-o varietate de indicatori economici, incluzând, în primul rând, PNB real pe cap de locuitor, dar
şi alţi indicatori ca: sănătatea, alfabetizarea şi longevitatea.
Politica socială a statului constă în reglarea condiţiilor socio–economice de viaţă a societăţii.
Calitatea vieţii reprezintă totalitatea condiţiilor naturale, tehnice, economice, politice, culturale și
etice, care asigurară integrărea economico-socială şi spirituală a fiinţei umane.
Componentele de bază ale calităţii vieţii:

durata medie de viaţă;

calitatea mediului înconjurător; situaţia
demografică din ţară; situaţia socială şi politică
din ţară; starea de sănătate a populaţiei;
condiţiile, spaţiu locativ, confortul locuinţei; calitatea
condiţiilor de muncă;
nivelul şi structura venitului populaţiei; accesul de
instruire, educaţie, cultură, sport;
existenţa programelor de susţinere şi protecţie a societăţii.
Factori care influienţează asupra calităţii vieţii:
calitatea resurselor naturale;
dezvoltarea progresului tehnico-ştiinţific şi economic; mărimea şi
structura venitului naţional;
nivelul, structura şi dinamica consumului; nivelul şi
evoluţia preţului;
gradul de ocupare a forţei de muncă şi rata şomajului; numărul
mediu al orelor de lucru pe zi şi săptămînă;
Nivelul de dezvoltare a bazei tehnico-materiale a sferei sociale; poluarea apei,
a solului şi a aerului;
nivelul zgomotului; rata
criminalităţii; rata sinuciderii. rata
mortalităţii; nivelul sărăciei.
Nivelul de trai al populaţiei reflectă gradul de satisfacţie a cerinţelor vitale ale populaţiei şi este
considerat ca principala componentă a calităţii vieţii. Specialiştii Organizaţiei Naţiunilor Unite au
elaborat un set complex de indicatori pentru urmărirea lor în dinamică sau comparativ, care oferă o
imagine destul de exactă asupra nivelului de dezvoltare pentru diferite state.

1. SĂNĂTATE 2. EDUCAŢIE ŞI ŞTIINŢA 3. STAREA DE SĂNĂTATE

Durata medie a vieţii DE CARTE
Utilizarea facilităţilor
pentru educaţie
- Nivel de pregătire - Afecţiuni de scurtă durată
- Speranţa de viaţă - Educaţia adultului
- Rata mortalităţii prenatale - Rata analfabetismului - Afecţiuni de lungă durată
4. OCUPAREA ŞI 5. TIMPUL LIBER 6. ACCESIBILITATEA LA
CONDIŢIILE DE MUNCĂ BUNURI ŞI SERVICII
Posibilitţăi de ocupare Utilizarea timpului liber
- Rata şomajului - Timpul liber
- Sărăcia
- Munca pe timp parţial - Activităţi de timp liber
- Distribuţia bogăţiei
- Timpul de transport la
locul de muncă
Condiţiile de muncă
- Numărul mediu al orelor
de muncă
- Concedii anuale plătite
- Câştiguri medii
7. MEDIUL FIZIC 8. MEDIUL SOCIAL 9. SIGURANŢA
Ataşamentul social PERSONALĂ
- Expunerea la risc
- Condiţii de locuit - Rata sinuciderilor - Ameninţare percepută

Figura 23. Indicatorii ce reflectă dezvoltarea economică

Sursa: Niţă Dobrotă, “Economie politică”, Editura Economică, 1995, p.496

Potrivit specialiştilor4, minimul de trai se evaluează cu ajutorul următoarelor concepte:

 nivel minim de trai, prin care se inţelege satisfacerea acelor trebuinţe minime ale omului,
care să poată asigura un nivel de trai decent;

4
Mariana Ioviţu, Teoria şi practica bunăstării, Editura Teora, 2000, p.197
  pragul de sărăcie, care reprezintă un nivel foarte redus al consumului, asigură posibilităţi
pentru satisfacerea unor necesităţi de bază şi este suficient pentru a trăi de la o lună la
alta;
 nivelul de subzistenţă, care înseamnă satisfacerea acelor trebuinţe minime ale omului
pentru asigurarea supravieţuirii intr-o perioadă relativ scurtă. Această noţiune este foarte
aproape de subnutriţie, de condiţiile de locuit nesănătoase, de imbrăcămintea şi condiţiile
culturale total rupte de normele societăţii etc.;
 Nivelul minim social dă posibilitatea unei mai bune incadrări în normele societăţii.

Cuvinte-cheie

 cerere agregată  indicile preţurilor de

consum
 ofertă agregată  indexarea veniturilor
 echilibru economic  rata inflaţiei
 echilibrul general  şomer
 echilibrul parţial  şomaj
 dezechilibru  şomaj natural
 inflaţie  şomaj fricţional
 inflaţie latentă  şomaj structural
 inflaţie moderată  şomaj ciclic
 inflaţie rapidă  şomaj tehnic
 inflaţie galopantă  şomaj tehnologic
 hiperinflaţie  şomaj voluntar
 inflaţie anticipată  şomaj involuntar
 inflaţie neanticipată  şomaj parţial
 inflaţie echilibrată  şomaj la negru
 inflaţie neechilibrată  şomaj sezonier
 inflaţie controlată  cost social al şomajului
 inflaţie necontrolată  cost economic al şomajului

Probleme de recapitulare
1. Care sunt condiţiile de stabilire a echilibrului macroeconomic?
2. Explicaţi formele echilibrului economic.
3. Care sunt consecinţele şomajului?
4. Cauzele şi formele inflaţiei.
5. Consecinţele economice şi sociale ale inflaţiei.
6. Care sunt componentele de bază ale calităţii vieţii?
7. Enumeraţi factorii care influenţiază calitatea vieţii.
 Bibliografie

 A. Cojuhari, T. Manole, T. Grunzu, Teorie Economică. – Chişinău: U.T.M., 2004, p. 181 -

195.
 Dumitru Moldovanu, Curs de teorie economică. – Chişinău: Editura ARC, 2006, p. 319 -
353.
 Mihai Grosu, Economie politică. – Chişinău: Editura Evrica, 2001, p.119 - 132.
 Niţă Dobrotă, Economie politică. – Bucureşti: Editura Economică, 1997, p. 287 - 296, 339-
355.
 Philip Hardwick, John Langmead, Bahadur Khan. Introducere în economia politică
modernă. – Iaşi: POLIROM, 2002, p. 399 - 417.
 В.М. Соколинский, Экономическая теория. – Москва: КНОРУС, 2008. с 203 - 222.

Tema 16: ECONOMIA MONDIALĂ ŞI INTEGRAREA REPUBLICII MOLDOVA ÎN

CIRCUITUL ECONOMIC MONDIAL

16.1. Conţinutul şi structura economiei mondiale

16.2. Comerţul internaţional. Balanţa comercială şi balanţa de plăţi externe
16.3. Migrarea internaţională a forţei de muncă
16.4. Sistemul monetar internaţional şi elementele lui de bază
16.5. Cooperarea şi integrarea economică internaţională

Scopul temei: evidenţierea conţinutului şi structurii economiei mondiale, analiza

comerţului internaţional şi a migrării internaţionale a forţei de muncă, analiza cooperării
economice internaţionale şi a integrării economice regionale.

Obiectivele temei: dupa studierea acestei teme, ar trebui sa fiţi capabili:

 să analizaţi etapele de formare a economiei mondiale;
 să determinaţi componentele structurale ale economiei mondiale;
 să evidenţiaţi trăsăturile specifice ale economiei mondiale;
 să analizaţi direcţiile de mişcare a fluxurilor economice internaţionale;
 să analizaţi formele proceselor de globalizare şi consecinţele lor pozitive şi negative;
 să analizaţi structura comerţului internaţional;
 să evidenţiaţi tendinţele de dezvoltare a comerţului internaţional;
 să explicaţi balanţa comercială a R. Moldova;
 să determinaţi structura Sistemului Monetar Internaţional;
 să evidenţiaţi etapele de migrare internaţională a forţei de muncă;
 să analizaţi formele şi consecinţele migrării forţei de muncă;
 să determinaţi particularităţile migrării forţei de muncă în R. Moldova;
 să evidenţiaţi formele de cooperare economică internaţională;
 să cunoaşteţi şi să analizaţi avantajele şi dezavantajele integrării economice regionale.
 16.1. Conţinutul şi structura economiei mondiale

Economia mondială reprezintă ansamblul economiilor naţionale şi al relaţiilor

economice internaţionale generate de diviziunea mondială a muncii. Din economia mondială
fac parte economiile naţionale (peste 200 ţări); organizaţiile economice internaţionale (Banca
Mondială, Fondul Monetar Internaţional, etc.); uniunile integraţioniste (Uniunea Europeană,
Comunitatea Statelor Independente, NATO, etc.); companiile transnaţionale (Coca-Cola, Lukoil
etc.), fluxurile economice internaţionale.
Cadrul instituţional internaţional cuprinde, în prezent, peste 340 organizaţii
guvernamentale şi peste 3000 neguvernamentale. Organizaţia economică internaţională
 constituie o formă de realizare a colaborării economice dintre ţări, într-un domeniu bine definit,
în vederea atingerii obiectivelor propuse. Având în vedere multitudinea de instituţii
internaţionale, este necesară clasificarea acestora după diferite criterii5:
• după gradul de deschidere faţă de statele lumii, fiinţează organizaţii cu vocaţie universală
(ONU, FMI, OMC), la care sunt chemate să participe toate statele şi organizaţiile cu vocaţie
restransă, participarea fiind determinată de factori de natură geografică, politică, economică etc.;
• după sfera de acţiune se poate vorbi despre organizaţii omnifuncţionale (ONU), care au ca
obiect ansamblul relaţiilor internaţionale şi organizaţiilor specializate (de exemplu instituţiile
specializate din cadrul Naţiunilor Unite), care se limitează la o categorie restransă de probleme;
• după criteriul reprezentării există organizaţii guvernamentale (FMI, OMC), în care membrii
sunt statele naţionale, iar reprezentanţii acestora vorbesc în numele guvernelor, şi organizaţii
neguvernamentale (Clubul de la Roma), la care participă persoane fizice sau juridice ce nu au
capacitatea de a angaja guvernele;
• după natura raporturilor dintre organizaţie şi ţările membre se întalnesc organizaţii de
cooperare sau coordonare (ONU), care respectă integral suveranitatea statelor, organele lor
neavand putere de decizie, şi organizaţii integraţioniste (UE), care presupun transfer de
competenţe de la nivel naţional la cel al organizaţiei;
• după criteriul geografic putem vorbi despre organizaţii subregionale (UE – Uniunea Europeană,
AELS - Asociaţia Europeană a Liberului Schimb, CEMN - Cooperarea Economică a Mării
Negre, CEFTA - Zona Central Europeană de Liber Schimb, NAFTA - Acordul de Liber Schimb
Nord American, Comunitatea Economică a Statelor Africii de Vest, Pactul Andin, Piaţa Comună
a Caraibelor, ASEAN, Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est), regionale (SELA - Sistemul
Economic Latino-American) şi interregionale (OCDE - Organizaţia pentru Cooperare şi
Dezvoltare Economică, APEC - Forumul de Cooperare Economică pentru Asia şi Pacific, OPEC
- Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol).
Organismele cu vocaţie universală de tipul: ONU, FMI, OMC, OCDE, BIRD, au avut,
printre multiplele deziderate, şi pe acela de pregătire a unei conduite principiale, care să
influenţeze marile decizii la scară globală.

5
S. Dumitrescu , V. Gheorghiţă, G. Marin, O. Puiu – “Economie mondial?”, Ed. Independenţa Economică, Brăila,
1998.
 Sistemul instituţional Schimbul dintre ţări în
domeniul tehnico-ştiinţific

Mişcarea internaţională a STRUCTURA ECONOMIEI Cooperarea şi integrarea

capitalului şi investiţiilor MONDIALE economică
străine

Comerţul internaţional de Relaţii credito-financiare

mărfuri şi servicii Migrarea internaţională a
forţei de muncă

Figura 24. Structura Economiei Mondiale

Sursa:Elaborată de autori

Trăsăturile economiei mondiale:

 economiile naţionale constituie unităţile de bază ale economiei mondiale;
 economia mondială include 3 subsisteme:
- piaţa mondială;
- diviziunea mondială a muncii;
- circuitul economic mondial.
 economia mondială întruneşte ţări care se află la diferit nivel de dezvoltare economică;
 economie mondială include trei Centre de putere economică:
a) Europa Occidentală;
b) America de Nord;
c) Asia de Sud-Est şi Japonia.
Potrivit prevederilor Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU), toate ţările globului pământesc
sunt divizate în trei grupe mari: ţări subdezvoltate, ţări în curs de dezvoltare (la care se referă şi
Republica Moldova), ţări industrial dezvoltate. În dependenţă de nivelul Produsului Intern Brut
(PIB), care revine pe cap de locuitor, ţările lumii pot fi grupate după următoarele criterii:
- ţări cu venit scăzut (< 785 dolari pe an), din care fac parte: Angola, Burundi, Etiopia,
Mozambic, Mongolia, Vietnam, India, Albania, Armenia, Nicaragua ş.a.;
- ţări cu venit mediu (786 – 3125 dolari pe an), din care fac parte: Namibia, China, Indonezia,
Belarus, Republica Moldova, Bulgaria, România, Ucraina, Iran, Siria, Egipt, Cuba ş.a.;
- ţări cu venit peste mediu (3126 – 9655 dolari pe an), din care fac parte: Bostwana, Gabon,
Malaesia, Croaţia, Cehia, Estonia, Ungaria, Polonia, Slovacia, Malta, Arabia Saudită, Oman,
Argentina, Brazilia, Chile, Mexic, Venezuela ş.a.;
- ţări cu venit ridicat (> 9656 dolari pe an), din care fac parte: Australia, Japonia, Noua
Zelandă, Franţa, Germania, Marea Britanie, Italia, Suedia, Israel, SUA, Canada ş.a.
Diviziunea mondială a muncii exprimă relaţiile ce se stabilesc între statele lumii în
procesul dezvoltării producţiei şi a comerţului mondial, precum şi locul şi rolul fiecărui stat în
circuitul economic mondial. Diviziunea mondială a muncii îşi găseşte expresia în specializarea
în producţie a diferitor ţări. Specializarea internaţională are ca scop adaptarea potenţialului
economic naţional, a economiei de piaţă internă, la cerinţele pieţei mondiale.
Factorii care influenţează specializarea internaţională a economiei naţionale:
condiţiile naturale, care pot favoriza un anumit fel de producţie (petrol, cafea, fructe etc.);
mărimea teritoriului şi a populaţiei (ţările cu un număr mare de populaţie se pot specializa în
producerea unor mărfuri care cer mai multă forţă de muncă);
nivelul aparatului de producţie şi gradul său de diversificare (depinde de nivelul de calificare
a forţei de muncă, de volumul de capital etc.);
tradiţiile naţionale care pot stimula specializarea în producţia anumitor mărfuri;
factori extraeconomici (războaie, asuprire colonială, păstrarea unor rămăşiţe tradiţionale din
sistemele vechi de gospodărire).
În actuala economie mondială există mai multe forme de specializare, principalele fiind:
- specializarea intersectorială, care reflectă divizarea ţărilor în ţări industriale şi ţări agrare, în
ţări extractive şi ţări de prelucrare a materiei prime;
- specializarea interramurală în sectorul industrial. De ex., în ramura de construcţie a
tractoarelor - SUA se specializează în producerea tractoarelor cu dimensiuni mari, Marea
Britanie în producerea tractoarelor cu dimensiuni medii, iar Germania în producera
microtractoarelor;
- specializarea tehnologică. Din punct de vedere al specializării tehnologice, ţările lumii pot fi
grupate: în ţări inovatoare, care exportă tehnologii noi; în ţări imitatoare de tehnologii noi; în
ţări importatoare de tehnologii noi.
Specializarea internaţională depinde de criteriul avantajului absolut, formulat de A. Smith,
potrivit căruia fiecare ţară se specializează în producerea acelor produse pentru care dispune de
costuri absolute mai mici, comparativ cu străinătatea.
Între ţările lumii există diferite legături economice, care poartă denumirea de fluxuri
economice internaţionale. Prin flux economic internaţional se înţelege mişcarea unor valori
materiale, băneşti sau spirituale de la o ţară la alta. Totalitatea fluxurilor economice formează
circuitul economic mondial. Circuitul economic mondial cuprinde următoarele fluxuri:
- fluxurile comerciale internaţionale, determinate de exportul şi importul de mărfuri dintre ţări;
- fluxurile de investiţii de capital dintre ţări;
- fluxurile de cunoştinţe tehnico-ştiinţifice şi de tehnologii;
- fluxurile de prestări de servicii: turism, transport, telecomunicaţii, asigurare, servicii bancare, etc.;
- fluxurile de cooperare economică internaţională;
- fluxurile de forţă de muncă (migrarea internaţională a forţei de muncă);
- fluxurile valutar-financiare internaţionale.
Din punct de vedere geografic fluxurile se divizează în:
Fluxuri Nord – Nord - fluxuri de schimb între ţările înalt dezvoltate;
Fluxuri Nord – Sud - fluxuri de schimb între ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare;
Fluxuri Est – Vest - fluxuri de schimb între ţările din Europa de Est şi ţările dezvoltate;
Fluxuri Sud – Sud - fluxuri de schimb între ţările în curs de dezvoltare.
Una dintre componentele de bază ale economiei mondiale este globalizarea. Globalizarea
economică este un termen de strategie care se referă la apariţia unor pieţe internaţionale,
caracterizate prin anumite tipuri de fluxuri internaţionale: fluxuri de bunuri şi servicii, de
persoane, de capital, de informaţii şi tehnologii. Conceptele şi teoriile globalizării includ o
multitudine de procese complexe, cu o dinamică variabilă în diverse domenii ale unei societăţi şi
se manifestă fie ca fenomen, ideologie, strategie, sau toate la un loc.
Globalizarea reprezintă procesul de intrepătrundere tot mai accentuată între economiile
naţionale. În legătură cu esenţa şi semnificaţia globalizării, s-au conturat diverse puncte de
vedere, unele convergente, altele opuse. Spre exemplu, profesorul Bruno Amoroso de la
Universitatea Roskilde din Danemarca, într-un studiu intitulat “On globalization. Capitalism in
the 21st Century”, consideră că globalizarea înseamnă, de fapt, existenţa capitalismului triadic
transnaţional, care are ca instituţii de bază corporaţiile transnaţionale, organismele internaţionale
şi lobby-ul, iar ca principală formă de piaţă – piaţa globală. Globalizarea este mijlocul prin care
firmele transnaţionale industriale şi financiare controlează piaţa şi resursele disponibile, în
scopul obţinerii profitului.6
Tendinţele globalizării:
 globalizarea comerţului;
 globalizarea industriei;
 globalizarea sectorului financiar;
 globalizarea serviciilor;
 extinderea companiilor transnaţionale;
 uniformizarea economică la nivel planetar.
Consecinţele pozitive ale globalizării:
 Extinderea investiţiilor de capital atât în ţările dezvoltate, cât şi în ţările în curs de dezvoltare.
6
Bruno Amoroso – “On globalization. Capitalism in the 21 Century”, MacMillan Press Ltd, 1998.
 Accelerarea dezvoltării progresului tehnico-ştiinţific în aspect global.
 Crearea noilor locuri de muncă şi sporirea nivelului de trai.
 Dezvoltarea şi modernizarea ţărilor în curs de dezvoltare şi a ţărilor subdezvoltate.
Consecinţele negative ale globalizării:
 Globalizarea duce la afectarea suveranităţii în ţările bogate şi ţările sărace.
 Globalizarea duce la instabilitatea economică financiară a economiilor naţionale şi regionale.
 Globalizarea duce la afectarea suveranităţii ţărilor aflate în curs de dezvoltare.
 Globalizarea aprofundează decalajul de salarizare a forţei de muncă în diferite ţări.

16.2. Comerţul internaţional. Balanţa comercială şi balanţa de plăţi externe

Un rol de frunte în sistemul relaţiilor economice internaţionale şi a fluxurilor de schimb îl

ocupă comerţul internaţional. Comerţul internaţional a apărut în antichitate, însă până la
începutul sec. al XVIII – lea a jucat un rol secundar în economiile naţionale. Revoluţia
industrială din sec. al XVIII – lea a contribuit la extinderea schimburilor de mărfuri dintre ţări şi
Se pre er
rv ze cia
re com

ici nt lă
ă

ile an
de
Al rţ age ci d i
co înt no ite

te ef n i n
m re mi ţăr

ţ
ac ec ţii
e

te tua
ec dife

de te
o r

Sc fu ua n
m efe ţii e
hi ri te om
ăr ct co
m şi
bu se de ici
ag

ril rvi
en

e ci
de i
ST ME AŢ
as dep irea inve
Se ţă en ve

CO ERN
RU RŢ I O
ist e b n

rv te ţă tel

IN
en nd re ţii
i ci h d o r

CT UL NA
T
fo

ile nic e

UR UI L
lo de
s

de ă î

A
n

Se nsp xpe
tra e e
rv or diţ
ici tu ii
d

ile ri
de ş i
Ac oie a l rucţ
ex d

ţiu cta uc ie
pr tare nst
ec e c

ni re răr
u o

Pr rvic
le şi ilo

es i i
de

se

ta le
ţii tu
le ris
şi tic
r

la dezvoltarea comerţului internaţional. Totalitatea importurilor şi a exporturilor formează

comerţul internaţional definit ca ansamblul tranzacţiilor de export şi de import, ambele
operaţii fiind structurate pe ţări şi pe grupe de ţări, pe categorii de bunuri economice, pe
genuri de pieţe etc.
 Figura 25. Structura comerţului internaţional
Sursa:Elaborată de autori

Factorii ce influenţează comerţul internaţional:

specializarea internaţională bazată pe divizarea mondială a muncii (fabricarea unor grupe de
produse în dependenţă de condiţiile naturale, economice şi tradiţionale);
cooperarea şi integrarea economiei internaţionale;
 extinderea companiilor transnaţionale (de ex. compania americană “Ford” are filiale în 80 de
ţări, SUA, Canada, Mexica, Brazilia, Germania, Rusia, Argentina, China, et. Toyota 53);
repartizarea planetară a capitalului, a resurselor naturale şi a forţei de muncă;
instituţionalizarea comerţului internaţional;
nivelul de dezvoltare a transporturilor şi a telecomunicaţiilor, a instituţiilor valutar-bancare.
Tendinţele comerţului internaţional:
creşterea volumului comerţului internaţional faţă de ritmul de creştere al produsului intern brut;
creşterea accelerată a ponderii exporturilor mondiale în PIB în ţările dezvoltate;
sporirea ponderii exportului de mărfuri în produsul naţional brut;
diversificarea pieţelor internaţionale şi apariţia pieţelor specializate (pieţe de microprocesoare,
roboţi industriali, videotehnică etc.);
creşterea ponderii ţărilor noi industriale în comerţul internaţional (Coreea de Sud, Hong-Kong,
Singapore, Taiwan etc.);
creşterea ponderii ţărilor industriale în exporturile mondiale;
intensificarea diversificării comerţului mondial;
aplicarea unor noi restricţii tarifare şi netarifare de limitare a comerţului internaţional
(aplicarea taxelor vamale majorate, restricţii la import, ambalaj, calitate etc.);
instituţionalizarea schimburilor internaţionale (crearea unor instituţii de reglare a comerţului
internaţional, cum ar fi Organizaţia Comerţului Mondial);
dezvoltarea transportului şi a telecomunicaţiilor internaţionale, care generează substanţial
schimbul de mărfuri şi servicii.
Ca rezultat al tentativelor de reglementare multilaterală a comerţului internaţional, la 30
octombrie 1947 a fost semnat, la Geneva, tratatul de comerţ multilateral întitulat “General
Agreement on Tariffs and Trade”- GATT (Acordul General pentru Tarife şi Comerţ), care a
intrat în vigoare la 1 ianuarie 1948. Acordul General pentru Tarife şi Comerţ este un “tratat
multilateral interguvernamental, prin care ţările membre se obligă să respecte anumite principii,
reguli şi discipline în domeniul relaţiilor comerciale, să reducă, să elimine sau să consolideze
taxele vamale şi să inlăture restricţiile cantitative sau de altă natură din calea schimburilor
comerciale reciproce, trecând, treptat, la liberalizarea acestora”7.
Activitatea în cadrul GATT s-a desfăşurat sub forma rundelor de negocieri. Pe parcursul
existenţei sale, textul GATT, adoptat în 1947, a suferit o serie de revizuiri şi completări, cea mai
importantă fiind adăugarea părţii a IV-a, denumită “Comerţ şi Dezvoltare”.
În cadrul economiei mondiale, există mai multe forme de pieţe internaţionale:
a) burse internaţionale

7
Sută Nicolae: “Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane”. Ed. ALL, Bucureşti, 1995.
 - burse generale (efectuează operaţiuni de negociere pentru o gamă largă de mărfuri,
precum şi tranzacţii de hârtii de valoare şi valute. De regulă, bursele generale funcţionează în
centrele comerciale (Paris, Chicago, Londra, Zürich etc.)
- burse specializate (se divizează în trei grupe: burse pentru anumite produse (cafea, zahăr,
bumbac, animale etc.); burse de valori, care efectuează operaţiuni legate de realizarea hârtiilor de
valoare şi a metalelor preţioase; burse pentru operaţiuni ajutătoare comerţului internaţional
(operaţiuni de asigurări şi navluri);
b) pieţe regionale (mărfuri electronice, video-audio-vizuale);
c) pieţe internaţionale de licitaţie;
d) târguri şi expoziţii internaţionale (Plovdiv, Drezden ş. a.).

Preţurile aplicate pe piaţa mondială pot fi grupate după următoarele criterii:

- în dependenţă de felul mărfurilor destinate pentru comerţul extern, se disting preţuri
mondiale ale mărfurilor corporale (materii prime, produse prelucrate) şi preţuri mondiale ale
serviciilor (preţurile la serviciile de transport, la serviciile turistice etc.);
- în dependenţă de direcţia fluxurilor comerciale externe, preţurile se divizează în preţuri de
import şi în preţuri de export;
- în dependenţă de poziţia celor care le stabilesc, preţurile pot fi grupate în preţuri de acord
(acorduri internaţionale), preţuri fixate de producător (de ex., preţurile stabilite de OPEC),
preţuri fixate de cumpărător, preţuri de monopol;
- în dependenţă de tehnica de comercializare a mărfurilor, se disting: preţuri sau cotaţii la
bursele internaţionale de mărfuri; preţuri de licitaţie; preţuri ajustate (preţuri care pot fi
corectate în funcţie de conjunctura pieţei);
- preţuri de listă sau catalog, care sunt stabilite de exportatori şi sunt difuzate importatorilor în
vederea negocierii contractelor de vânzare-cumpărare (astfel de preţuri pot fi modificate în
dependenţă de starea pieţei);
- preţuri director, care se formează pe piaţa principală a unui produs sau pe piaţa cu cel mai
mare volum de desfacere (cafea, bumbac);
- în dependenţă de etapele tranzacţiilor, preţurile pot fi divizate în: preţuri de ofertă, preţuri de
negociere, preţuri de tranzacţie (de vânzare-cumpărare).
În ultimii ani, în dinamica preţurilor mondiale s-au conturat două tendinţe: creşterea
preţurilor la mărfurile industriale şi scăderea lor la cele primare (materia primă), fiind
determinate de conjunctura economică pe piaţa mondială.
În domeniul comerţului internaţional s-au conturat două forme de politici comerciale:
politica liberului schimb şi politica protecţionistă.
 Politica liberului schimb constă în asigurarea condiţiilor egale pentru ca toate
mărfurile să circule liber între state.
Politica protecţionistă constă în stimularea producătorilor autohtoni şi limitarea
importurilor de mărfuri străine, care pot fi confecţionate în ţara dată.
Protecţionismul comercial se realizează prin aplicarea tarifelor vamale ridicate şi a
măsurilor netarifare (politici de dumping, aplicarea normelor sanitare de ambalare a mărfurilor
etc.).
În politica comerţului internaţional larg este aplicată “clauza naţiunii celei mai
favorizate”, care constă în faptul că statele semnatare îşi oferă reciproc toate privilegiile pe care
le acordă ţărilor terţe (în domeniul taxelor vamale, eliberării licenţelor de import sau export,
tranzitului, navigaţiei maritime şi fluviale). Clauza naţiunii celei mai favorizate poate fi acordată
atât în cadrul bilateral, cât şi multilateral, prin Organizaţia Mondială a Comerţului. Republica
Moldova, ca membru al acestei organizaţii internaţionale, se bucură de clauza naţiunii cele mai
favorizate în baza contractului încheiat cu SUA.

Un rol important în comerţul internaţional îl are balanţa comercială. Balanţa comercială

reprezintă un instrument statistico-economic în care se înregistrează şi se compară, în formă
bănească, exportul şi importul de bunuri economice, efectuate de o anumită ţară pe durata
unui an. Balanţa comercială are două componente: exportul, care formează activele şi importul,
care formează pasivele. Balanţa comercială este activă, dacă exportul depăşeşte importul, este
pasivă, dacă importul depăşeşte exportul şi este echilibrată, dacă importul şi exportul sunt egale.
Balanţa comercială poate fi: generală, atunci când cuprinde ansamblul legăturilor externe ale
unei ţări; parţială, atunci când reflectă relaţiile import-export ale unei ţări sau grup de ţări.
Un rol important în relaţiile de schimb internaţional îl are balanţa naţională de plăţi
externe. Balanţa de plăţi externe (BPE) reprezintă un instrument economic-statistic, în care se
includ şi se compară încasările şi plăţile realizate de o ţară într-o anumită perioadă de timp (de
obicei un an). În balanţa de plăţi externe se înscriu toate fluxurile valorice cu străinătatea. În
conformitate cu deciziile Fondului Monetar Internaţional, balanța include două grupe de
indicatori;
Grupa I, numită Balanţa curentă sau Contul curent, include:
- balanţa comercială, care reprezintă, în formă valorică, încasările din export şi plăţile pentru
importul de mărfuri corporale;
- balanţa serviciilor, care exprimă încasările şi plăţile pentru servicii internaţionale de
transport, telecomunicaţii, turism, tranzit, operaţiuni bancare etc.;
- balanţa veniturilor, care reprezintă încasările şi plăţile cu titlul de venituri (dividende,
dobânzi, profituri, rente, salarii repatriate de emigranţi sau salarii plătite specialiştilor străini
etc.);
- balanţa transferurilor curente, care reflectă transferurile economiilor băneşti ale lucrătorilor
emigranţi, donaţiile, transferurile în contul acordurilor dintre ţări, ajutoarele publice sau
private.
Grupa II, numită Balanţa mişcărilor de capital sau Contul de capital şi financiar,
include:
- transferuri de capital pe termen scurt, care reflectă creditele primite sau creditele acordate pe
un termen de până la un an:
- investiţii directe de capital pe termen lung, care reflectă fluxurile de intrări şi de ieşiri ale
capitalurilor, sub formă de investiţii;
- investiţii de portofoliu, sub formă de titluri de creanţă şi titluri de angajamente;
- activele de rezervă ale statului, care reflectă rezervele valutare ale statului.
Balanţa de plăţi externă poate fi: echilibrată, atunci când încasările sunt egale cu
plăţile externe; excedentară sau activă, atunci când încasările din relaţiile internaţionale sunt
mai mari decât plăţile respective; deficitară, atunci când încasările din străinătate sunt mai mici
decât plăţile către străinătate.
BPE e considerată echilibrată, dacă încasările şi plăţile sunt egale.
BPE este considerată excedentară, dacă încasările din străinătate  plăţile externe
BPE este considerată deficitară, dacă încasările  plăţi externe.
Balanţa de plăţi externe joacă un rol important în viaţa economică: ea reprezintă un
instrument de bază, prin care se înfăptuieşte politica valutară şi de comerţ exterior al unei ţări;
balanţa de plăţi reprezintă un document de sinteză cu privire la relaţiile economice internaţionale
ale unei ţări, reflectând volumul şi structura încasărilor şi plăţilor în valută, în relaţiile cu
străinătatea pe o anumită perioadă de timp; balanţa de plăţi reflectă multiple aspecte economice,
financiare şi chiar politice ale ţării. O balanţă activă poate reflecta faptul că mărfurile produse
sunt competitive; balanţa de plăţi pe o perioadă mai îndelungată reflectă tendinţele care se
manifestă în activitatea economico-socială a ţării.

16.3. Migrarea internaţională a forţei de muncă

Un loc important în fluctuaţiile economice internaţionale îl ocupă migrarea internaţională a

forţei de muncă. Migrarea internaţională a muncii reprezintă procesul de trecere a forţei de
muncă dintr-o ţară în altă ţară. Migrarea internaţională a forţei de muncă include emigrarea forţei
de muncă din ţară şi imigrarea forţei de muncă în ţara respectivă.
 Cauzele migrării forţei de muncă:
- inegalitatea proceselor de investire a capitalului în diferite ţări, ceea ce contribuie la
cantitatea şi calitatea locurilor de muncă;
- existenţa deosebirilor naţionale în nivelul de salarizare;
- situaţia social-politică nestabilă;
- motivele de ordin religios.
Migrarea internaţională a forţei de muncă poate fi divizată în patru etape: prima etapă
cuprinde sec. XVII-XIX. La această etapă avea loc emigrarea forţei de muncă din Irlanda şi
Anglia în Statele Unite ale Americii, unde avea loc dezvoltarea furtunoasă a industriei, care
cerea forţă de muncă suplimentară; a doua etapă cuprinde tot sec. al XIX – lea şi începutul sec.
al XX – lea . La această etapă direcţia migrării forţei de muncă era exercitată din ţările coloniale
în ţările Europei de Est şi în S.U.A.; etapa a treia cuprinde anii ’50-’80 ai sec.al XX – lea. La
această etapă are loc imigrarea în ţările Europei Occidentale (în anul 1980 numărul muncitorilor
străini în aceste ţări a atins cifra de peste 3 mln.) şi imigrarea în ţările Orientului Apropiat în
scopul valorificării bogăţiilor petroliere. Fără ajutorul specialiştilor străini, era imposibil de
realizat această problemă; a patra etapă cuprinde sfârşitul sec. al XX – lea şi începutul sec. al
XXI – lea. La această etapă are loc emigrarea masivă a forţei de muncă din ţările Europei de
Vest în S.U.A., Canada, Germania, Grecia, Portugalia, Italia, Izrael şi în alte ţări. E de menţionat
că numai din Republica Moldova în această perioadă de timp, au emigrat circa 1 mln persoane.
Organizaţia Naţiunilor Unite a determinat formele de migrare internaţională a forţei de
muncă.
Forme de migraţiune internaţională a forţei de muncă:
- migranţi permanenţi – persoanele care pleacă în alte ţări în căutarea noilor locuri de muncă
pe un termen nu mai mult de un an;
- migranţi frontalieri – persoanele care zilnic trec hotarul în scopul de a lucra în ţara vecină;
- migranţi ilegali – persoanele care activează în alte ţări fără permisiunea autorităţilor
respective;
- migranţi tehnico-ştiinţifici, aşa-numită “scurgerea creierilor”, persoanele de înaltă calificare,
care pleacă din ţările aflate în curs de dezvoltare spre ţările dezvoltate economic.
Consecinţele economice ale migrării internaţionale a forţei de muncă:
- imigrarea este convenabilă ţărilor importatoare de forţă de muncă (îndeosebi “importul de
creieri”), deoarece economisesc mijloace pentru pregătirea forţei de muncă. De ex., SUA, în
urma imigrării forţei de muncă, a economisit în ultimul sfert al sec. al XX – lea circa 15
mlrd. dolari necesari pentru pregătirea cadrelor;
- imigrarea forţei de muncă e avantajoasă pentru antreprenori, deoarece, de regulă, ei plătesc
muncitorilor străini un salariu de 2-3 ori mai mic decât muncitorilor autohtoni;
- imigrarea forţei de muncă complică problema ocupării lucrătorilor în ţara respectivă,
deoarece ea provoacă concurenţă neloială între muncitorii autohtoni şi cei străini (aceste
fenomene negative actualmente se evidenţiază în Germania, Franţa, S.U.A., Izrael şi în alte
ţări);
- emigrarea forţei de muncă se reflectă negativ asupra ţării de unde pleacă forţa de muncă (ţara
de unde emigrează forţa de muncă suferă pierderi financiare legate de pregătirea cadrelor
calificate şi suportă insuficienţă de specialişti calificaţi, necesari pentru asigurarea
prosperităţii economiei naţionale).
Dimensiunile mari ale migrării internaţionale a forţei de muncă condiţionează aplicarea
unor măsuri de reglare şi reglementare al acestui proces complicat: elaborarea şi implementarea
în practică a legilor juridice şi a actelor normative referitor la migrarea internaţională a forţei de
muncă; încheierea acordurilor bilaterale şi multilaterale cu privire la reglementarea migrării
forţei de muncă; interzicerea migrării ilegale a forţei de muncă.

16.4. Sistemul monetar internațional şi elementele lui de bază

Sistemul monetar internaţional reprezintă totalitatea de reguli şi principii, care

reglementează relaţiile monetare internaţionale.
În procesul dezvoltării sale, sistemul monetar internaţional a evoluat în corelaţie cu
dezvoltarea economiei mondiale şi a pieţei mondiale, trecând, consecutiv, prin trei etape:
La prima etapă (sec al XIX - lea prima jumatate a sec. al XX - lea), sistemul monetar
internaţional a fost bazat pe etalonul de aur. Aurul a devenit ca moneda universală. Toate
reglementările internaţionale se efectuau în aur. Etalonul-aur a devenit un adevărat instrument
necontestat al schimburilor internaţionale. Prezenţa aurului în decontările internaţionale şi
convertibilitatea liberă a monedelor naţionale în aur, pe baza unor mecanisme spontane, a
asigurat acestui sistem mobilitatea necesară şi variabilitatea parităţii monedelor naţionale,
respectiv, condiţii relativ egale pentru toate ţările pe piaţa mondială.
La a doua etapă (1944-1976), sistemul monetar internaţional a fost bazat pe etalonul de
aur devize. Acest sistem a fost constituit în anul 1944, la Conferinţa monetară şi financiară a
Naţiunilor Unite de la Bretton-Woods (SUA), la care au participat 44 de ţări. La această
conferinţă, s-a decis ca, în calitate de bani universali, să fie atât aurul, ca pivot al sistemului, cât
şi dolarul american şi lira sterlină engleză, considerate ca reprezentante ale aurului. În cadrul
relaţiilor economice internaţionale, aceste monede-devize au îndeplinit rolul de valute-cheie. Ca
urmare, ţările, prin băncile lor de emisiune, puteau păstra, ca rezerve monetare, pe lângă aur,
dolari şi lire sterline. Dacă în sistemul etalon-aur, cursul de schimb valutar se abătea de la
paritatea oficială doar în limitele aşa-numitelor puncte-aur, apoi în cazul etalonului aur-devize
acest curs se abătea substanţial de la paritatea fixată de conferinţa monetară menţionată. Ca
urmare a politicii monetar-valutare a SUA, cursul de schimb oficial al dolarului era menţinut la
un nivel de peste două ori mai mare decât capacitatea lui reală de cumpărare, ceea ce a contribuit
la înlocuirea sistemului etalonul aur-devize prin sistemul etalon-devize. Dolarul era definit în aur
şi putea fi schimbat în aur, la un preţ fix de 35 dolari uncia (1 uncie = 31,1 g aur).
La a treia etapă (1978-până în prezent) sistemul monetar internaţional este bazat pe
etalon-devize. Potrivit Conferinţei monetare internaţionale de la Kingston (Iamaica-1976),
începând cu anul 1978, s-a trecut practic la un nou sistem monetar-valutar, care dispune de
următoarele trăsături: a) scoaterea aurului în afara sistemului monetar; b) funcţiile valutare ale
aurului sunt atribuite D.S.T (Drepturi Special de tragere) şi monedelor naţionale convertibile; c)
introducerea cursurilor valutare liber fluctuante; d) diversificarea continuă a mijloacelor de
decontare internaţională şi aşezarea D.S.T-urilor în centrul întregului sistem de decontări şi de
plăţi internaţionale.
Sistemul etalon-devize a avut şi are un caracter tranzitoriu, deoarece, actualmente, rolul
principal în reglarea fluxurilor monetar-valutare îl joacă instituţiile internaţionale, cum ar fi
Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială.
Elementele Sistemul Monetar Internaţional:
- cadrul juridic al relaţiilor valutar-financiare: normele de drept şi reglementările
internaţionale (regimul valutar, condiţiile de circulaţie a hârtiilor de valoare străine;
impozitele pe venituri de la firmele străine, regimul investiţiilor străine etc.); acordurile şi
convenţiile bilaterale (acorduri de plăţi, acorduri de credit etc.); acordurile în domeniul
valutar-financiar (acordul de creare a Sistemului Monetar European, acordul de creare a
Uniunii Monetare a Africii Centrale ş.a.);
- instituţiile financiar-bancare cu caracter regional şi universal. Aici se referă: a) instituţiile
valutar-financiare regionale (Fondul European de Cooperare Monetară, Fondul Monetar
Arab, Banca Asiatică de Dezvoltare ş. a.); b) instituţiile valutar-financiare mondiale (Fondul
Monetar Internaţional, Banca Mondială, Corporaţia Financiară Internaţională ş. a.);
- instrumentele şi mecanismele economice de tehnică valutar-financiară, la care se referă: a)
cursul valutar de schimb, care reprezintă preţul unei unităţi monetare exprimat într-o altă
monedă. Cursul valutar poartă denumirea de cotare monetară; b) mijloacele de plată (valuta,
deviziile, unităţile de cont internaţional);
- piaţa valutar-financiară, care include: a) piaţa valutară, unde au loc tranzacţiile de vânzare-
cumpărare de devize (piaţa din Londra, Paris, Chicago, Bruxelles, Tokyo ş. a.); b) piaţa
financiară sau piaţa de capital, care include: investiţiile externe directe de capital (pentru
construirea de noi întreprinderi); creditele externe, prezentate atât la nivel de stat, cât şi la
nivelul unor firme particulare; investiţiile externe de portofoliu (procurarea pachetului de
control al acţiunilor în ţările străine).
Direcţiile principale de integrare a economiei naţionale în cadrul economiei mondiale:
- dezvoltarea comerţului exterior;
- atragerea investiţiilor străine;
- obţinerea creditelor străine şi a altor ajutoare financiare.
Toate formele de integrare descrise presupun un proces de conlucrare între statele
participante, cu privire la procedurile de armonizare a interesului şi de obţinere a consensului. Cu
cât este mai înalt stadiul de integrare, cu atât devine necesară transferarea unor abilităţi
decizionale de la nivel naţional la nivelul unor instituţii unionale, comunitare etc. Astfel sunt
create anumite instituţii decizionale integraţioniste comune, de tipul organizaţiilor internaţionale.

16.5. Cooperarea şi integrarea economică internaţională

Cooperarea economică internaţională reprezintă o formă de colaborare între state,

desfăşurată pe baze contractuale, vizând unirea eforturilor materiale, financiare, tehnologice
şi umane în scopul efectuării unor activităţi comune pentru obţinerea de avantaje reciproce.
Cooperarea poate fi: macroeconomică, care se desfăşoară între state prin relaţii
interguvernamentale (între guverne, ministere, departamente) şi microeconomică, care se
desfăşoară între firme, instituţii de cercetare etc.
Forme de cooperarea economică internaţională:
- cooperarea în producţie, care include: specializarea interstatală a producţiei; construirea de
obiecte prin livrarea de utilaje, tehnologii şi documentaţii pe credit; construirea în comun a
obiectelor de destinaţie productivă;
- cooperarea tehnico-ştiinţifică realizată în cadrul unităţilor şi programelor comune de
cercetare, de acordare de asistenţă tehnică, de schimbul de informaţie tehnico-ştiinţifică etc.;
- cooperarea în domeniul comercializării şi marketingului, realizată în aşa forme, cum ar fi:
cooperarea pe terţe pieţe; schimbul reciproc de informaţie comercială; studierea în comun a
pieţelor şi a conjuncturii; elaborarea programelor comune de marketing; acţiunile comune de
reclamă;
- cooperarea financiar-bancară realizată în cadrul băncilor mixte, a băncilor regionale şi
consorţiilor bancare;
- cooperarea în domeniul serviciilor de turism, transporturi şi asigurări internaţionale.

Una dintre componentele de bază ale economiei mondiale este integrarea economică
internaţională. Integrarea economică este un proces complex de dezvoltare a economiei
mondiale în condiţiile contemporane, care se bazează pe o treaptă calitativ nouă, superioară a
interdependenţelor şi specializărilor între economiile diferitor state şi este determinată de un
ansamblu de factori, între care un rol esenţial îl are revoluţia tehnico-ştiinţifică
contemporană.
Integrarea economică nu trebuie confundată cu noţiunea de globalizare economică, care
se manifestă în internaţionalizarea producţiei şi a tehnologiei, globalizarea pieţelor de mărfuri;
internaţionalizarea pieţelor de servicii, integrarea pieţelor financiare mondiale.
Cauzele principale ale integrării economice:
- apariţia şi manifestarea, în forme tot mai acute, a contradicţiei dintre posibilităţile de sporire
a producţiei şi capacitatea restrânsă a pieţelor naţionale;
- gradul înalt de concentrare a producţiei şi de centralizare a capitalurilor, pe de o parte,
limitele şi restricţiile mişcării libere a capitalurilor şi a forţei de muncă, pe de altă parte;
- necesitatea capitalurilor din ţările situate într-o anumită zonă de a-şi promova “în comun”
interesele ameninţate de concurenţi internaţionali foarte puternici;
- constituirea de mari firme (de stat sau mixte) care, prin activitatea lor, depăşesc graniţele
naţionale;
- interesele comune ale ţărilor dezvoltate de a menţine şi extinde relaţiile cu fostele ţări
coloniale devenite independente.
Tipuri de integrare economică:
 crearea unei zone de comerţ preferenţial, care prevede reducerea barierelor comerciale
în relaţiile cu ţările din zonă (Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est (ASEAN),
Consiliul Arab de Cooperare);
 crearea unei zone de comerţ liber, ce presupune eliminarea tuturor barierelor din calea
comerţului dintre ţările din cadrul zonei, menţinând însă barierele stabilite prin decizie
naţională în comerţul cu ţările nemembre (Pactul Andin, Asociaţia Europeană a Liberului
Schimb (AELS), Acordul Nord - American de Comerţ Liber (NAFTA), Acordul de
Comerţ Liber SUA – Canada);
 crearea uniunii vamale, care prevede eliminarea barierelor din comerţul între ţările
membre, plus stabilirea unui tarif extern comun în comerţul cu ţările nemembre
(Benelux, Comunitatea Est-Africană, Mercosur);
 crearea pieţei comune, care prevede extinderea comerţului liber dintre ţările membre, de
la mărfuri şi servicii la factorii de producţie (forţa de muncă şi fluxurile de capital).
 Membrii pieţei comune menţin rate de schimb fixe între valutele lor naţionale (Piaţa
Comună Central-Americană, Uniunea Maghreb);
 crearea uniunii economice, ce implică politici economice comune şi o unitate monetară
comună. (Uniunea Europeană).
Avantajele integrării economice internaţionale:

productivitatea sporită a muncii şi creşterea nivelului de trai a populaţiei;

consumatorii beneficiază de preţuri mai joase şi o varietate mai mare de bunuri, în urma
concurenţei mai intense;
scăderea costurilor de producţie datorită producţiei de serie mare pe piaţa unică;
optimizarea investiţiilor de capital
folosirea mai raţională şi eficientă a forţei de muncă: mişcarea liberă a capitalurilor este
însoţită de o mişcare liberă a forţei de muncă.
Cuvinte-cheie

 circuitul economic mondial;  export de mărfuri

 companii transnaţionale;  fond monetar internaţional
 balanţa comercială;  migrare internaţională a capitalului
 fluxuri economice internaţionale;  etalon-aur
 diviziunea socială a muncii;  piaţa mondială
 diviziunea tehnică a muncii;  Cooperarea Economică
Internaţională
 economie mondială;  sistem monetar internaţional
 comerţ exterior;  Fond Monetar Internaţional
 comerţ internaţional  Zonă de liber schimb.

Probleme de recapitulare

1. Determinaţi noţiunea, structura şi trăsăturile economiei mondiale.

2. Analizaţi formele de clasificare a ţărilor care fac parte din economia mondială.
3. Numiţi principalele puteri economice ale lumii contemporane.
4. Analizaţi tendinţele comerţului internaţional.
5. Analizaţi pieţele internaţionale şi preţurile mondiale.
6. Caracterizaţi politicile economice aplicate în comerţul internaţional.
7. Ce reprezintă balanţa comercială şi care sunt componentele ei?
8. Ce reprezintă balanţa de plăţi externe şi care sunt componentele ei?
9. Analizaţi cauzele şi formele migrării internaţionale ale forţei de muncă.
10. Ce reprezintă cooperarea economică internaţională şi care sunt formele ei de manifestare?
11. Caracterizaţi structura Uniunii Europene.
12. Ce reprezintă Sistemul Monetar Internaţional şi care sunt componentele lui?
 13. Argumentaţi necesitatea şi căile de integrare ale Republicii Moldova în Uniunea
Europeană şi în circuitul economic mondial.
Bibliografie

 A. Cojuhari, T. Manole, T. Grunzu, Teorie Economică. – Chişinău: U.T.M., 2004, p. 210 -

229.
 Dumitru Moldovanu, Curs de teorie economică. – Chişinău: Editura ARC, 2006, p. 337 -
427.
 Mihai Grosu, Economie politică. – Chişinău: Editura Evrica, 2001, p.180 - 194.
 Niţă Dobrotă, Economie politică. – Bucureşti: Editura Economică, 1997, p. 339 - 355, 483-
486.
 Philip Hardwick, John Langmead, Bahadur Khan. Introducere în economia politică
modernă. – Iaşi: POLIROM, 2002, p. 635 - 685.
 В.М. Соколинский, Экономическая теория. – Москва: КНОРУС, 2008. с 255 - 261.

TEMA 10: PIAŢA FACTORILOR DE PRODUCŢIE ŞI FORMAREA

VENITURILOR FACTORIALE

1. Piaţa muncii şi salariul

2. Piaţa capitalului real şi dobânda
3. Piaţa funciară şi renta
4. Profitul ca recompensă a activităţii antreprenoriale

Scopul temei: obţinerea informaţiilor despre diversitatea pieţelor factorilor de producţie,

precum şi determinarea principalelor forme de venit ce revin proprietarilor factorilor de
producţie.

Obiectivele temei: După studierea acestei teme, ar trebui să fiţi capabili:

 să determinaţi esenţa pieţei muncii;
 să analizaţi cererea şi oferta pe piaţa muncii;
 să determinaţi criteriile de formare a salariului;
 să evidenţiaţi formele de salarizare;
 să determinaţi structura pieţei capitalului real;
 să analizaţi cererea şi oferta pe piaţa capitalului real;
 să analizaţi dobânda şi factorii care o determină;
 să evidenţiaţi particularităţile pieţei funciare;
 să analizaţi cererea şi oferta pe piaţa funciară;
 să analizaţi formele de manifestare a rentei funciare;
 să analizaţi preţul şi factorii care influenţează asupra preţului pământului;
 să evidenţiaţi conţinutul profitului şi formele lui de manifestare;
  să analizaţi rata şi masa profitului şi factorii ce influenţează asupra dinamicii acestora.

10.1. Piaţa muncii şi salariul

În conformitate cu existenţa celor 3 factori tradiţionali de producţie: munca, natura,

capitalul, există 3 tipuri de pieţe:
 Piaţa Muncii, în cadrul căreia se formează Salariul;
 Piaţa de Capital, în cadrul căreia se formează Dobânda;
 Piaţa Resurselor Naturale, în cadrul căreia se formează Renta economică.
Piaţa Muncii reprezintă ansamblul de relaţii în cadrul cărora apare confruntarea dintre
cererea şi oferta de muncă şi au loc negocieri, cu privire la angajarea în câmpul muncii,
nivelul salariului şi condiţiile de muncă. Pe piaţa muncii funcţionează aceleaşi mecanisme ca şi
pe piaţa bunurilor de consum: Cererea, Oferta, Preţul, Concurenţa.
  Cererea de muncă reprezintă cantitatea de muncă care este solicitată de agenţii
economici într-o anumită perioadă de timp, la un anumit nivel al preţului muncii (salariul).
 Oferta reprezintă cantitatea de muncă care este oferită de posesorii forţei de muncă într-
o anumită perioadă de timp, la un anumit nivel al preţului muncii. Oferta de muncă nu include
munca populaţiei apte de muncă, ce reprezintă gospodarii casnici, militarii, studenţii la secţia zi
şi alte persoane nesalarizate.
Oferta de muncă are următoarele trăsături:
a) are o perioadă îndelungată de pregătire (în decursul unei generaţii);
b) depinde de evoluţia demografică;
c) depinde de vârstă, gen, starea sănătăţii şi condiţiile de muncă;
d) oferta de muncă nu poate fi conservată (neparticiparea în procesul de lucru);
e) oferta de muncă serveşte ca izvor de bază al existenţei şi al funcţionării individului.
Obiectul de tranzacţie pe Piaţa Muncii îl constituie forţa de muncă, care se vinde şi se
cumpără, ca orice altă marfă. Subiecţii Pieţei Muncii sunt:
a) ofertanţii de muncă (persoanele aflate în cătarea locului de muncă);
b) sindicatele ce apără interesele angajaţilor;
c) patronatul, care oferă locuri de muncă;
d) bursa muncii, care angajează persoanele disponibile în câmpul muncii.
În dependenţă de cerere şi ofertă există 2 tipuri de pieţe a muncii:
1. piaţa cu cerere limitată, când există un surplus de forţă de muncă neangajată;
2. piaţa cu ofertă limitată, cînd apare deficitul de forţă de muncă.
Piaţa Muncii e considerată echilibrată dacă cererea şi oferta de muncă
coincid.
O componentă importantă a pieţii muncii este Bursa Muncii. Bursa Muncii reprezintă o
instituţie de stat sau privată care îndeplineşte funcţia de intermediar între agenţii economici şi
forţa de muncă disponibilă.
Bursa Muncii îndeplineşte următoarele funcţii:
 funcţia de înregistrare a şomerilor;
 funcţia de înregistrare a locurilor de muncă disponibile;
 funcţia de reciclare şi recalificare a şomerilor în conformitate cu cerinţele pieţii;
 funcţia de organizare a lucrărilor publice pentru şomeri;
 funcţia de acordare a indemnizaţiilor de şomer.
Unul din mecanismele de bază al Pieţii Muncii este preţul muncii (salariul). Termenul de salariu
provine din limba latină, salarium, care reprezenta suma de bani plătită soldatului roman pentru
cumpărarea sării. S-a păstrat în timp şi a căpătat sensul de venit al unei persoane care nu
munceşte pentru sine, ci pentru altcineva, de care este dependent juridic sau economic. Deci,
salariul poate fi definit ca fiind suma de bani pe care o primeşte posesorul forţei de muncă
pentru contribuţia adusă la realizarea muncii ca factor de producţie. Altfel spus, salariul
reprezintă preţul muncii. În teoria economică există mai multe definiţii date salariului:
- este un venit provenit din muncă;
- este o remuneraţie pentru activitatea depusă de posesorul muncii;
- este plată pentru închirierea serviciilor;
- reprezintă totalitatea veniturilor obţinute prin muncă;
- este preţul plătit pentru cumpărarea mărfii – forţa de muncă;
- este suma plătită celui ce îşi închiriază serviciile.
Criteriile de formare a salariului sunt:
 importanţa muncii lucrătorului pentru firmă, ramură, societate, economie naţională;
 nivelul de calificare al lucrătorilor;
 calitatea muncii;
 cantitatea muncii;
 rezultatele muncii;
 capacitatea de recuperare şi dezvoltare a forţei de muncă.
Tipurile salariului: a) salariul nominal; b) salariul real.
Salariul nominal reprezintă acea sumă de bani care este plătită lucrătorului respectiv
(suma încasată de lucrător pentru exercitarea unei anumite munci). Mărimea salariului nominal
depinde de:
a) valoarea forţei de muncă;
b) posibilităţile firmei sau a statului de a majora salariul;
c) faza ciclului economic.
Salariul real reprezintă cantitatea de mărfuri şi servicii care poate fi procurată în baza
salariului nominal. Mărimea salariului real depinde de:
a) mărimea salariului nominal;
b) nivelul preţurilor asupra mărfurilor şi serviciilor;
c) nivelul inflaţiei care există în economie;
d) capacitatea de cumpărare a monedei.
Salariul real nu creşte în aceleaşi proporţii cu salariul nominal.
Formele salariului (formele de salarizare):
1) Salariul pe unitate de timp (oră, zi, săptămână, lună, an);
2) Salariul în acord, care depinde de cantitatea produselor fabricate și include:
a) salariul în acord direct: fiecare unitate de produs e remunerată la una şi aceeaşi
taxă;
 b) salariul în acord progresiv – pentru unităţile de bunuri produse suplimentar se
aplică o taxă de plată mai înaltă;
c) salariul în acord premial: lucrătorul primeşte anumite premii pentru economisirea
de materie primă, combustibil etc.;
d) salariul în acord colectiv: remunerarea muncii este exercitată în baza activităţii
colective (brigăzii).
3) Salariul colectiv: salariul determinat în baza negocierilor dintre patronat şi sindicate.
4) Salariul social: reprezintă plata pentru accidentele de muncă, boli profesionale şi alte
cheltuieli cu caracter social.
Punctul de plecare în formarea salariului este plata pentru o oră de muncă.
Belgia – 26,2 € Grecia – 11,8 €
Danemarca - 27 € Franţa – 23,8 €
Germania – 26,8 € Irlanda – 16,2 €
Italia – 18,8 € Luxemburg – 22,7 €
Anglia – 19,3 € Olanda – 21,7 €
Spania – 15,3 € Austria – 27,2 €
Portugalia – 7 € Finlanda – 20,8 €
Suedia – 26,8 € Moldova – 11 lei
În procesul de formare a salariului se ţine cont şi de stabilirea salariului minim.
Portugalia - 498€ Franţa – 1173 €
Spania – 501 € Belgia – 1186 €
Grecia - 605€ Olanda – 1265 €
Irlanda – 1073 € Luxemburg – 1403 €
Anglia – 1083 € Malta – 543 €
Ungaria – 191 € Cehia – 207 €
Polonia – 177 € Estonia – 159 €
Slovacia – 148 € Lituania – 125 €
Letonia – 121 € România – 69 €
Moldova – 32 € Bulgaria – 61 €
Salariul are tendinţa de diferenţiere la nivel naţional şi la cel internaţional. La nivel
naţional, în economia de piaţă, diferenţierea salariului e influenţată de următorii factori:
 nivelul de calificare al lucrătorilor;
 intensitatea şi productivitatea muncii;
 prestigiul muncii;
 politica statului şi a întreprinderilor referitor la salarizare;
  situaţia economică a ţării.
La nivel internaţional, diferenţierea salariului depinde de următoarele condiţii:
 nivelul diferit a valorii forţei de muncă în diferite ţări;
 nivelul de intensitate şi productivitate;
 nivelul de organizare a muncitorilor în sindicate.

10.2. Piaţa Capitalului şi Dobânda

Piaţa Capitalului reprezintă totalitatea relaţiilor de atragere şi plasare a mijloacelor

băneşti, relaţii de confruntare dintre cererea şi oferta de capital. Pe Piaţa de Capital funcţionează
aceleaşi mecanisme ca şi pe piaţa muncii.
Cererea de capital reprezintă cantitatea de capital solicitată de agenţii economici într-o
anumită perioadă de timp, la un anumit nivel al ratei dobânzii şi aparţine societaţilor industriale
şi comerciale, publice şi private, alte categorii de agenţi economici, instituţii financiar-bancare,
de asigurări, instituţii publice, guvern.
Cererea de capital prevede:
 asigurarea agenţilor economici cu mijloace necesare băneşti pentru investire,
 funcţionarea normală a întreprinderii (procurarea materiei prime, combustibil etc.),
 formarea rezervelor.
Cererea de capital include:
a) capitalul solicitat pentru investiţii;
b) capitalul solicitat pentru funcţionarea întreprinderii şi plata dobânzilor;
c) capitalul solicitat pentru formarea rezervelor.
Oferta de capital reprezintă totalitatea de capital disponibil care poate fi oferit agenţilor
economici şi populaţiei într-o anumită perioadă de timp, la un anumit nivel al ratei dobânzii şi
aparţine societăţilor comerciale, caselor de economii, societăţilor de asigurare, caselor de pensie,
persoanelor fizice.
Oferta de capital include:
 mijloacele băneşti disponibile ale întreprinderilor aflate pe conturile bancare;
 mijloacele băneşti disponibile ale populaţiei aflate în depozitele bancare;
 fondul de amortizare;
 mijloacele băneşti disponibile ale întreprinderilor apărute în urma unor afaceri profitabile.
Piaţa de Capital este considerată echilibrată în cazul când volumul cererii de capital este
egal cu volumul ofertei de capital.
Există 2 tipuri de pieţe de capital:
 1) Piaţa de capital pe termen scurt numită monetară, care reprezintă relaţiile de atragere şi
plasare a capitalului pe termen până la 1 an. Această piaţă îndeplineşte următoarele funcţii:
a) funcţia de exercitare a operaţiunilor interbancare;
b) funcţia operaţiunilor de realizare a activelor care au scadenţă până la 1 an (cambiile,
ordinul bancar, etc.).
2) Piaţa de capital pe termen mijlociu şi lung – piaţa financiară, care reprezintă relaţiile de
atragere şi plasare a mijloacelor băneşti pe termen mediu (1-5 ani) şi pe termen lung (mai
mult de 5 ani). Ea include:
a) piaţa hârtiilor de valoare;
b) piaţa împrumutului pe gaj;
c) piaţa imobiliară;
d) piaţa ipotecară ce cuprinde relaţiile care apar între băncile comerciale şi agenţii
economici din sectorul agrar.
Mecanismul de bază al pieţii de capital este preţul capitalului (dobânda).
Dobânda reprezintă un venit obţinut de posesorul oricărui capital antrenat într-o
activitate economică şi care se manifestă ca un excident în raport cu capitalul avansat.
Funcţiile dobânzii:
 funcţia de repartizare şi utilizare raţională a factorilor de producţie în aspect ramural şi
teritorial;
 funcţia de stimulare a agenţilor economici şi a populaţiei în economisirea unei părţi din
venit (a mijloacelor financiare);
 funcţia de recuperare a cheltuielilor (bancare) exercitate de sistemul bancar şi de obţinere
a profitului;
 funcţia de redistribuire a veniturilor băneşti în societate.
Structura dobânzii:
 prima de risc, încasată de către proprietarul capitalului de împrumut;
 cheltuielile de gestiune, care acoperă cheltuielile legate de analiza solvabilităţii clienţilor;
 dobânda pură: diferenţa dintre dobânda brută şi restul cheltuielilor bancare.
Mărimea absolută a dobânzii – Masa Dobânzii.
Mărimea relativă a dobânzii – Rata Dobânzii.
Rata Dobânzii reprezintă raportul dintre Masa Dobânzii şi Capitalul împrumutat.
D
d  100%
C
Rata Dobânzii poate fi nominală şi reală.
Rata nominală a dobânzii este calculată fără a ţine cont de procesele inflaţioniste.
Rata reală a dobânzii este calculată în dependenţă de dinamica inflaţiei.
Factorii care influenţează asupra ratei dobânzii sunt următorii:
 rata profitului (rata dobânzii de regulă trebuie să fie mai mică decât rata profitului);
 volumul masei dobânzii;
 raportul dintre cererea şi oferta de capital (capitalului împrumutat);
 riscul capitalului împrumutat;
 dinamica inflaţiei;
 politica guvernului în domeniul politicii de bani scumpi şi ieftini (politica monetar-
creditară a statului);
 faza ciclului economic (în faza de criză rata dobânzii de regulă scade, iar la cea de
expansiune economică rata dobânzii creşte);
 coraportul dintre rata profitului şi rata dobânzii (P′>d′).

10.3. Piaţa Resurselor Naturale şi Renta

Pe piaţa funciară funcţionează aceleaşi mecanisme, însă, spre deosebire de alte pieţe, ea
este inelastică, deoarece resursele naturale neregenerabile sunt limitate.
 Cererea pe piaţa funciară reprezintă cantitatea de resurse naturale solicitate de agenţii
economici într-o anumită perioadă de timp, la un anumit preţ.
 Oferta pe piaţa funciară reprezintă cantitatea de resurse ce pot fi oferite agenţilor
economici pentru a fi valorificate într-o anumită perioadă de timp la preţul respectiv.
 Cererea de resurse naturale are tendinţa de creştere, deoarece sporeşte numărul
populaţiei şi sporeşte cererea faţă de materia primă în industria de prelucrare.
 Oferta de resurse naturale are caracter inelastic, deoarece resursele naturale sunt
limitate.
 Preţul are tendinţa de creştere, deoarece cresc cerinţele faţă de resursele naturale
(petrol, gaz, cărbune, etc.).
 Concurenţa în cadrul pieţei resurselor naturale se desfăşoară între furnizorii de resurse
naturale.
Piaţa resurselor naturale e considerată echilibrată dacă cererea şi oferta de resurse coincid,
însă, de regulă, piaţa de resurse naturale este dezechilibrată. Utilizarea şi realizarea eficientă a
resurselor naturale aduce la crearea rentei economice.
 Renta economică reprezintă un venit obţinut de proprietarul resurselor naturale
neregenerabile. Renta economică se manifestă în următoarele forme:
 1. Renta funciară (renta de la terenurile de pământ). În Epoca Feudalismului existau 3
tipuri de rentă funciară:
a) renta în muncă: ţăranii şerbi lucrau pe pământul moşierului 4-5 zile, iar restul în
gospodăria sa.
b) renta în produse: arendaşul plătea o parte din produsul obţinut boierului.
c) renta în bani: ţăranul şerb plătea o anumită sumă de bani pentru arendarea unui teren.
Actualmente renta funciară se manifestă în 2 forme principale:
Renta absolută, care apare în cazul când arendaşul plăteşte proprietarului funciar o
anumită sumă de bani, indiferent de calitatea terenului. La baza acestei rente se află monopolul
proprietăţii private asupra pământului.
Renta diferenţială, care este generată de diferenţierea calităţii terenurilor şi de locul de
aşezare al acestora faţă de punctele de realizare. Ea este bazată pe monopolul asupra
pământului ca obiect de gospodărire și depinde de fertilitatea solului şi de locul de aşezare al
terenului faţă de punctele de realizare.
Condiţiile rentei funciare sunt:
a) terenul trebuie să fie limitat;
b) terenurile nu trebuie să fie substituibile;
c) terenul trebuie să fie inelastic faţă de dinamica preţului.
2. Renta de monopol: este încasată de proprietarii terenurilor care sunt de înaltă fertilitate
sau situate în condiţii climaterice favorabile.
3. Renta minieră: este încasată de proprietarii terenurilor bogate în bogăţii sau resurse
naturale.
4. Renta în construcţii: este obţinută în urma alegerii terenurilor favorabile de construcţie, ce
este încasată de proprietarii loturilor prestigioase în domeniul de construcţii.
5. Renta de raritate: este obţinută de proprietarii unor surse naturale excepţionale.
În decursul sec. al XX – lea renta economică a avut tendinţa de creştere, ceea ce a
influenţat asupra creşterii preţului la terenurile agricole.

Preţul pământului: Pp  R 100%

d
R – renta; d′ - rata dobânzii.
Preţul pământului este influenţat de următorii factori:
raportul dintre cererea şi oferta terenurilor agricole;
creşterea cererii faţă de produsele alimentare în urma creşterii populaţiei şi dezvoltării
industriei;
utilizarea alternativă a terenurilor de pământ;
 dinamica rentei;
dinamica ratei dobânzii;
gradul de ameliorare a terenurilor agricole.

10.4. Profitul ca recompensă a activităţii antreprenoriale

Scopul final al activităţii întreprinderii este obţinerea profitului. Profitul reprezintă un

venit (o recompensă) pentru activitatea antreprenorială. Profitul reprezintă diferenţa dintre cifra
de afaceri şi cheltuielile de producţie.
Funcţiile profitului:
1) funcţia de stimulare a iniţiativei şi a riscului întreprinzătorului;
2) funcţia de orientare generală a activităţii antreprenoriale;
3) funcţia de autofinanţare a firmei;
4) funcţia de asigurare a veniturilor în bugetul de stat şi bugetele locale;
5) funcţia de educare a simţului de economisire a resurselor.
Formele profitului:
a) Profit brut – diferenţa dintre veniturile (cifra de afaceri) şi cheltuielile (costul de
producţie) întreprinderii;
b) Profit normal – venitul întreprinzătorului pentru activitatea de antreprenoriat (salariul,
dobânda, venitul de la arendă); reprezintă câştigul întreprinzătorului care exercită funcţii
manageriale, obţine dobândă de la capitalul propriu, obţine plată de arendă de la
patrimoniul propriu. Profitul normal se include în Costul de producţie;
c) Profit pur / net: reprezintă acea parte din profitul brut care rămâne de la excluderea
profitului normal (diferenţa dintre Profitul brut şi Profitul normal);
d) Profitul de monopol este profitul obţinut de întreprinderile monopoliste și reprezintă
profitul obţinut de întreprinzători care exercită activităţi monopoliste în domeniul de
producţie sau realizare;
e) Dividendul: venitul obţinut de la acţiuni şi alte hârtii de valori, adică de la proprietarii
acţiunilor.
Mărimea absolută a profitului constituie masa profitului.
Mărimea relativă este rata profitului.
Rata profitului reprezintă raportul dintre masa profitului şi costul producţiei.
P
PI  100%
CP
Rata profitului este influenţată de următorii factori:
dinamica productivităţii muncii (creşte productivitatea muncii, creşte şi rata profitului);
schimbările în costurile de producţie (cresc costurile de producţie, scade rata profitului);
nivelul preţului (creşte preţul, sporeşte, respectiv, masa şi rata profitului şi invers);
volumul de producţie (creşte volumul de producţie, creşte, respectiv, şi masa profitului);
viteza de rotaţie a capitalului (creşte viteza de rotaţie a capitalului, rata profitului
creşte).

Cuvinte-cheie

 cererea muncii  rata dobânzii

 dobânda  rata profitului
 dobânda nominală  rentabilitate
 dobânda reală  rentă absolută
 capitalul circulant  rentă
diferenţială
 piaţa muncii  salariu în acord
 piaţa funciară  salariu în regie
 preţul pământului  salariu social
 profit  salariu colectiv
 profit net
Probleme de recapitulare

1. Ce reprezintă piaţa muncii şi care sunt mecanismele ei de funcţionare?

2. Care-i esenţa şi funcţiile bursei de muncă?
3. Care este obiectul şi subiecţii pieţei muncii?
4. Ce reprezintă salariul şi care sunt criteriile de salarizare?
5. Analizaţi formele de salariu care există în Republica Moldova.
6. Numiţi factorii care influenţează asupra diferenţierii salariului şi deosebirilor naţionale
între salarii.
7. Ce reprezintă piaţa capitalului real şi care sunt mecanismele de funcţionare a acesteia?
8. Ce reprezintă dobânda şi care sunt funcţiile ei?
9. Analizaţi factorii care au impact asupra masei şi ratei dobânzii.
10. În ce constă specificul pieţei funciare?
11. Analizaţi principalele forme de manifestare a rentei economice.
12. Ce factori influenţează tendinţa de creştere a preţului asupra terenurilor de pământ?
13. Ce reprezintă profitul şi care sunt funcţiile lui economice?
14. Analizaţi factorii care influenţează dinamica masei şi ratei profitului.
 Bibliografie

 A. Cojuhari, T. Manole, T. Grunzu, Teorie Economică. – Chişinău: U.T.M., 2004,

p. 89 - 103.
 Dumitru Moldovanu, Curs de teorie economică. – Chişinău: Editura ARC, 2006,
p. 166 - 190.
 Mihai Grosu, Economie politică. – Chişinău: Editura Evrica, 2001, p.77 - 103, 119 -
125.
 Valeriu Umaneț, Economie politică. – Chişinău: U.S.M., 2004, p. 150 - 159.
 Niţă Dobrotă, Economie politică. – Bucureşti: Editura Economică, 1997, p. 234 -
266, 383- 400.
 Jacquea Genereux, Economie politică. – Bucureşti: Editura ALL BECK, 2000, p 75 -
146.
 О. П. Сорочан, Экономическая теория. – Кишинэу: ЭАМ, 2008.с. 277 - 297.
 В.М. Соколинский, Экономическая теория. – Москва:КНОРУС, 2008. с 97 - 127.
 Strategia ocupării forţei de muncă. Monitorul Oficial al Republicii Moldova. Nr.
66 - 68 din 23 mai 2002.
 Legea Republicii Moldova „Despre piața muncii”. Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 2002, nr. 66-68.
 Legea Republicii Moldova privind preţul normativ şi modul de vânzare-cumpărare
a pământului Nr.1308-XIII din 25.07.97 Monitorul Oficial al R.Moldova nr.57-
58/515 din 04.09.1997 (modificat prin Legea nr.81-XVI din 13.05.05, în vigoare
10.06.05).