1 CARACTERISTICA ŞI ROLUL ÎNTREPRINDERILOR MICI ŞI

MIJLOCII ÎN REPUBLICA

1.1 Conceptul de întreprindere şi rolul său în funcţionarea economiei

naţionale
Poziţia importantă pe care o ocupă sectorul întreprinderilor în economia
majorităţii ţărilor lumii şi în cea a ţărilor dezvoltate, a suscitat, în ultimele decenii, un
interes deosebit al specialiştilor pentru această categorie de întreprinderi. Cea mai
mare parte a studiilor teoretice s-au concentrat asupra contribuţiei acestor
întreprinderi la realizarea unor indicatori sintetici ai economiei (produsul intern brut,
producţia industrială, valoarea adăugată, ocuparea forţei de muncă), asupra
demografiei şi comportamentului lor în condiţiile pieţelor reale, în deosebi a celor de
concurenţă imperfectă. Altă parte a demersurilor teoretice şi investigaţiilor practice s-
a focalizat asupra caracteristicilor funcţionale, structurale şi manageriale ale
întreprinderilor mici, propunându-şi ca obiective identificarea elementelor care le
apropie sau le îndepărtează de marile întreprinderi.
Referitor la rolul întreprinderii în funcţionarea economiei naţionale, sau afirmat
în timp două concepţii majore:
a) primă concepţie potrivit căreia, caracteristic pentru economia de piaţă este
situarea întreprinderilor pe prim planul activităţii economice, pornind de la premisa
că, dacă ele sunt rentabile, toţi cei implicaţi sunt afectaţi pozitiv, inclusiv economia
naţională.
b) a doua concepţie economică care are drept idee centrală, situarea pe prim plan
a economiei naţionale, în ansamblul său, subestimând importanţa întreprinderilor
componente. În rezultat judecăţile, consecinţele şi acţiunile majore se concep şi se
aplică la starea întregii ţări, pornindu-se de la ideea că important este eficienţa
complexului economic naţional şi nu a întreprinderilor care o alcătuiesc.
În general, prin întreprindere se subînţelege un grup de persoane, organizate
potrivit unor anumite cerinţe juridice, economice, tehnologice care, folosind anumite
mijloace de muncă concep şi desfăşoară procese de muncă concretizate în produse şi
servicii cu scopul de a obţine profit cât mai mare.
Întreprinderile funcţionează în toate domeniile de activitate: industrie,
agricultură, transporturi, comerţ, telecomunicaţii, cercetare ştiinţifică, proiectare,
învăţământ, cultură, ocrotirea sănătăţii etc. Indiferent de domeniul de activitate în
care funcţionează, întreprinderile se caracterizează prin anumite trăsături distincte:
1. Ele sunt un sistem complex pentru că încorporează resurse umane şi resurse
financiare.
2. Ele sunt un sistem socio-economic, în sensul că în cadrul lor, colectivele de
salariaţi desfăşoară procese de muncă generatoare de noi valori de întrebuinţare.
La nivelul economiei naţionale întreprinderile, societăţi comerciale sau regii
autonome sunt subsisteme de bază pe care-şi desfăşoară munca majoritatea
populaţiei active, ele fiind principalele generatoare de profit.
3. Ele sunt un sistem deschis în sensul că se manifestă ca fiind componente ale altor
sisteme cu care se află în relaţii continue.
4. Ele sunt un sistem tehnico-material, în sensul că între diviziunile lor există
anumite legături sub raportul tehnologiei, al materiei prime şi materialelor
utilizate.
5. Are un patrimoniu, ce constituie baza economică de activitate a întreprinderii.
6. Ea asigură procesul de producţie în conformitate cu cerinţele pieţei. De aceea
întreprinderea trebuie să dispună de informaţie cu privire la evoluţia cererii şi
ofertei, a dinamicii nivelului de preţuri, a ocupaţiei forţei de muncă a
marketingului, etc.
7. Are ca scop final maximizarea profitului, principala pârghie economică şi condiţie
de bază a funcţionării şi dezvoltării întreprinderii. Lipsa de profit conduce la
reducerea producţiei şi la falimentul întreprinderii.
Toate acestea, în general, sunt dificil de armonizat, ceea ce face ca la nivelul
întreprinderii să se manifeste şi o serie de contradicţii, cum sânt:
a) între interesele salariaţilor şi cele ale proprietarilor de capitaluri;
b) între interesele titularilor de venituri (provenite din întreprindere), care doresc să
 câştige cât mai mult şi cele ale consumatorilor care caută să cumpere la un preţ
cât mai redus.
Fiecare întreprindere constituie o realitate originală, ceea ce impune o anumită
grupare, orientată către o serie de scopuri:
 formarea unei viziuni globale sau sectoriale, de ansamblu, asupra sistemului
productiv;
 identificarea unor structuri şi comportamente omogene;
 analiza performanţelor diferite ale întreprinderilor aparţinând aceleiaşi grupe,
pentru a cerceta, explica şi propune reguli de organizare şi gestiune eficientă;
 definirea strategiei vizând utilizarea diferiţilor factori de producţie etc.

1.1.1 Definirea întreprinderilor mici şi mijlocii şi caracteristicile generale ale lor

Începând cu anii '60, toate ţările industriale şi-au sporit puterea economică
prin crearea de mari grupuri industriale. Paralel însă cu marile întreprinderi,
întreprinderile mici şi mijlocii joacă un rol însemnat din mai multe motive:
• „supleţea" structurii lor le dă o puternică capacitate de adaptare la fluctuaţiile
mediului. În plus, prin natura lor, ele se integrează cu uşurinţă în reţeaua
industrială regională şi permit lupta împotriva şomajului şi dezvoltarea
regională;
• dimensiunea lor redusă le permite să evite pericolul dezuma nizării şi
birocratizării care există în marile întreprinderi;
• întreprinderile mici şi mijlocii formează un ansamblu mult mai uşor de
controlat, sunt mult mai uşor de orientat comparativ cu marile grupuri
industriale care se impun din ce în ce mai mult în faţa instituţiilor publice ca
forţe ce deţin obiective autonome.
În multe cazuri nu găsim o definiţie legală pentru întreprin derile mici şi
mijlocii. Ea rezultă dintr-o multitudine de definiţii foarte diverse care reţin în
esenţă două aspecte fundamentale:
Dimensiunea unei întreprinderi care poate fi măsurată prin intermediul
unor criterii diferite: cifră de afaceri, capital, număr de personal, profit.
 Unitatea de conducerii unde după CGPM (Confederation Generale des
Petites et Moyencs Entreprises), o întreprindere mică şi mijlocie trebuie definită ca
o întreprindere stăpânită şi condusă de o singură persoană. Această definiţie pare
puţin limitativă, dar nu este mai puţin adevărat că, în momentul de faţă, 45%
din aceste întreprinderii au fost fondate de generaţia precedentă actualului
conducător.
Organizarea internă a întreprinderilor mici şi mijlocii este influenţată
fundamental de două aspecte:
• în 80% din cazurile existente, conducerea acestor întreprinderi este
asigurată de proprietar (sau proprietari). Nu se manifestă deci, în cazul
acestor întreprinderi, disocierea dintre conducători (manageri) şi proprietari
(acţionari), disociere specifică marilor întreprinderi;
• salariaţii acestor întreprinderi sunt puţin sindicalizaţi, ceea ce permite
promovarea unor relaţii privilegiate între proprietari şi salariaţi.
Pornind de la aceste realităţi, este uşor de înţeles influenţa pe care o exercită
personalitatea conducătorului întreprinderii asupra organizării întreprinderii mici
şi mijlocii. Organizarea şi structura întreprinderii mici şi mijlocii, depind în mare
măsură de interacţiunile dintre întreprindere şi familia proprietarului întreprinderii.
Aşa cum afirmă unii teoreticieni, buna gospodărire a exploa tării nu este suficientă,
ci este necesară de asemenea, gestionarea interacţiunii întreprindere-familie. Influenţa
familiei poate fi uneori nefavorabilă:
• pentru că nu toţi membrii unei familii au aptitudini de conducere;
• pentru că datorită rezervării anumitor posturi pentru familie este limitată
posibilitatea de intervenţie a persoanelor exterioare etc.
În raport cu marile întreprinderi, întreprinderile mici şi mij locii pot apărea pe
piaţă fie ca:
a. întreprinderi antagoniste ele fiind un factor de concurenţă care nu poate fi
neglijat. Această poziţie este determinată de faptul că, pe anumite pieţe,
dimensiunea redusă procură avantaje substanţiale contribuind la o competitivitate
importantă a întreprinderilor mici şi mijlocii. Astfel:
 • anumite activităţi nu sunt convenabile pentru marile întreprinderi, mai ales în
situaţia în care se cere o capacitate de adaptare rapidă la fluctuaţiile cererii; pe
de altă parte, anumite segmente de piaţă sunt prea mici pentru a li se aplica în
mod rentabil producţia de masă.
• întreprinderile mici şi mijlocii pot, în anumite cazuri, să fie mai eficiente decât
marile întreprinderi. De fapt, cheltuielile lor fixe sunt mai scăzute (proporţional)
şi în acelaşi timp, aceste întreprinderi se pot abţine de la anumite cheltuieli.
b. întreprinderi complementare. Pe anumite pieţe, marile întreprinderi protejează
existenţa întreprinderilor mici şi mijlocii. Motivele principale ale unei astfel ,de
atitudini pot fi:
• păstrarea unor relaţii publice bune: monopolul este puţin apreciat de stat şi
de consumatori. Marile întreprinderi fac deci eforturi pentru a menţine o
concurenţă marginală;
• de asemenea, pentru desfăşurarea anumitor activităţi marile întreprinderi
preferă să facă apel la colaboratori, care sunt în general întreprinderi mici şi
mijlocii, cu care lucrează pe principiile subantreprenoriatului. Colaborarea poate
avea mai multe scopuri:
 colaborarea de capacitate — în care partenerul oferă o capacitate de producţie
suplimentară unei întreprinderi care nu-şi poate realiza singură nivelul de
producţie cerut de piaţă;
 colaborarea de specialitate — în care partenerul specializat stăpâneşte o
tehnologie sau dispune de o pricepere în activitatea pe care marea
întreprindere nu vrea s-o execute. În toate cazurile, partenerul,
subantreprenorul, execută, pe baza unui caiet de sarcini furnizat de o
întreprindere mare care „dă dispoziţii", o activitate (produs sau serviciu)
special concepută pentru a se integra în producţia acesteia.
În afara aspectelor deja subliniate, această formă de colaborare este un mijloc
eficace care permite întreprinderilor mari să facă faţă fluctuaţiilor cererii.
Întreprinderile mici au o organizare relativ simplă, ele realizează activităţi pe
care întreprinderile mari nu le pot îndeplini eficient în producţie individuală sau de
serie mică. Aceste întreprinderi au un caracter complementar faţă de marele firme în
multe domenii lucrând ca subfurnizori ai acestora.
1.1.2 Descrierea activităţii principalilor agenţi economici în cadrul economiei de
piaţă. Avantaje şi dezavantaje.
Întreprinderile sînt subiecţii principali care desfăşoară activităţi economice.
Agenţii economici sînt acei care realizează produse pentru consumatori, organizează
circulaţia mărfurilor, prestează diverse servicii populaţiei, statului şi altor agenţi
economici, construiesc drumuri, edificii şi uzine, mobilizează resurse intelectuale şi
pun în funcţie pieţele de capital, participă la realizarea programelor de stat de o
importanţă majoră. Agenţii economici întreţin statul, plătindu-i impozite. Anume din
aceste considerente statul este obligat să creeze întreprinderilor condiţii favorabile de
activitate antreprenorială.
Pentru a pune activitatea economică într-un cadru legal au fost adoptate un şir de
acte normative. Ele reglementează atât raporturile juridice între fondatori (asociaţi),
în legătură cu constituirea şi funcţionarea întreprinderii, cât şi raporturile între agenţii
economici, precum şi raporturile între agenţii economici şi organele statului. Astfel,
agenţii economici devin principalii subiecţi ai raporturilor juridice.
Funcţionarea întreprinderilor (agenţilor economici) şi structura organizatorică
internă a acestora este diferită, în dependenţă de forma de organizare juridică.
Statul ca subiect de drept are o dublă influenţă asupra activităţii economice şi
anume: el influenţează asupra activităţii economice prin intermediul emiterii actelor
normative stabilind obligaţiunile agenţilor economici şi executând control asupra lor;
statul participă nemijlocit în activitatea economică, drept de proprietate asupra
patrimoniului statului fiind executat de Guvern, prin intermediul Ministerului
Privatizării şi Administrării de Stat.
Conform Legii Republicii Moldova cu privire la ²Antreprenoriat şi
întreprinderinderi² Nr.845-XII din 03.01.92 activitatea de antreprenoriat a agenţilor
economici poate fi practicată sub următoarele forme organizatorico-juridice:
 întreprindere individuală;
 societate în nume colectiv;
  societate în comandită;
 societate pe acţiuni;
 societate cu răspundere limitată;
 cooperativă de producţie;
 întreprindere de arendă;
 întreprindere de stat şi întreprindere municipală.
Antreprenoriat este activitatea de fabricare a producţiei, executare a lucrărilor
şi prestare a serviciilor, desfăşurată de cetăţeni şi de asociaţiile acestora în mod
independent, din proprie iniţiativă, în numele lor, pe riscul propriu şi sub răspunderea
lor patrimonială cu scopul de a-şi asigura o sursă permanentă de venituri.
Întreprindere individuală este întreprinderea care aparţine cetăţeanului, cu
drept de proprietate privată, sau membrilor familiei acestuia, cu drept de proprietate
comună. Patrimoniul întreprinderii individuale se formează pe baza bunurilor
cetăţeanului (familiei) şi este inseparabil de bunurile persoanele ale antreprenorului.
Întreprinderea individuală nu este persoană juridică şi se prezintă în cadrul
raporturilor de drept ca persoană fizică. Antreprenorul-posesor şi membrii familiei-
posesori al întreprinderii individuale poartă răspundere nelimitată pentru obligaţiile
acesteia cu întreg patrimoniul său. Document de constituire a întreprinderii
individuale este hotărîrea cu privire la înfiinţarea întreprinderii, semnată de către
fondator (fondatori).
Avantajele ei constau în faptul că este o întreprindere mică şi e simplu de
administrat, îşi cunoaşte beneficiarii personal şi poate reacţiona imediat la cerinţele
lor. Fondatorul adoptă decizii independent, fără a se consulta cu cineva, iar
operativitatea este o premisă a succesului.
Întreprinderea individuală suferă de limite reduse ale surselor financiare, capitalul
întreprinderii este limitat la capitalul personal al fondatorului şi de aici, valoarea mică
a afacerilor şi imposibilitatea de a reduce preţurile. De asemenea capacitatea de
concurenţă este mică.
Societatea în nume colectiv reprezintă o întreprindere fondată de două şi mai
multe persoane juridice şi/sau persoane fizice care şi-au asociat bunurile în scopul
desfăşurării în comun a unei activităţi de antreprenoriat, sub aceeaşi firmă, în baza
contractului de constituire (de societate) încheiat între acestea.
Societatea în nume colectiv nu este persoană juridică şi se prezintă în cadrul
raporturilor de drept ca persoană fizică. Pentru obligaţiile societăţii toţi asociaţii
poartă răspundere solidară nelimitată cu întreg patrimoniul lor. Societatea în nume
colectiv nu poartă răspundere pentru obligaţiile asociaţilor care nu sînt legate de
activitatea acesteia. Particularităţile înfiinţării, funcţionării şi încetării activităţii
societăţii în nume colectiv sînt reglementate de legislaţia privind societăţile
comerciale, de legislaţia civilă, precum şi de contractul de constituire (de societate).
Societatea în nume colectiv are aceleaşi scopuri ca şi al întreprinderii individuale,
dar are şi unele priorităţi faţă de ea. Capitalul societăţii va fi mai mare ca a
întreprinderii individuale, de aici şi volumul afacerilor va creşte. Adoptarea unor
decizii collective care sînt mai echilibrate şi mai rezultative, deoarece se iau în
consideraţie mai multe opinii. Ca neajuns al societăţii în nume colectiv este
responsabilitatea nelimitată şi solidară a asociaţiilor şi operativitatea mică, deoarece
asupra fiecării hotărîri se duc discuţii colective.
Societatea în comandită reprezintă o întreprindere fondată de două şi mai multe
persoane juridice şi/sau persoane fizice care şi-au asociat bunurile în scopul
desfăşurării în comun a unei activităţi de antreprenoriat, sub aceeaşi firmă, în baza
contractului de constituire (de societate) încheiat între acestea.
Societatea în comandită are în componenţa sa cel puţin un comanditat ¾ răspunzător
nelimitat şi solidar pentru obligaţiile societăţii şi un comanditar ¾ răspunzător în
limita cotei de participare la capitalul social. Societatea în comandită nu este persoană
juridică. Pentru obligaţiile societăţii comandităţii poartă răspundere solidară
nelimitată cu întreg patrimoniul lor, iar comanditarii cu partea din averea lor
(capitalul investit), transmisă societăţii în baza contractului de constituire (de
societate). Societatea în comandită nu poartă răspundere pentru obligaţiile
asociaţiilor, care nu sînt în legătură cu activitatea acesteia. Numărul de asociaţi ai
acestei forme de întreprindere nu poate fi mai mic de doi şi nu poate depăşi cifra de
20.
 Societaţile pe acţiuni reprezintă întreprinderi fondate de două şi mai multe
persoane juridice şi/sau persoane fizice, care şi-au asociat bunurile în scopul
desfăşurării în comun a unei activităţi de antreprenoriat, sub aceeaşi firmă, în baza
contractului de constituire (de societate) şi a statutului. Fondatori ai societăţii pe
acţiuni pot fi persoane fizice, persoane juridice, statul, reprezentat prin organele
administraţiei publice, state străine şi organizaţii internaţionale.
Societatea pe acţiuni este de tip deschis dacă acţionarii ei au dreptul nelimitat
să înstrăineze acţiunile ce le aparţin, numărul acţionarilor în acest caz este nelimitat.
În societăţile pe acţiuni de tip închis (cu excepţia celor agricole) numărul asociaţilor
nu poate fi mai mare de 50. Societatea pe acţiuni este persoană juridică şi poartă
răspundere pentru obligaţiile asumate cu întreg patrimoniul lor.
Acţionarii poartă răspundere pentru obligaţiile întreprinderii numai în limitele
valorii acţiunii care le aparţin. Ei nu sînt proprietari ai patrimoniului întreprinderii,
dar au drept de creanţă asupra patrimoniului în limitele valorii acţiunii pe care le
deţin. Societatea pe acţiuni are ca organe de conducere adunarea generală a
acţionarilor, consiliul director şi organul executiv. Pentru funcţionarea normală a
societăţii se mai prevede şi comisia de cenzori.
Societatea cu răspundere limitată reprezintă întreprinderi fondate de două şi
mai multe persoane juridice şi/sau persoane fizice, care şi-au asociat bunurile în
scopul desfăşurării în comun a unei activităţi de antreprenoriat, sub aceeaşi firmă, în
baza contractului de constituire (de societate) şi a statutului.
Fondatorii societăţii cu răspundere limitată pot fi un număr nelimitat şi nu mai
puţin de două personae. În societăţile cu răspundere limitată de tip închis (cu excepţia
celor agricole) numărul asociaţilor nu poate fi mai mare de 50. Capitalul statutar
(social) subscris al societăţilor este divizat în cote (părţi) subscrise ale
asociaţilor, el nu poate să constituie mai puţin de 300 salarii minime. Drept
documente ce confirmă drepturile asociaţilor asupra cotelor subscrise în cadrul
societăţii cu răspundere limitată este adeverinţa cotei de participaţie. Asociaţii
societăţii cu răspundere limitată poartă răspundere pentru obligaţiile întreprinderii
numai în limitele valorii cotelor care le aparţin.
 Mărimea contribuţiilor în exprimare bănească se stabileşte în contractul de
constituire. Contribuţiile pot fi atît în formă bănească, cît şi materială. Contribuţiile
materiale se socot toate valorile materiale transmise societăţii în proprietate,
drepturile pe proprietate intelectuală şi resursele naturale.
La momentul înregistrării Societăţii cu Răspundere Limitată suma contribuţiilor
băneşti pe contul Societăţii, trebuie să constituie nu mai puţin de 40% din capitalul
statutar şi acest fapt trebuie să fie argumentat prin documentele bancare respective.
Sumele rămase, precum şi cotele-părţi în exprimare bănească se transferă societăţii în
mărimea şi termenii, stabiliţi în Contractul de constituire, dar nu mai tîrziu de un an
de la înregistrarea societăţii.
Cooperativa de producţie este o întreprindere fondată de trei şi mai mulţi
cetăţeni care şi-au asociat bunurile în scopul desfăşurării în comun a unei activităţi de
antreprenoriat, sub aceeaşi firmă.
Cooperativa de producţie este persoană juridică şi răspunde pentru obligaţiile
asumate cu patrimoniul întreprinderii. Cooperatorii poartă răspundere pentru
obligaţiile cooperativei de producţie în limitele cotelor care le aparţin din patrimoniul
cooperativei, iar dacă aportul respectiv este insuficient, poartă răspundere
suplimentară cu averea lor personală în mărime nu mai mică decît cea stabilită de
legislaţia în vigoare.
Întreprinderile de arendă sînt unităţi fondate de membrii colectivelor
întreprinderilor de stat (municipale) sau ale subdiviziunilor lor structurale,
reorganizate în scopul desfăşurării în comun a activităţii de antreprenor, sub aceeaşi
firmă, pe baza statutelor şi contractului de arendare a bunurilor statului
(municipiului).
Întreprinderile de arendă sînt persoane juridice şi poartă răspundere pentru
obligaţiile asumate cu patrimoniul său. Membrii întreprinderii poartă răspundere
pentru obligaţiile acesteia în limita cotei (părţii) ce le revine din patrimoniul
întreprinderii.
Întreprinderea de stat se înfiinţează şi se dotează cu bunuri de Guvern sau de
organul administraţiei de stat împuternicit pentru acest lucru. Întreprinderea de stat
este persoană juridică şi poartă răspundere pentru obligaţiile asumate cu întreg
patrimoniul său. Autorităţile administraţiei publice nu poartă răspundere pentru
obligaţiile întreprinderii de stat. Aceste întreprinderi nu poartă răspundere pentru
obligaţiile autorităţilor administraţiei publice.
Particularităţile înfiinţării, funcţionării şi încetării activităţii întreprinderii de stat
sînt reglementate de legislaţia privind întreprinderile de stat, de legislaţia civilă,
precum şi de statutul întreprinderii. În calitate de fondator al întreprinderii de stat
poate fi organul de stat împuternicit cu dreptul administrării proprietăţii de stat,
acestea pot fi ministerele de ramură şi departamentele. Fondatorul se consideră titular
al bunurilor cu toate drepturile de posesie, administrare şi dispoziţie, el transmite
bunurile sale unei personae juridice în gestiune sau în drept de administrare
economică.
Patrimonial întreprinderii se formează din următoarele surse: depunerile materiale
ale fondatorului (terenuri, fonduri fixe, fonduri circulante, etc,) beneficial obţinut din
activitatea de antreprenoriat, cotele de amortizare, investiţii capitale şi de la buget,
credite şi alte surse legale. Riscul pieirii a bunurilor transmise în gestiune economică
îl poartă întreprinderea, dar totodată şi proprietarul. Întreprinderea nu răspunde pentru
obligaţiile fondatorului. Pierderile întreprinderii se recuperează în contul beneficiului
rămas la dispoziţia întreprinderii, din contul capitalului de rezervă sau din donaţii şi
subvenţii.
Întreprinderea municipală se înfiinţează şi se dotează cu bunuri de
organul de autoadministrare locală. Întreprinderea municipală este persoană juridică
şi poartă răspundere pentru obligaţiile asumate cu întreg patrimoniul său. Autorităţile
administraţiei publice locale nu poartă răspundere pentru obligaţiile întreprinderii
municipale. Aceste întreprinderi nu poartă răspundere pentru obligaţiile autorităţilor
administraţiei publice locale.

1.2 Evoluţia micului business în ţările Europene

 O economie dezvoltată nu înseamnă altceva decât întreprinderi sănătoase,
business orientat spre o dezvoltare continuă, implementarea noilor tehnologii, şi
cel mai important - un consumator cu putere mare de cumpărare, la noi nici unul
din aceste elemente nu este prezent, ceea ce şi face ca să rămânem într-o
economie falimentară. Consumatorul despre care vorbeam mai sus nu este
altcineva decât clasa medie, care în ţările dezvoltate nu-s altcineva decât
întreprinzătorii privaţi, oameni care au afaceri proprii mici şi mijlocii.
Definiţia Comisiei Europene referitoare la ÎMM-uri distinge între:
• microîntreprinderi, entităţi cu mai puţin de 10 lucrători şi o cifra de afaceri
anuală care nu depăşeşte 2 milioane Euro;
• întreprinderi mici, în care lucrează cel mult 50 lucrători şi realizează o cifra
de afaceri anuala de 10 milioane Euro;
• întreprinderi mari, în care lucrează între 50 şi 249 lucrători şi realizează o
cifra de afaceri anuală între 10 şi 50 milioane Euro.
În Europa ÎMM-urile reprezintă mai mult de 20 milioane de entităţi, în care
lucrează peste 117 milioane persoane (2/3 din forţa de munca totală) şi care
realizează 16% din exporturi.
În Europa Centrala şi de Est, prăbuşirea Zidului Berlinului a antrenat în 1989
o explozie a sectorului ÎMM-urilor, factor esenţial al acestor noi economii şi al
negocierilor de aderare, în iunie 2007, toate ţările candidate au închis capitolul de
negociere referitor la întreprinderile mici şi mijlocii, acceptând, deci definiţia
europeana a ÎMM-urilor. Conform cifrelor ONU, ÎMM concentrează 35% din
populaţia activă din Slovenia, în Ungaria sunt 800.000 de ÎMM, în care lucrează
2,5 milioane persoane şi care realizează un sfert din exporturile ţării. Fie că s-a
vorbit de ÎMM din Vest care au investit în Est, fie de ÎMM-urile din Est care
contribuie la dezvoltarea propriei lor pieţe, seminarul a permis punerea în
evidenţă a rolului ÎMM, dar şi fragilitatea lor:
1. implantarea de ÎMM-uri vestice în ţările candidate este un vector
important al transferului de know-how, cu toate că aceste ÎMM-uri sunt, prin talia
lor, fragile.
 2. creatoare de locuri de munca şi motor al noilor economii de piaţă,
dezvoltarea ÎMM-urilor va permite construirea, în timp, a unei baze economice
solide în ţările candidate şi într-o Europă extinsa de la Atlantic la Urali.
Dezvoltarea ÎMM în Europa Centrală - situaţia prezentă
Crearea unui sector privat, dezvoltarea spiritului antreprenorial şi
crearea de ÎMM-uri constituie nucleul transformării ţărilor în tranziţie.
Conform analizelor, dezvoltarea ÎMM-urilor în ţările Europei Centrale şi de Est,
din punct de vedere al spiritului antreprenorial, se pot distinge trei grupe de ţări:
 ţări care fac progrese rapide, grupul de la Visegrad (Cehia,
Ungaria, Slovacia şi Polonia), Croaţia, Estonia şi Slovenia;
 ţările aflate într-un stadiu intermediar de tranziţie (Bulgaria,
Letonia, Lituania şi România);
 ţări care fac progrese lente şi ale căror guverne şi-au luat
angajamente reduse în ceea ce priveşte întreprinderile mici (Albania, Bosnia-
Herzegovina, Yugoslavia şi Macedonia).
În toate aceste ţări, finanţarea rămâne cea mai importantă frână în
dezvoltarea spiritului antreprenorial, în special pentru înfiinţarea de noi
întreprinderi şi întreprinderile tinere. Băncile şi instituţiile internaţionale le acordă
sprijinul necesar. Resursele personale, cum ar fi economiile familiei sau ale
prietenilor apropiaţi sunt principala sursa de capital a acestor firme, în ţările
candidate cele mai avansate au fost create instituţii financiare intermediare care
acordă microcredite, precum şi instituţii care garantează aceste credite. Guvernele
sunt încurajate să dezvolte scheme alternative de finanţare cum ar fi: garanţiile de
credit, leasing, creditele specifice pentru înfiinţarea de noi întreprinderi şi
dezvoltarea acţionariatului.
Tabelul 1.2 Structura financiară comparată a întreprinderilor
din Europa de Vest
Informaţii oficiale Franţa, Belgia, Italia R.F.G Marea
din Spania, Britanie
surse bancare Luxenburg
Fonduri proprii relativ scăzute scăzute puternice puternice
 (25%) (20%) (35%) (33%)
Fonduri asimilate puţin importante inexistente foarte în creştere
celor proprii (0-5%) importante
(5-10%)
Împrumuturi pe importante medii scăzute scăzute
termen lung (5-12%)
Credite pe termen importante scăzute scăzute scăzute
Mediu (5-12%)
Credite bancare de credite pe pentru credite de pentru
Exploatare obiect descoperiri exploatare descoperire
Credite acordate importante foarte scăzute scăzute
Întreprinderii (pe 3 luni) importante (pentru o (între 1-5
(pe 5 luni) lună) luni)
Ajutoare publice în scădere importante importante scăzute
Leasing în creştere slab importante foarte
importante

Tabelul 1.3 Structura financiară după originea fondurilor

Componente ale S.U.A. Japonia Germania Franţa Marea Italia
structurii financiare Britanie
Autofinanţare 69,0 54,8 81,0 66,0 48,6 66,6
Acţiuni 69,0 5,2 81,0 23,1 12,9 9,1
Credit bancar 0,5 36,2 19,0 9,87 ------- 12,7
Credit commercial 7,2 36,2 19,0 9,87 28,4 11,6
Obligaţiuni şi titluri 9,3 1,5 19,0 0,5 8,1 11,6
la purtător
Diverse 14,0 4,9 19,0 0,53 2,0 11,6

Conform datelor prezentate în tabelului 1.2, se constată o scădere a interesului

pentru îndatorare la ţări ca Marea Britanie şi Germania, explicabilă prin riscurile pe
care le presupune această metodă.
Pe plan mondial, preferinţa pentru autofinanţare în detrimentul creditului
tradiţional a devenit o constantă a structurilor financiare ale întreprinderilor, la
sfârşitul anilor '90. Datele din tabelului 1.3 evidenţiază o schimbare majoră în
„mentalitatea" întreprinderilor din unele ţări latine ca Franţa şi Italia. Astfel, dacă la
începutul anilor '90, autofinanţarea avea o pondere de maximum 25% în structura
resurselor de finanţare, în mai puţin de un deceniu, ponderea acesteia a crescut
semnificativ, atingând în prezent 66%
Structurile financiare prezentate în tabelul 1.3 evidenţiază, totodată, anumite
tipuri de capitalism financiar Astfel, sistemul construit pe fundamentul pieţei este
specific doar SUA, unde autofinanţarea întreprinderilor este preponderentă iar
finanţarea obligatorie reprezintă principala sursă externă Chiar dacă nivelul de
finanţare al întreprinderilor a crescut în anii '80, acesta rămâne nesemnificativ,
deoarece acţionarul majoritar este populaţia Pentru a se pune la adăpost, cei care
răspund de gestionarea întreprinderilor au decis că acestea trebuie să-şi răscumpere
propriile acţiuni, îndatorându-se prin emiterea celor mai diverse tipuri de obligaţiuni,
astfel, noile emisiuni de acţiuni au avut efect negativ asupra finanţării.
În Marea Britanie există un sistem financiar caracterizat, în principal, prin
faptul că intermedierile de pe piaţă se realizează de către instituţii financiare din
afara sistemului bancar. Nivelul de finanţare al întreprinderilor este scăzut, iar
importanţa creditului - destul de limitată însă, spre deosebire de SUA, piaţa
acţiunilor potenţează aportul de noi fonduri.
În Germania, nivelul autofinanţării întreprinderilor este foarte ridicat, deşi are
un sistem organizat în jurul băncilor de toate tipurile. Totuşi, băncile controlează nu
numai finanţările externe în ansamblul lor, ci şi creditul şi sporirea capitalului.
Creditul bancar este utilizat pe scară largă în Japonia şi Franţa. În Japonia el
reprezintă dominanta ansamblului surselor de finanţare externă acţionând în
corelaţie cu emisiunile de acţiuni care, în Franţa, au fost stimulate prin privatizări.
Toate acestea dovedesc preocuparea permanentă a întreprinderilor, din ţări cu
veritabile economii de piaţă, de a-şi construi aşa-numita structură optimă a
capitalului; ea este reprezentată de acea „combinaţie între capitalul propriu şi
împrumutat care duce la maximizarea preţului pe piaţă al acţiunilor firmei respective".
În fiecare moment, echipa managerială a întreprinderii are în vedere o structură-
obiectiv a capitalului specifică, de obicei, cea optimă, însă acest obiectiv se poate
modifica în decursul timpului, impunând un caracter flexibil structurii financiare
 Dincolo de acest aspect, se mai poate constata diversitatea structurii financiare a
întreprinderilor, punând sub semnul întrebării aşa-numitul „pericol" al globalizării.
Prin urmare, globalizarea financiară nu trebuie abordată mecanic, nefiind vorba
nici despre omogenizarea mijloacelor financiare, nici despre omogenizarea
plasamentelor întreprinderilor. Sistemele naţionale de finanţare se află într-un
permanent proces de transformare, încurajând noile produse existente pe piaţă, de
la titlurile negociabile la contractele asociate acestora (produse derivate) Acestea
exercită o influentă pozitivă asupia activităţii de finanţare, contribuind la reducerea
costului capitalului şi la diversificarea riscului.
Întreprinzătorii din ţările candidate în tranziţie acuză schimbările frecvente
de legislaţie în materie de impozitare ca frână principală în calea succesului. Mulţi
se refugiază în economia paralelă, estimată la 20-40% din PIB-ul ţărilor
respective.
În 1999, Comisia Economică a ONU pentru Europa a introdus un nou indicator
şi anume indicele de dezvoltare a ÎMM. Este vorba de un indicator complex care
încorporează nivelul de performanţă economică naţională a sectorului ÎMM în
ansamblul său, bazându-se pe: ponderea sectorului privat; contribuţia ÎMM la PIB;
ocuparea forţei de muncă în ÎMM faţă de nivelul total de ocupare a forţei de muncă.
Indexul de dezvoltare poate fi exprimat in % sau în PIB/locuitor.
Nu se poate afirma că ţara cu cel mai mare indice de dezvoltare are şi cea mai
avansata cultură antreprenorială şi sector al ÎMM.
Conform acestui indice de dezvoltare a ÎMM, Estonia ocupă poziţia de lider,
datorită importanţei sectorului privat în economie. Ea este urmată de Ungaria,
Republica Ceha, Slovenia şi Polonia. Poziţia Sloveniei pare să surprindă. Ea se
datorează în exclusivitate ponderii slabe a sectorului ÎMM în economie.
Programele europene pentru favorizarea dezvoltării ÎMM
ÎMM sunt vitale pentru crearea marii Europe, în urmă cu doi ani, la
Lisabona, Uniunea Europeană şi-a fixat un obiectiv strategic: Uniunea Europeană
să devină cea mai competitivă economie din lume, bazată pe cunoaştere, cu locuri
de muncă mai multe şi mai bune şi o mai mare coeziune socială.
 Consiliul a aprobat în decembrie 2003 Programul multianual pentru
întreprinderi şi Antreprenoriat. Cu un buget de 450 milioane Euro, acest program
constituie un cadru destinat în principal ÎMM şi are cinci obiective:
• stimularea creşterii şi competitivităţii în cadrul economiei mondiale a
cunoaşterii;
• promovarea spiritului antreprenorial;
• simplificarea cadrului legislativ şi administrativ;
•ameliorarea mediului financiar;
•facilitarea accesului întreprinderilor la serviciile şi reţelele puse la dispoziţie
de Uniunea Europeană.
Cartea Europeană a ÎMM, aprobată la Consiliul European de la Santa
Maria da Feira, recunoaşte ÎMM ca fiind coloana vertebrală a economiei şi cere
Statelor Membre să acţioneze în zece domenii cheie: formarea antreprenoriatului;
reducerea costurilor şi întârzierilor în crearea noilor întreprinderi; ameliorarea
cadrului legislativ; calificarea şi disponibilitatea forţei de muncă; accesul la
internet; creşterea avantajelor pentru accesul la piaţa unică; ameliorarea
fiscalităţii; întărirea capacităţilor tehnologice; utilizarea modelelor e-business şi
dezvoltarea de servicii de înaltă clasă; creşterea reprezentării şi eficienţei sale.
Toate ţările candidate au aprobat aceste recomandări ale Cartei Europene.
Mai mult de 99,8% din cele 17,9 milioane de întreprinderi din Uniunea
Europeană sunt întreprinderi mici, reprezentând 66% din sectorul privat şi
generând 56% din cifra de afaceri totală. În accepţiunea Uniunii Europene,
întreprinderea mică este definită ca acea întreprindere având mai puţin de 250 de
salariaţi, o cifră de afaceri mai mică de 40 milioane euro sau un total al bilanţului
anual mai mic de 27 milioane euro. Alţi autori definesc întreprinderea mică
europeană ca fiind întrerinderea cu mai puţin 50 salariaţi, 7 milioane euro cifră de
afaceri maximă sau 5 milioane euro pentru totalul bilanţului.
Comisia Europeană a recomandat statelor membre ca în privinţa
formalităţilor necesare creării unei noi întreprinderi să construiască un cadru
unic prin folosirea unor formulare de înregistrare şi a unui număr de identificare
unic şi mai ales prin accelerarea procedurilor de autorizare.
Se cunoaşte că cea mai rapidă procedură administrativă de înfiinţare a unei
întreprinderi (afaceri) aparţine Statelor Unite şi presupune o singură zi de lucru
( 7 documente de completat). Comisia Europeană a îndemnat statele membre să
stimuleze întreprinderile în primii lor ani de funcţionare prin acordarea unor
facilităţi fiscale, sociale, şi prin crearea unui mediu de afaceri sănătos şi propice.
Ţinând cont de importanţa sectorului întreprinderilor mici şi mijlocii în economia
Uniunii Europene, au fost luate măsuri de creare a unei politici privind acest
sector, prin adoptarea propunerilor legislative la nevoile concrete ale acestor
întreprinderi. Măsurile administrative şi de ordin legislativ luate pentru
ameliorarea mediului economico-social al întreprinderilor mici şi mijlocii pot fi
sintetizate astfel:
• simplificarea legislaţiei privind comerţul interior;
• programul pieţei unice; reguli de concurenţă aplicate întreprinderilor;
• sistemul de TVA comun;
• reglementarea pieţelor publice;
• reglementări comune privind mediul înconjurător, domeniul alimentar şi cel
al telecomunicaţiilor;
• dialogul social european la nivel interprofesional;
• dialogul social european la nivel sectorial.
La nivel mondial şi european au fost create instituţii specializate în
evaluarea întreprinderilor (afacerilor), care militează pentru armonizarea
metodelor de evaluare şi compatibilitatea legislaţiilor în domeniu.
În ceea ce priveşte aspectul competitivităţii şi obiectivelor politicii pentru
întreprinderi, preocupările privind inovaţia şi spiritul antreprenorial s-au
materializat în Cartea Verde cu privire la antreprenoriat şi o serie de indicatori
strategici. Treptat, ÎMM vor dobândi un statut de pilon economic de
dezvoltare durabilă şi vor fi parte componentă a politicilor economice.
 În Italia mai mult de 90 % din întreprinderi sunt mici şi mijlocii, numărul
mediu de angajaţi fiind de 3-4 persoane. Sunt foarte răspândite afacerile de
familie, în care activează doar membrii familiei. Dezvoltarea pe această cale a
fost încurajată şi stimulată nu numai de statul italian, dar şi de companiile mari.
Şi asta pentru că companiile mari sunt interesate să plaseze unele comenzi de
fabricare a materialelor de completare a întreprinderilor mici, ele ocupîndu-se
doar cu asamblarea. Efectul este bine cunoscut - productivitate înaltă a muncii,
valoare adăugată a produsului mare, etc.
Un alt segment, altul decât producerea, îl constituie serviciile. Oamenii
singuri au înţeles că este mai convenabil să te adresezi după un serviciu la o firmă
mică decât la una mare, pentru că cea mică activează într-un teritoriu restrâns,
astfel reacţionând foarte repede la cererea clientului, pe când birocraţia din marile
companii, cauzează totdeauna la întârzieri neconvenabile. Irlanda, care cu 10 ani
în urmă era una din ţările slab dezvoltate din Europa, astăzi este una dintre cele
mai dezvoltate, tot datorită dezvoltării businessului mic.
În teoria şi practica de reglare a Businessului Mic (BM), există două moduri de
abordare. Primul reiese din "regulile de joc" unice pentru toţi agenţii economici,
indiferent de dimensiunile întreprinderilor. Al doilea presupune o susţinere din partea
statului, cu un scop bine definit a ÎMM. În general se disting două modele de reglare
a BM: prin metode indirecte, orientate spre crearea unui mediu exterior favorabil
(la nivel macro), prin metode directe de susţinere a întreprinderilor (la nivel micro).
În actualele condiţii ale R.M. ar fi raţional să se folosească preponderent
metodele indirecte de susţinere. Aceasta ar favoriza dezvoltarea antreprenonatului şi
nu ar însemna o abatere de la principiul stimulării anumitor categorii de întreprinderi.
John Naisbith consideră că viitorul aparţine întreprinderilor mici: „Cu cât e
mai mare economia Mondială, cu atât mai puternici sunt agenţii economici mici".
 2 PARADIGMA DEZVOLTĂRII MICULUI BUSINESS ÎN REPUBLICA
MOLDOVA
2.1 Evoluţia micului business în Republica Moldova
O mare perioadă de timp în rândul economiştilor şi practicienilor predomina
opinia că în economia de piaţă şi în lupta de concurenţă au şansa de dezvoltare şi
reuşită numai întreprinderile mari, care oferă o cantitate mare de produse
standardizate, dispun de resurse financiare considerabile, au un număr mare de
angajaţi calificaţi şi pot garanta o ofertă în creştere.
Însă începând cu anii 60, mai întâi în SUA, apoi în Europa Occidentală, devine
tot mai populară ideea dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii. Punctul de pornire
în dezvoltarea micului business în R.M. îl constituie sfârşitul anilor 80, când au apărut
primele cooperative, care au demonstrat avantajele unei noi economii, în care
accentul se pune pe iniţiativa particulară, pe aptitudinile şi capacităţile oamenilor
de a obţine succese şi de a se îmbogăţi prin propria afacere, în 1991, anul apogeului
dezvoltării cooperativelor în republică existau 3250 de cooperative ce activau în
construcţii, deservirea populaţiei, producerea bunurilor de larg consum. Odată cu
adoptarea în 1992 a „Legii cu privire la activitatea de antreprenoriat şi
întreprinderi", multe din cooperativele existente au devenit întreprinderi
individuale, societăţi pe acţiuni, societăţi cu răspundere limitată. De asemenea, a fost
stimulată crearea de noi întreprinderi particulare, majoritatea din ele fiind mici.
Totuşi, abia în 1994, odată cu adoptarea „Legii cu privire la susţinerea şi
protecţia micului business" care este prima lege ce defineşte această categorie de
întreprinderi, micul business a intrat în drepturile sale depline pe piaţa R.M.
Încercarea de a analiza evoluţia micului business din Moldova întâmpină o serie
de dificultăţi, în prezent nu există o evidenţă separată a activităţilor exercitate de
către aceasta, iar datele prezentate de Departamentul Statisticii, Inspectoratul
fiscal sau alte instituţii guvernamentale diferă mult.
O informaţie mai completă poate fi obţinută de la inspectoratul fiscal pe baza dărilor
de seamă financiare prezentate de acestea, însă, o mare parte de întreprinderi nu se
află la nici o evidenţă, activitatea lor are un caracter semitenebru, iar datele
oficiale nu reflectă real situaţia.
O altă sursă constituie datele Registrului Naţional Interadministrativ al
Republicii Moldova, însă aici se duce o evidenţă numai după formele organizatorico-
juridice şi cele de proprietate ale agenţilor economici. Cu toate acestea, vom încerca
să efectuăm o analiză a micului business pe baza datelor publicate de Departamentul
Statistică şi Sociologie al R.M.
La momentul actual, micul business reprezintă sectorul cel mai dinamic al
economiei Republicii Moldova, contribuind, în mod esenţial, la evoluţia socială prin
crearea locurilor de muncă, asigurarea ritmului stabil de creştere a volumului
producţiei şi soluţionarea unui număr mare de probleme de ordin social.
Rolul deosebit al micului business în Moldova este condiţionat de existenţa
unui şir de premise favorabile pentru dezvoltarea lui, de exemplu: ponderea
considerabilă a ramurilor preferabile de micul business (agricultura, industria uşoară,
alimentară şi cea prelucrătoare, prestări servicii), numărul mare al oraşelor şi
orăşelelor mici în structura localităţilor, fapt ce favorizează crearea întreprinderilor
mici care preferă să activeze într-un segment îngust al pieţei. Principalii indicatori ce
caracterizează activitatea tuturor întreprinderilor din republică, în anul 2008, se
prezintă în tabelul 2.1.4
Din datele tabelului observăm că în anul 2008 agenţii micului business
reprezentau circa 93,75% din numărul total de întreprinderi din ţară. Totodată, acest
sector asigura doar 35,35% din populaţia ocupată şi 28,25% din veniturile vânzărilor
totale. De menţionat că în ţările înalt dezvoltate, sectorului micului business îi revin
90-95% din numărul total de întreprinderi, până la 70% din populaţia ocupată şi până
la 65% din PIB.

Denumirea Numărul de unităţi Numărul de salariaţi Venituri din vânzări (cifra

indicatorilor de afaceri)
Mii Ponderea în Mii Ponderea în Mil. lei Ponderea în
unităţi total republică, persoane total total
% republică, % republică, %
Total întreprinderi 40,0 100 574,1 100 148512,7 100
din care
Întreprinderi mari 0,7 1,75 230,6 40,15 81726,1 55.0
Întreprinderi mijlocii 1,8 4,5 140,8 24,5 24881,2 16,75

Întreprinderi mici 7,2 18,0 111,7 19,5 30230,0 20,35

Întreprinderi micro 30,3 75,75 91,0 15,85 11675,4 7,9

Caracterizând dimensiunile întreprinderilor mici este necesar de menţionat că,

în medie, la o întreprindere, în anul 2007, numărul de salariaţi a constituit 6 persoane,
iar volumul veniturilor din vânzări – 1117,5 mii lei sau cu 82,7 mii lei (cu 8,0 %) mai
mult faţă de anul 2006. Veniturile din vânzări ale întreprinderilor mici în medie la un
salariat constituie 206,7 mii lei sau cu 22,0 mii lei (cu 11,9 %) mai mult faţă de anul
2006.
Să examinăm tendinţele dezvoltării întreprinderilor micului business în Republica
Moldova în anii 1999-2007. Evoluţia ponderii întreprinderilor micului business în
totalul întreprinderilor se caracterizează prin următorii indicatori:
Tabelul 2.1.5.
Unii indicatori vizând activitatea întreprinderilor micului business în anii
2000-2008
Anul Nr. de întreprinderi, mii Nr. de salariaţi, mii Venituri din vânzări, mil. lei
persoane
Total IMB Ponderea Total IMB Ponderea Total IMB Ponderea
ÎMB în ÎMB în ÎMB în
total, % total, % total, %
2000 20,0 18,4 92,0 629,1 147,2 23,4 27824,6 13133,2 47,2
2001 21,4 20,0 93,3 545,1 157,0 28,8 35262,2 17243,2 48,9
2002 22,9 20,5 89,4 521,2 123,0 23,6 41847,0 9164,5 21,9
2003 24,7 22,1 89,5 513,8 130,4 25,4 47758,0 10832,9 22,7
2004 28,0 25,2 90,0 524,1 147,0 28,0 62830,3 13979,2 22,2
2005 30,4 27,8 91,4 573,8 173,5 30,2 77307,2 19929,5 25,8
2006 33,1 30,6 92,4 578,0 179,7 31,1 97668,3 24950,8 25,5
2007 36,1 33,8 93,6 574,9 189,4 32,9 117372,4 34975,6 29,8
2008 40,0 37,5 93,8 574,1 202,7 35,3 148512,7 41905,4 28,2
Din datele tabelului se observă că tendinţe pozitive au înregistrat majoritatea
indicatorilor. Astfel, menţionăm că în anul 2008, la Biroul Naţional de Statistică au
prezentat dări de seamă circa 37,5 mii de întreprinderi din sectorul micului business,
ceea ce reprezintă, faţă de anul 2002, o creştere de 17,0 mii de întreprinderi sau cu
82,9%, cota cărora în totalul agenţilor economici pe ţară constituie 93,8%. Majorări a
înregistrat şi numărul de angajaţi la întreprinderile micului business. Analiza în
dinamică denotă că, pe parcursul ultimilor ani, numărul de lucrători care activează în
sectorul micului business a crescut cu circa 79,7 mii de persoane în anul 2008 faţă de
anul 2002. În prezent, cota lor reprezintă circa 35,3% din totalul angajaţilor din ţară.
Tendinţe pozitive a înregistrat şi cifra de afaceri, obţinută de întreprinderile micului
business, depăşind suma de 41,9 mild. lei şi majorându-se în comparaţie cu anul 2002
de circa 4,6 ori.
Dinamica principalilor indicatori vizând activitatea întreprinderilor micului
business este prezentată în tabelul 2.1.6.
Tabelul 2.1.6.
Dinamica principalilor indicatori ce vizează activitatea întreprinderilor micului business în
anii 2001-2008
Indicatorii principali 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008
Creşterea numărului agenţilor 108,7 102,5 107,8 114,0 110,3 110,1 110,5 110,9
micului business, în %, faţă
de anul precedent
Creşterea numărului de 106,7 78,3 106,0 112,7 118,0 103,6 105,4 107,0
salariaţi la întreprinderile
micului business, în %,
faţă de anul precedent
Creşterea veniturilor din 131,3 53,1 118,2 129,0 142,6 125,2 140,2 119,8
vânzări la întreprinderile
micului business, în %, faţă
de anul precedent
După cum observăm din datele tabelului, în perioada 2001-2008 s-a înregistrat
o creştere stabilă a numărului întreprinderilor micului business, a numărului de
salariaţi la aceste întreprinderi şi a veniturilor din vânzările obţinute. Scăderea unor
indicatori a avut loc doar în anul 2001 şi se explică prin modificarea criteriilor de
atribuire a întreprinderilor la agenţii micului business. Conform Legii R.M. nr. 619-
53 XV din 8 noiembrie 2001 „Pentru modificarea şi completarea Legii Republicii
Moldova nr. 112-XIII din 20 mai 1994 cu privire la susţinerea şi protecţia micului
business”, numărul maxim de salariaţi la întreprinderile micului business s-a micşorat
de la 75 la 50 de persoane.
Pornind de la cele expuse mai sus, putem concluziona că analiza în dinamică a
întreprinderilor micului business reflectă o ameliorare şi o creştere stabilă a
sectorului, iar datele statistice pentru anii 2002-2008 confirmă progresul făcut de
micul business în ceea ce priveşte contribuţia în totalul forţei de muncă şi în
veniturile din vânzări obţinute.
Evoluţia în dinamică a numărului întreprinderilor micului business pe genuri de
activitate este prezentată în tabelul 2.1.7. Datele tabelului indică că majoritatea
agenţilor micului business îşi desfăşoară activitatea în domeniul comerţului,
constituind în anul 2007 circa 15,7 mii de unităţi sau 41,9% din totalul
întreprinderilor micului business. În industria prelucrătoare şi în domeniul
tranzacţiilor imobiliare activează peste 4,5 mii de întreprinderi sau mai mult de 12%
din totalul întreprinderilor micului business. Totodată, cele mai înalte ritmuri de
creştere a numărului de întreprinderi au fost înregistrate în domeniile tranzacţiilor
imobiliare, transporturilor şi agriculturii.
Tabelul 2.1.7.
Evoluţia în dinamică a numărului întreprinderilor micului business pe genuri de activitate în
anii 2002, 2007-2008
Denumirea 2002 2007 2008
mii Ponderea în mii întreprin- Ponderea în mii Ponderea în
întreprin- total IMB, % deri total IMB, întreprin- total IMB,
deri % deri %
Total 20,5 33,8 37,5
100 100 100
inclusiv: pe genuri principale de activitate
a întreprinderilor
Agricultura, economia 0,8 3,9 1,5 4,4 1,6 4,3
vânatului şi silvicultura
Industria prelucrătoare 2,6 12,7 4,2 12,4 4,6 12,3
Energie electrică, gaze 0,1 0,5 0,1 0,3 0,1 0,3
şi apa
Construcţii 1,2 5,9 2,0 5,9 2,3 6,1
Hoteluri şi restaurante 0,6 2,9 1,1 3,3 1,1 2,9
Comerţ cu ridicata şi cu 10,0 48,7 14,4 42,6 15,7 41,9
amănuntul;
Transporturi, depozitare 1,2 5,9 2,4 7,1 2,7 7,2
şi comunicaţii
Tranzacţii imobiliare
1,5 7,3 4,4 13,0 5,1 13,6
Alte activităţi 2,5 12,2 3,7 11,0 4,3 11,4
După forme de proprietate, întreprinderile din sectorul micului business sunt
create cu capital privat în proporţie de 90,7%, cu capital public – 1,3%, cu capital
străin – 3,5%, cu capital mixt (public şi privat) – 0,5%, cu capital mixt (autohton şi
străin) – 4,0%.
 Suma profitului obţinut de întreprinderile micului business în anul 2007 a
constituit 2291,5 mil. lei, faţă de 1160,9 mil. lei în anul 2006. Performanţa acestui
segment rămâne însă a fi slabă – în anul 2007 din totalul întreprinderilor mici şi
mijlocii doar 41,3% au obţinut profit, 46,7% au admis pierderi, iar restul au avut
rezultat financiar nul sau au declarat lipsă a activităţii economice.
Tabelul 2.1.9.
Situaţia financiară a întreprinderilor mici şi micro pe genuri de activitate în anii 2006-2008
Profit (+), pierdere (-) pînă la impozitare, mil. lei
anul 2006 anul 2007 anul 2008
IMB - inclusiv IMB - inclusiv IMB - inclusiv
total mici micro total mici micro total mici micro
total 790,5 628,0 162,5 1160,9 911,2 249,7 2291,5 1855,1 436,4
inclusiv pe genuri de activitate
Agricultura, economia 7,0 4,0 3,0 33,9 18,2 15,7 163,7 129 34,7
vânatului şi silvicultura
Industria prelucrătoare 105,3 103,8 1,5 108,1 103,4 4,7 246,8 226,4 20,4
Energie electrică, gaze şi -0,2 -0,4 0,2 -5,7 3,5 -9,2 -2,5 -0,9 -1,6
apa
Construcţii 117,1 92,3 24,8 211,2 166,2 45 370,7 306,9 63,8
Comerţ cu ridicata şi cu 349,5 288,2 61,3 540,2 457,9 82,3 892,4 761,6 130,8
amănuntul
Transporturi, depozitare şi 71,0 58,8 12,2 73,0 51,9 21,1 132,2 96,6 35,6
comunicaţii
Tranzacţii imobiliare 141,8 70,7 71,1 219,8 123,6 96,2 410,0 264,6 145,4
Alte activităţi -0,9 10,7 -11,6 -19,6 -13,5 6,1 78,2 70,9 7,3
Examinând datele tabelului, concluzionăm că majoritatea întreprinderilor din
sfera micului business înregistrează profit ca rezultat al practicării activităţii
operaţionale, cu excepţia întreprinderilor ce activează în sfera energetică, gaze şi apă.
Cele mai bune rezultate au fost înregistrate de întreprinderile comerciale, fiind urmate
de cele din domeniul tranzacţiilor imobiliare, construcţiilor şi industriei prelucrătoare.
Analiza micului business rămâne a fi incompletă fără examinarea sectorului din
punct de vedere teritorial. În pofida creşterii economice continue, înregistrate în anii
2001-2008, în Republica Moldova persistă importante disparităţi regionale care
frânează dezvoltarea social-economică echilibrată pe întreg teritoriul ţării. În ultimii
ani, aceste disparităţi au crescut şi s-au intensificat. Decalaje semnificative există, în
58 primul rând, între municipiul Chişinău (urmat de municipiul Bălţi) şi restul ţării,
dar se evidenţiază tot mai mult şi decalajele dintre regiunile şi localităţile ţării.
În acest context, menţionăm că municipiile Chişinău şi Bălţi deţin prioritate
după numărul de întreprinderi, cifra de afaceri obţinută şi numărul de angajaţi.
Raioanele care urmează după localităţile sus-numite, conform indicatorilor
nominalizaţi, sunt: UTA Găgăuzia, Anenii Noi, Orhei. Rezultatele activităţii
întreprinderilor mici şi mijlocii în profil teritorial în anii 2007-2008 sunt prezentate în
tabelul 2.1.11.
Tabelul 2.1.11.
Rezultatele activităţii întreprinderilor mici şi mijlocii în profil teritorial în anii 2007-2008
Unităţile Numărul de întreprinderi Numărul de salariaţi Venituri din vânzări (cifra de afaceri)
administrati mii Ponde 2008 mii persoane Ponder 2008 mii lei Ponde 2008
v teritoriale întreprinderi rea în în % ea în în % rea în în %
(UAT) 200 200 total faţă de 2007 2008 total faţă 2007 2008 total faţă
7 8 IMM 2007 IMM de IMM de
în a. în a. 2007 în a. 2007
2008, 2008, 2008,
% % %
Total 35,5 39,3 100 110,7 332,7 343,5 100 103,2 54280,7 66786,6 100 123,0

municipiul 23,3 25,9 65,9 111,2 171,0 183,2 53,3 107,1 38292,6 47159,8 70,6 123,2
Chişinău
municipiul 1,5 1,7 4,3 113,3 15,0 16,2 4,7 108,0 2552,9 3429,9 5,1 134,4
Bălţi
UTA 1,0 1,0 2,5 100 12,8 13,1 3,8 102,3 1199,9 1524,7 2,3 127,1
Găgăuzia
raioanele 9,7 10,7 27,2 110,3 133,9 131,0 38,1 97,8 12235,3 14672,2 22,0 119,9
republicii
Astfel, cea mai mare parte a întreprinderilor mici şi mijlocii (circa 70%) îşi
desfăşoară activitatea în municipiile Chişinău şi Bălţi, realizând 75,7% din cifra de
afaceri a întregului sector al IMM. Aceasta se explică prin faptul că municipiile
Chişinău şi Bălţi dispun într-o măsură mai mare decât alte localităţi ale ţării de factori
de producţie şi de elemente de infrastructură necesare dezvoltării sectorului.
Marginalizarea celorlaltor unităţi administrativ-teritoriale ale republicii riscă să
persiste în continuare, în cazul în care nu va fi identificată o modalitate de extindere a
procesului de creştere şi dezvoltare a acestora pe întreg teritoriul ţării.
În opinia noastră, potenţialul antreprenorial din ţară este utilizat într-o măsură
extrem de insuficientă. Rezultatele activităţii gospodăreşti a micului business în anii
2002-2008, practica financiară şi juridică au arătat că Statul nu a creat pe deplin
condiţii normale pentru dezvoltarea şi extinderea micului business. Lipsa de susţinere
financiară, tarifele impozitare sporite, insuficienţa protecţiei juridice împiedică
dezvoltarea acestui sector al economiei. Concomitent, există rezerve reale, care în
cazul creării condiţiilor juridice şi financiare favorabile, pot contribui la majorarea
dinamicii creşterii indicatorilor economici.
 2.2 Evaluarea situaţiei Micului Business în R.M.

Dezvoltarea micului business în ultimii ani a fost însoţită de evoluţii

contradictorii. Pe de o parte, datele statistice oficiale indică o creştere de dinamică şi
de pondere considerabilă în ultimii ani. Pe de altă parte este clar că micul business
s-a confruntat şi se confruntă cu o serie de factori interni şi externi care stagnează
dezvoltarea lui. Astfel contradicţia dintre indicatorii cantitativi şi calitativi ce
caracterizează micul business, denotă faptul că situaţia actuală nu favorizează
dezvoltarea lui şi respectiv nu permite exercitarea rolului său de pilon al economiei
de piaţă.

2.2.1 Caracteristica generală a întreprinzătorului actual şi a

întreprinderilor mici şi mijlocii.

Pentru cunoaşterea mai aprofundată atât a întreprinzătorului actual, cât şi

obţinerii unei informaţii generale despre întreprinderea lui, s-a propus studierea
întreprinzătorului după vârstă, studii, specialitatea (după absolvire), motivul
iniţierii afacerii, forma organizatorico-juridică a întreprinderii, numărul angajaţilor,
domeniul de activitate, pieţele de desfacere etc.
Din numărul total al antreprenorilor predomină persoane de vârsta mijlocie în
număr de 62,6%, din care 33,3% sunt persoane ce au vârsta între 31-40 ani şi 29,3%
- între 41 şi 50 ani. Cea mai mică cotă revine persoanelor ce au vârsta de peste 51
ani, numărul lor constituind doar 5,7%. Considerăm un fapt pozitiv numărul mare de
persoane de până la 30 ani implicate în afaceri, cota lor constituind 31,7% din
numărul total al persoanelor chestionate. Acestea ne oferă unele speranţe pentru
viitor, din motivul că tinerii sunt mai receptivi la schimbările din societate, pot mai
uşor să, se încadreze în aceste schimbări şi în comparaţie cu persoanele mai învârstă,
suportă mai uşor eşecul, fiind convinşi că mai au destul timp pentru o nouă şansă de
reuşită. În ceea ce priveşte sexul antreprenorilor, aici, după cum am şi aşteptat,
predomină întreprinzătorii de sex masculin (59,3%), fenomenul este caracteristic nu
numai pentru Moldova.
 S-a constat că ponderea 54,5%, o deţin persoanele cu studii superioare, fiind
urmate de persoanele cu studii tehnico-profesionale, absolvenţi ai colegiilor- 18,7%,
13,8% revenind persoanelor cu studii medii profesionale, 6,5% persoane cu studii
postuniversitare. Numărul ridicat al persoanelor cu studii superioare favorizează
situaţia, deoarece aceste persoane au o pregătire solidă, au posibilitatea de a percepe
schimbările intervenite, de a selecta şi analiza informaţia primită, folosind-o în
interesul întreprinderii sale.
Conform specialităţii după absolvire:
30,1 % - din respondenţi sunt persoane cu studii economice;
29,3% - cu studii tehnice;
5,7% - în domeniul agricol;
3,3% - medicale;
17,1% - alte specialităţi.
Un interes deosebit prezintă motivele care au determinat întreprinzătorii să înfiinţeze
propria afacere. Acestora le-au fost propuse 6 variante:
1. Dorinţa de a realiza ceva propriu în viaţă
2. Dorinţa de a munci fără stăpâni şi şefi;
3. Munca precedentă nu aducea satisfacţii;
4. Mulţi prieteni aveau întreprinderile lor;
5. Dorinţa de a câştiga mai mulţi bani;
6. Situaţia dificilă în care eraţi.
Potrivit rezultatelor cercetării, rolul decisiv în înfiinţarea afacerii îi revine
dorinţei de a realiza ceva propriu în viaţă (46%). Dorinţa de a câştiga mai mulţi
bani (31%). Dacă pentru primele două motive au pledat şi femeile şi bărbaţii,
apoi în alegerea celui de-al treilea motiv a apărut o mică divergenţă în opinii. Este
interesant că pe locul trei după numărul alegerilor pentru bărbaţi este dorinţa de a
munci fără stăpâni şi şefi (29%), pe când la femeile întreprinzători, dorinţa de a fi
independente se plasează pe poziţia a patra, a treia revenindu-i situaţiei dificile
în care se află (18%). Pe locul patru la bărbaţi se plasează motivul iniţierii
afacerii din cauza situaţiei dificile în care se află (16%).
 Tabelul 2.4 Importanţa celor cinci motive pentru bărbaţi şi femei
Al cincilea motiv, atât
pentru bărbaţii Importanţa pentru bărbaţii Importanţa pentru
antreprenori, cât şi pentru antreprenori femeile antreprenori
femei este că munca
precedentă
Dorinţa nu aducea
de realiza ceva
1 1
propriu în viaţă
Dorinţa de a câştiga mai
2 2
mulţi bani
Dorinţa de a munci fără
3 4
stăpâni şi şefi
Situaţia dificilă în care eraţi 4 3
Munca precedentă nu
5 5
aducea satisfacţii
Cei mai mulţi prieteni ai
dvs. aveau întreprinderile 6 6
lor

Cel mai neînsemnat rol în iniţierea afacerii i s-a atribuit dorinţei de a

începe afacerea din cauza că cei mai mulţi prieteni aveau deja propria afacere.
Numai 1% din bărbaţi şi 2 % din femei s-au arătat tentaţi de acest motiv.
După forma organizatorico-juridică a întreprinderilor cercetate cea mai
mare parte din eşantion le revine întreprinderilor individuale - 52%, fiind urmate
de S.R.L. - 29,3%, S.A. revenindu-le 10,5%, celelalte 8,2% fiind repartizate între
cooperativele de producţie, societăţile cu nume colectiv etc.
După numărul angajaţilor, predomină ÎMM, ce au în mediu câte 4 angajaţi,
cota lor constituind 78,9% din eşantion. Ponderea întreprinderilor mici fiind de
21,1%, iar numărul mediu de angajaţi – 45 persoane. E şi firesc, că predomină
întreprinderile comerciale, reprezentând 39% în eşantion, fiind urmate de
întreprinderile din domeniul serviciilor - 18%. Întreprinderile de construcţii
şi industriale constituind câte 5,7% şi 4,9% respectiv, întreprinderile ce practică
alte activităţi.
 E necesar să consemnăm, că 17,7% din întreprinderile date practică mai
multe tipuri de activitate. Dar şi în cazul dat, cota cea mai mare, revine
întreprinderilor ce practică şi comerţul. Astfel, din 44 întreprinderi cu două sau
mai multe activităţi, 10 au declarat activitatea comercială ca un domeniu de
activitate.
Referitor la piaţa de desfacere, menţionăm că majoritatea întreprinderilor
(43,9%) realizează producţia sa şi/sau prestează servicii consumatorilor locali,
numărul celor ce activează pe piaţa naţională este de 34,1%. E îmbucurător faptul că
22,0% din întreprinderile sondate îşi desfăşoară activitatea pe pieţele externe, cele
mai populare fiind pieţele Rusiei şi ale altor state din C.S.I., precum şi ale
României.
Indiferent de faptul cum este apreciată situaţia în întreprinderea sa, 60,2% din
întreprinzători au intenţia de a extinde afacerea. Mai există persoane care au
încredere în succesul propriei afaceri, în propriile puteri, persoane care nu aşteaptă
îmbunătăţirea situaţiei economice, dar fac totul ca ea să fie aşa. 65,6% din cei ce
apreciază situaţia ca bună şi 63% ca satisfăcătoare au dorinţa de a -şi extinde
afacerea. Chiar şi 33,3% din respondenţi, ce consideră situaţia actuală a întreprinderii
sale dificilă, doresc şi speră să-şi extindă afacerea.

2.2.2 Problemele Micului Business

Pentru a evidenţia dificultăţile cu care se confruntă micul business, s-a
propus 12 posibile probleme, apreciându-se fiecare problemă, începând cu 0 până la
3, în funcţie de importanţă.
Astfel pentru cea mai dificilă problemă - 3 puncte, 2 puncte pentru mai puţin
importantă şi un punct pentru problema care se soluţionează repede, o astfel de
problemă n-a existat. Pentru analiza acestora în dinamică şi determinarea modificării
intervenite pe parcursul activităţii întreprinderilor respondenţilor li s-au propus
aceleaşi probleme, numai că în două variante, prima fiind valabilă pentru momentul
iniţierii afacerii, a doua caracterizând situaţia actuală.
Cu toate acestea, consemnând probabilitatea primirii unor răspunsuri nu prea
sincere, deoarece la întrebarea aveţi nevoie de servicii de consultanţă, care sunt ele?
 90, 2 %, din respondenţi au răspuns afirmativ;
16,0% a recunoscut nevoia unei consultanţe legate de activitatea de
producţie;
23% - consultanţă cu privire la marketingul afacerii;
22% - finanţe;
14% - elaborarea planului de afaceri;
8% - alte consultaţii, inclusiv juridică;
Cei mai mulţi respondenţi, şi anume 43,0% au menţionat că au nevoie de
consultanţă contabilă, faptul dat este şi explicabil, deoarece succesul afacerii în mare
măsură depinde de corectitudinea evidenţei contabile, o greşeală contabilă poate avea
urmări negative pentru afacere.
Tabelul 2.5 Clasamentul problemelor în micul business la momentul
iniţierii afacerii şi în prezent
Cota Cota
Clasa- respondenţil respondenţilo
Clasa-
mentul la or care au r care au
mentul Problema
momentu notat-o cu 3 notat-o cu 3
prezent
l iniţierii puncte la puncte în
iniţiere, % prezent, %
1 2 3 4 5
1 1 Impozite mari 61,8 67,5
2 2 Insuficienţa resurselor 61,0 56,1
financiare
3 3 Birocraţia organelor de 52,8 51,2
stat
4 3 Legislaţia imperfectă 50,4 51,2
5 4 Problemele în obţinerea 39,0 39,8
creditelor
6 5 Securitatea şi protecţia 30,1 26,0
personală
7 6 Achitările întârziate 26,0 27,6
8 7 Problemele legate de 17,9 17,9
realizarea producţiei
1 2 3 4 5
8 8 Problema închirierii 17,9 13,8
spaţiilor
9 9 Lipsa materiei prime 8,9 7,3
necesare
 10 10 Lipsa experienţei în 4,9 4,9
producţie
11 11 Lipsa experienţei în 4,1 2,4
conducere

2.2.3 Sursele de finanţare a micului business.

Scopul secţiunii date constă în analiza detaliată a principalelor surse de
finanţare a micului business, precum şi determinarea problemelor ce apar la
finanţare. Conform rezultatelor obţinute, principala sursă de finanţare constituie
capitalul propriu.
o 63,3% din respondenţi au iniţiat afacerea bazându-se pe economiile personale
şi ale familiei;
o 8,2% au folosit pe lângă sursele proprii alte surse: credite de la parteneri şi
credite bancare.
Din motivul că resursele personale sunt limitate, întreprinzătorii încearcă să
atragă surse externe de finanţare a afacerii. Cea mai răspândită sursă de finanţare
externă — creditarea de către parteneri. 14,6% din respondenţi au recurs la ea în
momentul iniţierii afacerii şi 6,3% o practică în prezent. De regulă, creditele de la
parteneri sunt acordate pe o cale semilegală, prin încheierea unor contracte de
colaborare sau cel mai des, prin transmiterea banilor direct fără vreo evidenţă în
documentele financiar - contabile. Creditele oferite de băncile comerciale reprezintă
a treia sursă financiară de bază a întreprinderii mici. Astfel, 13% din respondenţi la
iniţierea afacerii şi 10% în prezent beneficiază de ele.
Numărul redus al persoanelor ce au obţinut vreun credit bancar nu înseamnă că
întreprinzătorii nu sunt interesaţi în sursa dată de finanţare. 55% din respondenţi au
menţionat că s-au adresat cel puţin o dată la bancă, privind obţinerea creditului, însă
numai două cincimi din ei au reuşit să-1 obţină, ceilalţi ori au retras cererea de
creditare din cauza condiţiilor înaintate de bancă şi a costului înalt al creditului ori 1-
au refuzat, deoarece nu corespundeau cerinţelor băncii.
 Pentru a cunoaşte cauzele neobţinerii creditelor, conform opiniei
întreprizătorilor, respondenţilor li s-a pus întrebarea: de ce n-aţi obţinut credite
bancare? Şi au fost enumerate 5 posibile dificultăţi ce au putut fi întâmpinate în
procesul negocierii.

Clasificarea dificultăţilor în obţinerea creditelor bancare

Dificultatea Clasamentul
Dobânzi mari l
Asigurarea gajului 2
Complexitatea procesului de solicitare a 3
creditului
Discriminarea în acordarea creditelor 4
Elaborarea planului de afaceri 5

Dificultatea de bază în obţinerea creditului este costul ridicat al acestuia,

40% din întreprinzătorii ce au solicitat creditul bancar au menţionat acest fapt.
Majoritatea au menţionat că creditul obţinut a fost oferit pe o perioadă scurtă.
- 32% din respondenţi au obţinut credit pe o perioadă până la 6
luni;
- 46% au obţinut credit până la un an;
- numai 7% - pe 2 ani.
Dobînda bancară constituind în jurul la 30-40% anual.
A doua dificultate considerabilă în obţinerea creditului bancar, constă în
imposibilitatea ÎMM - în asigurarea creditului. 25% din respondenţi au menţionat
acest fapt.
Altă problemă importantă este complexitatea procesului de solicitare a
creditului, 9% din respondenţi au menţionat că faptul în cauză nu le-a permis să
obţină creditul necesar, în ce priveşte discriminarea din partea băncilor în
acordarea creditelor, numai 3% din respondenţi au menţionat-o. 23% din
respondenţi consideră, că neacordarea creditului este legată de o combinare a
factorilor enumeraţi anterior.
Nimeni n-a menţionat în şirul dificultăţilor, elaborarea planului de afaceri,
deoarece întreprinzătorii în caz de necesitate pot apela la serviciile centrelor de
business specializate în elaborarea lor.
2.2.4 Relaţiile cu organele de stat
Analiza rezultatelor cercetării denotă că măsurile întreprinse de
instituţiile de stat în vederea susţinerii micului business sunt neeficiente. La
întrebarea: aţi simţit vreo susţinere din partea instituţiilor de stat şi
administrative? 74% din respondenţi au răspuns negativ, 16,2% au menţionat o
susţinere neesenţială şi numai 9,8% au confirmat acest ajutor.

Fig. 2.4 Opinia întreprinzătorilor privind ajutorul oferit de stat

Rezultatele date sunt departe de a fi îmbucurătoare. Cu toate că există Legea
privind susţinerea şi protecţia micului business care prevede acordarea unor
facilităţi acestei categorii de întreprinderi, cele mai bune intenţii au rămas la nivel
teoretic, iar întreprinzătorii nu numai că nu au simţit o susţinere din partea
statului, dar văd în politica promovată de el un obstacol în dezvoltarea lor.
Întreprinzătorii au fost întrebaţi şi dacă în activitatea sa s-au întâlnit cu aşa
fenomen ca darea mitei reprezentanţilor instituţiilor publice, pentru rezolvarea
pozitivă a problemei sale. Rezultatele obţinute sunt alarmante. Doi din trei
întreprinzători au plătit mită, indiferent de localitatea în care este amplasată
întreprinderea, care-i dimensiunea ei sau cifra de afaceri (mai frecvent dau mită
proprietarii întreprinderii individuale, fiind urmaţi de S.A. şi S.R.L.). Considerăm
că aceasta se explică prin faptul că pentru întreprinderea individuală şi S.A.
sistemul de taxe şi reglementări este mai complicat, în comparaţie cu S.R.L., iar
neclaritatea drepturilor duce cu sine şi frecvenţa ocaziilor de mituire.
Pentru a înfrunta dificultăţile existente, a voluntarismului din partea
statului şi a deveni o forţă reală de care ar ţine cont instituţiile statului, micul
business ar trebui să depăşească izolarea la nivel de întreprinzător, care este
numai în defavoarea lui. Deoarece numai unindu-şi eforturile, micul business
poate să-şi protejeze şi promoveze interesele sale vitale. De aceea, în cadrul
anchetei respondenţilor li s-a propus să răspundă la următoarele întrebări: sunteţi
membru ai vreunei asociaţii de întreprinzători? Şi ce părere aveţi despre
necesitatea acestor asociaţii?
Conform sondajului membrii diferitelor asociaţii şi organizaţii sunt un
număr foarte redus de întreprinzători. Numai 4,1% din respondenţi au menţionat
acest fapt. Majoritatea întreprinderilor activează independent fără sprijinul şi
susţinerea unei asociaţii, aceasta ne demonstrează faptul că întreprinzătorii nu
prea văd vreun sens în asociaţii, căutând să se descurce numai pe cont propriu,
folosind relaţiile personale, precum şi alte modalităţi de promovare a interesului
său particular. Chiar şi din acei respondenţi, care sunt membri ai vreunei asociaţii
de întreprinzători, numai 60% consideră că ele sunt necesare, 40% fiind de
părerea că deţin un rol minor. Din persoanele membri ai vreunei asociaţii nici una
nu-i de părerea că acestea sunt utile, iar din cei ce nu fac parte din nici o
asociaţie — doar numai 7,6% consideră astfel, 33% din numărul total al
respondenţilor apreciază asociaţiile ca necesare. În discuţii, majoritatea
întreprinzătorilor au menţionat că rolul de bază al asociaţiei îl văd în
reprezentarea şi susţinerea intereselor membrilor săi în relaţiile cu instituţiile de
stat, alte organizaţii şi instituţii naţionale şi internaţionale, precum şi oferirea
unui ajutor în obţinerea resurselor financiare, găsirea unor noi parteneri, noi pieţe
de desfacere, oferirea unor consultaţii şi informaţii economice etc. Totuşi
majoritatea au remarcat că dacă asociaţiile existente, precum şi cele noi create nu-
şi vor schimba strategia de lucru cu membrii săi şi nu le vor acorda un sprijin
real, acestea n-au nici o perspectivă. 47,2% din numărul total al respondenţilor
nu ştiu despre ele. Considerăm că de acest fapt ar trebui să ţină cont asociaţiile
existente: Camera de Comerţ şi Industrie, Uniunea întreprinzătorilor şi
arendaşilor, cluburile antreprenorilor etc., deoarece, pe de o parte, există asociaţia,
şi, pe de alta, întreprinzătorul care rămâne singur cu problemele sale.
2.2.5 Propunerile întreprinzătorului privind îmbunătăţirea situaţiei
micului business
Un mare număr de opinii şi sugestii au fost exprimate de respondenţi ca
răspuns la întrebarea: ce măsuri ar trebui luate din partea organelor de stat pentru
îmbunătăţirea situaţiei întreprinderilor particulare? Acestea fiind sistematizate în
următoarele categorii:
1. Perfecţionarea sistemului fiscal;
2. Politica economică;
3. Problemele financiare.
Perfecţionarea sistemului fiscal. Există o părere unanimă a
întreprinzătorilor privind sistemul fiscal aplicat de către stat. Majoritatea din cei
chestionaţi propun o reducere şi/ sau o scutire totală sau parţială de la plata
impozitelor, atât pentru întreprinderile nou create, cât şi pentru cele din domeniul
productiv. In opinia lor, impozitele existente nu numai că nu stimulează
dezvoltarea micului business, dar face nerentabilă creşterea lui. în ce priveşte
mărimea impozitelor, aici opiniile respondenţilor diferă:
- 10,6% din respondenţi propun ca presiunea fiscală să fie egală cu 30%;
- 24,3% ar dori ca impozitele să nu depăşească cota de 10-28%;
- 4,4% consideră că mărimea optimă ar fi de la 1% până la 5%.
- 3,3% s-au pronunţat pentru scutirea totală pe o perioadă de l an de la plata
tuturor impozitelor, cu excepţia alocaţiei în fondul social;
- 8,1% au propus reducerea de 2-3 ori a cotei impozitelor actuale;
- 48,8% neoferind nici o variantă.
Unii respondenţi au propus achitarea de către microîntreprinderi a unui impozit
anual fix, sub formă de licenţă.
Politica economică - referitor la politica economică respondenţii au solicitat:
 Perfecţionarea sistemului legislativ. Respondenţii consideră că cadrul
legal
existent nu reflectă încă toate regulile de bază necesare în desfăşurarea normală
a activităţii micului business. Iar legile deja existente sunt complicate, ca rezultat
fiind interpretate de organele administrative în diferite moduri, şi nu în
interesul întreprinzătorului. De asemenea unele se contrazic reciproc, iar desele
modificări şi completări ale legislaţiei fac imposibilă cunoaşterea lor de mulţi mici
întreprinzători, creându-le probleme. Respondenţii solicită o informare
legislativă mai bine organizată, completă şi la timp.
 Tratarea egală a micului business şi neamestecul în activitatea lui. Deşi legal
a
fost declarată egalitatea în drepturi a tuturor agenţilor economici, indiferent de
forma de proprietate, statutul juridic sau mărime, microîntreprinderile precum
şi micile întreprinderi simt o discriminare din partea organelor puterii de stat.
Multor întreprinderi mari de stat le-au fost iertate marile datorii faţă de buget, ele
primesc comenzi avantajoase etc., pe când dacă greşeala apare din partea vreunei
întreprinderi mici sau micro- justiţia e la paza intereselor statului.
 Elaborarea unor programe viabile de susţinere a micului business - până în
prezent reprezentanţii micului business n-au o astfel de susţinere ci dimpotrivă. Unii
din respondenţi cer nu ajutor, ci ar dori ca statul determinând regulile jocului
economic să le respecte şi să nu le schimbe după bunul plac al vreunui birocrat.
 Simplificarea sistemului de licenţiere şi reducerea numărului de aprobări
necesare pentru demararea şi desfăşurarea afacerii, acestea ar reduce esenţial numărul
ocaziilor de mituire şi ar uşura activitatea întreprinzătorilor.
 Asigurarea consultativă şi informativă gratuită sau la un preţ rezonabil din
partea statului. Din motivul că majoritatea actualilor întreprinzători au venit în
business din diferite domenii îndepărtate de economie, chiar şi cei ce au absolvit
atunci când economia de piaţă era o caracteristică a capitalismului, este necesară
organizarea unor cursuri de instruire în domeniul economic. Respondenţii recunosc
că e mult mai bine să înveţi din experienţa altor persoane, decât din propriile greşeli.
Referitor la soluţionarea problemelor financiare respondenţii propun:
Accesul mai uşor al micului business la sursele de finanţare, prin
micşorarea ratei dobânzii până la 10%, crearea unui fond de garanţii, extinderea
perioadei de garanţie pentru creditele acordate şi oferirea creditelor pe o perioadă mai
mare - de la 3 ani în sus, deoarece pentru întreprinderile ce-şi propun producţia,
termenul până la 3 ani este nereal.