Strigoiul

de Vasile Alecsandri
                        În prăpastia cea mare,

                        Unde vântul cu turbare

                        Suflă trist, înfricoşat,

                        Vezi o cruce dărâmată

                        Ce de vânt e clătinată,

                        Clătinată ne-ncetat?

                        Împrejur iarba nu creşte

                        Şi pe dânsa nu-şi opreşte

                        Nici o pasăre-al ei zbor;

                        Că sub dânsa-n orice vreme

                        Cu durere jalnic geme,

                        Geme-un glas îngrozitor.

                        Când e noapte fără stele,

                        Mii de flăcări albăstrele

                        Se văd tainic fluturând,

                        Şi prin ele crunt deodată

                        O fantasmă se arată,

                        Se arată blestemând.

                        Călător nenorocite,

                        Fugi de-acele căi pocite

                        De ţi-e calul de bun soi,

                        Că-n mormântul fără pace

                        Şi sub cruce-acolo zace,

                        Zace singur un strigoi!

                        *
 

                        Într-o noapte-ntunecată

                        Dulce şoaptă-namorată

                        Prin văzduh încet zbura.

                        Două umbre sta în vale,

                        Ce, cuprinse-n dulce jale,

                        Amor veşnic îşi jura.

                        Iar pe-o culme-n depărtare

                        Se vedea mişcând la zare

                        Un cal alb, copil de vânt;

                        Coamele-i erau zburlite,

                        Ş-a lui sprintene copite

                        Săpau urme pe pământ.

                        Nu te duce, nu, bădiţă!

                        (Zicea blânda copiliţă

                        Cu ochi plânşi, cu glas pătruns)

                        Ah! te jur pe sfânta cruce!

                        Stai cu mine, nu te duce…

                        Dar voinicul n-a răspuns;

                        Ci, strângând-o cu-nfocare,

                        După-o dulce sărutare,

                        Repede s-a depărtat

                        Şi, sărind cu veselie

                        Pe-al său cal de voinicie,

                        În văzduh s-a afundat.

                        *
 

                        Cine-aleargă pe câmpie

                        Ca un duh de vijelie

                        Într-al nopţii negru sân?

                        Cine fuge, cine trece

                        Pe la ceasul doisprezece?

                        Un cal alb, cu-al său stăpân!

                        Vântul bate, vâjâieşte,

                        Falnic calul se izbeşte,

                        De se-ntrec ca doi voinici.

                        Dar prin neguri iată, iată

                        Că lucesc pe câmp deodată

                        Mii de focurele mici.

                        Ele zbor, se depărtează.

                        Zboară calul, le urmează,

                        Păşind iute către mal.

                        Stai, opreşte! de pe stâncă,

                        În prăpastia adâncă

                        Au picat stăpân şi cal!

                        Şi de-atunci în fund s-aude

                        Gemete, blesteme crude

                        Care trec pe-al nopţii vânt.

                        Şi de-atunci ades s-arată

                        O fantasmă-nfricoşată

                        Care iese din mormânt!