Părţile in procesul civil

Noţiuni, particularităţi şi semnificaţia juridică a părţilor în procesul civil

Legislaţia procesuală foloseşte adeseori noţiunile de “parte”, “reclamant” şi “pârât”, fără a le preciza
conţinutul. În concepţia legiuitorului stabilirea conţinutului noţiunii de parte revine literaturii de specialitate şi
jurisprudenţei. O atare concepţie s-a regăsit atît în legislaţiile procesuale adoptate în secolul trecut, cît şi în unele
legislative recente.
Determinarea conţinutului noţiunii de parte prezintă un interes teoretic şi practic evident. Cunoaşterea
acestui concept prezintă interes pentru determinarea drepturilor şi obligaţiilor participanţilor la proces, deoarece
unele drepturi şi obligaţii sunt prevăzute de lege anume pentru părţi şi hotărîrea judecătorească va produce efecte
numai faţă de persoanele ce au participat la activitatea juridică în calitate de părţi.1
Înţelegerea corectă a noţiunii de părţi şi starea lor juridică, şi de asemenea rezolvarea corectă a tuturor
întrebărilor legate de participarea părţilor în procesul civil, constituie una din premisele soluţionării cu succes a
problemelor puse în faţă judecăţii la îndeplinirea justiţiei.2
Conceptul de parte prezintă importanţă şi în soluţionarea unor excepţii de procedură, cum sunt: „excepţia
lipsei de calitate, excepţia puterii lucrului judecat.” Or, soluţionarea unor atare excepţii implică cunoaşterea exactă a
noţiunii de parte.3
Literatura de specialitate nu este unanimă în ceea ce priveşte definirea conceptului de parte în procesul
civil. Astfel, unii savanţi prin noţiunea de parte au subînţeles „interesele contrarii ale persoanelor între care s-a ivit
litigiul. Conform acestei concepţii, devin părţi în procesul civil persoanele, care exprimă interese contrare, adică cel
puţin una dintre ele pretinde că are de realizat un drept împotriva celeilalte sau celorlalte, care au nesocotit acest
drept”.
Într-o opinie diferită s-a remarcat că „interesele contrare” nu se pot afirma fără o bază de drept material
care să le justifice pe plan procesual. 4 Aceasta înseamnă că pentru determinarea conceptului de parte trebuie să avem
în vedere şi existenţa raportului juridic de drept material dedus în judecată. Prin urmare, într-o atare concepţie
calitatea de reclamant sau de pârât revine doar subiecţilor raportului juridic de drept material. Această teză a fost
reafirmată de profesorul universitar dr. V.M. Ciobanu.5
Noţiunea de parte are un caracter complex şi este folosită în accepţiuni diferite. Ea trebuie cercetată în
perspectivă a două accepţiuni: una materială şi alta de natură procesuală. Prima are canotaţii evidente care ţin de
resortul dreptului substanţial. Într-adevăr în procesul civil părţile litigante sunt în mod firesc şi subiectele ale
raportului juridic dedus judecăţii. Prin urmare, numai într-o atare accepţiune se poate afirma că au calitatea de părţi
în procesul civil titularii drepturilor şi obligaţiilor ce formează conţinutul raportului juridic de drept substanţial. În
această accepţiune conceptul de parte este folosit frecvent în dreptul civil, dreptul comercial, dreptul muncii etc. 6
Părţile sunt subiecţii obligatori la procesul civil, fără care este imposibil procesul civil.
Părţile în procesul civil sunt persoanele care participă în nume propriu la apărarea drepturilor şi intereselor
personale avînd interes material şi procesual.

1
I.Leş, Dreptul procesual civil, Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p.51.
2
М.А Викут, Стороны – основные лица искового производства, Саратов, 1968, стр.3.
3
I.Dorfman, Drept procesual civil, Chişinău, 2003, p.45.
4
D.Radu, Acţiunea procesului civil. Editura Junimea, Iaşi, 1974, p. 34
5
V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, V. I, Iaşi, 1996, p.291.
6
I. Leş, op.cit., 2002, p.51
 Altfel spus, părţile sunt subiecţi ai raportului material litigios. Litigiul de drept dintre părţi se soluţionează
de importanţa de judecată cu garanţii juridice maxime de exprimare justă.7
Obiect al activităţii instanţei de judecată serveşte raportul juridic material litigios. Acest raport
demonstrează existenţa componenţei subiecţilor în cauză concretă pe litigiul în care obligatoriu acţionează două
părţi între care obligatoriu acţionează două părţi între care a apărut un litigiu de drept.8
Persoana care solicită protecţia instanţei pentru apărarea unui drept sau interes legitim poartă denumirea de
reclamant. De regulă, persoana cointeresată se adresează în instanţă de judecată desinestătător în legătură cu
apărarea dreptului său încălcat sau contestat ( art. 5, p.3 C.P.C. ) . Din numele său în instanţă se poate adresa şi
reprezentantul ei legal ce are împuternicirile corespunzătoare ( art. 47, 48, 49, C.P.C.) . Dar, conform legislaţiei
acţiunea civilă poate fi intentată şi de către procuror, organele administraţiei de stat, sindicatelor şi a altor organizaţii
obşteşti
( art. 5, p.5 C.P.C.) . Indiferent de faptul , de către cine este intentat procesul civil , reclamant este persoana în
interesul căruia se intentează acţiunea civilă
( art. 34, C. P. C. ) .
Persoana chemată să răspundă pentru pretinsa încălcare a dreptului se numeşte pîrît.
Acesta din urmă accepţiune este singura importanţă în domeniul supus atenţiei noastre. Într-adevăr, aşa
cum foarte sugestiv, remarca prof. univ. dr. Graţian Porumb: „pentru a determina cine este reclamant li cine este
pârât, nu trebuie cercetat fondul dreptului, ci numai aspectul procesual”. 9 „Problema dacă între părţi există într-
adevăr un raport juridic civil litigios sau dacă a fost sau nu încălcat ori contestat un drept al reclamantului de către
pârât, urmează a se stabili de instanţă, prin hotărîre judecătorească. Chiar dacă prin hotărîre judecătorească se
constată lipsa dreptului afirmat, persoanele participante în procesul civil, în rolurile amintite, îşi păstrează calitatea
de părţi ace acelui proces, care în realitate a existat.” 10
Această concepţie este majoritară în prezent şi în doctrina italiană. Astfel, de pildă, cunoscutul procedurist
italian Piero Calamandrei remarcă distincţia netă dintre raportul de drept substanţial, care este considerat de către
judecător ca „obiect al judecăţii” şi dreptul procesual, aceasta din urmă fiind o „normă de conduită pentru toţi
subiecţii procesului.”11
Prin urmare, raporturile procesuale se pot stabili şi realiza independent de existenţa vreunui raport de drept
substanţial.
Determinînd metoda intentării unei acţiuni civile în judecată art.7 C.P.C. 12 precede, că instanţa
judecătorească intentează procesul civil:
1. La cererea persoanei care revendică apărarea unui drept al său încălcat sau contestat, libertăţii ori a unui interes
legitim.
2. În cazurile prevăzute de prezentul cod şi de alte legi, procesul civil poate fi intentat în numele persoanelor
împuternicite de lege să apere drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale unui număr nelimitat de persoane,
interesele statului şi ale societăţii.
3. La intentarea proceselor de judecare a litigiilor de drept în acţiuni civile (procedura contencioasă), se depune
cerere de chemare în judecată, iar în cauzele necontencioase (procedura specială şi procedura în ordonanţă), se
depune cerere.
7
М.П. Треушников, Гражданский процесс, 2002, стр.101.
8
I. Dorfman, op.cit., 2003, p.45
9
G. Porumb, Drept procesual civil român. Bucureşti, 1966, p.125.
10
dr. I. Leş, op. cit , 2002, p. 55
11
I. Leş, op. cit. , 2002, p.57
12
Cod de procedură civilă al Republicii Moldova din 30 mai 2003, intrat în vigoare la 12 iunie 2003.
 În cazurile prevăzute de prezentul Cod şi alte legi, procesul poate fi intentat de către persoanele împuternicite de
lege să apere drepturile şi interesele unei alte persoane sau unui număr nelimitat de persoane, cît şi în
interesele statului şi ale societăţii. Deci, persoanele împuternicite intentează procese în numele propriu, însă în
interesele altor persoane.

În forma cea mai simplă procesul civil presupune participarea a cel puţin trei părţi: instanţa, o persoană care
formulează pretenţii şi una care se apără. Rolul părţilor în cadrul procedurii judiciare este deosebit de important
întrucît în jurul lor gravitează întreaga activitate de soluţionare a unui litigiu.
Aceeaşi constatare se poate face şi în legătură cu părţile principale: reclamantul şi pârâtul. Această realitate
poate fi exprimată foarte sugestiv în adagiul, potrivit căruia: „dacă procesul este necesar părţilor, părţile sunt
deopotrivă necesare procesului”.
Părţile, ca orice persoane, ce participă la acţiune, sunt cointeresaţi în rezultatul său din punct de vedere
juridic. O trăsătură caracteristică a acţiunii civile este prezenţa a două părţi cu interese juridice opuse, între care este
prezent un litigiu de drept civil.
Interesul juridic a părţilor se manifestă sub două aspecte. Fiecare parte are în proces două aspecte. Fiecare
parte are în proces un interes material-legislativ, bazat pe drept juridic civil, subiectul adevărat sau presupus al
căruia sunt părţile. (Spre exemplu, reclamantul este cointeresat la primirea de la pârât un anumit obiect, iar pârâtul
este cointeresat la primirea de la pârât un anumit obiect, iar pârâtul este cointeresat la reţinerea acestui lucru la sine).
Interes material-legislativ este primit de înţeles aşteptarea acordării apărării judecătoreşti a dreptului
încălcat (contestat) şi întărirea, în aşa mod, a statutului legislativ a persoanei interesate ce a participat în proces. De
interesul material-legislativ a părţilor la sfîrşitul procesului se determină interesul lor procesual. Interesul procesul a
părţilor constă în aceea că, fiecare dintre părţi aşteaptă de la judecată parvenirea unei concluzii cu un anumit
conţinut. Cînd merge vorba despre interesul părţilor faţă de proces este greu de delimitat interesul material-legislativ
şi interesul procesual, deoarece, după esenţă, pentru părţi el este unic. Dar a identifica interesul material legislativ şi
interesul procesual în timpul procesului nu se poate.13
Structura procesului civil şi principiile ce stau la temelia realizării actului de justiţie determină însăşi
poziţia părţilor în procesul civil. Între aceste principii contradictorialitatea şi dreptul la apărare sunt elementele
esenţiale ale activităţii judiciare. O atare realitate determină şi poziţia esenţialmente contradictorie a părţilor în
procesul civil. Totuşi observăm, că în materie civilă părţile se află într-o poziţie de egalitate juridică, ele sunt tratate
tot timpul de către instanţă ca părţi aflate pe un picior de egalitate.
Dar totuşi, poziţia părţilor principale – reclamantul şi pârâtul – prezintă multiple particularităţi în procesul
civil. În primul rînd, de constatat rolul deosebit al reclamantului, în sensul, că el determină, în principiu, calitatea
părţilor în proces. Reclamantul este singurul, care poate aprecia împotriva cui se declanşează acţiunea. Situaţia
pârâtului este cu totul diferită sub unele aspecte. În primul rînd, el nu-şi poate alege calitatea, aceasta-i este impusă
de către reclamant sau rezultă dintr-o circumstanţă a legii.
În al doilea rînd, pârâtul nu este obligat la o poziţie absolut pasivă. El poate părăsi o poziţie pur pasivă,
determinând un „atac” chiar eficient împotriva reclamantului, sens în care poate formula o acţiune reconvenţională.
Desigur cadrul procesual iniţial poate fi amplificat prin atragerea în proces a unor terţe persoane. 14
Din cele expuse mai sus se poate de concluzionat că:
- părţile sunt subiecţii obligatori la procesul civil, fără care este imposibil acest proces;
13
М.А. Викут, op. cit. , 1968, стр.6.
14
I. Leş, op.cit., 2002, p.116.
 - părţile procesului civil sunt reclamantul şi pârâtul, fiecare parte în proces avînd interesul său material-
legislativ;
- reclamatul determină calitatea părţilor în proces. Pârâtului, calitatea sa îi este impusă de către
reclamant sau aceasta rezultă dintr-o circumstanţă a legii.

Condiţiile pentru a fi parte în procesul civil

În literatura de specialitate cu există un consens cu privire la condiţiile necesare pentru ca o persoană să

dobândească calitatea de parte în procesul civil. Unii autori 15 consideră că o persoană poate deveni parte în procesul
civil doar dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: capacitatea procesuală, calitatea procesuală, afirmarea unui
drept şi justificarea unui interes. Într-o altă opinie sunt enunţate doar condiţiile privitoare la capacitatea, calitatea şi
interes.16 Această diversitate de soluţii se datorează îndeosebi faptului că legislaţia noastră procesuală se referă în
mod expres la o singură condiţie, aceea a capacităţii procesuale de folosinţă.
Astăzi, se consideră, că o persoană fizică sau juridică poate deveni parte în procesul civil, dacă îndeplineşte
unele condiţii privitoare la : capacitatea procesuală de folosinţă, calitatea procesuală şi la justificarea unui interes.
Afirmarea unui drept constituie, doar o condiţie pentru exercitarea acţiunii civile.
Să cercetăm în continuare aceste condiţii.
Capacitatea procesuală este aptitudinea persoanelor de a deveni părţi în procesul civil. Ea se analizează sub
două aspecte :
- capacitatea de folosinţă;
- capacitatea de exerciţiu.

a) Capacitatea procesuală de folosinţă

În procesul civil poate fi parte doar persoana capabilă de a avea drepturi şi obligaţii procesuale, adică
numai persoana care se bucură de capacitatea procesuală de folosinţă.
Capacitatea procesuală de folosinţă reprezintă o transpunere pe plan procesual a capacităţii de folosinţă a
drepturilor civile şi constituie una din condiţiile cerute de lege pentru ca o persoană să aibă legitimare procesuală. 17
Capacitatea de folosinţă este recunoscută în mod nediscriminatoriu tuturor persoanelor fizice. Ea este o
însuşire esenţială şi inerentă persoanei fizice, ce se dobândeşte odată cu naşterea şi încetează la moartea acesteia sau
la data morţii stabilită printr-o hotărîre judecătorească irevocabilă (art.18, p.2, C.C.)18
În art.57, C.P.C. Capacitatea de folosinţă este definită privitor la persoanele fizice şi juridice ca fiind
„capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii”.
Din cele expuse mai sus rezultă că, capacitatea procesuală de folosinţă este aptitudinea generală şi abstractă
a persoanelor fizice de a avea, în principiu, orice drepturi şi obligaţii de natură procesuală – fiind, din acest motiv,
mai restrânsă decît cea civilă, iar cît priveşte persoanele juridice, acele drepturi şi obligaţii necesare în vederea
realizării scopului – potrivit principiului specialităţii – precizat, în condiţiile legii prin actul de înfiinţare, autorizare
sau constituire.

15
S. Stoenescu, S. Zilberstein Dreptul procesual civil. Teoria generală., p.279.
16
A. Hilseniad. Dreptul civil în R.P.R. Editura Ştiinţa Bucureşti, 1957, p.70-80.
17
Ioan Leş. Comentariile Codului de procedură civilă. V-I , LL Beck, 2004, p.136.
18
Codul Civil, Legea Republicii Moldova nr. 1107-XV din 06.06.2002, MO al RM nr. 82-86/661 din 22.06.2002.
 Atunci cînd capacitatea civilă de folosinţă este îngrădită, evident că aceasta va afecta şi capacitatea
procesuală de folosinţă (de exemplu, degradarea civilă, implică şi unele incapacităţi procesuale). Totdeauna, însă
incapacitatea specială şi parţială, ea operând în cazurile, în limitele şi în condiţiile special prevăzute de lege, fie sub
titlul unei sancţiuni, fie în scopul ocrotirii persoanei, a terţilor sau pentru apărarea ordinii de drept. (art.24, C.C.).
Lipsa capacităţii procesuale de folosinţă atrage nulitatea absolută a actului procedural făcut în asemenea
condiţii. Cererea introdusă de o persoană care nu are capacitatea procesuală de folosinţă va fi respinsă, pentru acest
motiv.19
În privinţa persoanelor juridice, capacitatea de folosinţă este determinată de finalitatea pentru care au fost
autorizate să fiinţeze.
Capacitatea procesuală de folosinţă este însă în toate cazurile mai redusă decât cea civilă, ea fiind
circumstanţiată numai la drepturile şi obligaţiile procesuale ale unei persoane.
Codul de procedură civilă nu prevede în mod expres sancţiunea lipsei capacităţii procesuale de folosinţă.
Sancţiunea lipsei capacităţii procesuale de a fi parte în procesul civil nu poate fi decât respingerea acţiunii, întrucât
persoana în cauză nu are folosinţă unui drept.

b) Capacitatea procesuală de exerciţiu.

Activitatea juridică nu poate fi întreţinută de persoane care nu se bucură de capacitate de exerciţiu.
Capacitatea de exerciţiu se întemeiază pe capacitatea de folosinţă fiind recunoscută tuturor persoanelor
fizice care posedă o anumită maturitate, spre a-şi da seama de semnificaţia şi consecinţele actelor pe care le încheie
participând la viaţa juridică. Astfel, conform art.58, p.2, C.P.C. „Actele de procedură efectuate de persoanele care nu
au capacitate de exerciţiu al drepturilor procedurale civile sînt anulabile”.
Capacitatea procesuală de exerciţiu reprezintă numai o formă de manifestare a capacităţii civile, respectiv
într-un domeniu specific, acela al procesului civil.
În literatura juridică capacitatea procesuală de exerciţiu a fost definită ca fiind „aptitudinea unei persoane
care are folosinţa unui drept, de a şi-l putea apăra în proces, personal sau prin mandatari aleşi.” 20 În prezent, în
sistemul nostru procesual înfăţişarea părţilor în procesul civil nu este obligatorie, ele putând fi reprezentate în tot
cursul litigiului.
Persoanele care nu se bucură de capacitate deplină de exerciţiu pot participa la activitatea judiciară numai
pe calea reprezentării, asistării sau a autorizării.
Pe calea reprezentării participă la activitatea judiciară persoanele lipsite total de capacitate de exerciţiu,
adică minorii sub 14 ani, precum şi persoanele puse sub interdicţie. În cazul minorilor funcţionează reprezentarea
legală în conformitate cu dispoziţiile Codului familiei şi Codului Civil. Astfel, potrivit art. 22, C.C. al Republicii
Moldova minorii sunt reprezentaţi prin părinţii lor, adoptatori şi tutore. Persoana pusă sub interdicţie va fi
reprezentată de tutorele desemnat de autoritatea competentă. Pînă la soluţionarea cererii de punere sub interdicţie,
conform procedurii prevăzute la lege, autoritatea tutelară poate numi un curator pentru reprezentarea persoanei
incapabile.
În privinţa persoanelor juridice art. 61, p.1, C.C. al Republicii Moldova dispune că „persoana juridică îşi
exercită drepturile şi îşi execută obligaţiile prin administrator”, iar actele juridice făcute de organele persoanei
juridice, sunt actele persoanei juridice însăşi. Modul de înfiinţare a diferitelor categorii de persoane juridice este
prevăzut de lege.

19
Ion Deleanu, Procedura civilă. Iaşi, Editura Chemarea, 1994, p.83-84.
20
Gr. Porumb, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat. Vol.I, p.136.
 Capacitatea procesuală de exerciţiu este limitată în funcţie de principiul specialităţii persoanelor juridice. În
mod obişnuit persoanele juridice sunt reprezentate în faţa organelor jurisdicţionale prin jurisconsulţi.
În dreptul nostru, minorul care a împlinit vîrsta de 14 ani se bucură de capacitatea de exerciţiu restrânsă.
Potrivit art. 22, C.C. al Republicii Moldova „minorul care a împlinit vîrsta de paisprezece ani are capacitate de
exerciţiu restrînsă”, iar „actele juridice pentru şi în numele minorului pînă la împlinirea vîrstei de 14 ani, pot fi
încheiate doar de părinţi, adoptatori sau tutore, în condiţiile prevăzute de lege” art.22, p.1, C.C. al Republicii
Moldova.
Minorul avînd capacitate de exerciţiu restrânsă poate dobândi calitatea de parte şi poate îndeplini acte
specifice activităţii judiciare. Activitatea procesuală are însă un caracter complex, întrucît presupune realizarea unor
acte succesive, începînd de la promovarea acţiunii civile şi pînă la desfăşurarea executării silite. Tocmai de aceea, în
literatura juridică s-a ridicat problema de a cunoaşte dacă în cazul minorului avînd capacitate de exerciţiu restrânsă
este suficientă doar încuviinţarea dată la intentarea acţiunii ori dacă mai este necesară la asistarea minorului de către
ocrotitorii săi legali.
Într-o primă opinie s-a considerat că minorul avînd capacitate de exerciţiu restrânsă va trebui ca, pe lîngă
încuviinţarea prealabilă, dată pentru introducerea acţiunii, să fie asistat în tot cursul procesului de către ocrotitorii săi
legali.
Aceasta înseamnă că în procesul civil minorul care a împlinit vîrsta de 14 ani trebuie asistat de către
ocrotitorii săi legali, care vor fi citaţi alături de minor şi vor semna alături de le toate actele adresate instanţei.
Argumentele opiniei sunt deduse din necesitatea realizării unei ocrotiri eficiente a minorului care a împlinit
vîrsta de 14 ani. Prin urmare, minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă face parte din categoria persoanelor
asistate, iar nu a celor autorizate.
Pe de altă parte, în procesul în care minorul are poziţia de pârât instituţia autorizării nici n-ar avea aplicare,
deoarece părintele său tutorele nu pot împiedica judecarea cauzei prin refuzul încuviinţării prealabile.
Există totuşi în sistemul legislaţiei actuale şi unele situaţii în care asistarea minorului nu este necesară. Aşa
este în primul rînd cazul minorului care la împlinirea vârstei de 16 ani încheie un contract de muncă (art.20, p.3,
C.C. al Republicii Moldova). În acest caz, minorul îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte singur obligaţiile ce
decurg din contractul de muncă. Aceasta înseamnă că pe plan procesual minorul va avea posibilitatea de a promova
o acţiune şi de a sta personal în proces, fără a avea nevoie de vre-o încuviinţare prealabilă sau de asistarea sa de
către alte persoane, în litigiile ce izvorăsc din raporturile juridice de muncă. Situaţia este similară în cazul minorului
care se căsătoreşte după împlinirea vârstei de 16 ani. (art.58, p.3, C.P.C. al Republicii Moldova). De data aceasta,
minorul care a împlinit vîrsta de 16 ani dobândeşte prin căsătorie capacitatea deplină de exerciţiu cu toate
consecinţele juridice care decurg de aici.
Analizînd mai detailat acest articol se poate de spus că în art. 58, C.P.C. sînt cîteva inexactităţi. Prima se
referă la alin. 1 al acestui articol, cînd se declară că de capacitatea de exerciţiu a drepturilor procedurale civile
beneficiază persoanele fizice de la vîrsta de 18 ani, precum şi „persoanele juridice”. După cum s-a demonstrat mai
sus, de capacitatea de exerciţiu a drepturilor procedurale se bucură nu numai persoanele juridice, ci şi organizaţiile
ce se constituie fără statut de persoană juridică. A doua inexactitate se conţine în alin. 5 al acestui articol, cînd se
indică că în cazurile prevăzute de lege, în pricinile ce se nasc din raporturi juridice civile, matrimoniale, familiale,
de muncă şi din alte raporturi juridice, „minorii” îşi apără personal în judecată drepturile, libertăţile şi interesele
legitime . După cuvîntul „minorii” e necesar de a include sintagma „între 14 şi 18 ani”, în continuare după text.
Autorizarea vizează acele împrejurări în care reprezentantul sau ocrotitorul legal al unei persoane are
nevoie pentru îndeplinirea anumitor acte de o autorizare specială dată de organul competent.
 O atare autorizare este necesară adeseori pentru îndeplinirea unor acte de dispoziţie, cum ar fi renunţarea la
drept, tranzacţia, ş.a. Cel mai adesea autorizarea este necesară pentru îndeplinirea unor acte de dispoziţie de către
reprezentanţii persoanelor juridice.21
A doua condiţie de exercitare a acţiunii civile vizează calitatea procesuală. Problema esenţială privitoare
la calitatea procesuală este acea a determinării conţinutului şi semnificaţiei acestui concept. Ea constituie şi în
prezent una din instituţiile procesuale cele mai discutate. Este şi firesc, deoarece condiţiile de participare la proces
sunt influenţate în mod considerabil de concepţia pe care o afirmăm cu privire la natura juridică a acţiunii civile.
Mai întâi se impun câteva precizări cu privire la accepţiunile conceptului de calitate.
În vorbirea curentă prin calitate se desemnează ansamblul însuşirilor în virtutea cărora un lucru se
particularizează faţă de celelalte. În limbajul juridic prin calitate se determină poziţia părţilor într-un raport juridic;
în acest sens vorbim de calitatea de proprietar, uzufructuar, creditor, comodator etc.
Dar care sunt accepţiunile procesuale ale conceptului de calitate ?
Într-o primă accepţiune prin calitate desemnăm modul de participare a părţilor în proces. Astfel, o
persoană poate participa la activitatea judiciară în nume propriu, atunci când acţiunea este promovată de pretinsul
titular al dreptului sau în calitate de reprezentant al altei persoane. Calitatea astfel definită se află în legătură cu
problema modului de reprezentare a părţilor în faţa organelor judiciare.
Într-o altă accepţiune, prin calitate procesuală se înţelege îndreptăţirea unei persoane fizice sau juridice
de a participa la activitatea judiciară. Tocmai aceasta este sensul care interesează aici. Determinarea calităţii
procesuale este denumită în ştiinţa dreptului procesual civil legitimare procesuală (legitimatio ad causam).
Legitimarea procesuală implică determinarea persoanelor fizice sau juridice care au îndreptăţirea de a
participa la activitatea judiciară.
Calitatea procesuală presupune justificarea dreptului sau a obligaţiei unei persoane de a participa ca parte
în procesul civil. În acest sens sugestiv remarcă şi cunoscutul procedurist D. Radu că: „prin noţiunea de calitate
juridică procesuală urmează să înţelegem atât îndreptăţirea unei anumite persoane de a reclama în justiţie, cît şi
22
obligaţia unei alte persoane de a răspunde faţă de pretenţiile ridicate împotriva sa”.
Dint-o asemenea definiţie, conform realităţilor procesuale, rezultă că, legitimarea procesuală poate fi
activă şi pasivă.
Or, aceasta implică tocmai determinarea concretă a persoanei care participă la activitatea juridică ca
reclamant şi pârât. Întrebările esenţiale care decurg de aici sunt: cine trebuie să justifice calitatea procesuală şi în ce
constă o atare justificare?
Sarcina justificării calităţii procesuale active şi pasive aparţine neîndoielnic persoanei care sesizează
instanţa cu o pretenţie, adică reclamantului. În această privinţă literatura de specialitate nu exprimă rezerve. În
schimb, nu există un punct de vedere unitar cu privire la conţinutul conceptului de legitimare procesuală.
Conţinutul calităţii procesuale se raportează la acele împrejurări de fapt sau de drept care conferă unei
persoane posibilitatea de a participa la activitatea judiciară. 23
Justificarea calităţii procesuale active nu presupune cu necesitate existenţa unui drept subiectiv sau astfel
spus a unui raport juridic de drept material.
În mod similar, justificarea calităţii procesuale pasive nu presupune existenţa unei obligaţii incluse în
conţinutul unui raport de drept material.

21
I. Leş, op. cit. , 2001 p.137-140.
22
D.Radu, op. cit, p.173.
23
Ioan Leş, Tratat de drept procesual civil, editura ALL Beck, Bucureşti, 2001, p.80-85.
 Legitimarea procesuală reprezintă o condiţie ce trebuie să fie îndeplinită în obiectul acestuia. Aceasta
înseamnă că pentru a avea legitimare procesuală activă nu trebuie să justificăm existenţa unui drept.
Legitimarea procesuală nu se raportează, cu necesitate, la raportul juridic dedus în judecată, ci la dreptul
de a reclama în justiţie şi la obligaţia de a răspunde faţă de pretenţiile formulate prin actul de investire al instanţei.
Legislaţiile moderne nu mai condiţionează primirea cererii de chemare în judecată, de existenţa dreptului
subiectiv. Existenţa dreptului subiectiv nu poate fi altceva decât o condiţie de admitere în fond a acţiunii.
În concret, legitimarea procesuală se determină după împrejurările de fapt şi de drept prezentate de
reclamant în cuprinsul cererii de chemare în judecată.
Din acest punct de vedere trebuie să facem distincţie între legitimarea procesuală ordinară şi cea
extraordinară.
Justificarea legitimării procesuale prin acele împrejurări de fapt obişnuite pe care reclamantul le expune
în cererea de chemare în judecată şi prin care pretinde nesocotirea unui drept sau interes, poartă denumirea de
legitimare procesuală ordinară.
Într-o asemenea împrejurare, reclamantul va arăta împrejurările de fapt din care rezultă pretinsa încălcare
a dreptului subiectiv, precum şi împrejurările din care rezultă îndreptăţirea de a se îndrepta cu o acţiune împotriva
pârâtului. Faptele indicate de către reclamant în aceste condiţii, sunt doar ipotetice sau simple alegaţii ale
reclamantului, suficiente, însă, pentru a declanşa procedura judiciară.
Legitimarea procesuală este recunoscută în dreptul modern şi unor autorităţi publice, instituţii sau chiar
persoanelor fizice care nu pretind în justiţie proteguirea unui drept propriu. Este vorba de dreptul procurorului,
autorităţilor publice, instituţiilor, organizaţiilor care conform art.71, 73 al Codului de procedură civilă al Republicii
Moldova pot porni procesul civil în nume propriu, dar în interesul altor persoane sau categorii de persoane.
Calitatea procesuală se numeşte în acest caz şi legitimare procesuală extraordinară.
În literatura de specialitate se face referire adeseori şi la posibilitatea transmiterii calităţii procesuale în
cursul activităţii judiciare. Această posibilitate este reală şi ea decurge din facultatea părţilor de a dispune de
drepturile lor. Într-adevăr părţile pot dobândi sau transmite drepturi chiar în cursul procesului şi tocmai în legătură
cu pretenţiile deduse judecăţii. În asemenea împrejurări persoana care dobândeşte drepturi sau care şi-a asumat
obligaţii în legătură cu pretenţiile deduse judecăţii va deveni parte în procesul civil. Ea va avea o poziţie procesuală
corespunzătoare situaţiei nou create, respectiv va dobândi după caz, legitimare procesuală activă sau pasivă 24.
Legitimarea procesuală activă legea acordă în primul rând unor autorităţi publice. Aşa este cazul
procurorului, care potrivit art.71 al Codului de procedură civilă al Republicii Moldova poate promova o acţiune
civilă în vederea apărării unor valori sociale. De asemenea art.137 al Codului Familiei al Republicii Moldova
conferă legitimare procesuală activă autorităţii tutelare în scopul desfacerii adopţiei. În acest caz, textul invocat
conferă legitimare procesuală activă şi minorului care a împlinit vârsta de 14 ani.
În al doilea rând, remarcăm şi stabilirea în legislaţie a unor cazuri de legitimare procesuală extraordinară
pasivă. Aşa, de pildă, cazul răspunderii pentru altul reglementată de art. 1406, 1408 din Codul civil al Republicii
Moldova; prin aceste dispoziţii legale se derogă practic de la principiul răspunderii civile delictuale pentru fapta
proprie; textul instituie răspunderea părţilor pentru faptele copiilor lor minori, a institutorilor şi meşteşugarilor
pentru faptele ilicite ale elevilor, respectiv ucenicilor, aflaţi sub paza lor, precum şi răspunderea comitenţilor pentru
faptele prepuşilor lor.

24
I.Stoenescu, S.Zilberştein, op. cit., p.290-297.
 Legitimarea procesuală extraordinară, atât activă cît şi pasivă, reprezintă o situaţie procesuală de
excepţie, în sensul că ea este acordată cel mai adesea în vederea ocrotirii unor interese sociale deosebite 25.
Transferarea calităţii procesuale poate avea loc în temeiul legii sau în baza acordului de voinţă al
părţilor. Transmiterea legală a calităţii procesuale, active sau pasive, poate avea loc în cazul succesiunii şi al
reorganizării persoanelor juridice. Astfel, drepturile şi obligaţiile procesuale ale predecesorului lor, inclusiv calitatea
de reclamant sau pârât, după cum defunctul avea în proces legitimare procesuală activă sau pasivă. Acest lucru se
produce, cel mai adesea, în acţiunile cu caracter patrimonial. Calitatea procesuală nu poate fi transmisă, în principiu,
în acţiunile cu caracter strict personal. Prin excepţie de la această regulă unele acţiuni pot fi continuate de către
moştenitori dacă acestea au fost promovate de titularul lor în timpul vieţii. Aşa este cazul acţiunilor în contestarea
paternităţii (art.49 Codului Familiei)26, cele în stabilirea filiaţiei (art.1433 al Codului civil), precum şi al acţiunilor
privind revocarea donaţiilor pentru ingratitudine (art.835 al Codului civil).
Posibilitatea transmiterii calităţii procesuale este prevăzută de lege şi în cazul reorganizării persoanelor
juridice. În asemenea împrejurări drepturile şi obligaţiile persoanei juridice reorganizate se preiau de către persoana
juridică care dobândeşte bunurile. Această transmitere se realizează şi în privinţa drepturilor şi obligaţiilor
procesuale.
Transmiterea convenţională a calităţii procesuale poate interveni în următoarele cazuri:
- cesiuni de creanţă, care conferă cesionarului calitate procesuală activă, faţă de debitor;
- preluării datoriilor, care atribuie celui către care s-au transmis calitate procesuală pasivă;
- vânzării bunului litigios, care conferă cumpărătorului, după caz, legitimare procesuală activă sau
pasivă.
Din punct de vedere al dreptului substanţial, transmiterea drepturilor sau obligaţiilor poate avea un
caracter universal ori cu titlu particular. Aceste considerente prezintă importanţă şi pe plan procesual. Astfel,
beneficiarul unei transmisiuni universale poate deveni parte în orice proces al autorului său, în timp ce beneficiarul
unei transmisiuni cu titlu particular poate deveni parte doar în procesul care se referă la obiectul respectiv. În
doctrina juridică aceasta se numeşte succesiunea universală şi parţială.
Persoana care dobândeşte calitate procesuală ca urmare a transmiterii acesteia, în condiţiile arătate mai
sus, va prelua procedura în starea în care aceasta s-a aflat în momentul introducerii sale în proces.
Prin urmare, activitatea procesuală urmează să se continue în contradictoriu cu noul titular al drepturilor
sau obligaţiilor. Actele procedurale îndeplinite anterior vor fi opozabile părţii introduse în proces ca urmare a
transmiterii calităţii procesuale.
Lipsa calităţii procesuale constituie o excepţie de fond care poate fi invocată în tot cursul procesului
civil. Acţiunea va fi respinsă ca fiind făcută de către o persoană lipsită de calitate.
Respingerea acţiunii nu împiedică însă promovarea unei noi cereri introductive de instanţă de către
persoana fizică sau juridică care posedă legitimare procesuală activă. Această aserţiune se referă la lipsa legitimării
procesuale active. Situaţia este similară şi în cazul lipsei calităţii procesuale pasive. De data aceasta acţiunea va
trebui îndreptată însă împotriva persoanei care are îndreptăţirea de a sta în proces în calitate de pârât.
Activitatea judiciară nu poate fi iniţiată şi întreţinută fără justificarea unui interes de către persoana care
solicită instanţei de judecată soluţionarea unei cereri. Codul de procedură civilă al Republicii Moldova nu prevede,
în mod expres, interesul ca o condiţie generală pentru ca o persoană să poată deveni parte în procesul civil. Condiţia

25
I.Leş, op. cit., 2004, p.130-131.
26
Codul Familiei, Legea Republicii Moldova nr. 1316-XIV din 26.10.2000, MO al RM nr. 47-48/210 din
26.04.2001.
interesului este prevăzută de lege doar în unele situaţii particulare: în cazul intervenţiei (art.65 al Codului de
procedură civilă) şi al acţiunii în constatare.
Literatura de specialitate recunoaşte că interesul reprezintă o condiţie generală ce trebuie să fie
îndeplinită în cadrul oricărui proces civil. Ea trebuie întrunită nu doar cu prilejul promovării acţiunii, ci şi în
momentul întocmirii altor acte procedurale 27.
Interesul reprezintă o condiţie de ordin subiectiv care se analizează atât în persoana celui care acţionează
în justiţie, cît şi în persoana adversarului acestuia. El nu reprezintă altceva decât folosul practic material sau moral
pe care-l urmăreşte cel ce promovează acţiunea. Semnificaţia interesului este aceeaşi şi în cazul oricărui alt act
procedural îndeplinit în cursul procedurii judiciare. Prin, urmare dacă activitatea judiciară nu-i poate procura părţii
un interes practic cererea ce va fi respinsă pentru lipsa acestei cerinţe. Astfel, de pildă, cel care a obţinut câştig de
cauză în faţa instanţei de fond nu va putea justifica un interes în promovarea apelului.
Prin finalitatea sa interesul de a acţiona se află într-o evidentă conexiune cu dreptul subiectiv, fără a se
confunda însă cu acesta28. Interesul de a acţiona presupune legitimare procesuală activă, fără ca acesta din urmă să
implice în interesul de a promova o acţiune civilă.
Justificarea interesului judiciar incumbă reclamantului şi vizează , în principal, momentul iniţial al
procesului, în concret acela al promovării acţiunii. Interesul trebuie justificat ulterior şi de către pârât, în legătură cu
actele procedurale îndeplinite de către acesta 29.
Dacă justificarea unui interes în cadrul procedurii judiciare este imperios necesară, atunci în mod firesc
această trebuie supus la anumite cerinţe, astfel că justificarea unui interes oarecare devine insuficientă. Într-adevăr,
interesul afirmat în justiţie trebuie să fie legitim, personal, născut şi actual.
Legitimarea interesului presupune conformitatea sa cu ordinea de drept şi cu regulile de conveţuire
socială. Interesul este, aşadar, legitim doar atunci când este în concordanţă cu dreptul obiectiv, adică numai dacă
pretenţiile formulate izvorăsc dintr-un raport juridic recunoscut de lege. De asemenea mai este necesar ca dreptul
subiectiv pe care se întemeiază să fie exercitat potrivit cu destinaţia sa economică sau socială. Interesul este, aşadar,
legitim doar atunci când este în concordanţă cu dreptul obiectiv, adică numai dacă pretenţiile formulate izvorăsc
dintr-un raport juridic recunoscut de lege. De asemenea mai este necesar că dreptul subiectiv pe care se întemeiază
să fie exercitat potrivit cu destinaţia sa economică sau socială. Se evidenţiază în acest context, legătura indisolubilă
dintre interesul judiciar şi dreptul afirmat în justiţie. Aici ne referim doar la afirmarea unui drept şi nu la existenţa
acestuia. Interesul judiciar trebuie afirmat şi în cadrul acţiunilor în constatare negative, acţiunilor posesorii şi al
cererilor pentru asigurarea dovezilor.
Interesul afirmat în justiţie trebuie să fie personal, adică să fie propriu celui ce promovează acţiunea sau
celui care se apără în procesul civil. Această cerinţă nu poate fi însă concepută în mod rigid în dreptul modern. În
sistemul nostru juridic, ca şi acela al altor state, acţiunea civilă poate fi promovată şi de alte persoane sau organe
decât acelea ce se pretind a fi titulare ale unui drept subiectiv. Este cazul acelor acţiuni pentru promovarea cărora
legea admite o legitimare procesuală extraordinară, aceasta prevede art.71 şi art.73 al Codului de procedură civilă.
Activitatea procesuală poate fi declanşată şi întreţinută numai pe baza unui interes născut şi actual. În
principiu, interesul judiciar se consideră că există şi a devenit actual din momentul încălcării unui anumit drept
subiectiv. Totuşi se poate întâmpla uneori că interesul să fie actual fără ca dreptul să aibă acest caracter.

27
I.Stoenescu, S.Zilberstein, op.cit., p.297
28
D.Radu, op.cit., p. 197, p.162-164.
29
În literatura italiană se face deosebire între interesul de a acţiona şi interesul de a se apăra. A se vedea pentru
amănunte în acest sens APPissani.Dell exercizio dell azione, Torino. 1970. p.1083-1084.
 De la regula actualităţii dreptului textul face trei excepţii. O primă excepţie consacră posibilitatea
promovării unei acţiuni în materie de locaţiune imobiliară înainte de împlinirea termenului. A doua excepţie vizează
acţiunile privitoare la pensii de întreţinere sau alte prestaţii periodice. Şi aceste acţiuni pot fi introduse înainte de
împlinirea termenului. Ultima excepţie se referă la posibilitatea instanţei de judecată de a încuviinţa, înainte de
împlinirea termenului, cereri pentru executarea unor obligaţii civile, atunci când se apreciază că o atare măsură este
de natură să conducă la păgubirea creditorului, dacă s-ar aştepta împlinirea termenului.
Deci, din cele expuse mai sus se poate de concluzionat că indiferent de forma procesuală pentru ca o
persoană să fie parte în proces, trebuie să îndeplinească cumulativ condiţiile de valabilitate ale acţiunii procesuale:
- să pretindă un drept;
- să justifice un interes;
- să aibă capacitate procesuală;
- să aibă calitate procesuală.

Drepturile şi obligaţiile părţilor în procesul civil

Părţile se bucură de drepturi procedurale egale.

Drepturile procesuale ale părţilor sunt susceptibile de a fi clasificate în :
- drepturi comune ale reclamantului şi pârâtului;
- drepturi procesuale ale reclamantului;
- drepturi procesuale ale pârâtului.
Conform art.56, C.P.C. cele mai importante drepturi procesuale comune a reclamantului şi pârâtului se
referă la:
a) pot să i-a cunoştinţă de materialele din dosar;
b) să facă extrase din ele;
c) să scoată copii;
d) să propună recuzări;
e) să prezinte probe;
f) să participe la cercetarea probelor;
g) să pună întrebări altor participanţi la proces, martorilor şi experţilor;
h) să formuleze cereri,
i) să dea instanţei explicaţii verbale şi scrise.
Conform art.60, în afară de drepturile arătate în art.56 C.P.C., reclamantul are dreptul:
a) să modifice temeiul sau obiectul acţiunii;
b) să mărească sau să reducă cuantumul pretenţiilor în acţiune sau să renunţe la acţiune;
Pârâtul are dreptul să recunoască acţiunea.
Părţile pot înceta procesul printr-o tranzacţie.
Să expunem mai amănunţit aceste drepturi:

Modificarea acţiunii.
Conform principiului disponibilităţii reclamantului, după dorinţa sa determină caracterul şi volumul
cerinţelor sale. La intentarea procesului, judecata trebuie să acorde ajutor părţilor în determinarea corectă a
caracterului şi volumului cerinţelor acţiunii civile şi obiecţiilor. Dar aceasta nu înseamnă, că judecata, prin iniţiativa
sa, fără permisiunea reclamantului poate schimba obiectul litigiului. art.60, p.4, C.P.C. „Instanţa judecătorească nu
este în drept să modifice din oficiu temeiul sau obiectul acţiunii”. Micşorarea sau mărirea cerinţelor litigiului poate
atinge nu numai obiectivele materiale a drepturilor subiective, dar şi însăşi volumul drepturilor subiective a litigiului
art.60, p.2, C.P.C. „Reclamantul este în drept să modifice temeiul sau obiectul acţiunii, să mărească ori să reducă
cuantumul pretenţiilor în acţiune, ori să renunţe la acţiune”.
În literatura juridică se deosebeşte modificarea obiectului litigiului în general şi modificarea obiectului
material al litigiului.30 Legislaţia noastră, permiţînd judecăţii să iasă din limitele cerinţelor litigiului reclamantului şi
oferindu-i un volum mai mare a valorilor materiale, de volum mai mare a valorilor materiale, decît el a cerut, practic
permite judecăţii să schimbe obiectul material al litigiului (art.60, p.3, C.P.C.). Într-o astfel de soluţionare vor fi
dereglate hotarele principiului disponibilităţii. Judecata nu are dreptul de a schimba obiectul acţiunii (art.60, p.4,
C.P.C.) în general în direcţia măririi cuantumului pretenţiilor, deoarece aceasta va însemna schimbarea obiectului
acţiunii după poziţia instanţei de judecată. Conform legislaţiei, şi de asemenea a practicii judiciare, decizia judecăţii
va fi supusă anulării, dacă ea de sinestătător va fi supusă anulării, dacă ea de sinestătător va schimba obiectul
litigiului şi va soluţiona sau va satisface cerinţele ce nu au fost înaintate de reclamant.
Întrebarea despre schimbarea obiectului litigiului în literatura juridică este în discuţie.
Diferiţi autori în mod diferit determină însăşi noţiunea de obiectul litigiului. Unii consideră
încasarea sumei de bani ş.a. În dependenţă dacă va recunoaşte judecata cerinţele reclamantului argumentate sau nu
le va recunoaşte şi depind acţiunile pârâtului. Reclamantul poate da o calificare juridică incorectă relaţiilor sale cu
pârâtul, dar cerinţele sale el trebuie să le formuleze din anumite interrelaţii cu el.
Ce mai acceptabilă este părerea celor care consideră obiect al litigiului pretenţiilor material-juridice ale
reclamantului faţă de pârât şi raportul juridic pe care reclamantul cere a fi confirmat prin hotărîrea judecătorească
Reclamantul înaintînd acţiunea trebuie în modul cuvenit să formuleze pretenţiile sale faţă de pârât şi să
descrie relaţiile existente între el şi pârât. Deşi calificarea juridică a relaţiilor dintre părţi poate lipsi sau să fie
incorectă, totuşi cerinţele reclamantului trebuie să reiasă din anumite relaţii juridice.
În schimbarea obiectului litigiului intră şi modificarea obiectului material al litigiului şi schimbarea
obiectului lui în întregime.
Cel mai simplu şi mai des întîlnit în practică este schimbarea obiectului material al litigiului.
Obiectul material al litigiului nu este determinant în înţelegerea obiectului litigiului. Principalul aici este
caracterul cerinţelor, conţinutul lor şi orientarea. Dar obiectul material nu se află în afara obiectului litigiului,
independent de el.
Schimbarea obiectului litigiului se observă numai atunci, cînd cerinţa nou survenită se deosebeşte de prima
prin conţinutul său calitativ.
Modificarea obiectului litigiului poate avea loc şi în cazul precizării obiectului litigiului formulat incorect
de către reclamant.
Spre exemplu, cetăţeanului A i s-a oferit un lot de pămînt în or. Soroca. El i-a propus cetăţeanului B să
mute casa, ce aparţinea mamei ultimului din sat şi împreună s-o ridice, astfel, încît fiecăruia din cele trei părţi să le
aparţină cîte o treime din casă. Deoarece resurse pentru ridicarea casei părinţii nu dispuneau, casa practic a fost
construită din banii reclamanţilor, în legătură cu ce ei au înaintat acţiunea faţă cetăţeanul B despre exproprierea lui
de la 1/3 din proprietatea casei. În şedinţa de judecată reclamanţii au schimbat obiectul litigiului şi cereau
recunoaşterea după ei a dreptului de proprietate asupra casei.

30
Л.М. Орлова, «Права сторон в гражданском процессе», Москва 1973, стр.79
 Modificarea obiectului litigiului va avea loc în cazul completării obiectului litigiului expus parţial (cererea
despre încasarea datoriei se completează cu cererea despre calcularea procentului).
Nu se poate de considerat modificarea obiectului litigiului, cazul, cînd reclamantul în cererea sa la acţiune
cere a se lua de la pârât proprietatea sa în natură sau costul său.
Spre exemplu: cetăţeanul A a înaintat acţiune către cetăţeanul B despre partajarea proprietăţii comune în
devălmăşie, sau preţul acestei proprietăţi. Judecata a emis o hotărîre de luare a proprietăţii în natură, iar în lipsa ei –
de achitarea a 5000 lei. Aici nu se vede schimbarea obiectului acţiunii, deoarece reclamantul nu înaintează nici o
cerinţă nouă faţă de pârât, comparativ cu cele depuse deja în cererea la acţiune civilă.
Sarcina înaintată faţă de instanţă constă în faptul, că în procesul examinării cazului dat, în corespundere cu
examinarea împrejurărilor acţiunii date şi pe baza legii, să soluţioneze litigiul între părţi şi în cazul satisfacerii
litigiului să aleagă una din cele două cerinţe, dar să nu primească hotărîri alternative.
Schimbarea obiectului litigiului este caracteristic şi în cazul, cînd reclamantul, la examinarea cazului ca
atare în locul unei cerinţe material-juridice faţă de pârât înaintează altă cerinţă, cerînd instanţei judecătoreşti să
satisfacă în locul primei cerinţe cea nouă. Dar schimbarea obiectului litigiului nu este nelimitată. Unii autori
consideră, că modificarea obiectului litigiului este posibil numai în limitele raportului juridic iniţial. În calitate de
criteriu de admisibilitate de a schimba obiectul litigiului trebuie să fie neschimbarea altui element – temeiul acţiunii.
Modificarea obiectului şi temeiului acţiunii în acelaşi timp are ca efect înaintarea unei noi acţiuni.
Modificarea obiectului litigiului se valorifică conform principiului disponibilităţii, deoarece reclamantul,
după părerea sa modifică obiectul litigiului nu cu scopul refuzului de la litigiu în general, dar în scopul satisfacerii
sale în forma schimbată. El se ghidează de metodele de apărare a drepturilor civile prevăzute de art.11, C.C. şi art.6,
C.P.C., după părerea sa şi conform intereselor sale.31

Recunoaşterea acţiunii
Dacă reclamantul poate renunţa la pretenţii, pârâtul, la rîndul său, poate accepta aceste pretenţii. În dreptul
de recunoaştere a acţiunii se reflectă principiul disponibilităţii, acceptarea acţiunii întotdeauna este un act de
dispoziţie a pârâtului cu apărarea judecătorească a drepturilor civile.
Recunoaşterea acţiunii reprezintă manifestarea voinţei pârâtului, îndreptat spre terminarea soluţionării
cauzei.
Tot odată, recunoaşterea acţiunii reprezintă prin sine dispunerea de către reclamant al drepturilor sale
procesuale, iar în unele cazuri şi cu cele materiale. Acesta este un act de disponibilitatea a părţii. Recunoaşterea
acţiunii trebuie de deosebit de acceptarea faptelor. Dacă faptele pot fi recunoscute de către oricare dintre părţi,
atunci acţiunea poate fi recunoscută numai de către pârât.
Recunoaşterea acţiunii este o mărturie şi urmează a fi analizată de rînd cu alte probe. Dacă recunoaşterea
acţiunii vine în contradicţie cu interesele statului sau ale altor titulari atunci judecata nu v-a accepta o asemenea
mărturie.
Recunoaşterea acţiunii trebuie să se refere la raporturile juridice ale procedurii civile, prevăzute de lege. La
baza hotărîrii, instanţa judecătorească nu poate pune recunoaşterea litigiului, nereglat de o normă legislativă.
Emiterea de către instanţa judecătorească a unei hotărîri nebazate pe o normă legislativă, dar pe baza acceptării de
către reclamant a cerinţei, nu se supune în general, apărării judecătoreşti.
Nu poate fi acceptată de către instanţa judecătorească cerinţele, ce reiese din afacerile încheiate prin
încălcarea legii, sau care contravin intereselor statului.

31
Л.М. Орлова, op. cit., Минск 1973, стр.85-102
 Recunoaşterea acţiunii oferă posibilitate instanţei judecătoreşti, că hotărîrea, emisă acţiunii
32
corespunzătoare, nu va fi supusă apelului de către pârât.
Conform art.60, C.P.C. în afară de drepturile arătate în art.56, C.P.C., reclamantul are dreptul:
a) să modifice temeiul sau obiectul acţiunii;
b) să mărească sau să reducă cuantumul pretenţiilor în acţiune sau să renunţe la acţiune.
Pârâtul are dreptul să recunoască acţiunea.
Părţile pot înceta procesul printr-o tranzacţie
Tranzacţia de împăcare este prevăzută în art. 60, p.2, C.P.C. în corespundere cu care litigiul despre dreptul civil, ce
există între părţi, se anulează pentru totdeauna prin convenţia părţilor, în particular prin convenţia de înlocuire a unei
obligaţii cu alta între aceleaşi persoane.
Conform art.1331, C.C. „Tranzacţia este contractul prin care părţile previn un proces ce poate să înceapă,
termină un proces început sau rezolvă discuţiile ce apar în procesul executării unei hotărîri judecătoreşti”.
Tranzacţia se referă la raporturile juridice litigioase, ce au devenit obiect al procesului judecătoresc.
Tranzacţia este exprimarea bilaterală a voinţei părţilor, în puterea cărora reclamantul şi pârâtul sunt de
acord să termine litigiul existent între ei despre dreptul civil din procesul dat pe condiţiile, indicate în tranzacţie, şi
ca regulă, pe calea cedărilor bilaterale.
Prin natura sa juridică, tranzacţia este o afacere bilaterală sau reciprocă, ce conţine exprimarea acordului de
voinţă a ambelor părţi. Aceasta este o afacere încheiată de părţile însăşi cu participarea activă a instanţei de judecată.
Pentru îndeplinirea unei afaceri bilaterale este necesară coinciderea exprimării de voinţă a două persoane. Prin
coincidenţa exprimării de voinţă se subînţelege orientarea lor opusă, ce determină caracterul reconvenţional al
conţinutului. Acţiunile unilaterale expeditive în formă de refuz total sau parţial de la acţiune, acceptarea totală sau
parţială a acţiunii sunt îndreptate instanţei, dar nu părţilor. Tranzacţia se încheie pe anumite condiţii, pe calea
concesiilor bilaterale.
Nu trebuie de confundat tranzacţia cu acceptarea acţiunii. În cazurile, cînd reclamantul renunţă la o parte
din cerinţele sale sau le modifică, iar pârâtul numai le acceptă, ne fiind obligat la îndeplinirea acţiunilor de
întîmpinare, are loc acceptarea acţiunii, dar nu tranzacţia de împăcare. Tranzacţia este posibilă numai în cazul
concesiilor bilaterale.
Modificarea de către reclamant a bazei acţiunii şi recunoaşterea de către pârât a acestor fapte, de asemenea
nu reprezintă tranzacţie. Modificarea de către reclamant a bazei acţiunii duce cu sine modificarea acţiunii în
întregime, ceea ce duce la refuzul pârâtului la acţiune pe cerinţele iniţiale. Acceptarea acestei acţiuni noi de către
pârât trebuie privită ca acceptarea acţiunii, dar nu ca o tranzacţie.
Astfel, cetăţeanul N., proprietarul casei, a înaintat acţiune arendaşului M., în legătură cu trecerea
termenului contractului de termen scurt cu obligaţia arendatorului să elibereze încăperea la terminarea termenului
contractului.
La şedinţa de judecată, reclamantul a modificat temeiul acţiunii şi a cerut evacuarea arendaşului în temeiul
necesităţii în suprafaţa de locuit. Pârâtul acţiunea a acceptat-o. Instanţa de judecată a trebuit să adopte o hotărîre pe
baza acceptării acţiunii, dar să nu termine acţiunea prin executare, în legătură cu încheierea de către părţi a
tranzacţiei de împăcare.
Trebuie, de asemenea, de făcut deosebirea dintre tranzacţia şi refuzul reclamantului de la acţiune. Refuzul
de la acţiune şi tranzacţia sunt acţiuni expeditive.

32
Л.М. Орлова, op. cit., Минск 1973 стр.102-112
 În cazul acceptării lor de către instanţă survine rezultat procesual egal – încetarea acţiunii. Dar în cazul
tranzacţiei, încetarea sau schimbarea drepturilor are loc în rezultatul acţiunilor reciproce ale reclamantului şi
pârâtului. Tranzacţia este un act bilateral, reprezentînd exprimarea voinţei reclamantului şi pârâtului la încetarea
procesului. în cazul refuzului de la acţiune, reclamantul pierde nu numai drepturile la apărarea judecătorească, dar şi
în general a drepturilor subiective litigioase.
La încheierea tranzacţiei reclamantul modifică sau micşorează cerinţele litigioase, dar nu se refuză la ele în
general. Cerinţele sale material-juridice în forma sa iniţială sau modificată el încearcă să le satisfacă în rezultatul
tranzacţiei. În afară de aceasta, în cazul refuzului de la acţiune, reclamantul se conduce cu dreptul său, necerînd
careva cedări din partea pârâtului. Cu alte cuvinte, refuzul reclamantului de la drepturi este cert, spre deosebire de la
tranzacţia, unde modificarea cerinţelor litigioase ale reclamantului este determinată de modificarea cerinţelor
reconvenţionale sau a obiecţiilor pârâtului.
Tranzacţia poate avea loc în cazul cînd reclamantul se puse la îndoială în legalitatea unei părţi a acţiunii
înaintate de el, sau pârâtul este convins că, acţiunea înaintată lui este parţial justificată. Această îndoială sau
convingere poate fi bazată pe cunoaşterea nemijlocită a faptelor motivului acţiunii de către părţi sau perceperea
probelor, aduse de către partea opusă. Încheierea tranzacţiei de împăcare poate fi condiţionată de nedorinţa
reclamantului sau pârâtului din cauza a careva pricini să se folosească de argumentele sau obiecţiile prezente la
dispoziţie pentru argumentarea acţiunii sau apărării împotriva lui. Refuzul de la acţiune, cînd părţile nu doresc să
piardă timpul la argumentarea sau să suporte cheltuielile la prezentarea dovezilor, în particular, dacă reclamantul nu
este suficient încrezut în argumentarea probelor sale, iar pârâtul – în motivarea obiecţiilor sale. Dar indiferent de
motivul încheierii tranzacţiei, ea întotdeauna este un fapt juridic de însemnătate procesuală, însemnînd dorinţa
părţilor la terminarea litigiului. Această manifestare de dorinţă are loc pe calea cedărilor reciproce. Însăşi condiţiile
tranzacţiei includ în sine dispunerea cu drepturile procesuale: la apărarea judecătorească, la acţiune şi apărarea
împotriva acţiunii. În cazul încheierii tranzacţiei de împăcare, instanţa are dreptul să nu studiere toate circumstanţele
acţiunii. Ea poate spre exemplu, să nu asculte concluziile experţilor, are dreptul să înceteze dezbaterile judiciare şi să
elaboreze o hotărîre despre încetarea dezbaterilor pe acţiunea dată în legătură cu tranzacţie.
Prin intermediul tranzacţiei are loc stabilirea acelor drepturi şi îndatoriri, care sunt determinate de însăşi
părţile după dorinţa sa la încheierea tranzacţiei.
( art. 1333, C. P. C. ).
Tranzacţia are o însemnătate dublă:
a) material-legislativă – schimbarea raporturilor juridice materiale;
b) procesual-legislative – soluţionarea de către instanţă a litigiului fără studierea circumstanţelor acţiunii.
Nulă este tranzacţia încheiată de către o persoană, ce nu posedă capacitate de exerciţiu, sau care temporar
se află în starea, în care ea nu poate înţelege esenţa acţiunilor sale (art. 58, p.2, C.P.C. ) de
asemenea art. 1334, C.C prevede: „Tranzacţia poate fi declarată nulă pentru temeiurile generale de nulitate a actelor
juridice”, art. 1335, C.C se referă la efectele nulităţii titlului:
p.1 Tranzacţia care este fondată pe un titlu nul este lovită de nulitate, cu excepţia cazului cînd părţile au
acoperit în mod expres nulitatea.
p.2 Tranzacţia fondată pe un înscris ulterior recunoscut fals este nulă. Nulitatea tranzacţiei în cazul
existenţei unei hotărîri definitive este prevăzut în art. 1336, C.C. „Tranzacţia privind un proces început este nulă
dacă părţile sau unor din ele nu ştie că litigiul a fost terminat printr-o hotărîre judecătorească definitivă.
 Tranzacţia părţilor, una dintre care nu posedă capacitatea de exerciţiu şi participă în proces prin
intermediul reprezentantului său, poate fi confirmat de către instanţă, dacă aceasta nu contravine intereselor
persoanei lipsită de capacitate de exerciţiu.
Este lipsită de valoare şi tranzacţia încheiată între părţi cu scopul ce contravine intereselor statului şi
societăţii, chiar dacă însăşi părţile nu ştiu despre aceasta.
Un semn obligator al tranzacţiei este lichidarea litigiului despre dreptul civil, existent între părţi.
Reclamantul în viitor nu va putea înainta acţiunea împotriva pârâtului în legătură cu acelaşi obiect şi pe aceleaşi
temeiuri.
Încheierea tranzacţiei a părţilor se perfectează în procesul verbal al şedinţei de judecată sau prin emiterea
unei hotărîri independente despre terminarea acţiunii.
Hotărîrea judecătorească despre confirmarea tranzacţiei trebuie să fie, în primul rînd, legală şi argumentată.
Nu se admite elaborarea hotărîrilor convenţionale. Includerea în hotărîrea despre aprobarea tranzacţiei a
condiţiilor, de care depinde realizarea sa, poate da naştere la litigii între părţi în cadrul îndeplinirii sale, despre
faptul, dacă a survenit sau nu condiţia.
Tranzacţia trebuie să fie semnată de către părţi şi în cazul neîndeplinirii sale de bună voie, poate fi emis
ordinul de îndeplinire . Lipsa semnăturilor părţilor sub tranzacţia oferă posibilitatea contestării faptei încheierii sale.
Art. 1336, C.C. se referă la nulitatea tranzacţiei în cazul existenţei unei hotărîrii definitive:
„Tranzacţia privind un proces început este nulă dacă părţile sau una din ele nu ştie că litigiul a fost
terminat printr-o hotărîre judecătorească definitivă.
Art. 1337, C.C. p.1: „Dacă părţile au încheiat o tranzacţie privind toate afacerile dintre ele, descoperirea
ulterioară a unui document care le era necunoscut nu este un temei de nulitate a tranzacţiei, cu excepţia cazului
cînd a fost ascuns de una din părţi sau, cu ştiinţa acesteia, de un terţ”.
p.2: „Tranzacţia este nulă dacă are doar un obiect şi dacă documentele descoperite dovedesc că una din
părţi nu avea nici un drept.”
La emiterea hotărîrii judecătoreşti, instanţa de regulă, indică, care dintre părţi trebuie să suporte cheltuielile
judecătoreşti. Dacă la încheiere tranzacţiei, părţile nu soluţionează întrebarea dată, atunci instanţa nu trebuie singură
s-o rezolve. În acest caz pârâtul nu întoarce cheltuielile judecătoreşti, şi ele survin părţii ce a înaintat acţiunea. În
acest caz, reclamantului nu i se înapoiază nici taxa de stat, art. 1338, C.C. „Greşelile de calcul comise de una de
părţi la încheierea tranzacţiei nu păgubesc pe nici una din părţi şi urmează a fi reparate”.
În cazul neîndeplinirii la termen de către una din părţi a condiţiilor tranzacţiei de împăcare, instanţa are
dreptul să amendeze partea vinovată şi să stabilească un nou termen de executare. 33

Obligaţiile procesuale ale părţilor

În cadrul procesului civil, obligaţiile părţilor sunt, în principiu, comune reclamantului şi pârâtului. Printre
cele mai importante obligaţii ale părţilor menţionăm art.61, C.P.C.:
1. Obligaţia să se folosească cu bună-credinţă de drepturile lor procesuale.
2. În caz de înaintare cu rea-credinţă a unor cereri vădit neîntemeiate de contestare a unui înscris sau a
semnăturii de pe înscris, de formulare a unei cereri de amînare a procesului sau de strămutare a
pricinii, de abţinere de către reclamantul căruia i s-a respins acţiunea a unor măsuri de asigurare prin
care pârâtul a fost păgubit, dacă prin aceste acţiuni s-a cauzat amînarea (suspendarea) judecării pricinii

33
Л.М. Орлова, op. cit , Минск 1973 стр.137-160
 sau tergiversarea executării actului judiciar, partea vinovată poate fi obligată de instanţă, la cererea
părţii interesate, la plata unei despăgubiri.
Rezultă că cel care nu respectă prevederile art.61 C.P.C., săvîrşeşte un abuz de drept.
Abuzul de drept presupune existenţa a două elemente constitutive: 34
a) elementul subiectiv – constînd în exercitarea cu rea-credinţă a dreptului procedural;
b) elementul obiectiv – ce constă în determinarea dreptului procedural de la scopul social-economic
pentru care a fost recunoscut, de la finalitatea sa legală.
Formele de manifestare a exercitării abuzului de drept :
a) introducerea cu rea-credinţă a unei cereri, vădit netemeinice, cu scopul de a-l şicana pe pârât, ori
opunerea cu rea-credinţă de către pârât a unei cereri vădit neîntemeiate reclamantului;
b) introducerea unei cereri de chemare în judecată fără ca în prealabil să fie pus în întîrziere pârâtul;
c) introducerea cu rea-credinţă a unei cereri de recuzare, de strămutare, de acordare gratuită a asistenţei
juridice, de verificare de scripte;
d) exercitarea abuzivă a dreptului de apărare prin cereri repetate de amînare;
e) exercitarea abuzivă a dreptului de dispoziţie sub forma renunţării la judecată sau a tranzacţiei;
f) exercitarea abuzivă a dreptului de a folosi căile de atac;
g) exercitarea abuzivă a contestaţiei la executare.
În raport de circumstanţele cauzei, instanţa de judecată va aprecia dacă este vorba de exercitarea abuzivă a
drepturilor procesuale sau alte cauze care nu sunt considerate ca atare. Actele abuzive şi cele ulterioare vor fi lipsite
de eficienţă. Pentru cel care le-a exercitat, unele articole din Codul de procedură civilă – prevăd sancţiunea amenzii
civile şi despăgubirii pentru prejudiciul cauzat.35
Instanţa judecătorească pune capăt oricărui abuz de aceste drepturi dacă prin abuz se urmăreşte
tergiversarea procesului sau inducerea sa în eroare. 36

Noţiunea şi importanţa coparticipării procesuale civile

Pentru acţiunile civile cea mai tipică este situaţia cînd în proces participă un reclamant şi un pârât. Dar
uneori de partea reclamantului, pârâtului sau ambelor părţi participă cîteva persoane. O astfel de multiplicitate de
persoane într-un proces se numeşte coparticipare procesuală .
Prin urmare coparticiparea procesuală reprezintă participarea în acelaşi proces a câtorva reclamanţi sau a
câtorva pârâţi, cerinţele sau îndatoririle cărora nu se exclud unul pe altul.
Conform art.62, C.P.C., al Republicii Moldova: „o acţiune poate fi intentată în comun de mai mulţi
reclamanţi sau împotriva mai multor pârâţi”. Fiecare din reclamanţi sau pârâţi participă independent faţă de cealaltă
parte. (art.62, p.3, C.P.C.).
Baza coparticipării nu este direct stabilită de către legislaţia în vigoare.
Dar coparticiparea procesuală este admisă în primul rînd în acele cazuri, cînd aceasta este legat de
caracterul raporturilor juridice materiale.
Conform sensului legislaţiei, coparticiparea procesuală se admite în următoarele cazuri:
a) dacă obiectul litigiului este dreptul comun al câtorva titulari (spre exemplu litigiile ce apar din dreptul
proprietăţii comune);

34
I. Dorfman, op. cit. , 2003, p.46
35
F. Măgureanu, Dreptul procesual civil, Curs universitar, All Beck, 1998, p.90-91
36
I. Dorfman, op. cit., Chişinău, 2003, p.46
 b) dacă cererile litigioase au acelaşi temi (spre exemplu, din aducerea prejudiciului în comun de cîteva
persoane);
c) dacă cerinţele sunt omogene, după natura juridică a pretenţiilor şi a temeiurilor de apariţie. Exemple
de o asemenea coparticipare pot fi acţiunile despre plătirea salariului, înaintate angajatorului de către
mai mulţi salariaţi.39
Participarea în acţiune a mai multor reclamanţi sau pârâţi poate în unele situaţii să complice examinarea şi
soluţionare corectă a acţiunii. Un semn important a coparticipării procesuale este posibilitatea coexistenţei cerinţelor
(sau îndatoririlor) material-legislative a câtorva reclamanţi (sau pârâţi).
În aceasta şi consta şi constă deosebirea coparticipanţilor de terţele persoane, care înaintează cerinţe
independente faţă de obiectul litigiului (art.65, C.P.C.) şi de la pârâtul al doilea, atras în proces în cazul înlocuirii
părţii nerespective. (art.64, C.P.C.). Coparticiparea procesuală poate avea loc atît la iniţiativa părţilor, cît şi la
dorinţa instanţei judecătoreşti.
De regulă, coparticiparea procesuală are loc atunci, cînd aceasta este determinată de condiţiile concrete a
acţiunii şi contribuie soluţionării corecte a litigiului, de aceea deja la etapa pregătirii acţiunii către dezbaterile
judiciare, judecătorul soluţionează întrebarea despre intrarea în acţiune a coreclamanţilor şi copîrîţilor (art.63 şi 185,
alin.1, lit. c) C.P.C.).
În procesul civil este posibil unirea acţiunilor după subiectele procesului (unirea subiectivă a acţiunilor),
ceea ce în esenţă constituie coparticipare procesuală.
Coparticiparea este posibilă atît pe partea reclamanţilor cît şi pe partea pârâţilor.
În primul caz merge vorba despre coreclamanţi procesuali, în al doilea caz despre copîrîţi procesuali. 40
Scopul coparticipării procesuale este soluţionarea unui litigiu faţă de mai mulţi subiecţi de drept. Din punct
de vedere practic coparticiparea conduce la unirea într-un singur proces a mai multor acţiuni ce puteau forma
obiectul unor cereri separate.41
Din scopul principal al institutului coparticipării procesuale reiese de asemenea şi emiterea hotărîrilor
единообразных, stabilirea lor. Scopul coparticipării necesare este emiterea hotărîrilor complete, ce duc la
soluţionarea tuturor întrebărilor referitoare la litigiul dat.
Coparticipanţii se bucură de drepturi şi poartă răspunderea părţilor în proces este reglată de către art. 62,
p.3 C.PC., al Republicii Moldova. Fiecare dintre coreclamanţi sau copârâţi participă în proces independent faţă de
cealaltă parte, şi în acţiunile sale nu depinde de ceilalţi coparticipanţi; el poate, spre exemplu, să accepte acţiunea
sau să renunţe la ea, să înainteze orice demers fără acordul celorlalţi. Coparticipanţii pot încredinţa susţinerea
procesului unui sau mai multor coparticipanţi, (art.62, p.3, C.P.C.). Această încredinţare trebuie să fie perfectată în
scris fie prin procuri, fie consemnată în procesul-verbal al şedinţei de judecată.
Însemnătatea practică a acestei reguli constă în aceea, că astfel se obţine economisirea timpului de către
instanţa de judecată şi de către părţi. Dar aceasta însă nu înseamnă, că ceilalţi coparticipanţi nu pot da explicaţii sau
să îndeplinească alte acţiuni procesuale, dacă aceasta le va fi dorinţa sau dacă le va cere instanţa de judecată.
În cazul atacării hotărîrii judecătoreşti de către unul dintre coparticipanţi ceilalţi se pot alătura cererii date,
fără a plăti taxă de stat. (art. 361 şi 401, alin.1 C.P.C., al R.M.)
În cazul coparticipării procesuale instanţa de judecată emite o hotărîre generală, în care se determină
drepturile şi obligaţiile a fiecărui din coparticipanţi. Această hotărîre este unică pentru toţi coparticipanţii. Ea trebuie

39
М. С. Шакареан, « Гражданское процессуальное право России», Москва, 2002, стр.116.
40
M. П. Треушников, op. cit. , 2001, стр.156-160.
41
I. Leş, op. cit., 2001, p.156-160.
să reflecte soluţia tuturor pretenţiilor sau obiecţiilor înaintate în cadrul procesului. 42 conform art.248, C.P.C., al
Republicii Moldova la pronunţarea hotărîrii în interesul mai multor reclamanţi, instanţa judecătorească menţionează
măsura în care hotărîrea se raportă fiecărui reclamant sau caracterul solidar al dreptului la urmărire, dacă hotărîrea se
adoptă împotriva mai multor pîrîţi, instanţa judecătorească menţionează măsura în care hotărîrea trebuie exercitată
de fiecare pîrît sau caracterul solidar al răspunderii lor.
Participarea a cîtorva persoane de partea pîrîtului (în calitate de copîrîţi) este posibilă şi atunci cînd fiecare
dintre ei poartă răspundere juridică. Iar ceea ce-i uneşte sunt particularităţile relaţiilor material-juridice cu
reclamantul (coreclamanţii). În acest caz nu are importanţă felul răspunderii material-juridice, ce rezultă din relaţiile
litigioase. La toţi copîrîţii trebuie să existe comunitatea de interese, opuse intereselor reclamantului
(coreclamanţilor), deşi între copîrîţi interesele uneori pot să nu corespundă.
În cazul coparticipării, de partea pârâtului, în persoana unuia dintre coparticipanţi se pot combina diferite
proprietăţi procesuale.
La examinarea cauzei, reprezentantul copîrîţilor, în cazul în care este şi el copîrît, se bucură de drepturile
părţii şi de drepturile reprezentantului, iar, pentru îndeplinirea unor acţiuni procesuale (art.80, C.P.C.) trebuie să aibă
anumite împuterniciri speciale.
În literatura de specialitate şi în practica judecătorească în cazul multiplicităţii persoanelor de
partea pârâtului nu întotdeauna se ia în consideraţie caracterul legăturii material-juridice între pîrîţi în urma căreia nu
se efectuează deosebirea certă între copîrîţi şi pîrîtul al doilea.
Dacă între cîteva persoane, de partea pîrîţilor se află legătura material-juridică, ei apar în proces în calitate
de copîrîţi. În cazul lipsei acestei legături în proces de rînd cu pârâtul nerespectiv apare pîrîtul al doilea. De aici
reiese o concluzie practică, că ambii ei nu pot să răspundă împreună în acţiunea înaintată, iar responsabilitatea unuia
dintre ei exclude responsabilitatea celuilalt. Prin urmare, dacă acţiunea se satisface împotriva pîrîtului al doilea,
atunci în acţiune referitor la pîrîtul nerespectiv trebuie să se refuze.
Poziţia procesuală a pîrîtului al doilea se caracterizează prin următoarele semne :
- între pîrîtul al doilea şi pîrîtul principal pe acţiune lipsesc relaţii material-juridice. Pîrîtul al doilea se
atrage în proces, dacă instanţa de judecată are destule argumente pentru presupunerea prezenţei
legăturii material-juridice între el şi reclamant.
- Pîrîtul al doilea poate fi atras în proces la iniţiativa părţilor sau instanţei de judecată.
- Răspunderea material-juridică al pîrîtului al doilea şi pîrîtului corespunzător pe acţiune reciproc se
exclud.
Întrebarea despre pîrîţii adăugători apare atunci, cînd în cazurile, direct indicate în lege, răspunderea pe
acţiunea înaintată pot avea nu numai persoanele, numite de către reclamant în cererea sa în acţiune, dar şi alte
persoane. În acest caz răspunderea ultimilor este adăugătoare. Aceasta înseamnă că, în calitate de pîrît de bază în
acţiune este persoana, indicată în cererea la acţiune, dar la răspundere poate fi atrasă şi altă persoană.
Pîrîtul adăugător poate participa în proces numai atunci, cînd norma de drept material permite răspunderea
adăugătoare. Răspunderea pîrîtului al doilea exclude răspunderea pîrîtului de bază. Răspunderea pîrîtului adăugător
nu o exclude, ci o completează. Pîrîtul al doilea se atrage în acţiune la iniţiativa părţilor sau a instanţei, iar pârâtul
adăugător – numai la iniţiativa instanţei, dacă pîrîtul de bază nu poate satisface cerinţele înaintate faţă de el.
Deosebirea dintre pîrîtul al doilea şi cel adăugător constă de asemenea şi în caracterul diferit a legăturilor
material-juridice cu reclamantul. Pîrîtul al doilea – este participantul relaţiei juridice materiale cu reclamantul, cel

42
M.C. Шакарян, Гражданское процессуальное право, России, Москва, 2002, стр.116-118.
adăugător nu se află în aceste relaţii cu el. Răspunderea lui faţă de pîrît este mijlocită de relaţiile juridice între el şi
pîrîtul de bază.
Pârâtul adăugător trebuie deosebit şi de la copîrît, care poate duce răspundere de sinestătătoare faţă de
reclamant. Aici răspunderea de bază faţă de ultimul o are pîrîtul de bază. Şi dacă instanţa de judecată nu poate
îndestula cerinţele legale ale reclamantului, de rînd cu pîrîtul de bază la răspundere se atrage şi pîrîtul adăugător.
Astfel, pîrîtul adăugător are în proces o poziţie procesuală de sine stătătoare. El poate fi atras în acţiune în
cazurile indicate direct în lege. Prezumţia apariţiei sale în proces este condiţionată de conţinutul răspunderii
procesual-civile şi celei civile.
În art.21, C.C. se indică Adolescenţii în vîrstă de la 14-18 ani răspund de prejudiciul adus de ei, dar în cazul
cînd ei nu au imobil sau salariu suficient pentru întoarcerea prejudiciului, prejudiciul trebuie să fie întors de către
părinţii lor (înfietori) sau curatori. Deci adolescenţii în vîrstă de la 14 ani pot participa în judecată personal în
calitate de pîrîţi numai în procesele, ce apar din contracte, pe care ei, conform legislaţiei au dreptul să încheie de
sine stătător, şi în procesele despre întoarcerea despăgubirilor, în daunele provocate de ei. Atragerea spre participare
în asemenea procese a părinţilor, înfietorilor sau curatorilor minorilor pentru acordarea ajutorului lor, depinde de
instanţa de judecată.
Prin urmare, în calitate de pîrîţi în acţiunile civile pot fi numai persoanele majore şi de asemenea
adolescenţii (dacă aceasta se referă la cazurile direct indicate în lege).
Astfel, părinţii pot fi atraşi adăugător de către instanţa judecătorească numai în prezenţa anumitor condiţii
şi numai atunci, cînd locul pîrîtului de bază îl ocupă copiii lor sau cei înfiaţi. Răspundere în proces a pârâţilor
adăugători apare numai în acele cazuri, dacă pârâţii de bază nu pot de sine stătător să compenseze prejudiciul adus
de către ei.
Anume prin aceasta pârâţii adăugători se deosebesc de copîrîţi.
Răspunderea adăugătoare a pîrîţilor poartă caracter limitat şi poate fi folosit numai în cazurile, direct
indicate în lege.
Răspunderea părinţilor (înfietorilor) este adăugătoare şi survine numai în cazul imposibilităţii de întoarcere
a prejudiciului cauzat de minor. 43
Din cele expuse mai sus se poate de concluzionat că:
- situaţia în care procesul civil se desfăşoară între mai mulţi reclamanţi şi pîrîţi poartă denumirea de
coparticipare procesuală;
- scopul coparticipării procesuale este soluţionarea rapidă a unui litigiu faţă de mai mulţi subiecţi de
drept, evitînd emiterea de hotărîri contradictorii;
- temeiul coparticipării este că subiecţii care trebuie să participe drept coreclamanţi sau copîrîţi sunt
legaţi cu raportul material-litigios.
Din punct de vedere practic coparticiparea conduce la unirea într-un singur proces a mai multor acţiuni ce
puteau forma obiectul unor cereri separate.44
Coparticiparea se admite doar în instanţa de fond.
La faza pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare judecătorul soluţionează problema intervenirii în proces
a coparticipanţilor (art.185, alin.1, pct. c) C.P.C.)
Legislaţia procesual civilă (art.187, 188, C.P.C.) oferă judecătorului dreptul de a conexa pretenţii şi de a le
separa. Conexarea pretenţiilor duce de fapt la coparticiparea procesuală. Suntem de părerea că este vorba atît de

43
Н.М. Василенко. Процессуальное положение ответчика в гражданском судопроизводстве, стр.46-67
44
I. Dorfmanop. Cit., Chişinău, 2003, p.46
copartciparea obligatorie cît şi de cea facultativă. Dacă procesele sunt conexe prin temeiuri de apariţie, aceasta fiind
cauză a coparticipării obligatorii, sau procesele sunt conexe prin probe comune, aceasta fiind cauză a coparticipării
facultative judecătorul este în drept, cu consimţămîntul părţilor, să conexeze pricinile într-un singur proces.
Conexarea se produce atunci cînd în faţa aceleiaşi instanţe se află deja mai multe procese intentate de un reclamant
către mai mulţi pîrîţi sau de către mai mulţi reclamanţi către acelaşi pîrît. Nu urmează însă a înţelege că instituţia
coparticipării întotdeauna este consecinţa conexării pretenţiilor.
Satisfacerea sau respingerea cererii de atragere în proces a coparticipanţilor se perfectează documentar
printr-o încheiere a instanţei.
Încheierea judecătorească prin care este respinsă cererea persoanei interesate de a fi admisă în proces în
calitate de coparticipant poate fi atacată cu recurs.
Încheierea prin care s-a admis ori s-a respins cererea de admitere a coparticipării facultative nu se supune
recursului.

Categoriile coparticipării procesuale civile

Legiuitorul împarte coparticiparea în două categorii:
─ coparticiparea procesuală obligatorie;
─ coparticiparea procesuală facultativă.

Coparticiparea procesuală obligatorie are loc atunci, cînd, caracterul coraportului juridic material-litigios
nu permite soluţionarea întrebării despre drepturile şi obligaţiile a unui participant în proces fără atragerea celorlalţi
subiecţi a raportului juridic material în proces pentru participarea în acţiunea concretă. Astfel, conform legislaţiei
(art.80, Codul Familiei) copiii majori apţi de muncă sunt obligaţi să-i întreţină pe părinţii săi inapţi de muncă, care
necesită sprijin material. În lipsa contractului privind întreţinerea părinţilor inapţi de muncă care necesită sprijin
material, probleme achitării pensiei de întreţinere de către copiii majori se soluţionează pe cale judecătorească. În
acest caz are loc coparticiparea procesuală obligatorie. 45
Sediul materiei coparticipării obligatorii constituie art.62, C.C. Astfel, o acţiune poate fi intentată în comun
de mai mulţi reclamanţi sau împotriva mai multor pîrîţi.
Coparticiparea procesuală se admite dacă sînt întrunite în cumul următoarele condiţii:
a) obiectul litigiului îl constituie drepturile şi obligaţiile mai multor reclamanţi sau pîrîţi;
b) drepturile şi obligaţiile reclamanţilor şi pîrîţilor decurg din aceleaşi temeiuri de fapt sau de drept;
c) drepturile şi obligaţiile ce formează obiectul litigiului sunt de aceeaşi natură.
În cazul coparticipării instanţa va pronunţa o hotărîre prin care va decide în mod uniform faţă de toţi
coparticipanţii. Aşa, de pildă, într-o acţiune în anularea unui contract, instanţa va trebui să constate nevalabilitatea
actului juridic faţă de toate părţile. Prin urmare, pronunţarea unei hotărîri uniforme reprezintă o necesitate obiectivă.
Datorită acestui fapt, coparticiparea procesuală obligatorie mai este denumită şi coparticipare unitară. În opoziţie cu
coparticiparea unitară se află şi coparticiparea simplă: aceasta funcţionează atunci cînd nu este necesar ca hotărîrea
să statueze în mod uniform asupra tuturor coparticipanţilor.46
Coparticiparea procesuală facultativă – reprezintă faptul că întrebarea despre dreptul sau obligaţiile uneia
dintre părţi poate fi soluţionată aparte, într-un proces de sine stătător şi independent de la soluţionarea întrebării

45
M.П. Tреушников, op. cit., 2001, стр.109-110
46
I. Leş, op. cit., 1998, p.117-119
despre drepturile şi obligaţiile altui participant. În cazul coparticipării facultative caracterul raportului juridic
material-litigios permite examinarea acţiunii în raport cu fiecare din subiecţi într-un proces independent.
Coparticipanţii sunt independenţi unul faţă de celălalt şi pot efectua orice acţiuni procesuale la discreţia
fiecăruia. Pe lîngă drepturile procesuale, cu care sunt înzestrate părţile, coparticipanţii au drepturi speciale. Astfel,
conform legislaţiei (art.62, p.3, C.P.C.), ei pot încredinţa susţinerea procesului unuia sau mai multor coparticipanţi. 47
Condiţiile de admisibilitate a coparticipării facultative sunt prevăzute de art.63, C.P.C.:
 Pretenţiile se află în conexiune prin raportul material juridic dintre coparticipanţi, prin pretenţiile
înaintate sau probele comune;
 Există posibilitatea de a le examina de către aceiaşi instanţă şi în aceiaşi procedură.
După poziţia coparticiparea procesuală poate fi:
- Activă;
- Pasivă;
- Mixtă.
Coparticiparea procesuală activă este prezentă atunci cînd mai mulţi reclamanţi acţionează în judecată prin
aceeaşi cerere împotriva unui singur pîrît.
Ea este pasivă atunci cînd un singur reclamant îşi îndreaptă pretenţiile sale împotriva mai multor pîrîţi şi
printr-o singură cerere de chemare în judecată.
Dacă mai mulţi reclamanţi acţionează în judecată prin aceeaşi cerere, pe mai mulţi pîrîţi, ne aflăm în
prezenţa unei coparticipări mixte sau reciproce.
Dispoziţiile art.63, C.P.C., ne obligă la următoarele observaţii:
Prima – textul citat sugerează ideea că coparticiparea procesuală presupune existenţa unei identităţi de
obiect sau de cauză.
Interpretarea pe care o sugerează art.63, C.P.C., este deosebit de restrictivă, nefiind în consonanţă cu
scopul urmărit de legiuitor prin instituţia coparticipării procesuale: soluţionarea într-un singur cadru procesual a
unor raporturi juridice conexe.
A doua constatare: din prevederile aceluiaşi text s-ar putea desprinde concluzia că întotdeauna
coparticiparea procesuală are un caracter facultativ. Dar în realitate există situaţii în care coparticiparea procesuală
este obligatorie. Acest caz a fost deja dezvăluit mai sus.
Comun pentru cele două forme ale coparticipării procesuale este însă faptul, că judecătorul pronunţă o
singură hotărîre prin care finalizează cauza, modul în care instanţa statuează asupra pretenţiilor poate fi diferit, aşa
cum am arătat în cele două situaţii.48
După momentul în care se formează, se distinge coparticiparea procesuală iniţială şi coparticiparea
procesuală ulterioară.
Coparticiparea procesuală iniţială se formează o dată cu promovarea cererii de chemare în judecată. Ea este
ulterioară atunci cînd se formează pe parcursul desfăşurării activităţii judiciare.

Succesiunea în drepturile procesuale

Succesiunea procesuală apare în cazurile în care procesul pornit are loc trecerea drepturilor şi obligaţiilor
procesuale ale posesorului în drepturi materiale (reclamant, pârât, intervenient, petiţionar, persoană interesată) la o

47
M.K. Tреушников, op. cit., 2001, стр.110.
48
I. Leş, op. cit, 1998, p.117-119.
altă persoană – succesor în drepturi sau obligaţii, în legătură cu ieşirea din proces a predecesorului în drepturi sau
obligaţii, cu ocuparea poziţiei lui procedurale de către succesorul în drepturi.
Această instituţie este reglementată de art.70, C.P.C.: „În cazul ieşirii uneia din părţi din raportul juridic
litigios sau din raportul stabilit prin hotărîre judecătorească (deces, reorganizare, cesiunea creanţei, transferarea
datoriei şi alte cazuri de subrogare), instanţa permite înlocuirea părţii cu succesorul ei în drepturi. Succesiunea în
drepturi este posibilă în orice fază a procesului. Actele săvârşite pînă la intrarea în proces a succesorului sunt
obligaţi pentru acesta în măsura în care ele ar fi fost obligatori persoanei pe care succesorul în drepturi a subrogat-
o.”
Succesiunea în drepturi se deosebeşte de subrogarea părţii care figurează greşit în proces prin aceea că
intervenirea în proces a succesorului în drepturi nu înseamnă începerea unui nou proces.
Succesiunea procesuală este reflectată atît în Codul civil şi C.P.C., şi anume:
Art. 1440, C.C., p.1: „Succesiunea se deschide în urma decesului persoanei fizice sau declarării morţii ei
de către instanţa de judecată.
p.2: „Momentul deschiderii succesiunii se consideră cel al decesului persoanei care a lăsat moştenirea sau
data rămînerii definitive a hotărîriii judecătoreşti privind declararea morţii lui.
Art.330, alin.1, C.P.C., „Instanţa judecătorească, după ce constată că bunul imobil nu are proprietar sau că
a fost părăsit de aceasta, fără intenţia de a păstra dreptul de proprietate asupra lui, pronunţă o hotărîre prin care
declară fără stăpîn bunul imobil şi îl transmite în proprietate persoanei care a intrat în posesiunea lui”.
Art.144, C.C., p.1 - „Patrimoniul succesoral include atît drepturile patrimoniale (activul succesoral), cît şi
obligaţiile patrimoniale (pasivul succesoral), pe care ce a lăsat moştenirea le avea la momentul decesului”.
Succesiunea procesuală – transmiterea drepturilor şi obligaţiilor de la un subiect al dreptului material la
altul; ocuparea de către succesor a poziţiei procesuale, a predecesorului: reclamantului, pârâtului, terţei persoane.
Baza succesiunii procesuale serveşte succesiunea în sfera raporturilor juridice materiale. 64 Aceste raporturi
juridice reprezintă obiectul litigiului, în particular, la schimbarea persoanei în îndatoriri. În cazul trecerii drepturilor
sau îndatoririlor părţilor la altă persoană apare şi necesitatea înlocuirii ei în proces de către persoana, la care au
trecut drepturile şi îndatoririle (succesorul). Succesiunea procesuală este posibilă nu numai referitor la părţi, dar şi la
terţele persoane. Înlocuirea părţii sau terţii persoane de către succesor se admite în cazurile arătate în art.70, C.P.C.
În cazul morţii cetăţeanului, drepturile şi obligaţiile lui trec la moştenitorii săi. (art.1444, C.C.).
În cazul fuziunii, dezmembrării sau transformării persoanei juridice, drepturile şi obligaţiile sale trec la
persoanele juridice nou apărute, iar în cazul absorbţiei unei persoane juridice de către alta, drepturile şi obligaţiile
persoanei juridice absorbite trec la persoana juridică absorbantă în conformitate cu actul de transmitere. (art.70,
C.C.).65
Pentru accesul spre participare în acţiune a succesorului este necesară prezentarea probei succesiunii:
documentul despre reorganizarea persoanei juridice, moştenirea imobilului, în cazul succesiunii singulare – actul
privind cesiunea de creanţă sau preluarea de datorie.
Succesiunea procesuală nu se permite, dacă legea interzice succesiunea în dreptul material şi de asemenea
dacă drepturile şi obligaţiile nu se transmit prin moştenire, dreptul de a cere sau a plăti alimentele, dreptul de a cere
compensarea prejudiciului cauzat în legătură vătămarea sănătăţii, dreptul de a cere sau a răspunde la acţiune în
legătură cu divorţul ş.a.)

64
А.П. Воложанин. Гражданское процессуальное законодательство. Комментарий, Москва, Юридическая
литература, 1991, стр.110
65
М.С. Шакарян. Op. cit., Москва, 2002, стр.86
 Cu alte cuvinte „în patrimoniul succesoral nu se includ drepturile şi obligaţiile patrimoniale care poartă
caracter personal şi care pot aparţine doar celui ce a lăsat moştenirea şi nici drepturile şi obligaţiile, prevăzute de
contract sau de lege, care sînt valabile numai în timpul vieţii celui ce a lăsat moştenirea şi care încetează la decesul
lui” (art.1446, C.C.).
În cazul decesului cetăţeanului sau încetarea existenţei persoanei juridice, ce este parte în proces,
dezbaterile judiciare pe acţiunea dată se suspendă (art.260, C.P.C.). Reluarea procesului are loc la cererea
participanţilor la proces sau din oficiu (art. 264, C.P.C.).
După sensul legii cu asemenea cerere se poate adresa şi succesorul, care obţine dreptul persoanei
participante la acţiune din momentul succesiunii în raporturile juridice materiale. Instanţa, permiţând participarea lui
în acţiune, doar verifică însăşi faptul succesiunii.
Succesiunea în sfera raporturilor juridice materiale, după intrarea hotărîrii în vigoare serveşte bază pentru
succesiunea procesuală şi are o importanţă practică, cînd hotărîrea se anulează în regimul de supraveghere şi se
transmite la o nouă examinare în prima instanţă sau în recurs. În aceste cazuri instanţa anunţă succesorii despre
dezbaterile judiciare şi cheamă în şedinţa judecătorească persoanele în calitate de părţi respective
Ocupând o anumită poziţie procesuală şi căpătînd anumite drepturi şi obligaţii procesuale, succesorul are
posibilitatea de a influenţa asupra desfăşurării ulterioare a procesului civil, realizînd drepturile procesuale ce-i
aparţin şi îndeplinind îndatoririle.
Acţiunile procesuale îndeplinite anterior de către precedent sunt obligatorii pentru predecesor, în acea
măsură, în care ele au fost obligatorii pentru precedat. Aşa cum precedatul a avut dreptul să atace hotărîrea
judecătorească, care au primit sau au confirmat acţiunile sale dispozitive (refuzul de la acţiune, tranzacţia de
împăcare), pe motivele indicate în art.60 CPC, aceste drepturi le posedă şi succesorul.
Despre permiterea succesiunii instanţa emite o hotărîre. După intrarea în proces a succesorului, ce se
admite la orice etapă a procesului, acţiunea nu se reia de la început, cum în cazul înlocuirii părţii ce figurează greşit
în proces, dar dezbaterile se prelungesc în continuare, în acea stadie, în care ele s-au suspendat. Succesorul este în
drept să îndeplinească numai acele acţiuni procesuale, care nu au fost efectuate pînă la intrarea sa în proces.
Dacă succesiunea a avut loc după emiterea hotărîrii, atunci succesorul este în drept s-o atace pînă la intrarea
hotărîrii în vigoare, să ceară revizuirea hotărîrii, luînd în consideraţie faptele noi, sau a cere îndeplinirea hotărîrii. 66

66
М.С. Шакарян. Op. cit., Москва, 2002, стр.86-87.