Introducere

Omul este esențialmente o ființă socială. El este un produs al societății şi producător

de societate. Măsura omului este un alt om1. Aceste cuvinte sunt menite a trasa în linii mari
ceea ce înseamnă societatea şi felul în care aceasta funcționează. Un grup de persoane nu
poate funcționa atâta timp cât nu îi sunt trasate o serie de limite a căror menire nu este
exclusiv aceea de a-l constrânge, ci aceea de a-i asigura o conviețuire cât mai favorabilă în
cadrul grupului. În egală măsură, este indispensabil ca cetățeanul să cunoască drepturile şi
libertățile ce-i sunt recunoscute şi garantate într-o societate pentru ca, în ipoteza în care
acestea fac obiectul unor abuzuri/încălcări, să se poată apăra corespunzător.

Până la un anumit punct al dezvoltării societății, ideile expuse mai sus reprezentau un
deziderat greu de atins, aceasta în contextul regimurilor politice totalitare, dezvoltării precare
a culturii etc. Societatea modernă, în schimb, se raliază cu tot mai mult elan tendințelor
revoluționare menite a ridica persoana, ca element esențial al societății, la rang de prioritate
absolută. S-au adoptat numeroase acte la nivel național prin care se protejează cetățeanul şi
multiplele aspecte ale vieții sale, dar aceste manifestări nu au întârziat să apară nici pe plan
european.

Orice sistem de drept dispune de un act suprem, situat deasupra tuturor celorlalte
legiuiri şi a cărui menire este aceea de a contura pilonii de bază ai societății. Este vorba despre
constituție, care reprezintă aşezământul politic şi juridic fundamental al unui stat. În sens
juridic, constituția este actul prin care se determină statutul puterii în stat, ansamblul regulilor
juridice prin care sunt fixate modalitățile de încredințare a puterii şi de exercitare a ei2.

Printre altele, Constituția trasează în rândurile sale şi drepturile şi libertățile

fundamentale de care se bucură o persoană, obiect al lucrării de față, iar demersul nostru nu ar
mai avea aceeaşi relevanță în lipsa unei priviri comparative a reglementărilor în materie din
mai multe state europene.

În cele ce urmează, atenția se va orienta înspre modalitatea în care drepturile şi

libertățile cetățenilor se bucură de protecție în diferite state europene. Înainte de a începe
expunerea, trebuie menționat faptul că protecția drepturilor şi libertăților fundamentale ale
cetățenilor face şi obiectul Convenției Europene a Drepturilor Omului, bucurându-se, astfel, şi
de protecția supranațională.
1
C. Ionescu, Drept constituțional comparat, Ed. All Beck, Bucureşti, 2008, p. 15.
2
I. Corbeanu, Drept constituțional şi instituții politice, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p. 26.
3
 Originea drepturilor şi libertăților fundamentale

Respectarea drepturilor şi libertăților cetățeneşti reprezintă unul dintre obiectivele

principale ale dreptului constituțional şi un punct de interes pentru organismele moderne.

O privire retrospectivă ne ajută să observăm că declarațiile de drepturi au reprezentat

documente fundamentale prin care s-a conturat ideea egalității oamenilor atât în domeniul
drepturilor civile, cât şi în domeniul politic, definind o viziune elaborată cu privire la
raporturile dintre individ şi stat, dintre om şi autoritate. Trebuie reamintit că încă din 1215
„Magna Charta” definea, pentru prima dată, o regulă de maximă importanță, aceea că ori de
câte ori guvernul unei țări vrea să aducă o anumită limitare bunului plac al indivizilor, această
limitare nu poate fi justă şi legală decât dacă se întemeiază pe o regulă de drept, preexistentă
şi imparțial interpretată3.

În ceea ce priveşte conceptul propriu-zis de drepturi, libertăți şi îndatoriri

fundamentale ale cetățeanului român, acestea, după cum apreciază prof. Ioan Muraru, sunt
„acele drepturi subiective aparținând cetățenilor, esențiale pentru viața, libertatea şi
demnitatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalității umane, drepturi
stabilite prin Constituție şi garantate prin Constituție şi legi”4.

Sistemul drepturilor şi libertăților cetățeneşti se înfățişează ca un tot armonios, unitar,

în care pornindu-se de la declarații de drepturi, de la tratate internaționale, statele moderne au
configurat un adevărat catalog de drepturi, libertăți şi îndatoriri, asigurând totodată
posibilitățile juridice ale garantării acestora, precum şi mijloacele ce pot fi utilizate pentru
restabilirea situațiilor încălcate şi repararea prejudiciilor5.

Garanțiile drepturilor şi libertăților fundamentale

3
C. Călinoiu, Crestomație de drept constituțional, Volumul I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, pp.
47-48.
4
Ibidem.
5
M. Bădescu, Drept constitutional şi instituții politice, Ed. a III-a revizuită, Ed. Sitech, Craiova, 2010,
p. 7.
4
 Drepturile şi libertățile trebuie garantate prin acțiuni practice social-economice, dar şi
prin procedee juridice eficiente şi rapide, căci altfel nu ar fi decât un demers filosofic. În
dreptul constituțional comparat sunt identificate două tipuri de garanții: de fond şi
procedurale.

În constituția Spaniei, există o serie de garanții de fond: art. 53 alin. (3) evocă
aplicabilitatea directă , dar numai cât priveşte drepturile din prima şi a doua generație. În
egală măsură, în Italia şi Spania putem discuta despre exclusivismul legii sau al competenței
legislative, în sensul că numai autoritatea legiuitoare şi numai în condițiile restrictive
prevăzute de constituție poate interveni în domeniul normativ al drepturilor şi libertăților
fundamentale, uneori rezerva legii fiind chiar absolută, neadmițându-se nici procedura
delegării legislative. De asemenea, în constituția Spaniei şi în cea a României se remarcă
prezența caracterului excepțional şi condiționat al măsurilor de restrângere a exercițiului unor
drepturi sau libertăți. În plus, tot ca o garanție, în România, drepturile şi libertățile
fundamentale sunt incluse în spațiul intangibil al materiilor nesusceptibile de revizuire
constituțională6.

Trebuie amintit că limitele de exercitare a drepturilor sunt mărginite la respectarea

drepturilor şi libertăților altora, precum şi la respectarea intereselor întregii colectivități.

Reglementarea drepturilor şi libertăților fundamentale în diferitele

legislații

Problematica drepturilor şi libertăților fundamentale reprezintă un interes fundamental

pentru majoritatea sistemelor de drept, aceasta pentru că întreaga construcție constituțională
este clădită pe baza acestora.

Constituția României alege să consacre în Titlul II numeroase drepturi şi libertăți

inerente persoanei, oferind astfel o protecție sporită în mai multe domenii ale vieții private şi
publice ale acesteia. Nici Constituția Italiei nu se îndepărtează de acest tipar, astfel că expune
în Partea I, începând cu articolul 13, cele mai importante drepturi ce merită recunoaştere
constituțională. Evident, şi în sistemul legislativ spaniol drepturile şi libertățile fundamentale
ale persoanei sunt inserate chiar în articolele de la început, reunite în Titlul I.

6
I. Deleanu, Instituții şi procedure constituționale, Ed. Servo-Sat, Bucureşti, 2003, p. 151.
5
 Dreptul la viață şi la integritate fizică, după cum se poate observa în Constituțiile celor
trei state, reprezintă, cum de altfel este normal, cel mai important drept în materie. Tortura,
pedepsele şi tratamentele inumane sau degradante sunt expres menționate ca fiind neconforme
cu ordinea de drept, iar în ceea ce priveşte pedeapsa cu moartea, Constituția României (art. 22
al. (3) ) o interzice. Constituția Spaniei nu se îndepărtează de la această orientare, dar nu
omite să menționeze în art. 15 că pe timp de război, legile temporare ar putea prevedea
contrariul.

O prevedere extrem de importantă este cea referitoare la libertatea individuală, unde

Constituția României, pentru a se asigura că acest drept este la adăpost de ingerințe majore,
expune problematica pe larg. Astfel, conform art. 23 al. (2) şi (3) „Percheziția, reținerea sau
arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege”,
„Reținerea nu poate depăşi 24 de ore”. Articolul 17 din Constituția Spaniei aminteşte, de
asemenea, de instituțiile reținerii şi a detenției provizorii, stabilind limitele în care se poate
recurge la acestea. Nici articolul 13 din aceeaşi lege italiană nu face abstracție de acest drept
fundamental, amintind, de asemenea, inspecția şi percheziția individuală. Sub acest aspect,
trebuie să remarcăm că actul autohton este cel mai complex în materie, scopul fiind acela de a
proteja la un nivel cât mai înalt demnitatea umană.

În ceea ce priveşte dreptul la asociere, Constituția Italiei îl recunoaşte, dar, în acelaşi

timp, prevede că sunt interzise asociațiile secrete şi cele care urmăresc, chiar indirect, scopuri
politice cu ajutorul unor organizații cu caracter militar7. Şi constituția României interzice, în
art. 40 al. (4) asociațiile cu caracter secret, iar în art. 22 spaniol se prevede, în plus față de cele
două reglementări deja analizate, că asociațiile constituite pe baza prezentului articol vor
trebui să se înscrie într-un registru numai în vederea publicității.

Dreptul la educație se bucură, de asemenea, de consacrare legislativă. Nici nu ar fi de

conceput o altă abordare, dat fiind faptul că el este cel care stă la baza evoluției societății, cel
în lipsa căruia orice comunitate s-ar destabiliza, preluând mimetic tendințele impuse de alții.
Articolul 32 din legea română prevede obligativitatea şi gratuitatea învățământului general,
garantând minorităților posibilitatea de a învăța în limba lor maternă. Constituția italiană
consacră aceleaşi două atribute ale învățământului, dar, în plus, stabileşte limita de minimum
8 ani în privința asigurării educației. În Spania, în plus față de cele două reglementări,
stabileşte că puterile publice garantează dreptul părinților de a asigura copiilor lor formația

7
V. Duculescu, Drept constituțional comparat, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 292.
6
religioasă şi morală, în acord cu propriile lor convingeri. Această completare este menită să
sublinieze raporturile statului cu persoanele private, interesul manifestat față de nevoile
acestora, plasând la cel mai înalt rang principiile proprii fiecărei familii.

Proprietatea publica este în egală măsură recunoscută în toate cele trei legislații,
menționându-se expres faptul că aceasta poate face obiectul unor limitări în condiții de
utilitate publică.

În ceea ce priveşte raporturile etice şi sociale, Constituția recunoaşte importanța

familiei, egalitatea dintre soți, datoria părinților de a întreține şi educa copiii 8. Este o
prevedere universal valabilă, conținută, cel mai probabil, în toate actele supreme ale statelor
moderne.

Drepturile politice au extrem de mare importanță în toate sistemele de drept, cetățeanul

fiind practic încurajat să participe activ la viața politică. Astfel, cele trei sisteme tratate în
lucrarea de față recunosc dreptul de vot, care nu poate fi limitat decât ca urmare a unei
incapacități civile, a condamnării penale definitive sau a degradării civile morale, cum
surprinde Constituția Italiei.

Constituția României, în articolul 44, nu doar că subliniază faptul că dreptul la muncă

nu poate fi îngrădit, dar arată că durata normală a unei zile de lucru este de 8 ore. Celelalte
două Constituții tratate, se limitează la a stabili dreptul la muncă, fără a oferi detalii
suplimentare în acest sens, lăsând astfel libertatea reglementărilor ulterioare de a dezvolta
acest aspect.

Aşa cum am subliniat şi la începutul lucrării, Constituția României dedică o parte

importantă reglementării drepturilor şi libertăților fundamentale, alegând să trateze cât mai
detaliat fiecare aspect pentru a evita o lacună legislativă. Ni se pare o soluție potrivită, dat
fiind că societatea actuală se confruntă cu ingerințe dintre cele mai diverse.

În art. 53 din Constituția României tratează restrângerea exercițiului unor drepturi,

arătând că acestea pot face obiectul unor limitări, dar este obligatorie îndeplinirea unor
condiții:

a) Limitarea să fie prevăzută de lege;

b) Să fie necesară într-o societate democratică;

8
Idem, p. 293.
7
 c) Se impune pentru următoarele cauze:
 Apărarea securității naționale;
 Apărarea ordinii, sănătății, moralei publice;
 Apărarea drepturilor şi libertăților cetățenilor;
 Desfăşurarea instrucției penale;
 Prevenirea consecințelor unei calamități naturale, dezastru sau sinistru
deosebit de grav;
Articolul 53 din legea spaniolă prevede discret posibilitatea unor limitări, însă, la fel ca
şi cea italiană, nu distinge condițiile în care acestea vor fi posibile. Sub acest aspect,
Constituția României se remarcă prin scrupulozitate.

Concluzii

Lucrarea de față şi-a propus să trateze comparativ trei sisteme de drept europene sub
aspectul protecției drepturilor şi libertăților fundamental. Fără a ne propune să realizăm o
cercetare minuțioasă a tuturor implicațiilor pe care această temă le generează, considerăm că
am reuşit să subliniem importanța reglementării acestora în oricare dintre sistemele legislative
existente.
Dat fiind faptul că drepturile şi libertățile fundamentale ale persoanei reprezintă o
preocupare intensă şi pentru instituțiile europene, era de la sine înțeles că, grație sistemelor
democratice de drept, nu vor exista diferențe majore între Constituțiile analizate. Desigur,
prin prisma particularităților culturale, istorice sau politice, se pot distinge unele
neconcordanțe sau diferențe între acestea, dar nu într-atât de frapante încât să genereze
discuții interminabile.
Aşa cum am subliniat şi în conținutul lucrării, Constituția României se distinge
prin complexitatea redactării, precum şi prin scrupulozitate şi minuțiozitate, preferând să
devină redundantă, mai degrabă decât lacunară. Consider că acest demers este unul înțelept,
favorizând o aprofundare cât mai corespunzătoare atât din partea autorităților, cât şi din partea
simplilor cetățeni.

BIBLIOGRAFIE

8
1. Bădescu, M., Drept constituțional şi instituții politice, Ed. a III-a revizuită, Ed. Sitech,
Craiova, 2010.
2. Călinoiu, C., Crestomație de drept constituțional, Volumul I, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1998.
3. Corbeanu, I., Drept constituțional şi instituții politice, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2004.
4. Deleanu, I., Instituții şi procedure constituționale, Ed. Servo-Sat, Bucureşti, 2003.
5. Duculescu, V., Drept constituțional comparat, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996.
6. Ionescu C., Drept constituțional comparat, Ed. All Beck, Bucureşti, 2008.