Floare albastră

M. Eminescu

Tema și viziunea: 1+2+3+4+5+6+7+8+9+10+11+12+13+14+15+C

Romantism: 1+2+3+4+6+7+8+9+10+11+12+13+14+15+C

1. În literatura română, romantismul se manifestă cu întârziere, începând cu al treilea

deceniu al secolului al XIX-lea și cunoaște trei etape de manifestare: preromantism,
romantism propriu-zis și postromantism. Principalele trăsături promovate de romantici sunt:
identificarea a noi surse de inspirație, cum ar fi istoria, folclorul și frumusețile naturii,
profunzimea meditației asupra universului, pe două coordonate, cosmic și terestru, crearea
eroului excepțional, care evoluează în împrejurări deosebite, ironizarea prezentului și
glorificarea trecutului, folosirea procedeului artistic al antitezei, combinarea speciilor literare.

2. Mihai Eminescu aparține perioadei clasice a literaturii, ca si Ion Creangă, Ioan Slavici
și I. L. Caragiale. Încă de la publicarea primelor poezii, criticul literar Titu Maiorescu îl
caracterizează ca fiind ,,poet în toată puterea cuvântului”, intuind geniul său și promovându-l
în cadrul cenaclului ,,Junimea” și prin intermediul revistei ,,Convorbiri literare”.

3. Poemul ,,Floare albastră”, scrisă în 1872 și publicată în 1873 în revista ,,Convorbiri

literare”, este o capodoperă a lirismului eminescian din etapa de tinerețe, ,,un nucleu de
virtualități” care anunță marile creații ulterioare, culminând cu ,,Luceafărul”.

4. În această operă sunt asociate, în manieră romantică, mai multe specii literare: poem
filosofic, egloga si elegie. Țin de romantism: tema, motivele literare, atitudinea poetică,
amestecul speciilor, dar și antiteza pe baza căreia este construită poezia.

5. În viziunea romantică, se confruntă două moduri de existență sau ipostaze ale

cunoașterii: lumea cunoașterii absolute, infinite, a geniului (simbolizată de
culoarea ,,albastră”) și lumea iubirii concrete, a cunoașterii terestre (simbolizată de ,,floare”).

6. Temele abordate sunt iubirea și natura. Iubirea, reprezentând o cale de cunoaștere,

este asociată cu natura, care se manifestă afectiv, fiind surprinsă în consonanță cu
sentimentele umane. Cele două teme cunosc două etape: prima dintre ele prezintă visul pur
de iubire, a cărui împlinire este posibilă într-un viitor idealizat, iar etapa a doua reliefează
iubirea iremediabil pierdută. Creația depășește însă cadrul unei idile, implicând și tema
condiției omului de geniu care aspiră la absolut.

7. Titlul este și un motiv literar întâlnit la romanticul german Novalis, în lirica acestuia
semnificând împlinirea iubirii într-o lume ideală, care precede moartea. Același simbol apare
și în creația poetului italian Leopardi, fiind identificat cu frumusețea și puritatea idealului
de iubire. La Eminescu, ,,floarea”, element terestru, simbolizata de culoarea verde, reprezintă
viața, gingășia, puritatea, identificate cu idealul feminin, iar epitetul cromatic ,,albastră”
sugerează spațiul infinit, cerul și marea, proiectând sentimentul în eternitate.
Incompatibilitatea dintre verde și albastru sugerează incompatibilitatea dintre terestru și
cosmic.

8. Ca în lirismul de măști, eul liric împrumută pe rând două ipostaze umane sau portrete
spirituale, care se asociază celor două lumi. Lirismul subiectiv se realizează prin folosirea
mărcilor gramaticale ale eului liric, verbe și pronume la persoana I singular: ,,eu am râs”.

9. Structural, poezia este alcătuită din 14 catrene și patru secvențe lirice, sub forma unui
dialog: reproșul formulat de iubită, cugetarea eului liric, chemarea la iubire inițiată de
prezența feminină și meditația finală a eului. Din cauză că nu aparțin aceluiași plan, nu se
poate vorbi însă de un dialog propriu-zis.

10. Prima secvență poetică (strofele I-III) înfățișează lumea rece a ideilor, lumea lui.
Monologul fetei începe cu reproșul realizat prin adverbul ,,iar”, plasat la începutul poeziei.
Termenii populari susțin adresarea familiară, iar cele două apelative, ,,sufletul vieții mele” și
,,iubite”, dispuse simetric la începutul și la sfârșitul primei intervenții a fetei, exprimă iubirea
sinceră. Domeniul cunoașterii guvernat de timpul infinit este definit prin intermediul
metaforelor cu valoare de simbol: ,,întunecata mare”, ,,câmpiile asire”, ,,piramidele-nvechite”.
Avertismentul final, ,,Nu căta în depărtare/ Fericirea ta, iubite!”, deși este rostit pe un ton
șăgalnic, cuprinde un adevăr: în lumea terestră, împlinirea umană se realizează doar prin
iubire.

11. A doua secvență poetică (strofa a patra) constituie reacția celui invocat; aceasta
exprimă atitudinea detașată, derivată din intuiția superioară a profundei incompatibilității
dintre cele două planuri. Apelativul diminutival ,,mititica”, cât și finalul strofei, ,,Ah! Ea
spuse adevărul,/ Eu am râs, n-am zis nimica”, sugerează ironizarea persoanei inferioare. Prin
acestea, se accentuează diferența dintre etern și perisabil, dintre abstract și concret, dintre
detașarea apolinică și trăirea dionisiacă, dintre planul superior al geniului și cel comun al
iubitei.

12. Următoarea secvență lirică, alcătuită din opt strofe, enunță monologul prezenței
feminine, construit ca o chemare la iubire sub forma visului plasat în cadrul mirific al
naturii unice, purtând amprenta eminescianismului și zugrăvind parcă paradisul. Cadrul
natural romantic este conturat prin elemente simbolice: ,,codrul cu verdeață”, ,,bolta cea
senină”, ,,trestia cea lina”. Izolarea îndrăgostiților potențează intimitatea de a trăi doar unul
pentru celălalt clipe de fericire, ancorată în eternitate. Tentația ipoteticei apropieri dintre ei
culminează cu ,,o sărutare”, ca pecete a tainei, ocrotită de cadrul natural edenic și determinată
de intimitate.

13. Ultima secvență poetică, ultimele două strofe, reprezintă o continuare a meditației
bărbatului asupra iubirii trecute pe care o proiectează de această dată în ideal și amintire.
Versul ,,Ca un stâlp eu stam în lună!” exprimă izolarea geniului dar și capacitatea lui
superioară de a uni, la nivel spiritual, planul terestru cu cel cosmic; eul constituindu-se astfel
ca un axis mundi a cărui rațiune proiectează lumea terestră în eternitate. Sentimentul iubirii
iremediabil pierdute generează suferința, rezolvată însă prin resemnare: ,,Și te-ai dus, dulce
minune,/ Și-a murit iubirea noastră”. Repetiția exclamativa ,,Floare-albastră! floare-albastră!
…” accentuează simbolul iubirii eterne, sub forma unei triste lamentații generate de
intensitatea cu care geniul percepe eșecul erotic provocat de contrastul puternic dintre
iluzie și realitate. Ultimul vers al poeziei, ,,Totuși… este trist în lume!”, conține esența
meditației geniului asupra existenței umane, dominată de tristețe și neîmplinire a ființei
superioare care își caută perechea ideală, spre a reface cuplul originar.

14. Poezia are o compoziție romantică, fiind structurată în jurul unei serii de opoziții:
eternitate - viață, masculin - feminin, detașare apolinică - trăire dionisiacă, vis - realitate,
departe - aproape, trecut - prezent. Simetria celor patru secvențe poetice este potențată de
monologul liric al fetei care exprimă termeni antinomici (lumea lui – lumea ei), punctat de
cele două reflecții ulterioare ale bărbatului.
15. La nivel morfologic, verbele la prezentul etern redau lumea ideilor sau veșnicia
naturii (,,urcă”, ,,stă”), verbele la viitor din monologul fetei proiectează aspirația spre iubire
în reverie, iar verbele la trecut, din meditația bărbatului, redau reflecția și distanțarea
temporală (,,am ras”, ,,te-ai dus”, ,,a murit”). La nivel lexical, vorbirea populară și limbajul
familiar accentuează intimitatea (,,nu căta”). Figurile de stil și imaginile artistice sunt
numeroase: epitetul ,,prăpastia măreață”, personificarea ,,izvoare plâng în vale”,
comparația ,,roșie ca mărul”, inversiunea ,,dulce floare”, metafora ,,râuri în soare”,
simbolul ,,floare albastră”. Muzicalitatea tristă a poemului este susținută de elementele de
prozodie: rima îmbrățișată, ritmul trohaic, măsura versurilor de 7-8 silabe.

Concluzie:

În opinia mea, poezia este o dezvoltare a unui motiv romantic de circulație

europeană, într-o viziune lirică proprie. Poemul își are punctul de plecare în mitul romantic al
aspirației către idealul de fericire, de iubire pură, întâlnit și la scriitorul romantic german
Novalis sau la poetul italian Leopardi. Simbolul flori albastre dobândește aici valoare
polisemantica: aspirația spre fericire prin iubire, opoziție între lumea caldă, terestră și
lumea rece a ideilor. Îngemănarea dintre visul de iubire și cugetarea detașată a geniului
conferă poeziei caracterul de sinteză a gândirii eminesciene, anticipând problematica
exprimată detaliat în poemul ,,Luceafărul”.