P a ge |1

Zecimi, agape, băuturi

Cum se face că, după Dt 14:22-29, zecimea trebuia cheltuită în agape frăţeşti? Şi cum este
posibil ca Dumnezeu să le prescrie să bea „vin şi băuturi tari”? (Pr George Şchiopu)

Răspunde lect. univ. drd. Florin Lăiu, de la Institutul Teologic Adventist, Cernica-Bucureşti:

Traducere
Înainte de orice alt demers, să recitim textul, într-o traducere diferită:
22
Să zeciuieşti neapărat întreaga recoltă a semănăturii tale, tot ce va produce pământul an după an. 23
Apoi , în l ocul pe ca re-l va alege Yahwé, Dumnezeul tă u, ca reşedinţă ca re să-I poarte numele, vei mâ nca zecimea
di n grâ nele tale, din mustul de struguri şi di n untdelemnul proaspăt, vei mânca de asemenea primii născuţi a i
vi tel or ta le mari şi mici, ca să înveţi s ă cinsteşti întotdeauna pe Yahwé, Dumnezeul tă u.
24
Da că va fi prea lung drumul pentru tine, ca să le poţi duce până acolo – în ca zul în ca re l ocul pe ca re-l
va a l ege Yahwé, Dumnezeul tă u, ca să-I poarte numele, va fi departe – da, câ nd te va binecuvânta Ya hwé,
Dumnezeul tă u, 25 să s chimbi în a rgint aceste produse şi, cu argintul l egat s trâns de mâna ta, să mergi la l ocul pe
26
ca re-l va a lege Yahwé Dumnezeul tă u, s ă cumperi cu a rgintul acela tot ce vei pofti: vi te mari şi mici, must de
struguri şi alte băuturi, tot ce vei dori , şi să mănânci a colo, înaintea l ui Yahwé, Dumnezeul tă u, bucurându-te
a s tfel împreună cu toţi cei din gospodăria ta .
27
Să nu neglijezi pe levi ţii ca re vor l ocui în cetăţile ta le, pentru că ei nu au parte de moştenire împreună
cu ti ne. 28 Odată la trei a ni, să s coţi toată zecimea recoltei tale din anul acela şi s-o l aşi în cetăţile tale. 29 Şi să vi nă
l evi ţii, ca re nu a u parte de moştenire cu tine, precum şi străinii, orfanii şi vă duvele din cetăţile tale, s ă mănânce şi
s ă s e sature, ca să te binecuvâ nte Yahwé Dumnezeul tă u, în tot lucrul mâinilor tale.

1. Zeciuieli şi zecime
Instrucţiunile de mai sus privesc două rânduieli:
1. O zeciuire anuală a recoltei, la care se adăugau întâi-născuţii vitelor, care trebuiau
consumate în agape familiale (familia lărgită, plus sclavii), în centrul religios al ţării, cf. v.
22-25. Aceasta este o repetare a instrucţiunii din Dt 12:6-18 (vezi şi 1S 1:4-5) şi urmărea
întărirea relaţiilor de familie şi păstrarea legăturii cu Casa lui Dumnezeu. Venirea la
templu se asocia astfel în mintea copiilor şi chiar a sclavilor, cu memorii plăcute, clipe de
bucurie şi părtăşie.
2. O zeciuire trienală, a recoltei din anul al treilea, ale cărei bunuri trebuiau să rămână în
localitate şi erau destinate leviţilor şi categoriilor defavorizate (străini, orfani şi văduve),
cf. v. 26-27. Această obligaţie apare şi în Nu 18:21-32 şi este repetată în Dt 26:12-15,
unde se adaugă obligaţia ca, printre alte lucruri, pentru care israelitul trebuia să dea un
raport solemn lui Dumnezeu, că şi-a îndeplinit toate datoriile religioase, să menţioneze că
a fost credincios în zecimea anului al treilea, că a dat leviţilor şi săracilor ce era dator, că
nu şi-a însuşit nimic din ele. După aceea cerea binecuvântarea lui Dumnezeu.

Dificultatea observată de mulţi în acest pasaj, este aceea că Legea ar fi contradictorie,

deoarece în alte paragrafe anterioare se dăduseră instrucţiuni accentuate că zecimea este a Domnului,
şi că nu putea fi folosită în alt scop, ci adusă preoţilor la templu (Lev 27:30-32; Nu 18:21-30).
Contradicţia însă este numai aparentă, şi aceasta din cauza limbajului insuficient de clar, care
nu face o distincţie explicită între zecimi, şi foloseşte termenul definit („zecimea”), ca şi cum ar fi una
singură, deşi chiar din acest pasaj reiese că trebuie să fi fost cel puţin două, şi după cum vom vedea,
erau chiar mai multe.

Originea zeciuielii (politică şi religioasă).

Pe lângă zecimea familiei şi zecimea săracilor şi leviţilor, menţionate mai sus, exista zecimea
cuvenită regelui, menţionată în 1S 8:15-17, care era un obicei universal, din vremuri străvechi, la mai
multe popoare. Avraam recunoscuse astfel suzeranitatea lui Malki-tsédeq, regele-preot al Ierusalimului
 P a ge |2

străvechi, un canaanit care recunoştea pe adevăratul Dumnezeu (Gen 14:20).1 Nu ştim cui plătea
zecime Isaac, deşi ştim că toţi patriarhii aduceau jertfe şi arderi-de-tot lui Dumnezeu. Ştim însă că
Iacov, sărac şi fugar, care încă nu avea un dumnezeu personal, s-a adresat Dumnezeului părinţilor lui,
oferinduse să-I dea zecimea tuturor veniturilor lui, deşi nu avea încă nici un venit (Gn 28:22).
Iacov a rugat pe Dumnezeu să-i facă şi lui un rost în viaţă, şi a promis că, dacă Dumnezeu îl va
binecuvânta cu adevărat, el îi va da zecimea, Îl va recunoaşte ca Rege şi Dumnezeu al lui. Nu ştim
cum anume şi-a împlinit Iacov promisiunea, cui şi cum dădea datoria promisă, dar ştim că Dumnezeu
a introdus acest principiu în Israel. Înainte de a exista rege în Israel, care să primească zecime,
Dumnezeu a introdus un sistem care, asemenea lui Iacov, Îl recunoştea pe Dumnezeu ca Rege suprem,
care-şi avea palatul mai întâi la Şilo, apoi la Ierusalim.
Când evreii au ales o regalitate umană, aceasta a venit cu poveri majorate, deoarece, pe lângă
zecimea Domnului (templului, preoţilor), şi pe lângă zecimea săracilor/leviţilor şi zecimea familiei, se
adăuga zecimea regelui (1S 18:15-17), plus alte plocoane şi peşcheşuri. Iar când regii au început să se
închine zeilor străini şi să instituie alte temple şi sisteme clericale, a apărut o altă zecime, despre care
nu ştim detalii, şi care se aducea „la fiecare trei zile” în templele blestemate de la Betel şi Ghilgal (Am
4:4; Os 2:8,9).

Zecimea preoţilor
Preoţii nu sunt menţionaţi în cele două porunci din Dt 14:22-27. Dar ni se spune că, pe lângă
faptul că leviţii deasemenea trebuiau să-şi mănânce zecimile din veniturile lor (care erau zeciuieli
israelite) înaintea Domnului, la templu, aveau datoria să dea şi ei zecime preoţilor, casei lui Aaron (Nu
18:21-32). În Neemia 10:35-39 ni se confirmă că aşa se proceda. Această zecime dată preoţilor era
diferită de zecimile de mai sus. Ea era o zecime universală, pe care o dădeau toţi (israeliţi şi leviţi) din
produsele agricole şi din animale. Ea era sacră, închinată lui Dumnezeu (qódeš liYahwé, Lv 27:30-31).
Dacă cineva se răzgândea şi voia să răscumpere ceva pentru sine, trebuia să adauge o cincime la preţul
acelui produs (v. 31). Astfel se descuraja orice tenativă de a deturna ceea ce era închinat Domnului.
Se istoriseşte în Ne 12:44; 13:5, 12 că liderii preoţimii şi ai templului profanaseră spaţiile
speciale, sălile din interiorul zidului cetăţii templului, care erau destinate zecimilor şi celorlalte
ofrande în natură. În asemenea spaţii îi făcuseră apartament unui politician al vremii, încuscrit cu un
arhiereu al templului. Mulţi iudei abia au aşteptat un motiv ca să nu-şi mai aducă zecimile la casa
Domnului. Ca urmare, preoţii începeau să-şi părăsească slujba, care devenise neconvenabilă.
În aceste împrejurări a venit mesajul ultimului profet vechitestamentar, Maleahi (3:8-10). Pe
de o parte, profetul a mustrat pe iudei că „jefuiau” pe Dumnezeu prin reţinerea zecimii Lui, amintind
că această atitudine îi va ţine sub blestem până se pocăiesc. Pe de altă parte, Dumnezeu promitea astfel
că, dacă ei îşi împlinesc cu credinţă datoria, Dumnezeu îi va binecuvânta cu prisos. La fel făcuse Ilie şi
cu văduva din Sarepta. Dă mai întâi lui Dumnezeu, prin reprezentantul Lui, chiar dacă este ultima
fărâmă, şi Dumnezeu promite că făina şi untelemnul se vor înmulţi.
Iisus gândea la fel. O văduvă a dat doar doi bănuţi la templu, bani care nu aveau nici o valoare.
Când Scriptura spune că aceasta era tot ce-i mai rămăsese să trăiască, vrea să spună că nu mai avea cu
ce trăi. Nici dacă ar fi reţinut acei doi bănuţi, nu-şi rezolva problema. Iisus putea s-o oprească să dea,
deoarece banii aceia nu însemnau nimic pentru templu. Sau putea s-o avertizeze că preoţimea de acolo
este şi aşa cam materialistă şi coruptă, aşa că ar trebui să pună bănuţii, mai degrabă, în punga lui
Iscariot, pentru săraci...
Nici văduva din Sarepta nu mai putea trăi cu ce-i rămăsese. De aceea, cererea de a da lui
Dumnezeu chiar şi ultimul sfanţ, dacă este cazul, nu este cinism sau cruzime, ci un gest de fidelitate şi
dragoste. Cine nu înţelege aceasta, oricât ar da, rămâne sub blestem. Lui Dumnezeu, nimic din ce I-am

1
S-au făcut speculaţii nefondate cu privire la această figură istorică. Unii au crezut că a fost Însuşi Christosul preexistent,
alţii (melchisedecienii) au crezut că este o personalitate divină pe lângă Sfânta Treime, iar unele tradiţii rabinice au încercat
să-l identifice cu un patriarh strămoş al lui Avraam, de exemplu, cu Sem. Dar M oise îl prezintă ca pe un rege real, al unei
cetăţi reale. Un urmaş îndepărtat al acestuia avea nume asemănător: Adoni-tsédeq (Ios 10:1-3). Salemul este numele
străvechi al Ierusalimului, în vecinătatea cetăţilor din câmpie, pe care le salvase Avraam. Foarte posibil, acestea formau o
ligă sub conducerea Ierusalimului. Ca reacţie la gestul eroic al lui Avraam, M alki-tsédeq s-a purtat ca un adevărat rege şi
părinte, ieşind înaintea luptătorilor obosiţi şi flămânzi, cu ce avea ţara mai bun: pâine şi must/vin. Ca răs puns, Avraam a
zeciuit prada de război şi a dat întreaga zecime regelui, asigurându-l astfel că prin actul său eroic nu urmărea să-i submineze
autoritatea în zonă, nici măcar nu urmărea să se căpătuiască cu ceva. Nu ni se spune că Avraam ar fi zeciuit periodic toate
bunurile lui, nu ştim cum proceda.
 P a ge |3

da nu-I face trebuinţă. Dar gestul contează în ochii Lui. Dacă El Însuşi nu are trebuinţă, slujitorii Lui,
care sunt oameni, au nevoie. Regii pământeşti cereau zecimile (impozitele) oamenilor, nu doar pentru
ei, ci pentru a-şi plăti slujbaşii de stat. Regele regilor are nevoie de zecimi nu pentru Sine, ci pentru
slujitorii Lui şi pentru a proba astfel fidelitatea supuşilor. În antichitate, semnalul de independenţă sau
revoltă al unei puteri vasale, faţă de o putere suzerană, era încetarea trimiterii tributului (Lc 23:2).
Preoţii slujeau doar câteva zile pe an la templu. Ca la toţi leviţii, cea mai mare parte din timpul
şi obligaţia lor era de a fi lideri spirituali (învăţători ai Legii, jurişti şi sfetnici, supraveghetori ai ordinii
religioase), adevăraţi pastori şi părinţi spirituali, în localităţile de reşedinţă. Pentru a asigura astfel
continuitatea centrului religios al ţării, cât şi a păstoririi poporului, era strict necesar ca acei slujitori să
fie susţinuţi printr-o contribuţie fixată proporţional, universală, regulată şi permanentă, cu caracter
sacru. Marile reforme religioase în Israel s-au făcut restaurând sistemul zecimilor şi darurilor (2 Chr
31:2-12).
Facem distincţie între zecimi şi daruri. Toate erau benevole, în sensul că nimeni nu venea să
smulgă bunurile din curtea evreului. Dar în acelaşi timp ele erau datorii, erau obligatorii, nu opţionale
faţă de Dumnezeu. Diferenţa între zecimi şi daruri (prinoase, ofrande) era că zecimea era prescrisă
cantitativ (a zecea parte), în timp ce mărimea darului (prinosului) era hotărâtă de credincios. La templu
nu trebuia să vină nimeni cu mâinile goale înaintea lui Dumnezeu (Ex 23:15c; 34:20c; Dt 16:16).

Practica istorică a zeciuielilor multiple

Din motivele arătate mai sus, zecimea folosită de israeliţi nu se putea confunda cu aceea
datorată regelui, nici cu acelea datorate săracilor, leviţilor şi preoţilor. Deşi nu par să fie clare toate
aspectele legale ale acestor instrucţiuni, se vede că era un sistem complex şi că zecimea datorată
Domnului, destinată leviţilor şi preoţilor, nu se putea deturna în scopuri personale sau caritabile.
Existenţa zecimilor multiple este atestată în scrierile iudaice. De exemplu, în cartea lui Tobit
(1Tob 1:6-8), o apocrifă care se poate citi în orice traducere ortodoxă, catolică şi în unele vechi-
protestante, se afirmă următoarele:
Al ergam la Ierusalim cu lamura roadelor şi a a nimalelor, cu zecimea vi telor şi cu pârga oilor. Le dădeam preoţilor,
fi i lor l ui Aaron, pentru altar. Leviţilor, ca re erau atunci în funcţie l a Ierusalim, l e dădeam zecimea din must, grâu,
mă s line, rodii şi alte roduri. Luam din fiecare produs a doua zecime, ti mp de şase a ni la râ nd, şi mă duceam s -o
chel tui la Ierusalim în fiecare a n. Dădeam a treia zecime orfanilor, vă duvelor şi străinilor ca re tră iesc printre
i s raeliţi, le-o a duceam ca dar la fiecare trei ani. O mâncam acolo, credincioşi atât prescripţiilor Legii l ui Moise, câ t
şi s faturilor Deborei, bunica noastră.

O altă sursă iudaică actuală (V. Prager, Dicţionarul enciclopedic de iudaism, Hasefer 2000, p.
859-60) confirmă pe de o parte faptul că rabinii au avut dificultăţi în a înţelege exact şi consecvent
instrucţiunile mozaice despre zecimi, începând din epoca persană, iar pe de altă parte afirmă existenţa
mai multor zecimi, reflectate şi în Talmud. Acestea s-au practicat în timpul existenţei templului. De
atunci încoace, iudaismul aplică sistemul într-o manieră neregulată şi numai în Israel. Dar există şi
evrei din diaspora care dau o parte din venitul lor (până la o zecime), pentru scopuri caritabile.

Mai zeciuim ?
Potrivit Noului Testament, Dumnezeu a menţinut principiul zecimii, chiar şi după desfiinţarea
preoţiei aaronice. S-au desfiinţat doar funcţiile ceremoniale ale slujitorilor sacri, dar nu şi funcţiile
pastorale, didactice etc. De aceea, când Iisus ironiza pe unii farisei că dădeau zecime până şi din mentă
şi virnanţ (care nu-i costau), în timp ce erau lipsiţi de milă şi omenie, El a adăugat: „Pe acestea să le
faceţi şi pe celelalte să nu le lăsaţi nefăcute!” (Mt 23:23; Lc 11:42; 18:12). De aceea, lucrarea
Evangheliei în Biserica apostolică, prin slujitorii ei, cu diferite roluri şi harisme, era susţinută prin
sistemul contribuţiei sistematice (1Cor 9:6-14). Administratorii erau datori să distribuie slujitorilor
Bisericii din aceste contribuţii, potrivit cu serviciile făcute (1Tim 5:17-18).2

2
Termenul timé, folosit aici de apostol, care a fost tradus, de obicei, cu cinste, onoare, preţuire, înseamnă şi: onorariu, preţ,
evaluare, recompensă. Acelaşi termen se referea mai înainte la ceea ce trebuia să primească văduvele Bisericii, care erau
scrise pe listă. Sunt rare traducerile corecte la 1 Tim 5:17 (E.g. „Les presbytres qui exercent bien la présidence méritent une
double rémunération, surtout ceux qui peinent à la parole et à l'enseignement.” Cf. La Bible de Jerusalem, Les Éditions du
Cerf, ©1973; A se vedea şi Ediţia Jubiliară ortodoxă, trad. B V Anania).
 P a ge |4

Practica zecimii şi a darurilor în Biserica noastră se întemeiază pe principiul contribuţiei

benevole sistematice, existent în Scriptură, dar nu este neapărat o copie exactă a prescripţiilor mozaice.
Zecimea şi darurile sunt contribuţia minimă a fiecărui credincios pentru slujba împărăţiei cerului.
Celelalte contribuţii (pentru categoriile defavorizate) şi daruri se fac ocazional.
Pasajul studiat din Dt 14 nu poate fi interpretat în favoarea deturnării zecimii Domnului pentru
scopuri caritabile, după cum era de părere fratele Iscariot (Mt 26:9-11). A lua în serios acest pasaj, ar
însemna reglementarea unor zecimi diferite de zecimea Domnului. Dumnezeu a dat Bisericii
autoritatea de a se administra în condiţiile actuale, potrivit principiilor biblice, potrivit sfaturilor
Spiritului Profeţiei şi potrivit condiţiilor şi a înţelepciunii date de Dumnezeu (Mt 10:40; 16:18-19; Ev
13:17; 3In 1:9).
Să fim oare necredincioşi lui Dumnezeu, căutând pretexte teologice, administrative, politice
sau economice? „Dumnezeu iubeşte pe cel care dă cu bucurie” (2Cor 9:7).

2. „Vin şi băuturi tari”

Vom răspunde acum şi la a doua întrebare, despre „vin şi băuturi tari” (v. 26). Ebraica biblică
are o expresie frecventă, yáin wə-šekár, care denumea băuturile (afară de apă, lapte etc). Yáin denumea
băutura din struguri (must, vin), iar šekár denumea băuturile din cereale sau fructe (sucuri, nectaruri,
licori, cidru, mied / hidromel, bere).3 Aceste băuturi erau în primul rând alimentare, foarte uzuale. Se
foloseau fie proaspete, fie conservate prin metode simple de fierbere sau dezhidratare. Din nefericire,
aceste băuturi erau preferate cu un grad mai mare de fermentaţie alcoolică, fiindcă nu degeaba, prin
folosirea lor au făcut prostii mari, chiar unii oameni drepţi ca Noe (Gen 9: 20-21; Hb 2:15), Lot (Gen
19:31-34), Iacov (Gen 29:22-25) şi alţii mai mărunţi.
Termenul care desemna exclusiv mustul de struguri (tiróš), care este folosit în v. 23, apare
frecvent în Biblia Ebraică (38 ori),4 iar în Noul Testament îi corespunde cuvântul grecesc gleukós
(must dulce, FA 2:13) .5 Acestea sunt dovezi sigure că mustul de struguri era frecvent folosit, atât
proaspăt, cât şi conservat, de fapt mult mai folosit decât astăzi. Din nefericire, în şapte din cazurile în
care textul ebraic are tiróš (must), D. Cornilescu a tradus cu „vin”.6
Există şi alţi termeni mai rar folosiţi pentru aceste băuturi. Mustul de struguri sau de alte fructe
se mai numea ‘asís (storsură, zeamă, suc, tulburel), nefermentat sau în curs de fermentare (CC 8:2; Is
49:26; Ioel 1:5; 4:18; Am 9:13). Termenul sóbe (Is 1:22; Os 4:18; Na 1:10) se foloseşte de asemenea
pentru băuturi, unii îl traduc cu vin, alţii cred că este vorba de un soi de bere (la babilonieni, berea se
mai numea sabu). Termenul vechi canaanit, ebraic şi aramaic pentru băutura din struguri era
hamr/hamár/hémer, folosit de 10 ori, despre care unii cred că este vin roşu sau vin spumos. În unele

3
Există cercetători care cred că termenul šekár ar fi însemnat la origine băuturi dulci, deoarece ar proveni de la numele
indian al trestiei de zahăr (sakhara), de unde şi diversele denumiri europene pentru zahăr. Deocamdată, această etimologie
este pură speculaţie, dar cert este că denumirea acestei băuturi exista şi la alţi semiţi (la asirieni şi babilonieni: šikaru, šikru;
la sirieni: šakrá; la arabi: sakar). Preferinţa practic unanimă de a traduce šekár cu „băutură îmbătătoare” se explică prin
existenţa verbului asociat šakár (a se îmbăta). Se presupune că substantivul šekár ar proveni din verbul šakár, aşa cum este
cazul în mod obişnuit în ebraică. Totuşi, există un mare număr de verbe care au provenit din substantive. Şi nu este exclus
ca şi în acest caz verbul să provină din substantiv, adică šekár să fi însemnat la origine băutură dulce, dar evident
fermentabilă şi intoxicantă, de unde s-a format verbul šakár (a se îmbăta). Este posibil însă ca şi verbul šakár să fi avut la
origine un sens diferit. Dicţionarul lui Jastrow (p. 1576) îl traduce: a sătura, a îmbiba, a umple; a bea liber.
4
De 38 ori apare termenul tiróš (must de struguri proaspăt): Gn 27:28, 37; Nu 18:12; Dt 7:13; 11:14; 12:17; 14:23; 18:4;
28:51; 33:28; Jud 9:13; 2Rg 18:32; 2Cr 31:5; 32:28; Ne 5:11; 10:38, 40; 13:5, 12; Ps 4:7/8; Pr 3:10; Is 24:7; 36:17; 62:8;
65:8; Ier 31:12; Os 2:10-11, 24; 4:11; 7:14; 9:2; Ioel 1:10; 2:19, 24; M i 6:15; Hg 1:11; Za 9:17;
5
De la glüküs = dulce, de unde vin denumirile glucoză, glucide, glicemie etc.
6
Gn 27:28, 37; Jud 9:13; 2Rg 18:32; Ps 4:7/8; Is 36:17; 62:8. De asemenea, alţi termeni rari, mai ambigui sau nesiguri, au
fost traduşi cu „vin”. În Nu 28:7, Cornilescu a tradus şi termenul šekár cu „vin”, întrucât în alte locuri, jertfa de băutură
(libaţia) este prescrisă ca yáin („rodul viţei”). Adesea traducerile pot fi influenţate de practica noastră, în special când
limbajul are unele dificultăţi. Şi este bine să se ştie că sensurile precise ale multor termeni din limbile biblice sunt încă
subiecte de cercetare. Lexicoanele sunt încă insuficiente, ele reflectă nivelul cunoştinţelor actuale, care nu sunt absolute. Iar
traducătorii Bibliei se orientează şi ei cum pot după lexicoane, adesea după traducerile mai vechi şi nu rareori se cinstesc şi
ei, ca toţi muritorii, cu vin sau alte tării.
 P a ge |5

locuri denumeşte mustul (roşu) nefermentat,7 dar în alte locuri este sigur fermentat.8 Termenii
mamsak, mések, mézeg (mixtură) denumeau vinul condimentat sau alte băuturi cu aromate.9
Cel mai frecvent termen folosit pentru băuturile din struguri în Biblie este yáin (< wayn),
prezent şi la diverşi semiţi: la arabi (wayn / yain), etiopieni (wain), ugariţi (yen/yan), nord-israeliţi
(yen), samariteni (yen), cuvânt întâlnit şi la indoeuropeni, vezi la germanici (wein, wine), la hitiţi
(wiana), greci (woinos), romani (vinum), slavi (vino) etc. În Biblie, termenul yáin apare de 141 de ori.
Tradiţional este redat prin cuvântul „vin” sau echivalentele lui din limbi străine. De obicei se referea la
produsul finit, păstrat sau comercializat (Mi 6:15). Dar există multe dovezi că acest termen, ca şi alţii,
nu denumea în mod distinct vinul alccoolic, ci se referea la „rodul viţei”, indiferent în ce stare era. Se
înţelege că adesea era fermentat şi se ştia că folosirea lui abuzivă duce la ebrietate, care era
condamnată ca păcat de moarte.10
În multe cazuri însă termenul yáin este sinonim cu tiróš, denumind explicit mustul de struguri
nefermentat, deoarece se referă la momentul în care este presat din teasc (Is 16:10; Ier 48:33), sau este
folosit ca aliment, ca pîinea şi laptele, chiar pentru sugari (Pl 2:11-12; CC 5:1; Is 55:1).11 Mustul de
struguri era considerată de profeţi o binecuvântare, iar lăsarea lui să fermenteze era văzută ca o
distrugere a binecuvântării. 12
Sinonimia dintre yáin şi tiróš poate fi urmărită şi în liste paralele de produse, unde cele două
denumiri sunt privite ca echivalente în multe locuri,13 referindu-se la mustul dulce, ca produs al viei.
De asemenea, în Iov 32:19, termenul yáin a fost tradus de evrei în greacă (LXX) cu gléukos (must
dulce), ca dovadă că era folosit cu acest sens chiar şi în epoca greco-romană. De aceea nu trebuie să ne
mirăm nici de uzul iudeo-elenistic al termenului echivalent wóinos, care apare în NT de 26 ori, ca vin
îmbătător sau neîmbătător,14 în special când ştim că wóinos în Septuaginta traduce 15 şi ebraicul tiróš,
care înseamnă întotdeauna must dulce.
În Israel şi chiar la alte popoare, erau manifestări de toate extremele în privinţa băuturii. Din
porunca lui Dumnezeu sau din proprie iniţiativă, unii nu foloseau nimic din rodul viţei, nici must
dulce, nici struguri, nici stafide, nici alte produse similare, nici oţeturi. Acesta era cazul tuturor
encratiţilor: nazireii (Lev 10:9; Num 6:3; Lc 1:15), recabiţii (Ir 35:2-19),16 iudeii care preferau
abstinenţa de tip nazireic, cei care se abţineau din motive religioase (când băutura era închinată zeilor)
sau în posturi (Da 1:5,8; 10:3; 2Tim 5:23). Alţii le preferau fermentate şi stăteau la băut de dimineaţă
până seara, până vomitau, suportând cu stoicism toate sfaturile şi ameninţările profeţilor (Is 5:11,22;
27:1-3, 7-8).
Existau însă şi oameni care foloseau cu cumpătare băuturile, preferându-le nefermentate.
Existau sfaturi bune date în această privinţă de înţelepţi şi o educaţie bună la diverse popoare
(Solomon al Israelului: Pr 20:1; 23:29-35; Lemuel, un şeic arab din Massa, Pr 31:1, 4-7; adresate în
special celor cu răspundere. Legea nu interzicea complet consumul de alcool, aşa cum nu interzicea
poligamia, sclavia sau alte rele sociale, ci doar limita uzul, prevenind abuzurile. Astfel era interzis
preoţilor să folosească yáin în timpul serviciului, aceasta referindu-se probabil la orice băutură din
strugure. Dacă Legea ar fi specificat că este permis numai yáin fără alcool (tiróš), monitorizarea ar fi

7
Dt 32:14 şi Is 27:2; Ezra 6:9; 7:22.
8
Ps 75:9; Da 5:1-2, 4, 23; Sir 31/34: 30.
9
Ps 75:8/9; CC 7:3; Pr 23:30; Is 65:11.
10
Dt 21:20-21; 29:18-19-20; Pr 23:20-21; Ecl 10:17; Is 28:1-3; Is 56:12-13; Ioel 1:5; Lc 12:45-46; Rom 13:13; 1Cor 5:11;
6:10; Gal 5:21; Ef 5:18; 1Tim 3:3; 1 Pt 4:3.
11
Copiii erau înţărcaţi târziu la evreii antici, chiar şi după 3 ani (cf. 1S 1:23-24).
12
Cf. ‘al tašhet = „Nu nimici !” (Is 65:8) – acesta fiind şi titlul unui cântec popular (Ps 57:1; 58:1; 59:1; 75:1).
13
„[Grâu] şi must [şi untdelemn]” (Gn 27:28, 37; Nu 18:12; Dt 7:13; 11:14; 12:17; 14:23; 18:4; 28:51; 33:28; 2Rg 18:32;
2Cr 31:5; 32:28; Ne 5:11; 10:40; 13:5, 12; Ps 4:8; Is 36:17; 62:8; Ier 31:12; Os 2:10-11, 24; 7:14; Ioel 1:10; 2:19; Hg 1:11;
Za 9:17), compară cu „[grâu] şi vin [şi untelemn]” (Lv 23:13; 1S 25:18; Os 14:8; Ier 40:10; Pl 2:12; Hg 2:12; 1Cr 9:29;
12:40; 2Cr 2:9/10,14/15; 11:11; Ps 104:15 [cf. Jud 9:3]). M anuscrisul ebraic al cărţii deuterocanonice a lui Iisus Ben Sirah
(Eclesiasticul, Sir 31/34:27) are un vers cu două variante păstrate: una conţine termenul tiróš, cealaltă are în schimb yáin.
14
M t 9:17; 27:34; M c 2:22; 15:23; Lc 1:15; 5:37-38; 7:33; 10:34; In 2:3, 9-10; 4:46; Rom 14:21; Ef 5:18; 1Tim 3:8; 5:23; Tit
2:3; Ap 6:6; 14:8, 10; 16:19; 17:2; 18:3, 13; 19:15.
15
De 36 de ori din totalul de 38 cazuri (Gn 27:28, 37; Nu 18:12; Dt 7:13; 11:14; 12:17; 14:23; 18:4; 28:51; 33:28; Jud 9:13;
2Rg 18:32; 2Cr 31:5; 32:28; Ne 5:11; 10:38, 40; 13:5, 12; Ps 4:8; Pr 3:10; Is 24:7; 36:17; 62:8; Ier 31:12; Os 2:10, 24; 4:11;
7:14; 9:2; Ioel 1:10; 2:19, 24; M i 6:15; Hg 1:11; Za 9:17).
16
Regii daci Burebista şi Deceneu din sec. I î.e.n. au luat măsuri radicale pentru înlăturarea beţiei (Wikipedia, Deceneu).
 P a ge |6

fost extrem de dificilă. Ştie oricine că mustul, în condiţii obişnuite, scapă de sub control, în special
într-un climat cald. De exemplu, după FA 2:13, chiar la sărbătoarea Rusaliilor (Şavuot), iudeii încă
păstrau must dulce din anul anterior, şi de aceea au acuzat pe apostoli că sunt „plini” (au băut peste
măsură) de gléukos (mustul dulce), de aceea vorbesc în alte limbi...
Legea condamna abuzul de yáin în principiu. Dacă este cu adevărat dulce, fără „ţepi”, este
dificil să se bea mai mult de un pahar. Dacă este fermentat, acidulat, omul îndrăzneşte să bea mai mult.
De aceea, interdicţia nu cade pe felul băuturii, ci pe cantitate. Se permitea satisfacerea unei nevoi
organice, dar nu satisfacerea unei pofte nesăbuite de a se droga cu alcool. Dumnezeu promitea că,
chiar dacă factorii sociali nu au sau nu-şi iau răspunderea, El Însuşi va pedepsi pe cei ce „adaugă beţia
la sete” (Dt 29:19-20). Iar când beţia devenea viciu şi era asociată cu alte rele, aşa cum se întâmplă de
obicei, Legea prevedea pedeapsa capitală, care se aplica la cererea părinţilor (Dt 21:18-21). Aceasta
teoretic doar, pentru că în realitate probabil nu a existat niciodată asemenea condamnare. 17
Profeţii condamnau în special pe liderii beţivi (preoţi, pseudo-profeţi, căpetenii civile şi
militare, aristocraţi în general,18 iar înţelepţii educau în acelaşi sens poporul, pe oricine era dispus să
aleagă calea înţelepciunii, nu a permisivităţilor nebuneşti. 19 Creştinul citeşte astăzi că Duhul şi beţia nu
pot ocupa acelaşi spaţiu în mintea omenească (Ef 5:18). Dar beţivii se pierd pentru că fie ignoră, fie
dispreţuiesc cuvântul lui Dumnezeu, căutând în schimb în Scripturi spaţiu de manevră, pentru a-şi face
voia lor. „Beţivii nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu” (1Cor 6:9-10). Ei sunt clasificaţi împreună cu
idolatrii, sexual-perverşii, cu cei nesătui de avere şi blasfematori.
În cartea lui Isaia apar primele cântece ale civilizaţiei de astăzi:
„Să mâ ncăm şi să bem, căci mâine vom muri!” (Is 22:13) – un precedent pentru Gaudeamus igitur.

„Ha i să ne l uăm cu vi nul,

Şi s ă-i facem berii plinul !
Apoi mâine şi -altădată,
O vom fa ce şi mai lată !” (Is 56:12)

Adesea unii credincioşi fac afirmaţii copilăreşti de genul: „Legea nu interzice complet acoolul.
Eu nu beau mult.” Dar ce înseamnă mult? De la ce măsură în sus este mult? Şi nu cumva acest puţin
câte puţin, ocazional şi apoi tot mai regulat, este şcoala beţiei? Alcoolul este teroristul principal al
ţărilor creştine. La un calcul atent, am putea descoperi că a produs mai multe victime, directe şi
colaterale, decât toate războaiele mondiale. Oricine cochetează cu acest terorist îi este complice,
pentru că în loc să-l condamne, îl susţine tacit, prin exemplul propriu. Chiar dacă cineva este atât de
rezistent moral, încât nu devine dependent şi nu face excese, el va răspunde chiar şi de influenţa
negativă pe care o are asupra altora. Câţi tineri nu au fost duşi la ruină de exemplul unor lideri religioşi
care beau „moderat”, mai pe ascuns, sau mai pe faţă! Şi câte biserici nu s-au rătăcit din cauza acestei
permisivităţi lumeşti!
„Băuturi tari” este o expresie nefericită, oriunde este folosită în Biblie, deoarece sugerează că
ar fi vorba de spirtoase cu grad ridicat de alcool, produse prin distilare (rachiu, ţuică, vinars, rom etc).
Acestea nu existau în antichitate, nu era cunoscută tehnica distilării. De aceea, traducerile care redau
termenul šekár prin „băuturi tari”, sunt foarte... „spiritualizate”. 20
Expresia yáin wə-šekár se întâlneşte doar în cărţile vechi ale Bibliei, înainte de exil, denumind
pentru început băuturile dulci sau cu un grad scăzut de alcool, în general cu rol alimentar;21 iar mai
târziu, în epoca regatului, denumind cu precădere băuturile alcoolice. 22 Expresia aceasta nu mai apare
în cărţile de după exil. În loc de yáin wə-šekár, când se face referire la agapele vesele menţionate în
textul deuteronomic, autorii din epoca persană folosesc în schimb termenul ebraic mamtaqím (băuturi

17
Se ştie că avocaţii farisei erau foarte abili în a eluda Legea, de aceea erau şi mai populari decât saducheii.
18
Is 5:11,22; 24:9; 28:1-3, 7-13; 56:11-12; Ier 13:12.
19
Pr 20:11; 23:29-35; Ec 10:17.
20
Cei mai vechi traducători au fost mai cumpătaţi. Iudeii elenişti au tradus termenul yáin (must, vin), ca şi termenul tiróš
(must), prin acelaşi cuvânt grecesc, wóinos, ceea ce dovedeşte că termenii folosiţi pentru vin în antichitate, denumeau
adesea „rodul viţei” (M at 26:29), sub orice formă ar fi fost, fermentat sau nefermentat. Termenul ebraic šekár a fost tradus
în greacă drept síkera (bere de orz, băuturi dulci fermentate), méthysma, méthy, méthe (băutură, de obicei alcoolică).
21
Lv 10:9; Nu 6:3; Dt 14:26; 29:5; Jud 13:4,5,14. O excepţie ar putea fi Luca 1:15, care probabil imită limbajul din Nu 6:3.
22
1S 1:9.15; Pr 20:1; 31:4-6; Is 5:11,22; Is 24:9; 28:7; 29:9; 56:12; M i 2:11.
 P a ge |7

dulci, cf. Ne 8:10). Aceasta sugerează că vechii termeni erau compromişi şi abuzaţi, ca atare nu mai
puteau fi folosiţi fără risc.
De aceea este de preferat să se traducă expresia yáin wə-šekár din Dt 14:26, ca „must şi alte
băuturi dulci”, atât prin analogie cu mamtaqím (băuturi dulci) din Ne 8:10, cât şi în strânsă legătură cu
termenul tiróš (must de struguri) din contextul apropiat (Dt 14:23). În nici un caz nu poate avea sensul
de „vin şi băuturi tari” pe care Dumnezeu le-ar lăsa aici la discreţie „după dorinţă”, israeliţilor, când
acelaşi Dumnezeu tună şi fulgeră împotriva beţiei, atât în Lege, cât şi în Profeţi şi Scripturi.