Spiritualism, lingvistică

şi exegeză biblică (I)

Florin Lă iu (MTh)
Universitatea Adventus, Cernica
Abstract

The present study embraces problems specific to condiționalism (the belief in

conditional immortality), in opposition to spiritualism (the belief or philosophy of soul
immortality), starting from the multiple linguistic aspects that are specific to the Hebrew
Biblical text. Correctly understood, the lexical categories of the anthropology of the
Hebrew Bible, as well as the the metaphorical and mythological elements of the
language, are able to enlighten the interpretation of many problem-texts and contribute
to the confirmation of the Adventist anthropology as the best doctrine of immortality.
Keywords
soul, spirit, immortality, death, Sheol, life breath

Introducere

Studiul prezent îmbră țișează problematica specifică a condiționalismului (credința

în nemurirea condiționată ), în opoziţie cu spiritualismul (credința sau filozofia nemuririi
sufletului), începâ nd cu multiplele aspecte lingvistice specifice textului Bibliei Ebraice.
Categoriile lexicale ale antropologiei biblice ebraice, precum și elementele mitologice
sau metaforice ale limbajului, dacă sunt înțelese corect, pot lumina interpretarea multor
texte problematice și contribuie la confirmarea doctrinei adventiste despre nemurire.

1. Primul Testament înainte de toate

Înainte de a explica semnificația termenilor biblici invocați de teologia spiritualistă

creștină , accentuă m că aceștia sunt termeni populari, care se folosesc în traducerile
româ nești ale Bibliei cu diverse sensuri care merită studiate separat. Dezastrul filozofic
sau teologic începe de regulă cu presupuneri lingvistice eronate.

1
 De exemplu, se presupune că fiecare dintre acești termeni ar avea în Scriptură un
sens definit, precis și distinct, și că , prin urmare, aceștia ar fi termeni tehnici ai teologiei
biblice. Unii învață că duhul este identic cu suflarea, alții spun că duhul este spiritul,
inteligența. Unii spun că sufletul este întreaga ființă , alții învață că sufletul este doar
psihicul uman. Dar presupunerea că acești termeni ar avea fiecare un sens distinct,
folosit în mod tehnic în Biblie, este pur și simplu neadevă rată .1 Autorii biblici nu fac
teologie sistematică .
Mai întâ i, trebuie să știm că fiecare limbă are termenii ei specifici și că adesea nu se
pot gă si echivalente perfecte pentru traducere. Ș i chiar dacă s-ar gă si, experiența arată
că și în limbile originale ale Bibliei (ebraică , aramaică , greacă ), precum și în alte limbi
antice, termenii corespunză tori au un caracter de asemenea popular, cu sensuri
insuficient de distincte, care adesea se suprapun ca sinonime, și nu de puține ori, cu alt
înțeles decâ t cel așteptat.
Cu această ocazie, ne vom referi la termenii relevanți din limbile biblice, așa cum
sunt ei folosiți în diverse texte. Urmă toarele cuvinte ebraice sunt esențiale în înțelegerea
terminologiei folosite în domeniul antropologiei și psihologiei biblice.2

1.1 Nǝšāmā (suflare, viaţă, fiinţă)

Termenul nǝšāmā se folosește de 24 de ori în VT. Este un cuvâ nt care vine de la

verbul našam (a gâ fâ i, a respira) și se folosește cu sensul de suflare sau respirație.
Expresia suflare de viață (Gn 2:7) sau suflare de duh de viață (Gn 2:7) se referă la
respirație, ca evidență a vieții. Câ t timp o ființă respiră (suflă ), știm că tră iește, că are
viață în ea. De aceea, subliniem că această suflare de viață nu este viața în sine, nici
energia divină care întreține viața, sau altceva asemă nă tor, ci pur și simplu respirația
naturală (cf. Dan 10:17; 1Împ 17:17).
Textul biblic afirmă că Dumnezeu, câ nd l-a fă cut pe om, „i-a suflat în nări suflare
de viață ”. De ce i-a suflat „în nă ri”? Nu există decâ t o singură explicație, aceea că

1
„La fel şi Biblia a trebuit să fie exprimată în limbajul oamenilor, iar tot ce este omenesc este
imperfect. [Adesea] diferite sensuri sunt exprimate prin acelaşi cuvâ nt; nu există câte un cuvâ nt pentru
fiecare idee distinctă .” (E. G. White, Selected Messages, vol 1, pag. 20.2).
2
Sursa informațiilor semantice și a referințelor biblice pentru termenii ebraici folosiți aici este:
Ludwig Koehler et al., The Hebrew and Aramaic Lexicon of the Old Testament (Leiden: E.J. Brill, 1994–
2000). Informațiile au fost în același timp și verificate în textul ebraic. Se poate verifica și online după
Gesenius Lexicon.
2
termenul se referă la respirație. Dumnezeu a folosit acest gest simbolic, câ nd i-a dat viață
omului creat, pentru a ară ta că numai Creatorul este izvorul vieții. Aceeași expresie este
folosită și în dreptul lui Dumnezeu, ca metaforă a puterii Lui (Iov 33:4; 37:10), sau a
mâ niei judecă ții Lui (Iov 4:9; Is 30:33), sau ca simbol al susținerii ființelor vii (2Sa 22:16;
Ps 18:16; Iov 27:3). Adesea, câ nd cuvâ ntul suflare este folosit ca metaforă a vieții, el este
și o formă de subliniere a scurtimii și ză dă rniciei ei (Is 2:22).
Dincolo de aceste sensuri în care foloseau evreii cuvâ ntul nǝšāmā (suflarea, ca
expresie a vieții etc.), el este frecvent folosit metonimic în Biblie pentru a exprima (ca
singular colectiv, dar uneori și la plural), noțiunea de ființă vie, sau de persoană („a pierit
toată suflarea”; „toată suflarea să laude pe Domnul”).3 Există de asemenea cazuri în care
nǝšāmā este folosit ca sinonim cu cu alți termeni ebraici de mai jos, în special câ nd este
folosit în paralel cu rûaḫ, sau câ nd acesta din urmă stă în apoziție cu nǝšāmā.4 În Isaia
57:16 unii l-au tradus cu suflet, în sensul de persoană . Ș i nu este nicio greșeală , fiindcă
sunt uneori sinonime.
Iudaismul folosește astă zi termenul nǝšāmā (nišmath, așk. nišmos) în că rțile de
rugă ciuni pentru morți (!), cu sensul fariseic şi creştin clasic, de suflet-fantomă. Dar în
Biblie un astfel de sens al termenul nǝšāmā nu apare nică ieri.

I.2. Rûaḫ (suflare, suflu, vânt, duh, psihic, spirit)

Rûaḫ se folosește foarte frecvent în VT (x 380). Sensul primar este acela de suflu,
suflare, mișcare de aer, de aceea este folosit de foarte multe ori ca sinonim al lui
nǝšāmā (Iov 9:18; 27:3; 34:14; 1Îm 10:5; Ps 104:29; Is 11:4; Ecl 3:19). În Is 42:5, nǝšāmā
și rûaḫ sunt folosite în paralel ca sinonime, iar rûaḫ, care de obicei este tradus cu duh
sau suflare, a fost redat prin sinonimul „suflet”. 5 În acest sens, expresii ca: „suflare de
duh de viață ” (Gn 7:22) nu înseamnă decâ t suflare sau duh (= respirație) care întreține
sau indică viața (cf. 2Sa 22:16; Ps 18:16 „suflarea duhului nă rilor”). În acest caz din urmă
însă , „duhul nă rilor” este o expresie figurată , referitoare la puterea (mâ nia) divină .
Rûaḫ este folosit și cu sensul de aer necesar respirației (Ier 14:6). De peste o sută
de ori denumește vântul, ca mișcare atmosferică (Gn 8:1; Ex 10:13; 2S 22:11) sau ca

3
Dt 20:16; Ios 10:40; 11:11, 14; 1Îm 15:29; Ps 150:6; 57:16.
4
Iov 26:4; 32:8; 33:4; Ps 18:16.
5
Este vorba de traducerea pe care o folosim de obicei, a lui Dumitru Cornilescu, care a folosit aici
modelul Louis Segond, unde „suflet” corespunde lui „soufle” (suflu).
3
direcție (Ez 42:16). Întrucâ t vâ ntul este invizibil și instabil prin natura sa, termenul rûaḫ
(vâ nt) este frecvent folosit cu sensul figurat: nimic, zădărnicie (Ier 5:13; Iov 6:26; 16:3;
Pr 11:29).

Cuvâ ntul pentru vâ nt sau suflare (rû aḫ ) denumește și alte realită ți nevă zute: orice
fel de stare mintală, chiar strict legată de trup (Is 29:10 duh de adormire; Is 19:14 de
amețeală ); orice dispoziție sau stare sufletească (1Îm 21:5 duh abă tut; Jos 2:11 curaj),
orice pornire (1Cr 5:26 ambiție; Ezra 1:1 bună voință ; Pr 16:32 temperament); tendințe
sufletești sau morale (Ps 32:2 duh de viclenie; Os 5:4 de curvie; Nu 5:14 de gelozie; Zah
12:10 de har și rugă ciune; Is 11:2 de sfat și de putere; Ps 51:12 duh statornic). Adesea
rûaḫ indică mintea, gândul, „inima”, facultățile psihice. De aceea, nu este de mirare,
că uneori, rûaḫ a fost tradus „suflet” (Is 42:5).
Folosirea cuvâ ntului rûaḫ pentru a denumi atâ tea porniri și capacită ți psihice a dat
naștere la o mulțime de expresii idiomatice care nu întotdeauna sunt înțelese corect:
qóṣer rûaḫ „scurtime de/în duh” (= disperare Ex 6:9; sau neră bdare Iov 21:4; Pr 14:29),
ᵓéreḵ rûaḫ „lungime de duh” (= ră bdare Ecl 7:8); šéḇer rûaḫ „zdrobire de duh” (=
întristare Is 65:14), țar rûaḫ „strâ mtorare de duh” (= chin sufletesc Iov 7:11); qar rûaḫ
„ră ceală de duh” (= calm Pr 17:27), ḫămaṯ rûaḫ „fierbințeală de duh” (= mâ nie Ez 3:14);
góḇah rûaḫ „înă lțime de duh” (=trufie, mă reție Pr 16:18; Ec 7:8), šéfel rûaḫ „josime de
duh” (= smerenie Pr 16:19; Is 57:15); ᶜanyê rûaḫ „să raci în duh” (smeriți).6
Mai departe, termenul rûaḫ denumește și puterile spirituale (natura sau esența
spirituală, „spiritul”) în contrast cu „carnea” (Is 31:3). Cum printre realită țile nevă zute
se numă ră și anumite ființe personale, termenul rûaḫ se folosește și cu sensul de
inteligență invizibilă (ființă spirituală , spirit: Iov 4:15), asemenea cuvâ ntului duh, de
origine slavonă (care la origine înseamnă „suflare” și „suflet”), și asemenea cuvâ ntului
spirit, de origine latină (spiritus), care însemna „suflare”, „suflu”, dar și „sentimente”,
„stă ri / dispoziții sufletești”, curaj, „aere” etc. Astfel îngerii buni sau ră i sunt numiți
duhuri (1Sa 16:14; 1Îm 22:21-22).
Spiritualitatea îngerilor nu presupune în mod necesar o „imaterialitate”, în sensul
ștințific modern al termenului, deoarece termenul rûaḫ nu se folosea în sensul filozofic
de „spirit”, în contrast cu orice formă a materiei; ci doar în contrast cu materia brută .
Dacă vâ ntul este rûaḫ, deși material, atunci ființele care sunt rûaḫ (duh) și nu carne, pot
6
Această ultimă expresie nu apare în VT, dar este prezentă în scrierile de la Qumran și în vorbirea
lui Iisus (Mt 5:3).
4
fi foarte bine alcă tuite dintr-o altfel de materie decâ t aceea pe care o putem noi mă sura,
una care ar putea penetra materia noastră (asemenea undelor / particulelor) și care nu
poate fi detectată . Deși sunt spirite (1Îm 22:21), îngerii se pot face vizibili și s-au ară tat
oamenilor direct, sau în vedenii, în chip omenesc (Gen 19:1, 5; Jud 13:6; Ez 40:3; Dan
8:15, 18; 9:21), și foarte rar – doar în viziuni simbolice – în chip de genii animaliere (Ez
10:14-15, 20; Ap 4:6-8). Firește, o astfel de înțelegere a „spiritului” nu s-ar aplica la
Dumnezeire.
Cuvâ ntul rûaḫ se folosește însă și cu referire la acea Entitate divină , invizibilă ,
personală și complet diferită de ordinea Creației, numită Duhul Sfânt (Ps 51:11; Is 63:10-
11), Duhul lui Dumnezeu (Gn 1:2; 41:38; 2Cr 15:1), Duhul Domnului (Jud 3:10; 1Sa 16:14;
2Cr 20:14, Spiritul lui Yahwé), Duhul Înțelepciunii (Ex 31:3), Duhul Meu (…al Tă u, …al
Să u; Nu 27:18; Ps 139:7; Is 48:16) sau, în mod simplu, Duhul (Nu 11:17; Is 32:15; Ez 3:12,
14, 24; 8:3; 11:1). Adesea este numit „Duhul lui N” 7, în sensul că este Duhul care îl
controlează pe N (Nu 11:25, 29; 2Îm 2:9, 15; cf. Lc 1:17). Expresia ᵓiš hā-rûaḫ (lit. „omul
Duhului”) înseamnă un om care are Duhul lui Dumnezeu ca dar profetic (Os 9:7).
În traducere s-a folosit adesea expresia „duhul unui mort” (Lv 20:7) sau „duhurile
[morților]” (Lv 19:31; Dt 18:11; 2Îm 21:6; 23:24; 2Cr 33:6). Dar în toate aceste locuri,
textul ebraic nu folosește nici un termen cu sensul de „duh” sau „suflet”, ci folosește un
cuvâ nt din domeniul magiei canaanite (ᵓôḇ) care denumea spiritul invocat de un
medium.
Este sigur că termenul rûaḫ, folosit și cu sensul de duh sau spirit, nu denumește
niciodată sinele uman ca o entitate separabilă , conștientă și nemuritoare, care ar
supraviețui. Expresia din Ec 12:7 („duhul se întoarce la Dumnezeu, care l-a dat”), este o
simplă figură de stil, prin care înțeleptul afirmă că viața („suflarea”) omului, care a fost
dată de Dumnezeu, tot El o poate reda, după ce a încetat. Este ceva ce Dumnezeu i-a „dat”
omului, nu este o conștiință de sine pe care Dumnezeu ar fi instalat-o în corp.
Viața însă este un concept abstract, care se referă la funcțiile vitale ale
organismului, și nu la o realitate metafizică detașabilă . Autorul însuși explică acest fapt,
câ nd arată că același rûaḫ (duh, suflare) au și omul și animalul, ironizâ nd ideea că , spre
deosebire de duhul animalului, spiritul omului s-ar duce în sus (Ec 3:19-21). Ș i chiar
dacă am lua metafora în sens propriu, și am spune că duhul omului se întoarce exact „în
cer” la Dumnezeu, înțeleptul ne asigură că duhul care „se întoarce la Dumnezeu” nu este
7
N simbolizează orice nume.
5
o entitate conștientă – adică nu este sinea, persoana sau individualitatea omului, ci suflul
vieții care i s-a dat asemenea celorlalte viețuitoare (Ec 9:5-6, 10).
Credința că moartea este o stare inconștientă a spiritului uman nu provine dintr-o
antropologie unică , pesimistă a Eclesiastului. Aceasta este și percepția altor autori biblici
(Ps 6:5; 88:10-12; 115:17-18; Is 38:18-19). Este interesant că Învăţăturile lui Neagoe
Basarab către fiul său Teodosie, care reflectă în general dogma ortodoxă a nemuririi
sufletului, conțin totuși o cugetare profundă , care pare împrumutată din Scriptură :

Că lacră mile noastre numai aici într-această lume suntu de folos pâ nă suntem vii, iar
după moarte noi nu putem nimic să lucră m lui Dumnezeu. Că cei morți nu cred, cei
morți nu mă rturisescu, cei morți nu lucrează , celor morți nu să va dă scoperi nici o
taină ; cei morți nu fac sfaturile céle bune și înțelépte, cei morți nu pot lua plată.8
În 1Sa 30:12 apare expresia ebraică wattášoḇ rûḫô ᵓēlâw (lit. „s-a întors duhul la
el”).9 Se sugerează oare aici că duhul este psihicul omului, care îl pă ră sește, și apoi se
poate întoarce? O expresie asemă nă toare este folosită cu privire la învierea fiicei lui Iair
(Lc 8:55 „duhul ei s-a întors în ea”), unde „duhul” nu este altceva decâ t respirația, ca
semn al vieții, sau ca metonimie pentru viață . Dar în 1Sa 30:12, bă iatul despre care se
spune că i-a „revenit duhul” nu murise, ci era doar leșinat de foame și de sete. De aceea,
mulți traducă tori nu au mai redat aici expresia în mod literal, ci i-au redat doar
semnificația: „i-au revenit iară şi puterile” (D. Cornilescu), „s-a întă rit” (Biblia Sinodală ).
Un asemenea limbaj este cum s-ar spune: „i-a venit inima la loc” – desigur, nu în sens
propriu, deoarece inima nu plecase nică ieri.
Exemplul acesta arată că acel rûaḫ („duh”) care „i-a revenit” bă iatului, indiferent
dacă ar denumi puteri fizice, sau psihice (conștiența, curajul), nu este spiritul nemuritor
despre care vorbesc în van o mulțime de filozofi, teologi şi spiritualişti de toate culorile.
În Ps 78:39 apar niște versuri foarte interesante:

El Ș i-a amintit că ei nu erau decâ t carne,

un duh (rûaḫ) care pleacă și nu se mai întoarce.

8
Cf. Pelerinul Ortodox, 1 Sept. 2011: https://acvila30.wordpress.com/2011/09/01/invataturile-
lui-neagoe-basarab-catre-fiul-sau-teodosie-17/ . Comentat și de C. Noica în Pagini despre sufletul
românesc, Ed. Humanitas, Buc. 1991, p. 60-61.
9
Vezi traducerile literale (Fidela, 2010 „duhul lui i-a revenit”), sau vechi (Biblia 1688, 1Îm 20:12: „și
veni duhul lui întru el”), care exprimă cuvâ nt cu cuvâ nt expresia ebraică . Dar și unele traduceri moderne
bune preferă o exprimare mai literală (TLN, București 2001 „suflarea i-a revenit”; Biblia Catolică de Iași
2013 „i-a revenit suflarea” etc).
6
 Astfel, „carnea” este aici o metaforă a naturii muritoare a omului, iar metafora
„duhului”, care este aici în paralelism poetic cu „carnea”, accentuează și mai mult natura
trecă toare a omului: vâ nt trecă tor, suflare, nimic. De aceea, traducă torii au redat aici pe
rûaḫ cu „suflare”, „vâ nt”, „boare” etc. În alte cazuri însă , „carnea” și rûaḫ (duhul) sunt în
contrast: „carnea”, ca metaforă a slă biciunii şi mortalită ţii fiinţelor vii, iar „duhul”, ca
simbol al puterii supranaturale, divine (Is 31:3; Za 4:6; In 6:63).
Duhul care însuflețește pe morții din vedenia lui Ezechiel (37:5-8) este unul singur
pentru toți (vers. 9-10), şi anume, „suflarea” divină , una și aceeași pentru toți muritorii,
inclusiv pentru animale (Ecl 3:19; Ps 104:29-30). În acest caz, nu este personalizată . În
alte cazuri însă , rûaḫ (suflarea de viață ) este exprimată într-un mod particular, ca în
expresia „Dumnezeul duhurilor orică rui trup” (Nu 16:22; 27:16), în sensul că fiecare trup
are viața (suflarea) lui proprie: nu mor toți oamenii deodată , pentru că duhul unuia nu
depinde de duhul altuia.10
În mod asemă nă tor, expresia „duhurile prorocilor” (1Cor 14:32; Ap 22:6, un
ebraism exprimat în greacă ), deși este exprimată la plural, în mod personalizat, ea este o
manifestare mai generală , numită „duhul prorociei” (spiritul profeției: Ap 19:10), adică
manifestarea darului profetic în diverse cazuri particulare.

I.3. Néfeš (suflet, viață, ființă, sine, dorință)

Cel mai obișnuit termen ebraic, care se referă la ființa umană este néfeš (757x). În
vremurile biblice se pronunța napš11 sau nabš. Este din ră dă cina napaš (a-și trage
sufletul, a se relaxa), înrudită cu našap sau našab (a sufla, a bate vâ ntul) și našam (a
gâ fâ i). Termenul néfeš este foarte diversificat în ce priveşte sensurile cu care este folosit.
Mulți își imaginează că termenul acesta se referă în special la „sufletul nemuritor”,
adică la acel presupus spirit care ar locui în trup și care supraviețuiește morții trupului,
luâ nd cu el identitatea și conștiința umană , cu toate responsabilită țile și simțurile care îi
aparțin. Dar felul în care folosește ebraica biblică termenul este departe de a confirma o
asemenea filozofie. Chiar și dicționarele de ebraică biblică avertizează că néfeš-ul ebraic

10
Biblia NIV (New International Version) exprimă clar această idee în Nu 16:22: ”the God who gives
breath to all living things” = Dumnezeul care dă suflare tuturor ființelor.
11
Asirienii și babilonienii foloseau formele înrudite napișu (suflare, briză , miros) și napaștu sau
napiștu (gâ t, ră suflă toare, suflare, viață , vitalitate, ființă, persoană, cineva, sine, mijloc de trai). Cf.
Lexiconului CAD.
7
este foarte diferit de conceptul platonic de suflet. În ebraică , sensurile lui néfeš țin de
lumea fizică și a sensibilită ții fizice.
1. În esență , néfeš înseamnă gât, gâtlej, beregată , înghițitoare, stomac (Nu 11:6; Is
5:14; Hab 2:5), de unde a că pă tat sensul de poftă, apetit, dorință, foame sau sete.12
Necunoaşterea acestui sens a dus uneori la traduceri eronate ca aceea de „smerire a
sufletului” (Lev 16:29, 31; 23:27, 32; Nu 29:7), câ nd de fapt acolo nu era vorba despre
umilitate, ci de o asceză mai accesibilă : înfrâ narea poftei de mâ ncare, adică post negru (o
zi pe an), vezi și Ps 35:13. Nerespectarea „smeririi poftei” în această zi era pasibilă de
pedeapsa capitală (Lev 23:29), ceea ce ar fi straniu, dacă s-ar referi la suflet, în sensul
european. Numai cine ar fi fost descoperit că sfidează porunca postului putea fi pedepsit.
Unele expresii compuse cu néfeš scot în evidență sensul negativ, de poftă, dorință
neînfrânată, de exemplu: baᶜal néfeš (lit. „posesor de gâtlej/suflet”) înseamnă „lacom”
(Pr 23:2), iar rǝḫaḇ néfeš (lit. „larg la suflet/gâtlej”) înseamnă „avar” (Pr 28:25), cu totul
diferit de sensul pe care i l-ar atribui o minte europeană , dacă expresia s-ar traduce
literal.
2. Termenul néfeš (gâ tlej), implică şi ideea de suflare, şi se foloseşte adesea ca
sinonim al termenilor năšamá sau rûaḫ (Iov 41:13/21; Gn 1:20). Se folosește și cu sensul
de „ultima suflare” (expirare), ca în Gen 35:18 („pe câ nd îi ieșea sufletul”). Înrudită cu
ideea de suflare este aceea de miros sau parfum, folosită în Is 3:20.
3. Suflarea implică viață, astfel că néfeš se folosește foarte frecvent cu sensul de
viață . În această calitate, néfeš este în sânge (Gen 9:4-5; 19:17; Lev 17:11; Dt 12:23).
Cuvâ ntul româ nesc „inimă ”, atâ t ca metaforă a sufletului, câ t şi ca organ care „animă ”
organismul prin pomparea sâ ngelui, vine din latină (anima > â nima) unde însemna
suflet, suflare, viaţă. Tot de aici vin și cuvintele: animal, animație etc.
Expresia „a că uta néfeš-ul” cuiva, înseamnă a că uta să -i iei viața. A „pierde
(pră pă di) sufletul” cuiva înseamnă a-l ucide (Ez 22:27). „Ia-mi sufletul” (1Îm 19:4)
înseamnă „ia-mi viața”. „Întoarcerea sufletului” în trup (1Îm 17:21-22) este o simplă
metaforă care înseamnă revenirea la viaţă . Expresii de felul: „şi-a dat sufletul” (duhul)
sau „sufletul lui s-a întors în el”, nu înseamnă altceva decâ t că și-a dat ultima suflare (a

12
Pentru sensul de gât, lexicoanele indică Ps 69:2; 105:18; 124:4; Ion 2:6. Pentru sensul de poftă,
apetit etc. se indică cel puţin Nu 21:5; Ps 44:26; 63:6; 107:9, 18; 119:25; Pr 3:22; 10:3; 16:24; 25:25; 27:7;
Ecl 6:7; Is 29:8; 32:6; 55:2; 58:10-11; Ier 2:24; 31:12, 14, 25.
8
expirat) sau că i-a revenit suflarea (a înviat). Sunt simple metafore prin care se exprimă
moartea sau învierea. Ele nu trebuie luate în sens literal, fizic.
Sufletul (suflarea, viața) „se duce” și „se întoarce” exact în același fel ca și puterea
sau inima, în expresii ca „i-au revenit puterile”; „mi-a venit inima la loc” etc. Se înțelege
că puterile și inima (curajul) nu sunt fantome care pă ră sesc trupul, sau care se întorc în
el. Este vorba de un limbaj popular, cel mai adesea idiomatic, poetic, prin care ne referim
la însuşiri şi fenomene fizio-psihologice complexe şi necontrolabile. Uneori „întoarcerea
sufletului (néfeš)” exprimă poetic înviorarea sufletului, sau revenirea puterilor fizice
(Rut 4:15; Ps 23:3; Pl 1:11, 16, 19).
4. Noțiunea de viață poate fi individualizată , și astfel néfeš se folosește cu sensul de
ființă vie, animală sau umană (Gen 1:20, 24; 2:7, 19; 9:10, 46; Ex 47:9).
5. De la sensul de ființă , s-a ajuns la sensul de persoană, ins, om, cineva întrucâ t
atunci câ nd sufletul (ființa) despre care se vorbește este un om, vorbim despre o
persoană .13 Acelaşi termen se aplică şi sclavilor.
6. De la sensul de persoană , néfeš a că pă tat și sensul de individualitate sau sine, și
în aceste cazuri se folosește în loc de pronume: e. g. sufletul meu = eu; sufletul nostru =
noi etc.14 Expresia din Is 53:10 („Ș i-a dat sufletul Să u la moarte”) înseamnă „S-a dat pe
Sine Însuși la moarte”.
7. Néfeš se folosește frecvent, ca și în limba româ nă , cu sensul obişnuit de suflet
sau „inimă”, ca sediu al sensibilită ții și afectivită ții (Gn 23:8; Ps 17:9; 27:12; Pr 19:2;
Câ nt 1:7; 3:1-4; 5:6 Iov 23:13; 2Îm 9:15; Ecl 6:3; Os 4:8; Ier 6:8; 13:17; 14:19; 22:27;
44:14; Ez 23:17, 22; 24:25; Ex 23:9; Pr 12:10; Is 19:10; Is 53:11; 61:10; 66:3; Ez 25:6;
Gen 42:21; Nu 21:5; Za 11:8;.
8. O ciudă țenie a limbii ebraice este că folosește termenul néfeš (suflet) și pentru a
se referi la un trup neînsuflețit, cadavru (Lev 21:1, 11; 22:4; Nu 5:2; 19:11, 13: Hag
2:13), sau la un monument funerar.15 În acest caz, expresia „atingere de néfeš” implica
necură ție şi necesita un ritual de purificare.

13
Gen 12:5; 36:6; 46:18; Lv 4:27; Nu 15:27; 31:35, 40, 46; 1Sa 22:22; Is 26:9.
14
Gen 27:4, 19,25, 31; Is 1:14; Jud 5:21; Lev 26:11,30; Is 43:4 51:23; Ps 124:7; Lev 26:15; Is 46:2;
47:14; Nu 30:5-12; 1Sa 18:3; 20:17; Is 46:2; 47:14; Os 9:4 etc.
15
Sensul de monument funerar apare în documentele de la Qumran (3QTr 1:5). Vezi și
https://en.wikipedia.org/wiki/Tomb_of_Benei_Hezir#Nefesh .
9
 9. Lexicoanele propun și sensul de duh sau suflet al unui mort, într-un singur caz
(Lev 19:28), unde se crede că inciziile fă cute în carne, pentru un mort, nu ar fi expresii
de doliu, ci ritualuri sâ ngeroase, care ar fi protejat împotriva duhului mortului (strigoi?).
Chiar dacă ar avea sensul acesta (care este nesigur în lexicoane), aici nu este vorba
despre o concepție a evreilor, ci despre un obicei pă gâ n interzis în Lege. Evreii care
urmau obiceiuri canaanite aveau desigur și ideea de suflet fantomatic, care bâ ntuie, sau
care poate fi consultat.
Oricum, acest domeniu al morții este înconjurat de oroare în concepția ebraică .
Atingerea unui néfeš (cadavru), interzisă preoților, necesita purificare. Dar consultarea
unui mort, care în acest caz nu era numit nefeš (suflet), ci mēṯ (mort), ᵓôḇ (spiritul unui
medium ventriloc), sau yidᶜoní (spirit familiar, necromanție), era interzisă sub pedeapsa
capitală (Lev 20:27; Dt 18:10-12; 1Sa 28:9; 1Cr 10:13), chiar dacă spiritul sau sufletul
mortului era considerat de ocultiștii evrei „ființă dumnezeiască ” (adică spirit nemuritor,
1Sa 28:13; cf. 1Tim 6:16).

rûaḥ
„duh”
néfeš
„suflet”
nəšāmā
„suflare”

Relația semantică dintre cei trei termeni ebraici

I.4. Alți termeni ai psihologiei populare ebraice

Dacă pâ nă aici am observat că termenii cei mai susceptibili de a descrie o entitate

umană nemuritoare (nǝšāmā, rûaḫ, néfeš) sunt destul de tereștri, și nu ajung la
subtilitatea „sufletului” grecesc sau a „spiritului nemuritor” al lui Socrate și a lui Platon,
este interesant de observat că şi alţi termeni folosiţi de autorii Bibliei pentru a denumi
realită ţi psihologice, sunt foarte trupeşti:
10
 1. Kǝlāyôṯ = „ră runchi”, rinichi (Ex 29:13), se folosea și cu referire la cele mai
profunde emoții (Ps 7:9; 26:2; Ier 11:20).
2. Kāḇēḏ = ficat (Ex 29:13; Ez 21:21), se folosea de asemenea pentru a denumi
emoții (Pl 2:11).
3. Mēᶜīm = intestine, mă runtaie (2Sa 20:10; 2Cr 21:18), are și sensul de interior
sau suflet (Ps 40:8; 73:21; Ier 4:19; Pl 2:11; Iov 30:27).
4. Qéreḇ = partea interioară a organismului (Ex 12:9), folosită adesea cu sensul de
suflet (Gen 18:12; 1Îm 17:21; Is 19:3; Ier 4:14; Ps 103:1).
5. ᶜeṣem = os, schelet (Gen 2:23; Ex 12:46) se folosește și pentru a exprima
identitatea (Gen 7:13; Ex 12:17 lit. „în osul acelei zile” = în însă și acea zi, chiar
în ziua aceea: Ex 24:10 „întocmai ca cerul”), străfundul ființei, cugetul (Ier
20:9).
6. Lēḇ, lēḇāḇ = inimă , cord (Ex 28:29; 2 Îm 9:24; Iov 41:16), se folosește și figurat,
cu sensul de interior, mijloc, miez (Ex 15:8; Dt 4:11), dar și în sens psihologic:
viața, persoana, sinele, sufletul, locul sentimentelor, al impulsurilor, al
secretelor;16 dar și al inteligenței (minții, gâ ndirii), al dispozițiilor, al
înclinațiilor, al preocupărilor și al virtuților.17 Spre deosebire de alte organe
interne, menționate mai sus, „inima” este în Biblia ebraică termenul preferat
(folosit de 853 ori), care se referă mai frecvent la sensul psihologic, decâ t la cel
biologic al termenului.
Ebraica biblică folosește și expresii idiomatice compuse cu lēḇ / lēḇaḇ (inimă ,
minte): gānāḇ libbô (Gn 31:20; lit. „i-a furat inima” = l-a pă că lit, i-a înșelat gâ ndul);
ḫaḵam-lēḇ (Ex 31:6, lit. „înțelept la inimă ” = iscusit), lēḇ šōmēᶜa (1Îm 3:9, lit. „inimă
ascultă toare” = minte înțelegă toare, pricepută ), ᵓên lēḇ (Ier 5:21, lit. „fă ră inimă ” = fă ră
minte), wǝ-hēšîḇû ᵓel libbām (1Îm 8:47, lit. „se vor întoarce în inima lor” = își vor veni în
fire), bǝ-lēḇ wā-lēḇ (Ps 12:3; 1:Cr 12:34, lit. „cu inimă și inimă ” = împă rțit, nehotă râ t),
wayyāk lēb…(1Sa 24:6; 2Sa 24:10, lit. „îi bă tea inima” = l-a mustrat conștiința), miḵšol lēḇ
(1Sa 25:31, lit „poticnire de inimă ” = reproș față de sine, scrupule de conștiință ); wā-
yēṣēᵓ libbām (Gen 42:28, lit. „le-a ieșit inima” = i-a pă ră sit curajul).

16
Cf. Ier 30:21; Ecl 1:16; Ex 28:2, 6; 1Îm 3:9; 1Sa 10:9; Gen 6:6; 2S 19:20; Jud 16:25; 1Îm 21:7; 2Îm
5:26; 6:11; Jud 16:15.
17
Cf. Gen 6:5; 1Sa 10:26; 2Sa 15:13; 1Îm 11:3; 1Sa 9:20; 1Îm 8:23; Gen 42:28; 1Sa 17:32; Ier 4:9; Ex
35:34; Nu 16:28; Pl 3:33; 2Sa 7:27; 2Îm 12:5.
11
 2. Viață, moarte și veșnicie

Ebraica biblică nu are un termen specific pentru nemurire, 18 cu atâ t mai puțin
pentru nemurirea sufletului. Ideea de nemurire este exprimată ca „viață veșnică ” sau
simplu „viață ” (Dan 12:2; Ps 16:11).
Biblia Ebraică numește viața ḥayyîm. Ca și în limba româ nă , cuvâ ntul se referă atâ t
la faptul de a fi viu, câ t și la existența umană în general, la petrecerea lui pe pă mâ nt.
Poetic, viața este numită uneori yǝḫiḏā (unică , Ps 22:20/21; 35:17). Durata ei se mă soară
în zile (yāmîm) sau ani (šānîm). Viața lungă sau longevitatea este numită ᵓorek yāmîm
(lit. „lungime de zile”: Pr 3:2). Viața veșnică este înțeleasă și ea ca o viață reală ,
prelungită la nesfâ rșit (Ps 21:4/5). De aceea, expresia ᵓorek yāmîm se folosește și cu
referire la viața viitoare (Ps 23:6; 91:16; 93:5), înțeleasă în acest caz ca „pururea”, „în
veci” (Pl 5:19-20).
În contrast cu viața este termenul care denumește moartea (maweṯ, môṯ). Moartea
este încetarea din viață a întregii ființe, atâ t biologic, câ t și psihologic. Sufletul
(persoana) moare odată cu trupul. Cadavrul este numit uneori néfeš mēṯ (lit. „suflet de
mort”). În textul ebraic din Nu 23:10, Balaam spune, în mod literal: „Să moară sufletul
meu (nafšî) de moartea drepților!”. Adesea se vorbește despre „scă parea sufletului de la
moarte”, subliniind astfel mortalitatea sufletului (Ps 33:19; 56:13-14; 78:50; 116:8; Is
53:12; se afirmă : „ca să le scape sufletele de la moarte!”. Este vorba aici, în mod special
de persoană , de sine, incluzâ nd viața fizică . A ucide un suflet înseamnă a ucide o
persoană (Ez 13:19). „Sufletul care pă că tuiește, acela va muri” (Ez 18:4, 20). Un
asemenea limbaj nu este deloc specific celor care cred că moartea ar însemna
„despă rțirea” sufletului de trup.
Lumea celor vii este denumită ᵓereṣ hā-ḫayyîm (Tă râ mul Vieții, Tă râ mul celor Vii),
adică tă râ mul acesta, lumea reală , în care credinciosul speră să tră iască și în viitor cu
Dumnezeu.19 Pentru ideea de veșnicie se folosesc termenii ᶜad (pururi), néṣaḫ
(totdeauna) și, în special ᶜôlām (veac) sau ᶜôlāmîm (veacuri, veci).20

18
Există o posibilă excepție în Pr 12:28 (ᵓal-má wet = ne-moarte, în contrast cu viața), dar
Septuaginta citește aici: „dar drumul ră ută ții (urâ ciunii) duce la moarte (ᵓel-má wet)”.
19
A se vedea Ps 27:13; 52:5/7; 142:5-6; Iov 28:13; Is 53:8; Ier 11:19; Ez 26:20; 32:23-27, 32.
20
Acești termeni reprezintă adesea un timp nedefinit, sau ideea de continuitate, și nu de eternitate
sau infinit. Numai contextul hotă ră ște câ t de „veșnic” este veacul la care se referă . De exemplu, ᶜad
(pururi), înseamnă şi timp nedefinit în trecut (Iov 20:4). De asemenea, ᶜolam (veac) are, la origine, sensul
12
 2. Tărâmul morților

În contrast cu Tă râ mul Vieții, sau al Celor Vii, care este lumea noastră , apare în
limbajul biblic „celă lalt tă râ m”, numit ᵓereṣ taḫtît / ᵓereṣ taḫtiyyôṯ (Tă râ mul
Subpă mâ ntean), bor (Groapa) sau Šǝᶜol.21 Ez 31:16 folosește toate aceste trei denumiri.
Alte denumiri mai sunt: šáḫaṯ (Groapă ),22 un loc unde poate că dea „sufletul” (Iov 33:18,
22, 28, 30; Is 38:17).23 Locul se mai numeşte dûmā (Tă cere, Ps 94:17; 115:17), sau ᵓereṣ
nășiyyā (Tă râ mul Uită rii, Ps 88:12/13).
Dar numele cel mai frecvent pentru Tă râ mul Morții este Šǝᶜôl, sinonim cu Groapa
(Ps 16:10; 30:4; Pr 1:12; Is 14:15; 38:18) și cu Pieirea (ᵓăḇaddôn).24 Nu se cunoaște cu
certitudine semnificația numelui Šǝᶜôl; se crede că însemna Locul Pustiu.25 Nu avem
decâ t să citim toate textele care menționează Tă râ mul Morților și vom vedea că acest
„tă râ m” nu este nici loc de fericire, nici loc de pedeapsă , ci de inactivitate, inconștiență și
descompunere (Iov 17:13-16; Ps 6:5; 16:10; Ec 9:10; Is 38:10-11, 18). Este o metaforă a
pă mâ ntului care îi înghite pe toți muritorii, uneori chiar de vii (Nu 16:30; 32:22; 2Sam
22:6; Ps 55:15/16). La gura Šǝᶜôl -ului se risipesc oasele (Ps 141:7).
Toți cercetă torii, teologi sau filologi, sunt de acord că Šǝᶜôl-ul este locul unde evreii
din timpurile biblice credeau că merg toți morții.26 Adesea, Šǝᶜôl-ul este metafora unei
situații periculoase, comparabilă cu moartea (Ps 18:5-7; 30:4; 49:16; Pr 23:14; Iona 2:3).
Šǝᶜôl-ul este descris uneori în limbaj mitologic, nerealist, și este posibil ca acest termen,
ca și întreaga imagine, să fie de origine canaanită . Šǝᶜôl-ul este populat de rǝfāᵓîm

de timp nedefinit, fie în trecut (Gen 6:4; Ps 143:3; Ec 1:10 odinioară, demult, pe vremuri), fie în viitor
(1Sam 7:12 pe viață ; Ps 145:13 peste generații). Aceste consideraţii însă nu pot fi folosite pentru a nega
faptul că autorii Bibliei credeau într-o viaţă veşnică , fă ră sfâ rşit.
21
Vezi Ez 26:20; 31:14, 16, NTR).
22
Termenul șáḫat (groapă ) înseamnă în același timp și „putreziciune”.
23
Iov 17:14; 33:24; Ps 30:10; 49:9/10; 55:23/24; 103:4; Ez 28:8. Termenii bor și șáḫat se referă de
asemenea la orice groapă să pată , mormâ nt, bazin, beci-temniţă (cf. Ps 7:16).
24
Ps 88:11, Iov 26:6; 28:22; Pr 15:11.
25
Deoarece Șăᵓol nu are legă tură cu singura ră dă cină ebraică șaᵓal (a întreba, a consulta), iar în
limbile Orientului Antic Apropiat nu s-a gă sit nimic asemă nă tor pâ nă acum, ebraiştii au propus ca origine
verbul ebraic șaᵓa (a fi pustiu, distrus, devastat), la care s-a adă ugat terminația -L. În lexicoane apare de
preferință acest sens, dar cu semnul întrebă rii.
26
Cf. Fr.Wikipedia.Org ”Sheol”.
13
(„stafii”, „fantome”), mai precis „umbre” sau „slă bă turi”,27 simple amintiri sau ficțiuni
lipsite de consistență și de personalitate, care descriu virtual pe cei care au fost, și care
se pot întoarce la realitate prin înviere. 28 Una dintre cele mai impresionante descrieri ale
Šǝᵓol-ului este într-un poem al lui Isaia (14:9-11), un bocet satiric la adresa sorții regelui
Babilonului:

Șă olul sub pămâ nt se înfioară de tine,

ca să te primească la sosire;
el trezeşte înaintea ta stafiile,
pe toţi țapii pă mâ ntului;
îi scoală de pe tronurile lor
pe toţi regii popoarelor.

Toţi vin ră spunzâ nd cu antifoane

și te întâ mpină câ ntâ nd:
«Ş i tu ai fost fă cut slab ca noi,
şi tu eşti asemenea nouă !»

Mă reția ta s-a pogorâ t în Șă ol,

cu sunetul lirelor tale!
Aşternut de viermi vei avea,
şi plapumă de râ me.
Este evident că asemenea metafore satirice, chiar dacă folosesc limbaj mitologic,
nu pot fi citite în cheie realistă . Ș i în nici un caz nu pot fi folosite ca argumente biblice în
favoarea teologiei populare a nemuririi sufletului. Vrea oare Isaia să spună că morții
sunt conștienți, că și-au pă strat chiar simțul umorului și sunt la curent cu ultimele sosiri
în Să lașul Morților? Atunci ar trebui să credem că stafiile regale stau și în Ș ă ol pe tronuri
și au la dispoziție nable (un soi de lire), exact ca în camerele piramidelor. Realismul este
totuși transparent în ironia poetului, care arată că ființele acestea fictive sunt „fă ră
putere” și, în final, arată spre realitatea dură a ră mă șițelor pă mâ ntești în descompunere,
și la „somnul” morții. Isaia era convins că nici chiar sfinții nu mai au în moarte vreo
putere sau vreo cunoștință :

Totuşi, Tu eşti Tată l nostru!

Că ci Abraam nu ne cunoaşte,
şi Israel nu ştie cine suntem. (Is 63:16).

27
Termenul rǝphaᵓim (rapium) se gă sește și în mitologia ugaritică, însemnâ nd „(zei) vindecă tori”.
Pă gâ nii credeau că spiritele morților pot aduce vindecare.
28
Cf. Iov 26:5; Ps 88:10/11; Pr 2:18; 9:18; 21:16; Is 14:9; 26:14, 19; verificați cu NTR.
14
 Încheiere

Studiul nostru a ară tat că termenii ebraici, care adesea sunt exploatați pentru a
susține spiritualismul și dogma chinurilor veșnice, sunt elemente ale limbajului popular,
non-filozofic, non-tehnic, non-științific, și că aceștia susțin, dimpotrivă , condiționalismul.
Este frapant faptul că ebraica biblică transmite astfel mesajul că numai Creatorul este
nemuritor, în timp ce creatura este în sine muritoare.
Aceste considerații incomplete vor fi continuate în două articole viitoare.

15