ATHANASIOLOGIKON

Mic tratat despre suflet, viață, moarte, iad și nemurire

de Florin Lăiu (MTh)
Universitatea Adventus, Cernica

I. Primul Testament înainte de toate

Înainte de a explica semnificația cuvintelor suflet și duh, accentuăm că sunt termeni

populari, care se folosesc în traducerile românești ale Bibliei cu diverse sensuri care
merită studiate separat. Dezastrul filozofic sau teologic începe de regulă cu presupuneri
lingvistice eronate.
De exemplu, se presupune că fiecare dintre acești termeni ar avea în Scriptură un
sens definit, precis și distinct, și că, prin urmare, aceștia ar fi termeni tehnici ai teologiei
biblice. Unii învață că duhul este identic cu suflarea, alții spun că duhul este spiritul,
inteligența. Unii spun că sufletul este întreaga ființă, alții învață că sufletul este doar
psihicul uman. Dar presupunerea că acești termeni ar avea fiecare un sens distinct, folosit
în mod tehnic în Biblie, este pur și simplu neadevărată.1 Autorii biblici nu fac teologie
sistematică.
Mai întâi, trebuie să știm că fiecare limbă are termenii ei specifici și că adesea nu se
pot găsi echivalente perfecte pentru traducere. Și chiar dacă s-ar găsi, experiența arată că
și în limbile originale ale Bibliei (ebraică, aramaică, greacă), precum și în alte limbi antice,
termenii corespunzători au un caracter de asemenea popular, cu sensuri insuficient de
distincte, care adesea se suprapun ca sinonime, și nu de puține ori, cu alt înțeles decât cel
așteptat.

1 „La fel şi Biblia a trebuit să fie exprimată în limbajul oamenilor, iar tot ce este omenesc este
imperfect. [Adesea] diferite sensuri sunt exprimate prin acelaşi cuvânt; nu există câte un cuvânt pentru
fiecare idee distinctă.” (E. G. White, Selected Messages, vol 1, pag. 20.2).

1
 Cu această ocazie, ne vom referi la termenii relevanți din limbile biblice, așa cum
sunt ei folosiți în diverse texte. Următoarele cuvinte ebraice sunt esențiale în înțelegerea
terminologiei folosite în domeniul antropologiei și psihologiei biblice.2
Nǝšamá (suflare, viaţă, fiinţă)
Termenul nǝšamá se folosește de 24 de ori în VT. Este un cuvânt care vine de la
verbul našam (a gâfâi, a respira) și se folosește cu sensul de suflare sau respirație. Expresia
suflare de viață (Gn 2:7) sau suflare de duh de viață (Gn 2:7) se referă la respirație, ca
evidență a vieții. Cât timp o ființă respiră (suflă), știm că trăiește, că are viață în ea. De
aceea, subliniem că această suflare de viață nu este viața în sine, nici energia divină care
întreține viața, sau altceva asemănător, ci pur și simplu respirația naturală (cf. Dan 10:17;
1Împ 17:17).
Textul biblic afirmă că Dumnezeu, când l-a făcut pe om, „i-a suflat în nări suflare de
viață”. De ce i-a suflat „în nări”? Nu există decât o singură explicație, aceea că termenul se
referă la respirație. Dumnezeu a folosit acest gest simbolic, când i-a dat viață omului creat,
pentru a arăta că numai Creatorul este izvorul vieții. Aceeași expresie este folosită și în
dreptul lui Dumnezeu, ca metaforă a puterii Lui (Iov 33:4; 37:10), sau a mâniei judecății
Lui (Iov 4:9; Is 30:33), sau ca simbol al susținerii ființelor vii (2Sa 22:16; Ps 18:16; Iov
27:3). Adesea, când cuvântul suflare este folosit ca metaforă a vieții, el este și o formă de
subliniere a scurtimii și zădărniciei ei (Is 2:22).
Dincolo de aceste sensuri în care foloseau evreii cuvântul nǝšamá (suflarea, ca
expresie a vieții etc.), el este frecvent folosit metonimic în Biblie pentru a exprima (ca
singular colectiv, dar uneori și la plural), noțiunea de ființă vie, sau de persoană („a pierit
toată suflarea”; „toată suflarea să laude pe Domnul”).3 Există de asemenea cazuri în care
nǝšamá este folosit ca sinonim cu cu alți termeni ebraici de mai jos, în special când este
folosit în paralel cu rûaḫ, sau când acesta din urmă stă în apoziție cu nǝšamá.4 În Isaia
57:16 unii l-au tradus cu suflet, în sensul de persoană. Și nu este nicio greșală, fiindcă sunt
uneori sinonime.
Iudaismul folosește astăzi termenul nǝšamá (nišmath, nišmos) în cărțile de rugăciuni
pentru morți (!), cu sensul fariseic şi creştin clasic, de suflet-fantomă. Dar în Biblie un astfel
de sens al termenul nǝšamá nu apare nicăieri.
Rûaḫ (suflare, suflu, vânt, duh, psihic, spirit)
Rûaḫ se folosește foarte frecvent în VT (x380). Sensul primar este acela de suflu,
suflare, mișcare de aer, de aceea este folosit de foarte multe ori ca sinonim al lui nǝšamá
(Iov 9:18; 27:3; 34:14; 1Îm 10:5; Ps 104:29; Is 11:4; Ecl 3:19). În Is 42:5, nǝšamá și rûaḫ
sunt folosite în paralel ca sinonime, iar rûaḫ, care de obicei este tradus cu duh sau suflare,
a fost redat prin sinonimul „suflet”.5 În acest sens, expresii ca: „suflare de duh de viață”
(Gn 7:22) nu înseamnă decât suflare sau duh (= respirație) care întreține sau indică viața
(cf. 2Sa 22:16; Ps 18:16 „suflarea duhului nărilor”). În acest caz din urmă însă, „duhul
nărilor” este o expresie figurată, referitoare la puterea (mânia) divină.

2 Sursa informațiilor semantice și a referințelor biblice pentru termenii ebraici folosiți aici este:

Ludwig Koehler et al., The Hebrew and Aramaic Lexicon of the Old Testament (Leiden: E.J. Brill, 1994–2000).
Informațiile au fost în același timp și verificate în textul ebraic. Se poate verifica și online după Gesenius
Lexicon.
3 Dt 20:16; Ios 10:40; 11:11, 14; 1Îm 15:29; Ps 150:6; 57:16.
4 Iov 26:4; 32:8; 33:4; Ps 18:16.
5 Este vorba de traducerea pe care o folosim de obicei, a lui Dumitru Cornilescu, care a folosit aici

modelul Louis Segond, unde „suflet” corespunde lui „soufle” (suflu).

2
 Rûaḫ este folosit și cu sensul de aer necesar respirației (Ier 14:6). De peste o sută
de ori denumește vântul, ca mișcare atmosferică (Gn 8:1; Ex 10:13; 2S 22:11) sau ca
direcție (Ez 42:16). Întrucât vântul este invizibil și instabil prin natura sa, termenul rûaḫ
(vânt) este frecvent folosit cu sensul figurat: nimic, zădărnicie (Ier 5:13; Iov 6:26; 16:3;
Pr 11:29).
Cuvântul pentru vânt sau suflare (rûaḫ) denumește și alte realități nevăzute: orice
fel de stare mintală, chiar strict legată de trup (Is 29:10 duh de adormire; Is 19:14 de
amețeală); orice dispoziție sau stare sufletească (1Îm 21:5 duh abătut; Jos 2:11 curaj),
orice pornire (1Cr 5:26 ambiție; Ezra 1:1 bunăvoință; Pr 16:32 temperament); tendințe
sufletești sau morale (Ps 32:2 duh de viclenie; Os 5:4 de curvie; Nu 5:14 de gelozie; Zah
12:10 de har și rugăciune; Is 11:2 de sfat și de putere; Ps 51:12 duh statornic). Adesea
rûaḫ indică mintea, gândul, „inima”, facultățile psihice. De aceea, nu este de mirare, că
uneori, rûaḫ a fost tradus „suflet” (Is 42:5).
Folosirea cuvântului rûaḫ pentru a denumi atâtea porniri și capacități psihice a dat
naștere la o mulțime de expresii idiomatice care nu întotdeauna sunt înțelese corect: qóțer
rûaḫ „scurtime de/în duh” (= disperare Ex 6:9; sau nerăbdare Iov 21:4; Pr 14:29), ᵓéreḵ
rûaḫ „lungime de duh” (= răbdare Ecl 7:8); šéḇer rûaḫ „zdrobire de duh” (= întristare Is
65:14), țar rûaḫ „strâmtorare de duh” (= chin sufletesc Iov 7:11); qar rûaḫ „răceală de
duh” (= calm Pr 17:27), ḫamat rûaḫ „fierbințeală de duh” (= mânie Ez 3:14); góḇah rûaḫ
„înălțime de duh” (=trufie, măreție Pr 16:18; Ec 7:8), šéfel rûaḫ „josime de duh” (=
smerenie Pr 16:19; Is 57:15); ᶜanyê rûaḫ „săracie în duh” (= umilitate).6
Mai departe, termenul rûaḫ denumește și puterile spirituale (natura sau esența
spirituală, „spiritul”) în contrast cu „carnea” (Is 31:3). Cum printre realitățile nevăzute se
numără și anumite ființe personale, termenul rûaḫ se folosește și cu sensul de inteligență
invizibilă (ființă spirituală, spirit: Iov 4:15), asemenea cuvântului duh, de origine slavonă
(care la origine înseamnă „suflare” și „suflet”), și asemenea cuvântului spirit, de origine
latină (spiritus), care însemna „suflare”, „suflu”, dar și „sentimente”, „stări / dispoziții
sufletești”, curaj, „aere” etc. Astfel îngerii buni sau răi sunt numiți duhuri (1Sa 16:14; 1Îm
22:21-22).
Spiritualitatea îngerilor nu presupune în mod necesar o „imaterialitate”, în sensul
ștințific modern al termenului, deoarece termenul rûaḫ nu se folosea în sensul filozofic de
„spirit”, în contrast cu orice formă a materiei; ci doar în contrast cu materia brută. Dacă
vântul este rûaḫ, deși material, atunci ființele care sunt rûaḫ (duh) și nu carne, pot fi foarte
bine alcătuite dintr-o altfel de materie decât aceea pe care o putem noi măsura, una care
ar putea penetra materia noastră (asemenea undelor / particulelor) și care nu poate fi
detectată. Deși sunt spirite (1Îm 22:21), îngerii se pot face vizibili și s-au arătat oamenilor
direct, sau în vedenii, în chip omenesc (Gen 19:1, 5; Jud 13:6; Ez 40:3; Dan 8:15, 18; 9:21),
și foarte rar – doar în viziuni simbolice – în chip de genii animaliere (Ez 10:14-15, 20; Ap
4:6-8). Firește, o astfel de înțelegere a „spiritului” nu s-ar aplica la Dumnezeire.
Cuvântul rûaḫ se folosește însă și cu referire la acea Entitate divină, invizibilă,
personală și complet diferită de ordinea Creației, numită Duhul Sfânt (Ps 51:11; Is 63:10-
11), Duhul lui Dumnezeu (Gn 1:2; 41:38; 2Cr 15:1), Duhul Domnului (Jud 3:10; 1Sa 16:14;
2Cr 20:14, Spiritul lui Yahwé), Duhul Înțelepciunii (Ex 31:3), Duhul Meu (…al Tău, …al Său;
Nu 27:18; Ps 139:7; Is 48:16) sau, în mod simplu, Duhul (Nu 11:17; Is 32:15; Ez 3:12, 14,
24; 8:3; 11:1). Adesea este numit „Duhul lui N”7, în sensul că este Duhul care îl controlează

6 Această ultimă expresie nu apare în VT, dar este prezentă în scrierile de la Qumran și în vorbirea lui
Iisus (Mt 5:3).
7 N simbolizează orice nume.

3
pe N (Nu 11:25, 29; 2Îm 2:9, 15; cf. Lc 1:17). Expresia ᵓiš ha-rûaḫ (lit. „omul Duhului”)
înseamnă un om care are Duhul lui Dumnezeu ca dar profetic (Os 9:7).
În traducere s-a folosit adesea expresia „duhul unui mort” (Lv 20:7) sau „duhurile
[morților]” (Lv 19:31; Dt 18:11; 2Îm 21:6; 23:24; 2Cr 33:6). Dar în toate aceste locuri,
textul ebraic nu folosește nici un termen cu sensul de „duh” sau „suflet”, ci folosește un
cuvânt din domeniul magiei canaanite (ᵓôḇ) care denumea spiritul invocat de un medium.
Este sigur că termenul rûaḫ, folosit și cu sensul de duh sau spirit, nu denumește
niciodată sinele uman ca o entitate separabilă, conștientă și nemuritoare, care ar
supraviețui. Expresia din Ec 12:7 („duhul se întoarce la Dumnezeu, care l-a dat”), este o
simplă figură de stil, prin care înțeleptul afirmă că viața („suflarea”) omului, care a fost
dată de Dumnezeu, tot El o poate reda, după ce a încetat. Este ceva ce Dumnezeu i-a „dat”
omului, nu este o conștiință de sine pe care Dumnezeu ar fi instalat-o în corp.
Viața însă este un concept abstract, care se referă la funcțiile vitale ale organismului,
și nu la o realitate metafizică detașabilă. Autorul însuși explică acest fapt, când arată că
același rûaḫ (duh, suflare) au și omul și animalul, ironizând ideea că, spre deosebire de
duhul animalului, spiritul omului s-ar duce în sus (Ec 3:19-21). Și chiar dacă am lua
metafora în sens propriu, și am spune că duhul omului se întoarce exact „în cer” la
Dumnezeu, înțeleptul ne asigură că duhul care „se întoarce la Dumnezeu” nu este o
entitate conștientă – adică nu este sinea, persoana sau individualitatea omului, ci suflul
vieții care i s-a dat asemenea celorlalte viețuitoare (Ec 9:5-6, 10).
Credința că moartea este o stare inconștientă a spiritului uman nu provine dintr-o
antropologie unică, pesimistă a Eclesiastului. Aceasta este și percepția altor autori biblici
(Ps 6:5; 88:10-12; 115:17-18; Is 38:18-19). Este interesant că Învăţăturile lui Neagoe
Basarab către fiul său Teodosie, care reflectă în general dogma ortodoxă a nemuririi
sufletului, conțin totuși o cugetare profundă, care pare împrumutată din Scriptură:
Că lacrămile noastre numai aici într-această lume suntu de folos până suntem vii, iar
după moarte noi nu putem nimic să lucrăm lui Dumnezeu. Că cei morți nu cred, cei
morți nu mărturisescu, cei morți nu lucrează, celor morți nu să va dăscoperi nici o
taină; cei morți nu fac sfaturile céle bune și înțelépte, cei morți nu pot lua plată.8
În 1Sa 30:12 apare expresia ebraică wattášoḇ rûḫó ᵓēlayw (lit. „s-a întors duhul la
el”).9 Se sugerează oare aici că duhul este psihicul omului, care îl părăsește, și apoi se poate
întoarce? O expresie asemănătoare este folosită cu privire la învierea fiicei lui Iair (Lc 8:55
„duhul ei s-a întors în ea”), unde „duhul” nu este altceva decât respirația, ca semn al vieții,
sau ca metonimie pentru viață. Dar în 1Sa 30:12, băiatul despre care se spune că i-a
„revenit duhul” nu murise, ci era doar leșinat de foame și de sete. De aceea, mulți
traducători nu au mai redat aici expresia în mod literal, ci i-au redat doar semnificația: „i-
au revenit iarăşi puterile” (D. Cornilescu), „s-a întărit” (Biblia Sinodală). Un asemenea
limbaj este cum s-ar spune: „i-a venit inima la loc” – desigur, nu în sens propriu, deoarece
inima nu plecase nicăieri.
Exemplul acesta arată că acel rûaḫ („duh”) care „i-a revenit” băiatului, indiferent
dacă ar denumi puteri fizice, sau psihice (conștiența, curajul), nu este spiritul nemuritor

8 Cf. Pelerinul Ortodox, 1 Sept. 2011: https://acvila30.wordpress.com/2011/09/01/invataturile-lui-

neagoe-basarab-catre-fiul-sau-teodosie-17/ . Comentat și de C. Noica în Pagini despre sufletul românesc, Ed.

Humanitas, Buc. 1991, p. 60-61.
9 Vezi traducerile literale (Fidela, 2010 „duhul lui i-a revenit”), sau vechi (Biblia 1688, 1Îm 20:12: „și

veni duhul lui întru el”), care exprimă cuvânt cu cuvânt expresia ebraică. Dar și unele traduceri moderne
bune preferă o exprimare mai literală (TLN, București 2001 „suflarea i-a revenit”; Biblia Catolică de Iași
2013 „i-a revenit suflarea” etc).

4
despre care vorbesc în van o mulțime de filozofi, teologi şi spiritualişti de toate culorile.
În Ps 78:39 apar niște versuri foarte interesante:
El Și-a amintit că ei nu erau decât carne,
un duh (rûaḫ) care pleacă și nu se mai întoarce.
Astfel, „carnea” este aici o metaforă a naturii muritoare a omului, iar metafora
„duhului”, care este aici în paralelism poetic cu „carnea”, accentuează și mai mult natura
trecătoare a omului: vânt trecător, suflare, nimic. De aceea, traducătorii au redat aici pe
rûaḫ cu „suflare”, „vânt”, „boare” etc. În alte cazuri însă, „carnea” și rûaḫ (duhul) sunt în
contrast: „carnea”, ca metaforă a slăbiciunii şi mortalităţii fiinţelor vii, iar „duhul”, ca
simbol al puterii supranaturale, divine (Is 31:3; Za 4:6; In 6:63).
Duhul care însuflețește pe morții din vedenia lui Ezechiel (37:5-8) este unul singur
pentru toți (vers. 9-10), şi anume, „suflarea” divină, una și aceeași pentru toți muritorii,
inclusiv pentru animale (Ecl 3:19; Ps 104:29-30). În acest caz, nu este personalizată. În
alte cazuri însă, rûaḫ (suflarea de viață) este exprimată într-un mod particular, ca în
expresia „Dumnezeul duhurilor oricărui trup” (Nu 16:22; 27:16), în sensul că fiecare trup
are viața (suflarea) lui proprie: nu mor toți oamenii deodată, pentru că duhul unuia nu
depinde de duhul altuia.10
În mod asemănător, expresia „duhurile prorocilor” (1Cor 14:32; Ap 22:6, un ebraism
exprimat în greacă), deși este exprimată la plural, în mod personalizat, ea este o
manifestare mai generală, numită „duhul prorociei” (spiritul profeției: Ap 19:10), adică
manifestarea darului profetic în diverse cazuri particulare.
Néfeš (suflet, viață, ființă, sine, dorință)
Cel mai obișnuit termen ebraic, care se referă la ființa umană este néfeš (757x). În
vremurile biblice se pronunța napš11 sau nabš. Este din rădăcina napaš (a-și trage sufletul,
a se relaxa), înrudită cu našap sau našab (a sufla, a bate vântul) și našam (a gâfâi).
Termenul néfeš este foarte diversificat în ce priveşte sensurile cu care este folosit.
Mulți își imaginează că termenul acesta se referă în special la „sufletul nemuritor”,
adică la acel presupus spirit care ar locui în trup și care supraviețuiește morții trupului,
luând cu el identitatea și conștiința umană, cu toate responsabilitățile și simțurile care îi
aparțin. Dar felul în care folosește ebraica biblică termenul este departe de a confirma o
asemenea filozofie. Chiar și dicționarele de ebraică biblică avertizează că néfeš-ul ebraic
este foarte diferit de conceptul platonic de suflet. În ebraică, sensurile lui néfeš țin de
lumea fizică și a sensibilității fizice.
1. În esență, néfeš înseamnă gât, gâtlej, stomac (Nu 11:6; Is 5:14; Hab 2:5), de unde
a căpătat sensul de poftă, apetit, dorință, foame sau sete.12 Necunoaşterea acestui sens
a dus uneori la traduceri eronate ca aceea de „smerire a sufletului” (Lev 16:29, 31; 23:27,
32; Nu 29:7), când de fapt acolo nu era vorba despre umilitate, ci de o asceză mai
accesibilă: înfrânarea poftei de mâncare, adică post negru (o zi pe an), vezi și Ps 35:13.
Nerespectarea „smeririi poftei” în această zi era pasibilă de pedeapsa capitală (Lev 23:29),

10 Biblia NIV (New International Version) exprimă clar această idee în Nu 16:22: ”the God who gives

breath to all living things” = Dumnezeul care dă suflare tuturor ființelor.

11 Asirienii și babilonienii foloseau formele înrudite napișu (suflare, briză, miros) și napaștu sau

napiștu (gât, răsuflătoare, suflare, viață, vitalitate, ființă, persoană, cineva, sine, mijloc de trai). Cf.
Lexiconului CAD.
12 Pentru sensul de gât, lexicoanele indică Ps 69:2; 105:18; 124:4; Ion 2:6. Pentru sensul de poftă,

apetit etc. se indică cel puţin Nu 21:5; Ps 44:26; 63:6; 107:9, 18; 119:25; Pr 3:22; 10:3; 16:24; 25:25; 27:7;
Ecl 6:7; Is 29:8; 32:6; 55:2; 58:10-11; Ier 2:24; 31:12, 14, 25.

5
ceea ce ar fi straniu, dacă s-ar referi la suflet, în sensul european. Numai cine ar fi fost
descoperit că sfidează porunca postului putea fi pedepsit.
Unele expresii compuse cu néfeš scot în evidență sensul negativ, de poftă, dorință
neînfrânată, de exemplu: baᶜal néfeš (lit. „posesor de gâtlej/suflet”) înseamnă „lacom” (Pr
23:2), iar rǝḫaḇ néfeš (lit. „larg la suflet/gâtlej”) înseamnă „avar” (Pr 28:25), cu totul diferit
de sensul pe care i l-ar atribui o minte europeană, dacă expresia s-ar traduce literal.
2. Termenul néfeš (gâtlej), implică şi ideea de suflare, şi se foloseşte adesea ca
sinonim al termenilor năšamá sau rûaḫ (Iov 41:13/21; Gn 1:20). Se folosește și cu sensul
de „ultima suflare” (expirare), ca în Gen 35:18 („pe când îi ieșea sufletul”). Înrudită cu
ideea de suflare este aceea de miros sau parfum, folosită în Is 3:20.
3. Suflarea implică viață, astfel că néfeš se folosește foarte frecvent cu sensul de
viață. În această calitate, néfeš este în sânge (Gen 9:4-5; 19:17; Lev 17:11; Dt 12:23).
Cuvântul românesc „inimă”, atât ca metaforă a sufletului, cât şi ca organ care „animă”
organismul prin pomparea sângelui, vine din latină (anima > ânima) unde însemna suflet,
suflare, viaţă. Tot de aici vin și cuvintele: animal, animație etc.
Expresia „a căuta néfeš-ul” cuiva, înseamnă a căuta să-i iei viața. A „pierde (prăpădi)
sufletul” cuiva înseamnă a-l ucide (Ez 22:27). „Ia-mi sufletul” (1Îm 19:4) înseamnă „ia-mi
viața”. „Întoarcerea sufletului” în trup (1Îm 17:21-22) este o simplă metaforă care
înseamnă revenirea la viaţă. Expresii de felul: „şi-a dat sufletul” (duhul) sau „sufletul lui s-
a întors în el”, nu înseamnă altceva decât că și-a dat ultima suflare (a expirat) sau că i-a
revenit suflarea (a înviat). Sunt simple metafore prin care se exprimă moartea sau
învierea. Ele nu trebuie luate în sens literal, fizic.
Sufletul (suflarea, viața) „se duce” și „se întoarce” exact în același fel ca și puterea
sau inima, în expresii ca „i-au revenit puterile”; „mi-a venit inima la loc” etc. Se înțelege că
puterile și inima (curajul) nu sunt fantome care părăsesc trupul, sau care se întorc în el.
Este vorba de un limbaj popular, cel mai adesea idiomatic, poetic, prin care ne referim la
însuşiri şi fenomene fizio-psihologice complexe şi necontrolabile. Uneori „întoarcerea
sufletului (néfeš)” exprimă poetic înviorarea sufletului, sau revenirea puterilor fizice (Rut
4:15; Ps 23:3; Pl 1:11, 16, 19).
4. Noțiunea de viață poate fi individualizată, și astfel néfeš se folosește cu sensul de
ființă vie, animală sau umană (Gen 1:20, 24; 2:7, 19; 9:10, 46; Ex 47:9).
5. De la sensul de ființă, s-a ajuns la sensul de persoană, ins, om, cineva întrucât
atunci când sufletul (ființa) despre care se vorbește este un om, vorbim despre o
persoană.13 Acelaşi termen se aplică şi sclavilor.
6. De la sensul de persoană, néfeš a căpătat și sensul de individualitate sau sine, și
în aceste cazuri se folosește în loc de pronume: e. g. sufletul meu = eu; sufletul nostru = noi
etc.14 Expresia din Is 53:10 („Și-a dat sufletul Său la moarte”) înseamnă „S-a dat pe Sine
Însuși la moarte”.
7. Néfeš se folosește frecvent, ca și în limba română, cu sensul obişnuit de suflet sau
„inimă”, ca sediu al sensibilității și afectivității (Gn 23:8; Ps 17:9; 27:12; Pr 19:2; Cânt 1:7;
3:1-4; 5:6 Iov 23:13; 2Îm 9:15; Ecl 6:3; Os 4:8; Ier 6:8; 13:17; 14:19; 22:27; 44:14; Ez
23:17, 22; 24:25; Ex 23:9; Pr 12:10; Is 19:10; Is 53:11; 61:10; 66:3; Ez 25:6; Gen 42:21; Nu
21:5; Za 11:8;.

13Gen 12:5; 36:6; 46:18; Lv 4:27; Nu 15:27; 31:35, 40, 46; 1Sa 22:22; Is 26:9.
14Gen 27:4, 19,25, 31; Is 1:14; Jud 5:21; Lev 26:11,30; Is 43:4 51:23; Ps 124:7; Lev 26:15; Is 46:2;
47:14; Nu 30:5-12; 1Sa 18:3; 20:17; Is 46:2; 47:14; Os 9:4 etc.

6
 8. O ciudățenie a limbii ebraice este că folosește termenul néfeš (suflet) și pentru a
se referi la un trup neînsuflețit, cadavru (Lev 21:1, 11; 22:4; Nu 5:2; 19:11, 13: Hag
2:13), sau la un monument funerar.15 În acest caz, expresia „atingere de néfeš” implica
necurăție şi necesita un ritual de purificare.
9. Lexicoanele propun și sensul de duh sau suflet al unui mort, într-un singur caz
(Lev 19:28), unde se crede că inciziile făcute în carne, pentru un mort, nu ar fi expresii de
doliu, ci ritualuri sângeroase, care ar fi protejat împotriva duhului mortului (strigoi?).
Chiar dacă ar avea sensul acesta (care este nesigur în lexicoane), aici nu este vorba despre
o concepție a evreilor, ci despre un obicei păgân interzis în Lege. Evreii care urmau
obiceiuri canaanite aveau desigur și ideea de suflet fantomatic, care bântuie, sau care
poate fi consultat.
Oricum, acest domeniu al morții este înconjurat de oroare în concepția ebraică.
Atingerea unui néfeš (cadavru), interzisă preoților, necesita purificare. Dar consultarea
unui mort, care în acest caz nu era numit nefeš (suflet), ci mēṯ (mort), ᵓôḇ (spiritul unui
medium ventriloc), sau yidᶜoní (spirit familiar, necromanție), era interzisă sub pedeapsa
capitală (Lev 20:27; Dt 18:10-12; 1Sa 28:9; 1Cr 10:13), chiar dacă spiritul sau sufletul
mortului era considerat de ocultiștii evrei „ființă dumnezeiască” (adică spirit nemuritor,
1Sa 28:13; cf. 1Tim 6:16).

rûaḥ
„duh”
néfeš
„suflet”
nəšāmā
„suflare”

Relația semantică dintre cei trei termeni ebraici

Alți termeni ai psihologiei populare ebraice

Dacă până aici am observat că termenii cei mai susceptibili de a descrie o entitate
umană nemuritoare (năšamá, rûaḫ, néfeš) sunt destul de tereștri, și nu ajung la subtilitatea
„sufletului” grecesc sau a „spiritului nemuritor” al lui Socrate și a lui Platon, este interesant
de observat că şi alţi termeni folosiţi de autorii Bibliei pentru a denumi realităţi
psihologice, sunt foarte trupeşti:
1. Kǝlayōṯ = „rărunchi”, rinichi (Ex 29:13), se folosea și cu referire la cele mai
profunde emoții (Ps 7:9; 26:2; Ier 11:20).
2. Kaḇēḏ = ficat (Ex 29:13; Ez 21:21), se folosea de asemenea pentru a denumi
emoții (Pl 2:11).

15 Sensul de monument funerar apare în documentele de la Qumran (3QTr 1:5). Vezi și

https://en.wikipedia.org/wiki/Tomb_of_Benei_Hezir#Nefesh .

7
 3. Mēᶜīm = intestine, măruntaie (2Sa 20:10; 2Cr 21:18), are și sensul de interior
sau suflet (Ps 40:8; 73:21; Ier 4:19; Pl 2:11; Iov 30:27).
4. Qéreḇ = partea interioară a organismului (Ex 12:9), folosită adesea cu sensul de
suflet (Gen 18:12; 1Îm 17:21; Is 19:3; Ier 4:14; Ps 103:1).
5. ᶜețem = os, schelet (Gen 2:23; Ex 12:46) se folosește și pentru a exprima
identitatea (Gen 7:13; Ex 12:17 lit. „în osul acelei zile” = în însăși acea zi, chiar
în ziua aceea: Ex 24:10 „întocmai ca cerul”), străfundul ființei, cugetul (Ier
20:9).
6. Lēḇ, lēḇaḇ = inimă, cord (Ex 28:29; 2 Îm 9:24; Iov 41:16), se folosește și figurat,
cu sensul de interior, mijloc, miez (Ex 15:8; Dt 4:11), dar și în sens psihologic:
viața, persoana, sinele, sufletul, locul sentimentelor, al impulsurilor, al
secretelor;16 dar și al inteligenței (minții, gândirii), al dispozițiilor, al
înclinațiilor, al preocupărilor și al virtuților.17 Spre deosebire de alte organe
interne, menționate mai sus, „inima” este în Biblia ebraică termenul preferat
(folosit de 853 ori), care se referă mai frecvent la sensul psihologic, decât la cel
biologic al termenului.
Ebraica biblică folosește și expresii idiomatice compuse cu lēḇ / lēḇaḇ (inimă,
minte): ganaḇ libbô (Gn 31:20; lit. „i-a furat inima” = l-a păcălit, i-a înșelat gândul); ḫaḵam-
lēḇ (Ex 31:6, lit. „înțelept la inimă” = iscusit), lēḇ šomēᶜa (1Îm 3:9, lit. „inimă ascultătoare”
= minte înțelegătoare, pricepută), ᵓên lēḇ (Ier 5:21, lit. „fără inimă” = fără minte), wǝ-hēšiḇu
ᵓel libbam (1Îm 8:47, lit. „se vor întoarce în inima lor” = își vor veni în fire), bǝ-lēḇ wa-lēḇ
(Ps 12:3; 1:Cr 12:34, lit. „cu inimă și inimă” = împărțit, nehotărât), wayyak lēb…(1Sa 24:6;
2Sa 24:10, lit. „îi bătea inima” = l-a mustrat conștiința), miḵšol lēḇ (1Sa 25:31, lit „poticnire
de inimă” = reproș față de sine, scrupule de conștiință); wa-yēțēᵓ libbam (Gen 42:28, lit.
„le-a ieșit inima” = i-a părăsit curajul).

II. Viață, moarte și veșnicie

Ebraica biblică nu are un termen specific pentru nemurire,18 cu atât mai puțin
pentru nemurirea sufletului. Ideea de nemurire este exprimată ca „viață veșnică” sau
simplu „viață” (Dan 12:2; Ps 16:11).
Biblia Ebraică numește viața ḥayyim. Ca și în limba română, cuvântul se referă atât
la faptul de a fi viu, cât și la existența umană în general, la petrecerea lui pe pământ. Poetic,
viața este numită uneori yǝḫidá (unică, Ps 22:20/21; 35:17). Durata ei se măsoară în zile
(yamim) sau ani (šanim). Viața lungă sau longevitatea este numită ᵓorek yamím (lit.
„lungime de zile”: Pr 3:2). Viața veșnică este înțeleasă și ea ca o viață reală, prelungită la
nesfârșit (Ps 21:4/5). De aceea, expresia ᵓorek yamím se folosește și cu referire la viața
viitoare (Ps 23:6; 91:16; 93:5), înțeleasă în acest caz ca „pururea”, „în veci” (Pl 5:19-20).
În contrast cu viața este termenul care denumește moartea (máwet, mot). Moartea
este încetarea din viață a întregii ființe, atât biologic, cât și psihologic. Sufletul (persoana)
moare odată cu trupul. Cadavrul este numit uneori néfeš mēt (lit. „suflet de mort”). În
textul ebraic din Nu 23:10, Balaam spune, în mod literal: „Să moară sufletul meu (nafší) de

16 Cf. Ier 30:21; Ecl 1:16; Ex 28:2, 6; 1Îm 3:9; 1Sa 10:9; Gen 6:6; 2S 19:20; Jud 16:25; 1Îm 21:7; 2Îm
5:26; 6:11; Jud 16:15.
17 Cf. Gen 6:5; 1Sa 10:26; 2Sa 15:13; 1Îm 11:3; 1Sa 9:20; 1Îm 8:23; Gen 42:28; 1Sa 17:32; Ier 4:9; Ex

35:34; Nu 16:28; Pl 3:33; 2Sa 7:27; 2Îm 12:5.

18 Există o posibilă excepție în Pr 12:28 (ᵓal-máwet = ne-moarte, în contrast cu viața), dar Septuaginta

citește aici: „dar drumul răutății (urâciunii) duce la moarte (ᵓel-máwet)”.

8
moartea drepților!”. Adesea se vorbește despre „scăparea sufletului de la moarte”,
subliniind astfel mortalitatea sufletului (Ps 33:19; 56:13-14; 78:50; 116:8; Is 53:12; se
afirmă: „ca să le scape sufletele de la moarte!”. Este vorba aici, în mod special de persoană,
de sine, incluzând viața fizică. A ucide un suflet înseamnă a ucide o persoană (Ez 13:19).
„Sufletul care păcătuiește, acela va muri” (Ez 18:4, 20). Un asemenea limbaj nu este deloc
specific celor care cred că moartea ar însemna „despărțirea” sufletului de trup.
Lumea celor vii este denumită ᵓereț ha-ḫayyim (Tărâmul Vieții, Tărâmul celor Vii),
adică tărâmul acesta, lumea reală, în care credinciosul speră să trăiască și în viitor cu
Dumnezeu.19 Pentru ideea de veșnicie se folosesc termenii ᶜad (pururi), néțaḫ
(totdeauna) și, în special ᶜolam (veac) sau ᶜolamim (veacuri, veci).20

III. Tărâmul morților

În contrast cu Tărâmul Vieții, sau al Celor Vii, care este lumea noastră, apare în
limbajul biblic „celălalt tărâm”, numit ᵓereț taḫtit / ᵓereț taḫtiyyot (Tărâmul
Subpământean), bor (Groapa) sau Šǝᶜol.21 Ez 31:16 folosește toate aceste trei denumiri.
Alte denumiri mai sunt: šáḫat (Groapă),22 un loc unde poate cădea „sufletul” (Iov 33:18,
22, 28, 30; Is 38:17).23 Locul se mai numeşte dumá (Tăcere, Ps 94:17; 115:17), sau ᵓereț
nășiyyá (Tărâmul Uitării, Ps 88:12/13).
Dar numele cel mai frecvent pentru Tărâmul Morții este Šǝᶜol, sinonim cu Groapa
(Ps 16:10; 30:4; Pr 1:12; Is 14:15; 38:18) și cu Pieirea (ᵓaḇaddon).24 Nu se cunoaște cu
certitudine semnificația numelui Šǝᶜol; se crede că însemna Locul Pustiu.25 Nu avem decât
să citim toate textele care menționează Tărâmul Morților și vom vedea că acest „tărâm”
nu este nici loc de fericire, nici loc de pedeapsă, ci de inactivitate, inconștiență și
descompunere (Iov 17:13-16; Ps 6:5; 16:10; Ec 9:10; Is 38:10-11, 18). Este o metaforă a
pământului care îi înghite pe toți muritorii, uneori chiar de vii (Nu 16:30; 32:22; 2Sam
22:6; Ps 55:15/16). La gura Šǝᶜolului se risipesc oasele (Ps 141:7).
Toți cercetătorii, teologi sau filologi, sunt de acord că Šǝᶜolul este locul unde evreii
din timpurile biblice credeau că merg toți morții.26 Adesea, Šǝᶜolul este metafora unei
situații periculoase, comparabilă cu moartea (Ps 18:5-7; 30:4; 49:16; Pr 23:14; Iona 2:3).
Šǝᵓolul este descris uneori în limbaj mitologic, nerealist, și este posibil ca acest termen, ca
și întreaga imagine, să fie de origine canaanită. Šǝᶜolul este populat de rǝfaᵓim („stafii”,

19 A se vedea Ps 27:13; 52:5/7; 142:5-6; Iov 28:13; Is 53:8; Ier 11:19; Ez 26:20; 32:23-27, 32.
20 Acești termeni reprezintă adesea un timp nedefinit, sau ideea de continuitate, și nu de eternitate
sau infinit. Numai contextul hotărăște cât de „veșnic” este veacul la care se referă. De exemplu, ᶜad (pururi),
înseamnă şi timp nedefinit în trecut (Iov 20:4). De asemenea, ᶜolam (veac) are, la origine, sensul de timp
nedefinit, fie în trecut (Gen 6:4; Ps 143:3; Ec 1:10 odinioară, demult, pe vremuri), fie în viitor (1Sam 7:12 pe
viață; Ps 145:13 peste generații). Aceste consideraţii însă nu pot fi folosite pentru a nega faptul că autorii
Bibliei credeau într-o viaţă veşnică, fără sfârşit.
21 Vezi Ez 26:20; 31:14, 16, NTR).
22 Termenul șáḫat (groapă) înseamnă în același timp și „putreziciune”.
23 Iov 17:14; 33:24; Ps 30:10; 49:9/10; 55:23/24; 103:4; Ez 28:8. Termenii bor și șáḫat se referă de

asemenea la orice groapă săpată, mormânt, bazin, beci-temniţă (cf. Ps 7:16).

24 Ps 88:11, Iov 26:6; 28:22; Pr 15:11.
25 Deoarece Șăᵓol nu are legătură cu singura rădăcină ebraică șaᵓal (a întreba, a consulta), iar în

limbile Orientului Antic Apropiat nu s-a găsit nimic asemănător până acum, ebraiştii au propus ca origine
verbul ebraic șaᵓa (a fi pustiu, distrus, devastat), la care s-a adăugat terminația -L. În lexicoane apare de
preferință acest sens, dar cu semnul întrebării.
26 Cf. Fr.Wikipedia.Org ”Sheol”.

9
„fantome”), mai precis „umbre” sau „slăbături”,27 simple amintiri sau ficțiuni lipsite de
consistență și de personalitate, care descriu virtual pe cei care au fost, și care se pot
întoarce la realitate prin înviere. 28 Una dintre cele mai impresionante descrieri ale
Šǝᵓolului este într-un poem al lui Isaia (14:9-11), un bocet satiric la adresa soartei regelui
Babilonului:
Șăolul sub pământ se înfioară de tine,
ca să te primească la sosire;
el trezeşte înaintea ta stafiile,
pe toţi țapii pământului;
îi scoală de pe tronurile lor
pe toţi regii popoarelor.

Toţi vin răspunzând cu antifoane

și te întâmpină cântând:
«Şi tu ai fost făcut slab ca noi,
şi tu eşti asemenea nouă!»

Măreția ta s-a pogorât în Șăol,

cu sunetul lirelor tale!
Aşternut de viermi vei avea,
şi plapumă de râme.
Este evident că asemenea metafore satirice, chiar dacă folosesc limbaj mitologic, nu
pot fi citite în cheie realistă. Și în nici un caz nu pot fi folosite ca argumente biblice în
favoarea teologiei populare a nemuririi sufletului. Vrea oare Isaia să spună că morții sunt
conștienți, că și-au păstrat chiar simțul umorului și sunt la curent cu ultimele sosiri în
Sălașul Morților? Atunci ar trebui să credem că stafiile regale stau și în Șăol pe tronuri și
au la dispoziție nable (lire), exact ca în camerele piramidelor. Realismul este totuși
transparent în ironia poetului, care arată că ființele acestea fictive sunt „fără putere” și, în
final, arată spre realitatea dură a rămășițelor pământești în descompunere, și la „somnul”
morții. Isaia era convins că nici chiar sfinții nu mai au în moarte vreo putere sau vreo
cunoștință:
Totuşi, Tu eşti Tatăl nostru!
Căci Abraam nu ne cunoaşte,
şi Israel nu ştie cine suntem. (Is 63:16).

IV. Capcana spiritualismului

Din nefericire, asemenea creștinilor de azi, evreii timpurilor biblice împrumutaseră

superstiții, mituri și practici păgâne. Moise, Isaia și alții au avertizat împotriva
necromanției, care era o formă antică de spiritism. Aceste preocupări erau interzise sub
pedeapsa capitală, indiferent cum își imagina cineva lumea morților. Ebraica folosește doi
termeni asociați pentru necromanție: ᵓob (spirit familiar, ventriloc; burduf) și yidᶜoni
(necromant, ghicitor cu spirit).29

27 Termenul răfaᵓim (rapium) se găsește și în mitologia ugaritică, însemnând „(zei) vindecători”.

Păgânii credeau că spiritele morților pot aduce vindecare.
28 Cf. Iov 26:5; Ps 88:10/11; Pr 2:18; 9:18; 21:16; Is 14:9; 26:14, 19; verificați cu NTR.
29 Cf. Lev 19:31; 20:6, 27; Dt 18:11; 1Sa 28:3, 7-9; 2Îm 21:6; 23:24; 1Cr 10:13; 33:6; Is 8:19; 19:3;

29:4.

10
 Spiritul mortului era numit ᵓelohim (divinitate, zeu, dumnezeu, 1Sa 28:13), de către
evreii apostați, potrivit credinței canaanite. Aceasta înseamnă că păgânismul spre care
erau atrași evreii afirma că morții sunt zei nemuritori pe tărâmul subpământean și că sunt
nu doar conștienți, ci au chiar o cunoaștere divină a viitorului. Madianiții, rudele evreilor,
împrumutaseră mai devreme cultul canaanit al morților, sub forma cultului lui Baal-Peor,
și jertfeau morţilor vite pe care le mâncau la ospețe orgiastice (Ps 106:28-30; Nu 25:1-9;
Ap 2:14, 20). Biblia ne învață că aceste jertfe oferite în cinstea morților erau de fapt oferite
demonilor (šedim, Ps 106:37; Dt 32:17; 1Cor 10:8, 19-21).
Cum trebuie să înțelegem faptul că Samuel, după moarte, a vorbit lui Saul? Este
aceasta o dovadă că morții sunt conștienți? În lumina poruncilor date de Dumnezeu prin
Moise, care impuneau pedeapsa cu moartea, atât pentru mediumi, cât și pentru cei care-i
consultă, este imposibil de crezut că o întâlnire reală între Samuel și Saul ar fi putut avea
loc. Samuel fusese un apărător al Legii lui Moise și se folosise chiar de Saul pentru a stârpi
pe necromanți din țara lui Israel. Cum ar fi venit Samuel din mormânt, la invitația
vrăjitoarei, când el nu mai vorbea cu Saul nici când era în viață? Și cum ar fi fost posibil ca
profetul Samuel, după moarte, să devină complice cu instrumentele înşelătoare ale
diavolului, bine ştiind că acesta este un păcat capital?
Adepţii nemuririi sufletului afirmă că Samuel însuşi a vorbit la En-Dor şi că, de
asemenea, profeţia lui Samuel s-a împlinit exact. Nu ne mirăm de o asemenea miopie
biblică, deoarece şi mari rabini au crezut la fel. De exemplu, Iisus ben Sira, autorul
apocrifei Eclesiasticul, care a apărut pe la anul 180 î. H., afirmă că Samuel a fost un profet
atât de mare, încât chiar și „după ce a adormit, a profețit din nou, avertizând pe rege de
sfârșitul lui, profețind din adâncimile pământului” (Sir 46:13, 20).
Dar aceste observaţii sunt superficiale şi înşelătoare. Faptul că autorul descriind
scena (care era un teatru pentru orbi!), spune „Samuel a zis” (1Sa 28:15-16), înseamnă în
mod simplu că el nu numește artistul, ci rolul. Autorul numeşte personajul aşa cum se
pretindea că este, la fel cum în Geneza 3:1, ispititorul este „şarpele”. Autorul lui 1Samuel
28 însă ne-a anunțat de la început că Samuel murise (1Sa 28:3).
Cât privește profeția, ea nu era un cuvânt adevărat de la Dumnezeu. Dacă Domnul i-
ar fi vorbit cu adevărat lui Saul, ar fi încercat să-l întoarcă din calea lui apostată, ca să-l
salveze. Dar falsul Samuel știa că Saul, în ciuda interdicției severe a lui Dumnezeu, venise
pe terenul vrăjit al forțelor malefice, și de aceea era lăsat fără nicio apărare divină. Astfel,
diavolul a folosit ocazia pentru a-l manipula cu toată cruzimea și cinismul pe nenorocitul
rege, rostind sub formă de profeție exact planul pe care el îl făcuse. El știa câtă încredere
avea Saul în cuvântul lui Samuel. De aceea, când diavolul a anunțat că a doua zi Israel va fi
înfrânt în luptă cu filistenii și că Saul și fiii lui vor veni și ei la Samuel, efectul psihologic a
fost paralizant (1Sam 28:19-20). Din clipa aceea, Saul nu a mai avut nicio putere morală
să reziste.
Manipularea vrăjită a continuat şi pe terenul fizic. În loc să se odihnească, Saul a fost
invitat stăruitor la o masă copioasă cu pâine și carne, în toiul nopţii (1Sa 28:21-25). Nu
era nevoie ca diavolul să fie profet, pentru a prezice ce se va întâmpla a doua zi, de moment
ce stătea în puterea lui să împlinească această profeție. A doua zi, cine îi va da lui Saul
ideea să se sinucidă? (1Sa 31:3-6). Nu există nici un motiv serios să credem că Samuel
însuși vorbise cu Saul. Aceasta este pretenția diavolului, care după ce o înșelase pe
vrăjitoare și împreună cu ea și pe Saul, speră să înșele întreaga lume cu astfel de teorii.
În Apocalipsa 13:11, este văzut „ridicându-se din pământ” un monstru ciudat, care
pare uman, întrucât este numit și „falsul profet” (Ap 16:13; 19:20; 20:10) cu două cornițe
de miel dar cu voce de dragon. Expresia „ridicându-se din pământ” și titlul de „fals profet”

11
ne trimit la lecția din Endor. Acolo, vrăjitoarea văzuse „o ființă dumnezeiască (ᵓelohim)
ridicându-se din pământ” (1Sa 28:13), ceea ce, din descriere, părea a fi profetul Samuel
(vers. 14).
Profeția Apocalipsei ne avertizează astfel de amăgirea spiritismului, principala armă
pe care o va folosi supraputerea din Apocalipsa 13 pentru a determina întreaga lume să
îmbrățișeze cultul fiarei Antichrist. De data aceasta, Dumnezeu va permite falsului profet,
să facă minuni care n-au fost permise diavolului pe vremea lui Ilie.30

V. Testamentul lui Solomon

În căutarea sensului nemuririi și al morții în Scriptură, am observat în articolele

precedente care este învățătura Primului Testament și ce limbaj folosește ebraica biblică
pentru a descrie aceste realități exploatate de toate religiile.
Este timpul acum să observăm ce loc ocupă moartea, nemurirea, sufletul și iadul în
Noul Testament, care a fost scris în greacă. Am întâlnit creștini care susțin că autorii
Vechiul Testament nu aveau o descoperire completă cu privire la nemurirea sufletului
omenesc, dar că în Noul Testament, Dumnezeu a făcut lumină clară, atât despre sufletul
nostru nemuritor, cât și despre chinurile veșnice ale iadului.
O primă replică la afirmația de mai sus este observația că, în timp ce multe religii
antice păgâne credeau în nemurirea sufletului, Acela care i-a inspirat pe scriitorii biblici
nu pare să fi fost deloc interesat să transmită muritorilor o speranță de acest gen. Negarea
expresă a nemuririi sufletului de către Eclesiastul (Ec 3:19-21; 9:5-6) este pusă de unii pe
seama apostaziei lui Solomon. Dar dacă aşa stau lucrurile, atunci cum se face că lui
Dumnezeu i-a scăpat din mână inspirația lui Solomon, încât a fost inspirat de un alt duh?
Sau a dat Dumnezeu mai multă lumină înțelepților păgâni, decât lui Solomon (2Cr 1:11-
12)?
Eclesiastul nu a fost un ateu, nici măcar agnostic. El crede că viața are sens, pentru
că arată în final că dincolo de moarte se află o judecată dreaptă și profundă a lui Dumnezeu
(Ec 12:13-14). El afirmă, într-adevăr, că duhul de viață al omului „se întoarce la
Dumnezeu, care l-a dat” (Ec 12:7). Dar el arată suficient că acest „duh” care „se întoarce la
Dumnezeu” nu este o entitate conștientă (Ec 9:4-5), și că expresia „se întoarce la
Dumnezeu” nu precizează nici măcar că ultima suflare s-ar duce în mod literal la
Dumnezeu – pentru că omul are același duh ca și restul viețuitoarelor și nu putem spune
că unele duhuri se duc în sus, iar altele în jos… (Ec 3:19-21).
Opoziția Eclesiastului față de filosofia nemuririi sufletului, asociată cu credința în
judecata universală a lui Dumnezeu sugerează că el credea în înviere. Dacă nu ar exista
nemurire, fie în sens spiritualist, fie prin înviere, judecata de apoi nu ar avea nici un sens.
Dar în ciuda concluziilor mioape ale teologilor istorico-critici, care susțin că doctrina
învierii ar fi apărut târziu, Biblia ebraică reflectă credința în înviere, exclusiv în cărţile
dinainte de exil şi din timpul exilului.31
Credința că nemurirea nu este inerentă în noi, ci este un dar de la Dumnezeu, este
esența religiei adevărate (Gen 3:22-24; cf. Ap 2:7; 22:2, 14, 19). Vom evalua acum în ce
măsură Noul Testament confirmă sau infirmă credința pe care au mărturisit-o autorii

30Ap 13:13; 1Îm 18:24-38; 1Cr 21:26; 2Cr 7:1-3.

311Sam 2:6; 1Îm 17:22; 2Îm 5:7; 8:1,5; 2Îm 13:21; Iov 14:10-15; 19:25-27; Is 26:19-20; Ez 37:3-10;
Dan 12:2.

12
Primului Testament. Altfel spus, trebuie să știm ce ne învață „Unul mai mare decât
Solomon” (Mt 12:42).

VI. Dispute metafizice în iudaismul epocii greco-romane

Referitor la teologia despre suflet, spirit şi nemurire, iudeii din epoca greco-romană
erau divizați. Saducheii (FA 23:8) nu credeau nici în înviere, nici în nemurirea sufletului
individual, ci numai în nemurirea poporului ales, deoarece ei acceptau doar Tora
(Pentateucul) ca Biblie, iar în Tora nu există afirmații explicite ale unei speranțe
universale după moarte. De aceea, când a fost provocat de saduchei cu privire la înviere,
Iisus a adus ca dovadă din Tora un argument implicit, dar zdrobitor (Mt 22:23-33; Mr
12:18-27; Lc 20:27-40; cf. Ex 3:6).
Fariseii, pe de altă parte, care acceptau nu doar Biblia ebraică întreagă (Tora, Profeții
și Scripturile), ci și predania orală, despre care se credea că vine tot de la Moise, aveau o
bogată tradiție mitologică privitoare la viața spirituală în afara trupului. Deși nu toți
înțelegeau exact la fel acest subiect, era obișnuită printre ei credința în nemurirea
naturală a sufletului, în gheenă (iad) și în înviere.32Cel puțin unii dintre ei credeau în
preexistența sufletului (adică existența înainte de naștere) și în reincarnare.33 Esenienii
aveau o credință asemănătoare cu a fariseilor. Credeau cel puțin în nemurirea naturală a
sufletului,34 așa cum credeau și învățații evrei Filon Alexandrinul și Iosif Flaviu.
Poporul de rând era probabil contrariat de aceste afirmații total opuse ale teologilor
iudei, dar în timp ce saducheii erau puțini și nepopulari, fariseii erau majoritari și foarte
populari. Fariseismul era și el divizat în varii școli teologice, inaugurate de mari rabini.
Saducheismul a dispărut odată cu căderea Ierusalimului, dar fariseismul a fost moștenit
de iudaismul tradițional (rabinic, ortodox) din era creștină.

VII. Christos, Eclesiastul Noului Testament

În vorbirea lui Iisus, moartea este ca un somn până la înviere (Mt 9:24; Mr 5:39; Lc
8:52; In 11:11-14), accentuând astfel inconștiența sufletului (duhului) omenesc în moarte.
Iisus a predicat învierea (In 5:21-29; 11:23) și a ilustrat-o prin minunile Sale (Mt 9:18, 25-
26; Lc 7:14-17; In 12:1, 9, 17). Nemurirea sau viața veșnică, în predicarea lui Iisus, nu este
naturală, ci un dar divin, condiționat (In 6:53-54, 57-58, 63; 8:51; 11:25-26). Pe cei care
se preocupă mai mult de morți, decât de a-L urma pe El, Iisus îi numește „morți” (Mt 8:22;
Lc 9:60).
Moartea nu era privită de Iisus ca o eliberare, sau ca o simplă separare de trup. Este
adevărat că El a avut seninătate divină și zel din dragoste, în perspectiva morţii Sale
ispășitoare (Lc 12:49-50), pe care a prezis-o în mod repetat.35 Dar când a venit momentul,
în Joia Patimilor, în timp ce intra în grădina Gat-šǝmaneᵓ, Iisus a fost „cuprins de o
întristare de moarte”. Și în timp ce se ruga, a intrat într-o agonie sufletească atât de
cumplită, încât transpira sânge și a cerut, în mod repetat, să nu „bea acest pahar” al morții,

32 Cf. Jewish Encyclopedia (1906), online (www.jewishencyclopedia.com), ”Soul”, ”Eschatology”,

”Immortality”, ”Transmigration of Souls”; New Advent, Catholic Encyclopedia, ”Soul” > ”The Soul in
Christian Thought”, www.neadvent.org .
33 Sursele sunt extrabiblice: Înțelepciunea lui Solomon 8:19–20; Cartea Slavonică a lui Enoch 23:5; 2

Esdra 4:35; Apocalipsa Siriacă a lui Baruch 30:2-3 etc.

34 Cf. En.Wikipedia, ”Essenes” .
35 Mt 12:40; 16:21; 17:23; 20:19; 27:63; Mr 8:31; 9:31; 10:34; Lc 9:22; 18:33; 24:7, 46

13
dacă este posibil. A fost nevoie ca un înger din cer să-L întărească pentru a continua planul
lui Dumnezeu.36
Iisus pusese în mâinile prietenilor Lui paharul vieții veșnice, bine știind că acest dar
Îl va costa viața, că va trebui să bea paharul morții. Când a înțeles brusc toată grozăvia
prin care avea să treacă, El Însuși era gata să dea înapoi. Într-o scriere memorabilă, marele
teolog luteran Oscar Cullman, compară agonia lui Iisus din grădină, cu seninătatea lui
Socrate, care la propriu a băut cupa cu otravă la care fusese condamnat, de față cu
discipolii săi. Socrate credea în nemurirea sufletului. Dar, întreabă Cullman, credea oare
Iisus în nemurirea naturală a sufletului? Deși moartea lui Iisus are semnificații mult mai
profunde, întrucât El a murit în urma unui strigăt de disperare, simțindu-Se părăsit de
Dumnezeu (Mt 27:46; Mr 15:34), recunoaștem totuși seriozitatea argumentului lui
Cullman, care a zguduit la vremea lui lumea teologică.37
În cazul învierilor făcute de El, înțelegem din cuvintele și gesturile Sale, că El nu
credea într-o identitate metafizică a morților, separată de trup. El nu a poruncit niciodată
sufletului sau spiritului să revină la loc în trup, ci S-a adresat trupului mort, pentru a arăta
că secretul vieții este în puterea Lui Însuși, nu în nemurirea naturală a sufletului sau
spiritului decedatului.
Înainte de învierea lui Lazăr, Iisus a privit spre cer, dar nu pentru a vorbi cu Lazăr,
ci s-a adresat Tatălui, ca o mărturie pentru public, că El este Fiul lui Dumnezeu. Apoi a
privit spre mormânt, poruncind: „Lazăre, vino afară!” (In 11:41-54). Și mortul a ieșit,
pentru că Dumnezeu „cheamă lucrurile care nu (mai) sunt, ca și cum ar fi” (Rom 4:17).
Lazăr nu a fost chemat să coboare din cer sau să se ridice din Hades, ci să iasă afară din
grotă.
Timp de patru zile, Lazăr nu fusese în altă parte. Nu avusese loc nicio judecată
particulară, ca să fie trimis definitiv în rai (cu sau fără purgatoriu), sau în iad. Într-un
mediu religios cu atâta diversitate de opinii privitoare la moarte și nemurire, este lesne
de înțeles că toți martorii învierii lui, precum și toți cei care l-au mai întâlnit după aceea
în toată viața, l-au întrebat despre cum a fost dincolo, ce a văzut, ce a simțit etc. Evanghelia
tace absolut cu privire la răspunsul lui Lazăr, iar această tăcere este asurzitoare. El a
devenit un martor al puterii învierii lui Christos, nu un povestitor de „experiențe din
vecinătatea morții”.
În acord cu credința lui Iisus în înviere, și cu considerarea morții ca un somn, Iisus
vedea sufletul ca supraviețuind morții, datorită învierii; dar nu credea într-o nemurire
naturală a sufletului, deoarece a afirmat: „Nu vă temeţi de cei care ucid trupul, dar nu pot
ucide sufletul; ci temeţi-vă, mai degrabă, de Cel ce poate să piardă şi sufletul şi trupul în
Gheenă.” (Mt 10:28).
Dacă, în credința populară, Gheena sau Iadul este locul de tortură veșnică a
sufletului, pentru că, se crede că sufletul fiind nemuritor nu poate fi anihilat, în credința
lui Iisus, esența sufletului nu este de natură divină, ca să nu poată fi distrusă. Oamenii nu
pot „ucide” sufletul, adică nu pot distruge pentru totdeauna identitatea personală, pentru
că toți morții se vor trezi la înviere (In 5:28-29).

36 Mt 26:37-44; Mr 14:33-39; Lc 22:41-44.

37 Oscar Cullmann, “Unsterblichkeit der Seele und Auferstehung der Toten.Das Zeugnis des Neuen
Testaments”, in: Theologische Zeitschrift 12, 2/1956 (Festschrift für Karl Barth zum 70. Geb., Teil I), S. 126-
156, cf. www.amazon.de ; sau traducerea engleză online: ”Immortality of the Soul or Resurrection of the
Dead?”; traducere română: „Nemurirea sufletului sau învierea morților?” Editura Herald, pag. 33, „Socrate
și Iisus” www.edituraherald.ro .

14
 Cât privește „focul Gheenei”, reprezentând pedeapsa finală, Matei pune în gura lui
Iisus cel mai tare verb grecesc, care arată distrugerea definitivă: apolésai = a pierde, a
prăpădi, a face să piară, a anihila. Este corespondentul verbului ebraic și aramaic ᵓabad (a
se pierde, a pieri, a dispărea; a prăpădi, a extermina). Putea Iisus să aleagă un limbaj mai
clar? Această afirmație contrazice direct teoria chinurilor veșnice.
În legătură cu Iisus se folosesc expresii ca „a-și da duhul” sau „duhul s-a întors în
el/ea” (Lc 8:55). Acestea sunt expresii idiomatice folosite și în Biblia ebraică și în NT,
echivalente cu vorba populară „și-a dat sufletul” sau „ultima suflare”. Despre unii, Iisus
spune că „își vor da sufletul de groază” (Lc 21:26), adică vor muri cu adevărat de frică.
Iisus, de asemenea, „Și-a dat duhul”, adică a murit.38 Folosim în acesta caz verbul „a expira”
(a-și da spiritul / suflarea), adică a înceta din viață. Este un simplu limbaj omenesc,
eufemistic, pentru a descrie grozăvia naturală a morții.
Sufletul sau duhul acela care „se duce” sau „se întoarce”, nu este eul conștient al
omului, ci suflarea sau viața, pe care trebuie s-o cedeze sau pe care o poate primi iarăși.
Viața este un dar împrumutat. Ea ni se cere înapoi într-o zi, adică va trebui să murim (Lc
12:20). Duhul care se întoarce înapoi în cel mort, la înviere, este același care s-a dat omului
la Creație – suflarea de viață.
Desigur însă că învierea presupune un act creator mult mai complex. Trupul însuși
trebuie reconstituit, inclusiv creierul și facultățile psihice. Memoria și personalitatea
revin. Toate aceste date rămân în memoria lui Dumnezeu, Creatorul și susținătorul
tuturor lucrurilor; iar la înviere, Duhul lui Dumnezeu „reinstalează” în creierul persoanei
același „program”, cu aceeași conștiință de sine, care conferă identitatea.
Învierea este definită de Iisus ca ridicare din moarte „în trup”. Christosul înviat a
venit în carne și oase, nu era o apariție fantomatică (Lc 24:36-48).

VIII. Unde punem virgula în Vinerea Mare?

Se argumentează adesea, că unele cuvinte ale lui Iisus ne-ar trimite clar, la credința
în supraviețuirea sufletului și în iad. De exemplu, înainte de a muri, Iisus a promis
tâlharului pocăit: ADEVĂRATÎȚISPUNASTĂZIVCUMINEVEIFIÎNRAI. Redăm astfel exact starea
textului din cele mai vechi manuscrise grecești, ca să puteți înțelege problema. Textul era
continuu, fără spații și fără ortografie.
Mai târziu, copiștii au divizat
rândurile în cuvinte, iar ortografia a fost
adăugată cu 800-1300 de ani mai târziu.
Editorii au preferat să pună virgula
după „îți spun” (soi legō), deoarece
trăiau într-o epocă în care credința în
supraviețuirea sufletului era devenise
demult normativă. Traducătorii, cu atât
Decupaj electronic din Codex Sinaiticus (Lc 23:43)
mai mult au făcut același lucru.
Pentru o mai bună cursivitate,
copiștii și traducătorii au adăugat uneori după virgulă conjuncția „că”. În multe cazuri,
conjuncția aceasta (hoti = că) apare în textul grecesc, după legō (spun).39 În acest caz însă

38 Mt 27:50; Mr 15:39; Lc 23:46; In 19:30.

39 A se vedea textul grecesc sau și în traducere, la Mt 11:24; In 3:11; Fim 1:19; și în special la Mt 16:18;

26:34; Mr 14:30.

15
nu apare nici un hoti, care ar fi fost necesar, pentru a nu lăsa textul ambiguu – „îți spun
astăzi”(?), sau „astăzi vei fi cu Mine în rai” (?).
Pentru a răspunde corect și a ști cum să citim și să traducem textul grecesc, cea mai
bună soluție este să vedem cum s-a împlinit promisiunea lui Iisus. În dimineața învierii, El
a declarat că încă nu Se dusese la Tatăl, în paradis (In 20:17). În prea bine încurcatul pasaj
din 1Pt 3:19, afirmația lui Petru (că Iisus, „ducându-Se, a strigat victorie spiritelor din
închisoare”), este interpretată de mulți în sensul că Iisus, între moarte și înviere, S-ar fi
„pogorât în iad” și ar fi făcut acolo o cruciadă evanghelistică, eliberând pe credincioșii
Vechiului Testament, care până la Cruce n-ar fi avut acces în rai.40 Dar dacă Iisus a fost în
iad, cum ar fi putut promite El teroristului pocăit că, chiar atunci, în Vinerea Mare,
amândoi se vor întâlni în rai? Iisus însă nu „s-a pogorât” în iad, din următoarele motive:
1. După moarte nu mai există nicio posibilitate și nicio ocazie de schimbare a sorții,
aşa că nici Iisus Însuși nu mai poate converti pe cei care au murit (Luca 16:19, 27-31; Evrei
9:27).
2. Mântuirea și chiar înălțarea la cer, au fost puse la dispoziția credincioșilor din
vechime, înainte de Crucea lui Christos, în mod retroactiv,41 așa că nu era necesară această
acţiune specială.
3. Succesiunea timpurilor din această frază (1Pt 3:18-19) sugerează că acțiunea a
avut loc la înviere sau după aceea, şi nu înainte de înviere.
4. Verbul πορευθεὶς (ducându-se) nu denotă o coborâre aici, ci mai degrabă o
înălţare, întrucât acelaşi verb se repetă în 1Pt 3:22, fiind chiar tradus adesea, „s-a înălțat”.
5. Verbul ἐκήρυξεν (a proclamat victoria, a anunțat ca un crainic) nu se referă la
predicarea Evangheliei aici (în contrast cu 1Pt 1:6),42 iar „spiritele din închisoare” nu sunt
sufletele morților, ci sunt îngerii căzuți, spiritele rebele, care stau sub pază, în așteptarea
zilei judecății (cf. 1Pt 3:22; 2Pt 2:4-5).
Prin urmare, dacă Iisus între moarte și înviere, nu a fost nici în rai, nici în iad,
înseamnă că S-a dus unde se duc toți morții, acolo unde fusese și Lazăr, fără aventuri
metafizice. Iar ortografierea și traducerea corectă a textului este: „Adevărat îți spun astăzi,
(că) vei fi cu Mine în rai!” 43 Aparatul critic Tischendorf dă aici o referință la Hesychius de
Ierusalim (sec. V), care comentează asupra acestui text, așezând virgula după sémeron
(astăzi). De asemenea, Evangheliarul Syriac Curetonian din sec. II reflectă forma „spun
astăzi, că vei fi cu Mine…”. Codex Vaticanus, manuscris grecesc al Bibliei, copiat în prima
parte a secolului IV, probabil de origine alexandrină și păstrat acum în Biblioteca
Vaticanului, are un punct după cuvântul sémeron (astăzi).44

40 Pentru o explicație mai amănunțită a acestui text, a se vedea articolul lui Ekkehardt Mueller, 1 Peter

3:18-22, din Reflections, A BRI Newsletter, Number 13, January 2006, pag. 5.
www.adventistbiblicalresearch.org sau articolul “1Petru 3:18-20 (schiță de exegeză)”, Academia Oswald
Glait, www.florinlaiu.com .
41 Ioan 8:56-58; Gen 5:22, 24; Evrei 11:5; 2Împ 2:1-11; Dt 34:6; Iuda 1:9; Mat 17:3-4; Mar 9:4-5; Luca

9:30-33. Eroii credinței din vechime nu au rămas în purgatoriu până la moartea lui Iisus, ci ei încă rămân în
somnul morții până la a doua venire a lui Iisus, când vor primi răsplata („desăvârșirea”) împreună cu noi
(Ev 11:39-40).
42 Și în acest caz se fac presupuneri greșite. Petru nu spune că morților „li se predică” Evanghelia, în

timp ce sunt morți; ci că „li s-a predicat Evanghelia” (pe când erau în viață), „ca să fie judecați ca oameni în
trup” (In 9:39).
43 Vezi și traducerea TOB (Traduction Oecumémique de la Bible): «En vérité, je te le dis, aujourd’hui,

tu seras avec moi dans le paradis.»

44 În manuscrisele vechi, semnificația ortografiei era diferită de cea actuală. Informația despre Codex

Vaticanus am preluat-o de la Wilson Paroschi (”The Significance of a Comma…”, Ministry, June 2013,

16
 IX. Strategiile didactice ale lui Iisus

În discuția cu saducheii, care nu credeau în înviere, Iisus a adus un argument la care

nimeni nu s-ar fi așteptat. Saducheii nu credeau nici în nemurirea sufletului, dar subiectul
cu care voiau să-L „încuie” pe Iisus, era învierea. Prin urmare, argumentul lui Iisus, dedus
dintr-un pasaj al Torei (Ex 3:6), singura Biblie în care credeau saducheii, se referă strict la
înviere:
„În ce priveşte învierea morţilor, oare n-aţi citit în cartea lui Moise, în locul unde se
vorbeşte despre rug [Exodul 3], ce i-a spus Dumnezeu, când a zis: «Eu sunt Dumnezeul
lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov?». Dumnezeu nu este un
Dumnezeu al celor morţi, ci al celor vii. Tare vă mai rătăciţi!” (Mr 12:26-27).
Expresia „Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morţi, ci al celor vii” pare să fi
fost o vorbă preferată a saducheilor în disputele lor cu fariseii. Iisus o ia și le-o pune în
față, arătând că dacă nu ar fi existat perspectiva învierii, Dumnezeu nu S-ar fi putut
prezenta lui Moise ca Dumnezeu al lui Avraam, Isaac și Iacov, la secole după moartea
patriarhilor. Numai în acest sens, pentru Dumnezeu, care este atotputernic şi etern
(dincolo de scurgerea timpului), morţii sunt vii (Lc 20:38).
Spiritualiștii se reped să facă din replica lui Iisus un argument al nemuririi naturale
a sufletului. Dar logica lor nu funcționează, pentru că: 1. Iisus a afirmat că doar „pentru
Dumnezeu” morții sunt vii, nu pentru că ar avea viață în ei înșiși, ca suflete nemuritoare;
2. dacă afirmația lui Iisus ar sugera nemurirea sufletului, atunci ea n-ar fi putut fi un
argument zdrobitor pentru saduchei, în favoarea învierii.
Probabil cel mai folosit argument biblic al spiritualiștilor este Povestea săracului
Lazăr și a bogatului…„Luzăr” (Luca 16:19-31). Credincioșii se ceartă pe tema formei
literare, dacă este o parabolă, sau o istorisire reală. Dacă ar fi un fapt real folosit ca
parabolă (precum parabolele cu Samariteanul Milos sau Fiul risipitor), ar fi fost în acord
cu Sfânta Scriptură. Dacă ar fi o simplă parabolă, nu ar conține nume (Lazăr). Prin urmare,
nu este nici parabolă, nici fapt real, ci o poveste cu tâlc; adică o poveste cu elemente
mitologice populare, folosită pentru a moraliza.
După cum Iisus, când s-a adresat saducheilor, a apelat la un text din Moise, singura
Biblie în care credeau aceia, la fel a procedat Iisus cu fariseii (cf. Lc 16:14). Mai întâi le-a
spus parabola cu Economul hoț și deștept (Lc 16:1-13), care poate să fi fost un fapt real,
dar care nu trebuie luat ca exemplu la modul propriu (să facem haiducie pe seama
patronilor noștri?), ci luând doar lecția spirituală. Întrucât fariseii nu erau legați exclusiv
de Moise, ci dincolo de Biblie, credeau în tradiția orală și iubeau poveștile rabinice (ca și
urmașii lor de astăzi), Iisus le-a spus o poveste cu tâlc.
Poveștile de acest fel sunt asemenea anecdotelor sau bancurilor de bun gust, unde
nimeni nu este interesat de faptul real, ci de morala poveștii. Prezența numelui Lazăr nu
este o marcă a realității istorice, mai mult decât nume ca Dănilă Prepeleac, Greuceanu,
Făt-Frumos sau Bulă. Expresia „sânul lui Avraam” este o ciudățenie, întrucât ea se mai
întâlnește doar în Gen 16:5,45 iar în sensul propriu este ridicolă: cum ar intra acolo toți
drepții?
De fapt, povestea e plină de elemente care sunt ridicole, dacă le luăm în sens propriu:
eroii povestirii sunt spirite / suflete care au murit; totuşi au degete, limbă și simțuri

www.ministrymagazine.org). Codex Vaticanus este arhivat la https://digi.vatlib.it/view/MSS_Vat.gr.1349.

Aparatul critic Tischendorf a fost consultat în programul BibleWorks 10.
45 În textul ebraic: băḫêqéḵa „(am dat-o) la sânul tău”.

17
trupești. Și cum ar putea focul – un fenomen fizic – să perpelească pe bogatul care a ajuns
entitate imaterială? Cele două locuri (Hadesul şi Locul lui Avraam) sunt extrem de
apropiate unul de altul, astfel încât preț de o eternitate nesfârşită, mântuiţii şi pierduţii să
se poată vedea reciproc, fără să poată schimba ceva, pentru că între cele două locuri este
o „prăpastie mare”. Dar ce fel de spirite nemuritoare sunt acelea care nu pot traversa o
prăpastie? Și ce fel de rai este acela, de unde poți vedea oricând pe cunoscuții tăi în iad,
fără să-i poți ajuta cu nimic? Vor deveni sfinții la fel de nesimțiți ca Lazărul și Avraamul
din poveste? Oare mila creștină funcționează numai pe pământ, nu și în lumea cealaltă?
Faptul că „Părintele Avraam” pare a fi un spirit conștient în lumea de dincolo, și pare
chiar patronul locului „fericit”, este o dovadă suficientă că avem de a face cu o poveste,
deoarece contrazice Scriptura în mod flagrant. Duhul lui Christos, care vorbise prin profeți
(1Petru 1:10-11) mărturisise demult că Avraam este inconștient de tot ce se întâmplă cu
urmașii lui, și că nu el este adevăratul Părinte al lui Israel (Is 63:16).
Bogatul perdant nu se adresează Tatălui Ceresc, singurul Mântuitor, nici lui Lazăr,
pe care-l cunoștea mai bine, ci se adresează Părintelui Avraam. Aceasta arată că bogatul
din poveste este un evreu care iubise banii și trăise numai pentru sine; el nu era în relații
bune nici cu Dumnezeu, nici cu Lazăr. Nici în iad nu striga la Dumnezeu. Chiar din focul
gheenei, el îl cere pe Lazăr ca pe o slugă. În schimb, se gândește la cei cinci frați ai lui, care
probabil duceau o viață la fel de nepăsătoare cum o avusese el, și se temea că ar putea
ajunge și ei în iad. În sfârșit, un sentiment normal.
Un alt fapt anormal care apare în această poveste este rolul Hades-ului. Hades este
numele locului de chin din poveste. Dar acest Hades, termenul mitologic grecesc, prin care
s-a tradus ebraicul Šǝᵓol și aramaicul Šiyol, este de circa 120 de ori folosit cu sensul de
Locuința Morților, adică locul unde se duc la culcare toți morții, buni sau răi. Nu este un
loc de chin, nici de fericire, ci o metaforă a mormântului, așa cum am arătat deja. În ambele
testamente ale Bibliei, Hadesul nu este loc de chin.
Doar în această poveste Hadesul este confundat cu Gheena. Și pentru că creștinii au
preferat acest sens (de exemplu, în multe traduceri engleze, Hades a fost tradus Hell,
„iad”), în limbile slave și în română, chiar cuvântul iad vine de la grecescul Hades. Iisus nu
ar fi putut face o asemenea confuzie, dar în epoca elenistică, fariseii au transformat Șăolul
în loc de chin, după ce au împrumutat credința în nemurirea sufletului. Sursele rabinice
însă ne arată că cel puțin în cursul erei creștine, dacă nu mai devreme, focul gheenei din
teologia fariseică nu este imaginat ca foc veșnic pentru toți, ci ca un loc de curățire, de
maximum 12 luni (și cu pauze de sabat!).46 Este posibil ca această credință rabinică să fi
contribuit la teologia purgatoriului.
Ce învățăm din această poveste cu tâlc? Cu siguranță, Iisus nu a spus-o pentru a ne
învăța antropologie sau metafizică, sau ca să ne informeze cum arată exact lumea de
dincolo. Tot tâlcul acestei povești este acela că odată cu moartea nu se mai poate schimba
soarta nimănui, și că cea mai mare autoritate în privința cunoașterii realităților spirituale,
precum și a îndreptării noastre este Sfânta Scriptură (Moise și Profeți). Cu alte cuvinte,
povestea este o foarte impresionantă invitație la pocăință, acum. Imaginile mitologice,
care nu se aliniază acestei morale, sunt pure ornamente literare, și în nici un caz nu putem
face teologie cu ele, atâta timp cât ele contrazic învățăturile clare ale Scripturii.

46 En.Wikipedia, ”Hell”, 5.1 Judaism. https://en.wikipedia.org/wiki/Hell#Judaism .

18
 X. Cât de veşnic este focul Gheenei?

Iisus Se referă de câteva ori la focul Gheenei, care este de asemenea o imagine
confecționată de iudaismul din epoca elenistică. În Primul Testament nu exista încă un
Hades arzând, nici Sânul lui Avraam, nici Gheena, deși unele metafore ale distrugerii finale
prin foc apar în poezia profeților. Numele Gheenei din greaca NT provine din iudeo-
aramaică, unde Ghe-Henna’ este denumirea unui loc de chin după moarte, asemenea
purgatoriului și iadului la creștini.
La rândul ei, expresia iudeo-aramaică provine din ebraică, unde Ghe-Hinnom
înseamnă „Valea lui Hinnom” în cartea lui Iosua (15:8; 18:16).47 De aici vine și numele
islamic al iadului: Giahannam. Aceasta era o vale lângă Ierusalim, unde regii evrei apostați
făcuseră tofet (rug, loc de ardere) și „înălțimi” (capiști idolești), unde își treceau copiii prin
foc în cinstea lui Móleḵ, „împăratul” lor zeiesc.
Ieremia a prezis că pe viitor, locul acela nu se va mai numi nici tofet, nici Gēᵓ-ḇen-
Hinnom, ci Valea Măcelului, fiindcă în curând aveau să fie atât de mulți iudei măcelăriți,
încât aveau să fie îngropați la Tofet sau Gēᵓ-Hinnom, din lipsă de locuri de veci. Acest loc
trist a devenit cu timpul un simbol al pedepsei escatologice a celor păcătoși, și în final, un
loc de pedeapsă post-mortem, în paralel cu existența lumii acesteia.
Iisus folosește termenul potrivit cu limbajul cultural al timpului Său, dar nu insistă,
învățând că acesta ar fi un loc real unde s-ar duce suflete reale, nici nu afirmă că acest loc
de pedeapsă ar exista în paralel cu lumea noastră, ci îl folosește ca pe o metaforă a
distrugerii finale, în urma judecății de apoi.48 Gheena lui Iisus este pedeapsa finală,
definitivă, nu un purgatoriu. Câteva din afirmațiile metaforice ale lui Iisus, ne pot ajuta să
înțelegem că și Gheena din aceste afirmații nu poate fi decât o metaforă a distrugerii finale,
și nu precizarea unui loc de lângă Ierusalim sau din altă parte, din această lume sau de pe
celălalt tărâm, unde morții se purifică sau sufăr la infinit:
Acum, dacă mâna ta sau piciorul tău te fac să cazi în păcat, taie-le şi leapădă-le dela tine.
Este mai bine pentru tine să intri în viaţă şchiop sau ciung, decât să ai două mâini sau două
picioare, şi să fii aruncat în focul veșnic. Iar dacă ochiul tău te face să cazi în păcat, scoate-l
şi leapădă-l dela tine. Este mai bine pentru tine să intri în viaţă chior, decât să ai amândoi
ochii, şi să fii aruncat în focul gheenei. (Mt 18:8-9; cf. Mt. 5:29-30).
Gheena din aceste texte este în contrast cu „intrarea în viață”, adică în viața de apoi,
viața veșnică (Mt 19:16-17). După cum intrarea în viața veșnică se face prin învierea
drepților (In 11:25; Lc 20:35), tot așa și aruncarea în gheenă se face după învierea
păcătoșilor, la sfârșit, nu acum (In 5:29). După cum imaginea scoaterii ochiului sau a
smulgerii mâinii ori a piciorului sunt metafore, și nu este nevoie să le înțelegem în sens
literal, la fel este perspectiva de a intra în paradis ciung, șchiop sau chior; la fel este și focul
veșnic al gheenei, care nu poate fi veșnic, deoarece Iisus a explicat clar că în gheenă
Dumnezeu va distruge și trupul și sufletul (Mt 10:28). Expresia „foc veșnic” este o
metaforă a mâniei divine și a pedepsei finale (Mt 25:31-32, 41, 46; a se vedea: Is 33:14;
Ier 4:4; Ier 17:27; 21:12; Iuda 1:7)
În pasajele sinoptice din Evanghelia după Marcu, după referirea la Gheenă urmează
apoziția: „focul care nu se stinge”. Aici se poate vedea cum copiștii bizantini au repetat cu
mare plăcere unele propoziții: Mr 9:43, 46 („unde viermele lor nu moare și focul nu se

47 Numită mai târziu Gēᵓ-ḇen-Hinnom („Valea fiului lui Hinnom”: 2Cr 28:3; 33:6; Ier 7:31-32; 19:2, 6;
32:35) sau sau Gēᵓ-ḇǝné-Hinnom („Valea fiilor lui Hinnom” (2Împ 23:10).
48 Mt 5:22; 10:28; 23:15, 33; Lc 12:5; Iac 3:6.

19
stinge”) și vers. 45 (locuțiunea „în focul care nu se stinge”), ceea ce arată că teologii se
delectau cu asemenea pasaje, pe care le repetau, ca pe niște răspunsuri liturgice.
Expresia „unde viermele lor nu moare și focul nu se stinge” este un împrumut literar
din ultimele versuri ale ultimului poem al lui Isaia (66:24). Metafora lui Isaia arată că, în
timp ce sfinții se vor bucura, închinându-se în Casa Tatălui, rebelii vor fi distruși (Is 66:15-
16) și vor fi ca gunoiul în jurul Ierusalimului. Metafora aceasta nu descrie suflete veșnice,
nici trupuri veșnice. Dacă cineva vrea s-o citească în sens literal, veșnice sunt doar focul și
viermele, ambele în competiție pentru distrugerea (trup și suflet a) celor pierduți.
Focul care nu se stinge nu este mai veșnic decât viermele care „nu moare”. Faptul că
„nu se stinge” înseamnă că nimeni nu-l va putea stinge, până ce va termina tot ce are de
mistuit (Ez 20:47; Amos 5:6). Ioan Botezătorul, comparând lumea cu aria de treierat, și
judecata de apoi cu separarea grâului pleavă, prin vânturarea cu lopata, spunea că
Christos, „Cel care are lopata în mână”, va face această lucrare, și că pleava o va arunca
„într-un foc care nu se stinge”. După această remarcă, Ioan a vorbit despre cele două
categorii (grâu și pleavă) folosind metafora botezului: primii sunt botezați cu Duh Sfânt,
garanția nemuririi (Rom 8:11; Ef 1:13-14), iar ceilalți sunt botezați cu focul distrugerii
(Mt. 3:11-12; Lc. 3:16-17).
Pedeapsa finală va fi proporțională cu vina.49 Pentru unii, va fi extremă ca severitate
și durată (Mt 25:41; Ap 20:10). Dar oricât de gravă ar fi această pedeapsă, ea este dreaptă
și va avea sfârșit (Mt 10:28), așa cum și pedeapsa primită de Iisus în locul nostru a avut
sfârșit. Dacă Crucea lui Iisus nu atrage pe cineva spre paradis, în niciun caz teologia sadică
și monstruoasă a chinurilor veșnice, care strică imaginea lui Dumnezeu, nu-l va atrage la
pocăință și mântuire veșnică. Mânia divină este reală, însă dreaptă, nu fără socotință. Iar
Iisus, Căruia Dumnezeu I-a dat întreaga autoritate de Judecător, pe care o împarte cu
sfinții Săi,50 va ști cel mai bine cum să administreze pedeapsa, așa cum El Însuși a spus:
„Temeți-vă de Acela care poate nimici și trupul și sufletul în gheenă!”

XI. Nemurirea în Noul Testament

Apostolii se referă la nemurire, mai întâi în stil ebraic, ca „viață veșnică” (Mt 25:46;
In 5:39; 12:50 etc), dar greaca NT folosește două sinonime speciale, care exprimă negarea
morții: athanasía (nemurire), sau aphtharsía (indestructibilitate, nepieire, imortalitate).
Nemurirea însă nu este atribuită niciodată omului însuși – sufletului sau duhului omenesc.
Expresii ca „suflet nemuritor” sau „nemurirea sufletului”, nu se folosesc niciodată.
Spre deosebire de toți zeii imaginari și de toate creaturile reale, Creatorul este
„Dumnezeul veșnic” (Rom 16:26), „nemuritorul Dumnezeu” (Rom 1:23), „împăratul
veșniciilor, nepieritorul” (1Tim 1:17), „singurul care are nemurirea” (1Tim 6:16). El este
etern (aídios, Rom 1:26). Iisus este singurul om, căruia Dumnezeu I-a dat să aibă „viața în
Sine Însuși”, adică nemurirea (In 5:26), deoarece când S-a născut ca om, nu a încetat să fie
Dumnezeu (In 1:1, 4, 14; Col 2:9). Împreună cu Tatăl, Fiul „este Dumnezeul adevărat și
viața veșnică” (1In 5:20), iar Duhul Sfânt este spirit veșnic (Evrei 9:14). Nici măcar îngerii
nu sunt numiți în Scriptură nemuritori. Ei trăiesc veșnic prin puterea lui Dumnezeu.
Spiritele care pot fi distruse nu sunt nemuritoare (Ap 20:7, 9-10, 14; Mt 10:28; 25:41).

49 Obadia 15; Lc 12:47-48; Rom 2:9-10.

50 Mt 19:24; 1Cor 6:2-3; Ap 20:4; Dan 7:14, 18, 22, 27 etc.

20
 Omul nu are viața veșnică în sine, ci o primește în mod condiționat,51 ca pe o
moștenire de la Dumnezeu și nu din sufletul lui (Mt 19:29). Oamenii se fac vrednici sau
nevrednici de viața veșnică, prin atitudinea pe care o iau față de Evanghelie, prin harul lui
Dumnezeu, ca rezultat al îndreptățirii și sfințeniei date de El,52 trebuie să caute nemurirea
(Rom 2:7). Sufletul (psyché) nu este altceva decât viața, și termenul este tradus adesea cu
„viață” în NT; sufletul poate fi distrus, ruinat prin egoism, sau poate fi păstrat pentru viața
veșnică (In 12:25). Iisus Christos este cel ce dă viața veșnică (In 17:2).

XII. Moartea și învierea în Noul Testament

Pentru creștinii spiritualiști (credincioși în nemurirea sufletului), care sunt

majoritari, moartea este o despărțire de trup, o eliberare, și o continuare a existenței
individuale, conștiente, într-o stare superioară.53 Această credință a generat cultul
morților și a orientat teologia și practica creștină spre tot felul de griji de esență păgână:
cultul sfinților, cultul Fecioarei, cultul imaginilor, cultul moaștelor, purgatoriul și o
mulțime de superstiții populare cu privire la nevoile morților. Întreaga viață a Bisericii a
fost impregnată astfel de un spirit străin de Evanghelie, încurajând falsele apariții și
comunicări, din partea sfinților și din partea Fecioarei, precum și spiritismul propriu-zis,
care este o încoronare logică a spiritualismului creștin tradițional.
Apostolii însă nu au privit moartea ca pe o nouă aventură a sufletului sau a duhului,
ci așa cum a privit-o Iisus, ca pe un somn. Petru vorbea despre morți ca fiind „adormiți”
(2Pt 3:4). Ștefan, sub loviturile cu pietre, „a adormit” (FA 7:60). Unii dintre martorii
învierii lui Iisus, când scria Pavel, „adormiseră” (1Cor 15:6). Ori de câte ori Pavel exprimă
credința în înviere, se referă la morții creștini ca „adormiți în Christos” (1Cor 15:18, 20,
51; 1Tes 4:13, 15). De aceea, nu este de mirare că învierea este numită de 64 de ori
anástasis („sculare”, „ridicare”)54 și de 46 de ori éghersis („sculare”, „trezire”) în NT.55 Doar
de nouă ori se folosește verbul zoopoieo (a face viu, a da viață) cu privire la înviere.56
Creștinii spiritualiști folosesc de asemenea, chiar și în liturgică, limbajul „adormirii”
și al „trezirii” („sculării”) cu privire la moarte și înviere. Morții sunt numiți „adormiți”, iar
grădina în care sunt înmormântați se numește „cimitir” (coemeterium < koimeterion =
dormitor). Acestea sunt vechi reminiscențe ale credinței apostolice.
Totuși, majoritatea creștină susține că această adormire ar fi o simplă metaforă a
morții trupului, dar sufletul sau duhul nu ar împărtăși aceeași soartă. Se citează uneori
afirmația lui Pavel din 1Tes 4:14: „Dacă credem că Iisus a murit şi a înviat, la fel credem
că Dumnezeu va aduce împreună cu El pe aceia care au adormit în Iisus.” În acest text, unii

51 Mt 19:16; Mr 10:17, 30; Lc 10:25, 28; 18:18, 30; In 3:15, 16, 36; 5:24; 6:27, 40, 47, 54; 10:28; Gal

6:8; 1Tim 1:16; 6:12; Tit 1:2; 1In 1:2; 2:25; 5:11.
52 FA 13:46, 48; Rom 5:21; 6:22, 23; Tit 3:7; Ev 9:15; 1In 3:15; 5:13; Iuda 21.
53 Pe blogul Strange Notions, articolul ”Seven Proofs for the Natural Immortality of the Human Soul”,

autorul catolic Tim Staples susține cu diverse argumente teologia nemuririi naturale a sufletului.
54 Mt 12:41; 22:23, 28, 30, 31; Mc 8:31; 9:9, 10, 31; 10:34; 12:18, 23, 25; 16:9; Lc 11:32; 14:14; 16:31;

18:33; 20:27, 33, 35, 36; 24:7, 46; In 5:29; 6:39, 40, 44, 54; 11:23-25; 20:9; FA 1:22; 2:31; 4:2, 33; 9:40;
10:41; 13:33; 17:3, 18, 31; 23:6, 8; 24:15, 21; 26:23; Rom 1:4; 6:5; 1Cor 15:12, 13, 21, 42; Ef 5:14; Fip 3:10;
1Tes 4:16; 2Tim 2:18; Ev 6:2; 11:35; 1Pt 1:3; 3:21; Ap 20:5, 6.
55 Mt 10:8; 11:5; 12:42; 16:21; 17:23; 20:19; 26:32; 27:53, 63; Mc 5:41; 12:26; 14:28; Lc 7:14, 22;

8:54; 9:22; Lc 11:31; 20:37; In 2:19; 5:21; 21:14; FA 26:8; Rom 4:24; 6:9; 7:4; 8:11, 34; 1Cor 6:14; 15:15, 16,
29, 32, 35, 42, 43, 44, 52; 2Cor 1:9; 4:14; 5:15; Gal 1:1; Ef 1:20; 5:13; Col 2:12; Ev 11:19; 1Pt 1:21.
56 In 5:21; 6:63; Rom 4:17; 8:11; 1Cor 15:22, 36, 45; 2Cor 3:6; 1Pt 3:18.

21
citesc ideea că „adormiții” vor fi „aduși împreună cu Christos”, când El va veni a doua oară,
prin urmare, adormiții aceștia ar fi stat undeva împreună cu Christos, înainte de a fi aduși.
Scenariul acesta spiritualist pare simplu, dar nu este deloc așa, deoarece apostolul
numește „adormiți” chiar pe cei „aduși” cu Christos, nu spune că va aduce cu El sufletele
trupurilor adormite. În întregul pasaj, apostolul se străduiește să îndrepte speranța
creștinului spre înviere. Nu spune că la moartea celor dragi ar trebui să ne mângâiem cu
ideea că adormiții s-au dus „acasă la Domnul”, ci să ne reconfortăm unii pe alții cu
așteptarea învierii (1Tes 4:13-18). Credincioșii vii nu vor ajunge în paradis înaintea celor
„adormiți” (1Tes 4:15-17), dar nici cei adormiți nu-și primesc răsplata înaintea generației
care va fi găsită în viață la venirea lui Iisus (Ev 11:39-40).
Dar cum se explică afirmaţia că „Dumnezeu va aduce împreună cu El [Christos] pe
cei ce au adormit în Iisus”? Expresia „va aduce împreună cu El” poate fi înțeleasă corect,
dacă observăm cu atenție teologia lui Pavel: „Pe voi, care eraţi morţi în fărădelegi şi în
necircumcizia trupului vostru, v-a înviat (adus la viață) împreună cu El, iertându-vă toate
fărădelegile.” (Col 2:13).
Prin urmare, faptul că suntem înviați „împreună cu El”, nu înseamnă că învierea
noastră fizică sau spirituală a avut loc odată cu învierea Lui, ci exprimarea aceasta este o
metaforă a participării noastre mistice în moartea și învierea Lui, așa cum este scris și în
Ef 2:5-6: „…fiind morţi în fărădelegile noastre, El ne-a înviat (adus la viaţă) împreună cu
Christos…. El ne-a înviat împreună cu El, şi ne-a așezat împreună cu El în locurile cereşti,
în Christos Iisus”.
Învierea și înălțarea lui Iisus apare astfel ca un prototip și o garanție a învierii și
înălțării fiecărui credincios care s-a identificat cu Christos prin botez și printr-o viață de
credință și ascultare. La a doua venire a lui Iisus, atât credincioșii în viață, cât și cei morți,
„se vor arăta împreună cu El în slavă” (Col 3:4). Astfel Iisus va aduce „cu El” pe cei adormiți.
Sunt aduși din moarte, nu din ceruri, şi sunt aduşi „împreună cu Christos”, atât în sensul
mistic (în contul învierii Lui, cf. 2Cor 4:14), cât și în sensul că învierea lor va fi simultană
cu venirea Lui.
Dar moartea, în NT nu este doar adormire sau somn, ca metaforă a tăcerii dintre
deces și înviere. Moartea este privită, de asemenea, ca un dușman: „Ultimul dușman, care
urmează să fie eliminat, este moartea.” (1Cor 15:26). Moartea nu este un prieten. Dacă
prin moarte, sufletul s-ar elibera, să se ducă la Dumnezeu, cum se crede, moartea nu ar fi
atât de odioasă precum pare. Dar ea este un dușman real, este antonimul vieții, nu un alt
fel de viață, mai mult sau mai puțin superioară, sau „spirituală”. Și este ultimul dușman,
nu pentru că ar fi cel mai slab, ci pentru că este cel mai rezistent și este ultimul adversar
al lui Christos care va fi așezat sub picioarele Lui.
Moartea a fost înfrântă de El prin Cruce, dar nu eliminată. Ea va fi eliminată după ce
toți ceilalți dușmani, demoni și oameni rebeli, vor fi eliminați prin moarte (1Cor 15:24-
26). Moartea va fi desființată ultima, așa cum ne arată Apocalipsa (20:13-14) „Şi Moartea
şi Hadesul au fost aruncate în iazul de foc. (Iazul de foc înseamnă moartea a doua).”

XIII. Metafora cortului și starea intermediară

Cultura iudeo-creștină reflectată în NT folosește cortul ca metaforă a trupului, a

vieții pământești, trecătoare. Suntem nomazi aici, așa cum era și Avraam, chiar în țara
promisă, unde nu a moștenit decât un loc de cimitir, pe care-l cumpărase cu bani grei.57

57 Ev 11:8-16; cf. Gen 23:20; 25:9; 50:13.

22
Însuși Acela care este numit Cuvântul, adică Porunca, prin care a creat Dumnezeu lumea,
„a devenit carne (sarks) și a locuit (lit. Și-a întins cortul) printre noi” (In 1:14).58
Petru folosește aceeași metaforă când se referă la cât i-a mai rămas de trăit: „cât voi
mai fi în cortul acesta” (2Pt 1:13). Iar cu privire la perspectiva morții lui de martir, el
spune: „că în curând va avea loc desfacerea (demontarea, dezinstalarea, strângerea)
cortului meu, după cum mi-a arătat clar Domnul nostru Iisus Christos.” (2 Pt 1:14).
Exprimarea lui Petru este o simplă metaforă a vieții trecătoare. În vers. 15, moartea este
numită de el éxodos (ieșire, exod, plecare). La fel este numită în textul original și moartea
lui Iisus, ca plecare dintre cei vii (Lc 9:31 éxodos, tr. „sfârșitul”).
Este ușor pentru un spiritualist să se joace cu aceste metafore și să vadă aici dincolo
de ele, o filozofie a spiritului care se poate detașa de trup, pentru a-și continua viața
inerentă într-o altă dimensiune, sau în alt loc. Dar adevărul este că nu avem dreptul să
întindem forțat aceste metafore și să le facem să spună ceea ce Biblia neagă, atunci când
vorbește în mod direct, fără eufemisme.
Pasajul cel mai abuzat în acest sens, este 2Cor 15:1- 9. La o citire superficială, poți
avea impresia că Pavel credea într-o viață a sufletului detașat de trup, între moarte și
înviere (starea intermediară). Dar în realitate, Pavel vorbește aici despre moarte, înviere
și transformarea trupului. Nu descrie nimic din „deliciile” stării intermediare. El se referă
la înviere mai întâi: „Știm că Acela care a înviat pe Domnul Iisus, ne va învia şi pe noi
împreună cu Iisus, şi ne va înfăţişa împreună cu voi.” (2 Cor 4:14).
În vers. 16 și 18, Pavel continuă subiectul, introducând motivul celor două aspecte
ale vieții creștinului: „De aceea, noi nu ne descurajăm. Ci chiar dacă omul nostru exterior
se strică, cel interior se înoieşte în fiecare zi… Noi nu contemplăm lucrurile văzute, ci pe
cele nevăzute; fiindcă cele văzute sunt temporare, pe când cele nevăzute sunt veșnice.”
După această introducere, care se referă la valoarea incomparabilă a vieții viitoare, care
este adusă prin înviere, și la întărirea conștiinței creștine prin credința care privește spre
cele nevăzute, apostolul continuă, folosind ca ilustrație metafora cortului, pe care o
elaborează (2 Cor 5:1-9):
[1] Știm într-adevăr că, dacă se desface locuința pământească a cortului nostru, avem o
clădire în cer de la Dumnezeu, o casă veșnică, nefăcută de mâini omenești. [2] Şi
suspinăm în acest (cort), tânjind să fim îmbrăcați pe deasupra cu locaşul nostru
ceresc – [3] bineînțeles, dacă atunci vom fi găsiți îmbrăcaţi, nu goi (dezbrăcați). [4] Da,
în timp ce suntem în cortul acesta, suspinăm împovărați, pentru că dorim să fim, nu
dezbrăcaţi, ci îmbrăcaţi pe deasupra, pentru ca trupul muritor să fie înghiţit de viaţă.
[5] Iar Cel care ne-a pregătit pentru aceasta este Dumnezeu, care ne-a dat ca acont

Duhul.
[6] Aşadar, suntem totdeauna plini de curaj, știind că, dacă suntem acasă în acest trup,

nu suntem acasă la Domnul – [7] întrucât noi umblăm prin credinţă, nu prin vedere. [8]
Da, suntem plini de curaj şi am prefera să nu mai fim acasă în acest trup, ci să fim acasă
la Domnul. [9] De aceea, fie că suntem acasă, fie că nu suntem acasă, avem ambiția de a
fi pe placul Lui.
În ciuda opiniilor spiritualiste, care văd în metafora cortului o aluzie la starea
intermediară, când sufletul, înțeles ca fiind persoana conștientă, s-ar elibera de trup și s-
ar duce „acasă la Domnul”, Pavel în realitate pune în contrast două stări fizice ale trupului:

58 Ca și celelalte citate biblice, textul este o traducere a autorului articolului. Sensul propriu al
verbului folosit aici (eskénosen) provine de la skenóō („a trăi/locui în cort”), de unde ideea de „a locui
temporar”, „a fi rezident”. Puține traduceri au redat însă în mod literal acest verb: „and tabernacled with us”
(Peshitta, cf. Etheridge 1849; Murdoch 1851).

23
 1. cortul actual, pământesc și trecător
2. și casa viitoare, cerească și veșnică.
Pavel își exprimă preferința de a fi cu Domnul. El nu se simte acasă aici, în acest trup.
Dar aşteptarea lui Pavel nu este în aventurile sufletului din starea intermediară, dinainte
de înviere, ci el doreşte să nu mai fie în acest „cort”, ci în „casa” cea veșnică, adică trupul
nou primit la înviere, numit „trup duhovnicesc/spiritual” (cf. 1Cor 15:44), sau „trupul
ceresc” (1Cor 15:47-52), nemuritor. Exprimându-şi dorința de a fi cu Domnul, adică în
starea cerească, Pavel nici nu se gândește la înviere ca la o primă preferinţă. Adevărata lui
preferinţă nu este aceea de a experimenta desfacerea cortului pământesc, pentru a se
muta în noua casă, ci doreşte să fie „îmbrăcat pe deasupra cu locașul ceresc”, adică dorește
ca acest trup să fie îmbrăcat în nemurire, la revenirea lui Iisus.
Altfel spus, Pavel nu dorește aici starea de „dezbrăcare” sau de „goliciune”, adică
moartea, descotorosirea de trup, ci dorește starea de „îmbrăcare” cu trupul ceresc, care
este „locuința” definitivă. Ba încă preferința lui este aceea de a experimenta transformarea
acestui trup la venirea Domnului, fără să vadă moartea, adică trupul pieritor să se îmbrace
instantaneu în nemurire (1Cor 15:54). Evident, Pavel credea că revenirea lui Iisus va avea
loc în generația lui,59 și a sperat că va apuca în viață ziua aceea – până când a fost înștiințat
că va muri martir (2Tim 4:6).
Cunoscutul teolog anglican Bromiley (†2009) confirmă această interpretare,
susținând că „sufletul și trupul depind un de celălalt, așa încât fără oricare din ele nu există
om cu adevărat. Existența fără trup în Șeol este ireală. Pavel nu caută o viață în afara
trupului, ci dorește să se îmbrace cu un trup nou și spiritual (1 Cor. 15; 2 Cor. 5)."60

XIV. Locuinţa Morţilor și lacul focului

Expresia „Locuința Morților” în traducerile NT este redarea termenului grecesc

Hades, sau într-o formă mai veche, Haides. Noțiunea aceasta este specific păgână. La
origine este numele zeului grecesc al ținutului subteran, frate cu Zeus. Apoi grecii au numit
Hades locul mitologic în care s-ar duce morții, în tărâmul subpământean. Ca și Șă’olul
ebraic, Hades era considerat locul unde se duc toți oamenii la moarte. La un moment dat,
grecii au conceput ideea că nu toți se duc în același loc, ci cei buni se duc pe Câmpiile
Elizee, pline de asfodele, sau în Grădina Hesperidelor, în timp ce răufăcătorii se duc în
Tartar, unde au fost aruncați titanii. Dar ambele locuri erau imaginate sub pământ.
În NT, Hades apare de 11 ori. Este folosit ca echivalent pentru Șiolul iudeo-aramaic,
un mit devenit metaforă a mormântului în contrast cu cerul (Mt 11:23; Lc 10:15), imaginat
uneori ca cetate sau palat al Morții (Mat 16:18; Ap 1:8), loc al descompunerii (FA 2:27,
31), sau personificare monstruoasă a mormântului (1Cor 15:55; Ap 6:8; 20:13-14). Peste
tot, Hadesul este distinct de „iazul de foc”. Chiar și Hadesul va fi aruncat în „iazul de foc”
(Ap 20:14). Hadesul nu este pedeapsa veșnică. Totuși, în perioada greco-romană, credința
populară iudaică a transferat Gheena în Hades, așa cum reiese din povestea moralistă
împrumutată de Iisus din cercurile fariseice (Lc 16:23).
Mai mult, chiar alți termeni tradiționali și-au schimbat sensul. De exemplu, peste tot
în VT, Adâncul (tăhom) este atât oceanul primordial, cât și apele în general (mări, lacuri
etc.), inclusiv oceanul subpământean pe care se crede că este așezat pământul.61 Dar în

59 Rom 13:11-12; 16:20; 1Cor 10:11; 1Tes 4:15; Ev 9:26; 10:37.

60 Geoffrey Bromiley (2002), "Psychology", The International Standard Bible Encyclopedia, 3 (rev ed.)
page 1045-1.
61 Gen 1:2; Gen 7:11; Iov 38:16; Ps 24:2; Pr 8:28; Ez 31:4.

24
NT, Adâncul (abyssos), pare să fie o închisoare subpământeană a demonilor,62 asemenea
Tartarului (2Pt 2:4, gr. tartarosas), sau se confundă cu Șă’olul (Rom 10:7; Ap 17:8).
Nu toate aceste noțiuni sunt clare, dar este limpede că ele nu ne sunt prezentate ca
articole de credință, ci ca instrumente de limbaj, de origine mitologică. De aceea sunt și
fantastice și contradictorii. Una din aceste imagini, de asemenea împrumutată din
mitologia iudaică, este „lacul de foc și pucioasă”. Desigur, imaginea aceasta exprimă o
realitate, dincolo de mit, dar realitatea este întotdeauna diferită de mit.
În doctrina fariseică, Gheena sau „iazul de foc” este un loc permanent, presupus a fi
parte din Șiol/Hades. Dar Apocalipsa ne învață că această pedeapsă este la sfârșitul lumii
(Ap 19:20; 20:10, 14, 15; 21:8). În unele texte ni se spune că tortura în acel loc este veșnică,
dar în altele ni se spune că acolo fiecare va fi pedepsit după faptele lui (Ap 20:13), că va fi
desființat chiar şi sufletul (Mt 10:28).
Nu există soluție lingvistică pentru a înțelege mai bine imaginile acestea de
Apocalipsă. Imaginea iazului de foc și pucioasă este într-adevăr o imagine a chinurilor
veșnice. Cum se putea sublinia mai mult această idee, decât astfel: „vor fi munciți zi și
noapte, în vecii vecilor…”? (Ap 20:10). Dar trebuie să înțelegem că aceasta este o scenă
vizionară și nu descrierea unei realități.
Toate elementele acestei scene sunt fantastice, o construcție literară cu
împrumuturi biblice și mitologice. De ce „iaz” sau „lac”? Ar încăpea acolo toți cei pierduți?
Ar trebui să ne bucurăm că sunt foarte puțini. De ce foc și pucioasă? Ce rău ar putea
produce focul și sulful unor spirite? Dar focul și pucioasa reprezintă în istoria și poezia VT
pedeapsa divină (Gen 19:24; Lc 17:29; Ps 11:6; Ez 38:22; ), mânie sau urgie (Ap 9:17-18),
suflarea Domnului (Is 30:33). Expresia de „foc veșnic” înseamnă chiar mânia lui
Dumnezeu (Ier 17:4, 27; 21:12).
Focul, pucioasa și smoala care ard veșnic sunt prezente în oracolul poetic al lui Isaia
despre țara Edomului. Este o descriere metaforică și hiperbolică, în limbaj mitologic; nici
măcar literaliștii nu o percep în sens literal. Dacă Edomul a fost blestemat să ardă
încontinuu, ca smoala și pucioasa (Is 34:9-10), cum poate rămâne locuit de sălbăticiuni de
tot felul și acoperit de buruieni (v. 11-15)? Imaginea apare apoi ca simbol al pedepsei
definitive în Ap 14:10-11; 19:3 și în Ap 20:10. Iar dacă întrebi ce este de fapt acest iad
apocaliptic, primești două răspunsuri în același context:
1. este pedeapsa divină care cade din cer și îi consumă definitiv pe toți rebelii (Ap
20:9).
2. este „moartea a doua”, adică moartea pentru totdeauna (Ap 20:14; 21:8).
Focul veșnic este simbolul „mâniei Mielului” (Ap 6:16). Pentru rebeli, cea mai mare
pedeapsă va fi aceea de a da ochii cu Mântuitorul care S-a jertfit pentru toți, dar care este
respins de atât de mulți. Când se vor pomeni înaintea sfinților îngeri și înaintea lui
Christos, vor suferi chinul moral și fizic al descompunerii. Dar pedeapsa, indiferent cum
va fi administrată, va fi diferențiată. Robul care a știut voia Domnului și n-a făcut-o, va fi
pedepsit cu mai multe lovituri; iar cel care n-a știut-o, va fi pedepsit cu mai puține lovituri.
E păcat să nu știi, când Biblia se găsește astăzi peste tot (Lc 12:47-48).
Vor fi și păcătoși care nu vor mai suferi chinul moral al învierii celor răi. Deoarece,
fără vina lor, nu au avut cunoașterea Legii (cu excepția conștiinței morale generale) și au
trăit în păcat, „vor pieri fără lege”, nu vor mai învia pentru pedeapsă (Rom 2:12). Au suferit
destul iad în lumea aceasta. Unii, chiar neavând Lege, vor fi înviați pentru fericire, pentru
că și-au pregătit un caracter bun (Rom 2:13-16).

62 Lc 8:31; Mc 5:10; Ap 9:1-2, 11; 11:7; Ap 20:1, 3.

25
 Pedeapsa diferențiată arată că lacul focului veșnic din Apocalipsă nu poate fi o
penalizare uniformă pentru toți. De asemenea, oricât de mânios ar fi Dumnezeu, nu poate
deveni atât de nedrept și de odios, încât să pedepsească pe păcătoși mai mult decât a fost
pedepsit Christos pentru păcatele întregii lumi.

XV. Condiționalismul în istoria Bisericii

Credința că sufletul este muritor în sine, sau cel puțin inconștient în moarte, poartă
mai multe nume în istoria teologiei: mortalism creștin, hipnopsihism (adormirea
sufletului), tnetopsihism (moartea sufletului). Adventiștii folosesc de obicei denumirea de
condiționalism, subliniind astfel că nemurirea o primim în mod condiționat, nu o avem în
suflet. Credința că cei răi vor pieri pentru totdeauna în timpul pedepsei finale se numește
anihilaționism.
Moartea sufletului sau cel puțin „adormirea” lui a fost o credință exprimată de
părinți greci ca Atenagora (sec. II),63 părinți sirieni ca Afrahat (†345), Efrem (†373),
Narsai (†502), Isaac de Ninive (†700). Probabil cel mai zgomotos caz, cu care s-a
confruntat Biserica, a fost „erezia” adormirii sufletului, care încă rezista în Arabia în
secolul III. Cel care i-a convertit pe acești creștini arabi la spiritualism era un mare învățat,
ale cărui erezii au fost scuzate. Mai consecvent decât creștinii spiritualiști pe care-i
reprezenta, Origen credea și în preexistența sufletelor. Și mai uman decât teologia creștină
clasică, El nu credea în iadul veșnic, ci în universalism (mântuirea finală a tuturor
sufletelor, după ce își vor fi ispășit pedeapsa / purgatoriul). 64
Cum o erezie nu vine niciodată singură, Biserica s-a opus credinței în moartea sau
adormirea sufletului, deschizând astfel drum cultului morților, al martirilor, al sfinților, al
Fecioarei, al relicvelor, al imaginilor etc. Dar represaliile Bisericii nu au reușit să înăbușe
complet vechea credință apostolică.
Un suporter serios al doctrinei condiționaliste a fost Patriarhul Sophronios de
Ierusalim (560-638). Era originar din Siria (Damasc), o regiune care dovedea un
creștinism mult mai conservator, decât în Alexandria, Constantinopol sau Roma. Cunoscut
ca scriitor, învățător și sfânt (în calendarul BOR, la 11 martie), Sofronie a fost un mare
apărător al ortodoxiei. În această calitate, el a respins teologia nemuririi inerente a
sufletului, afirmând că nemurirea este un dar de la Dumnezeu, nu o avem în noi înșine.
Sofronie s-a opus ereziei spiritualiste, afirmând că rătăcirea venise din Alexandria, de la
Origen. Împreună cu afirmațiile cristologice ale lui Sofronie, tratatul său a devenit public.
A fost trimis Papei, și a fost citit în al VI-lea Sinod Ecumenic (Constantinopol, 680). Dar în
timp ce vederile sale privitoare la natura lui Christos au fost acceptate, afirmațiile despre
nemurirea condiționată au fost respinse.65
În Răsărit existau creștini mortaliști încă în secolul XI. În Anglia, John Wycliffe
(†1384) a susţinut aceeaşi doctrină a adormirii sufletului. Până și un papă (Ioan XXII,
1334) a exprimat ideea că sfinții nu văd pe Dumnezeu până în ziua judecății, ceea ce nu
era în armonie cu tradiția Bisericii. Cardinalii l-au silit să-și schimbe opinia, iar succesorul
Benedict XII, a proclamat oficial şi apăsat că drepții văd pe Dumnezeu înainte de ziua
judecății.

63 Athenagoras, On the Resurrection,

https://en.wikisource.org/wiki/Page%3AAnte-Nicene_Christian_Library_Vol_2.djvu/450 .
64 En.Wikipedia, ”Christian mortalism”.
65 L E Froom, The Conditionalist Faith of Our Fathers, vol. II, Review and Herald, Washington DC,

1965:15-17.

26
 În ciuda vigilenţei sângeroase a Bisericii Romane, au continuat să existe credincioşi
mortalişti, fapt atestat de o decizie a Conciliului Lateran V (1513):
„Întrucât unii au îndrăznit să afirme cu privire la natura sufletului rațional că ar fi
nemuritor, noi, cu aprobarea sacrului conciliu condamnăm și respingem pe toți aceia
care afirmă că sufletul intelectual ar fi muritor; văzând, după canonul Papei Clement V,
că sufletul este […] nemuritor […] și decretăm că toţi cei care aderă la asemenea
afirmații eronate vor fi evitați și pedepsiți ca eretici.”
Odată cu epoca Renașterii și a Reformei, vechea teologie creștină mortalistă (a
nemuririi condiționate) a devenit mai răspândită, deși nu a fost niciodată pe placul
majorităților iubitoare de povești. Doctrina lui Martin Luther (†1546) este controversată
în această privință, uneori pare contradictorie, dar în orice caz, ea nu este în armonie cu
doctrina catolică-ortodoxă. Deși din unele scrieri ale sale reiese că sufletul ar fi într-un fel
de visare fericită, în general, sfinții lui Luther dorm până la înviere:
„Solomon a socotit că morții dorm și nu mai simt nimic. Morții zac acolo, ne mai
socotind nici zile, nici ani, iar când vor fi treziți, li se va părea că n-au dormit nici un
minut.”
„Cum ai închis ochii, te vei trezi. Chiar dacă ar trece o mie de ani, va fi ca și cum ai
dormit aproape jumătate de ceas…”
„După cum cineva adoarme și îl apucă dimineața pe neașteptate, când se trezește fără
să ştie ce i s-a întâmplat, tot aşa ne vom scula deodată în ziua de apoi, şi nu vom şti nici
cum a fost moartea, nici cum am trecut prin ea.”66
În secolul al XVI-lea, unii din aripa radicală a Reformei (parte din anabaptiști,
unitarienii / socinienii) au adoptat doctrina mortalistă. Dar și în alte biserici protestante,
nu puțini teologi au adoptat mortalismul, dintre care menționăm câteva vârfuri:
Printre anglicani: William Tyndale (†1536), Edward Wightman (†1612), Isaac
Newton (†1727), Edmund Law (†1787), Francis Blackburne (†1787), Peter Peckard
(†1797), Edward White (†1898) și alții.
Printre calviniști: valdezul Louis Burnier (†1878), elvețianul Emmanuel Pétavel-
Oliff (†1910); olandezii Herman Bavinck (†1921), G. C. Berkouwer (†1996)67 și alții.
Printre baptiști: Samuel Richardson (†1658), John Milton (†1674), Matthew Caffyn
(†1714), Henry Grew (†1862),68 Dale Moody (†1922),69 Clark Pinnock (†2010)70 și alții.
Baptistul Henry Grew (diacon, învățător și scriitor american, susținător al abolirii
sclaviei)71 a ajuns la concluzii asemănătoare unitarienilor, abandonând credința populară
în nemurirea sufletului și în chinurile veșnice, posibil sub influențe unitariene. Vederile
lui l-au pus în conflict cu baptiștii, astfel că în 1811, fie că s-a retras, fie a fost exclus și a
păstorit neoficial, grupuri separatiste. Pe tema mortalismului, Grew a scris cel puțin două
broșuri.72

66 Luther, Martin, An Exposition of Salomon's Booke, called Ecclesiastes or the Preacher, 1573; WA,

37.191; Martin Luthers Werke, Kritische Gesamtausgabe (Weimar, 1883-), cited in Paul Althaus, The
Theology of Martin Luther, trans. Robert C. Schultz (Philadelphia: Fortress, 1966: 414). Cf. Wikipedia,
”Christian mortalism”.
67Anthony Hoekema, The Bible and the Future, Grand Rapids, MI: William B Eerdmans, 1994:89.
68 En.Wikipedia, “Henry Grew”.
69 Dale Moody, The Word of Truth: A Summary of Christian Doctrine Based on Biblical Revelation.

1990:182.
70 En.Wikipedia, “Clark Pinnock, Theology”.
71 Cf. En.Wikipedia, “Henry Grew”
72 The intermediate state (?, 1849, 1855 etc) http://archive.harvestherald.com/istate/index.htm ;

Future Punishment Not Eternal Life In Misery, But Destruction:

27
 În 1837, George Storrs, un pastor metodist foarte apreciat și de asemenea un avocat
al desființării sclaviei, a descoperit în tren o copie a unei broșuri scrise de Henry Grew,
care i-a trezit interesul. Storrs s-a apucat să verifice în Biblie teologia lui Grew. În 1840
era sigur că Grew avea dreptate cu privire la mortalitatea sufletului. Fiind în același timp
atras de Mișcarea Millerită, care lua amploare, Storrs s-a unit cu adventiştii milleriţi.73
Din 1841, Storrs a început să propage condiționalismul printre milleriți, mai întâi
scriind trei scrisori, cu titlul: Sunt sufletele nelegiuiţilor nemuritoare? În 1842 a publicat
faimoasele lui Şase predici. Lansat astfel ca autor, cu suficientă popularitate, a început să
editeze revista proprie Bible Examiner (1842). A publicat apoi o altă lucrare: Nu există
nemurire sau viață infinită decât numai prin Iisus Christos. Cele șase predici ale lui au
devenit atât de căutate, încât au fost reeditate de 21 ori în zece ani.
William Miller însuși, precum și majoritatea covârșitoare a celor care se numeau
atunci adventiști erau spiritualiști. Propaganda lui Storrs nu a fost privită cu bunăvoință,
cu atât mai mult, cu cât condiționalismul lui, învățat de la Henry Grew, venea la pachet și
cu antitrinitarismul specific unitarian. Dar tendința generală era să se păstreze atenția
asupra doctrinei cardinale a revenirii lui Iisus și să nu fie distrasă atenția spre opinii
marginale.
Unii predicatori milleriți au luat totuși atitudine. Faimosul interpret apocaliptic
Josiah Litch s-a apucat să publice un periodic contra lui Storrs (The Anti-Annihilationist).
Pe de altă parte, Charles Fitch și Calvin French, de asemenea predicatori milleriți, au
îmbrățișat cu bucurie condiționalismul lui Storrs. După Marea Dezamăgire a milleriților
(1844), când mișcarea s-a divizat treptat în mai multe grupuri distincte, care au devenit
între timp confesiuni separate, condiționalismul a devenit doctrină oficială a grupurilor
adventiste influențate de Storrs, dintre care unii au rămas duminicaliști, ca și Storrs (Life
and Advent Union, Advent Christians, Bible Students > Jehovah’s Winesses, The Abrahamic
Faith), iar alții au devenit sabatarieni (Seventh-day Adventists).74
Între timp, corpul principal al adventiștilor milleriți, majoritatea, care nu a acceptat
atunci nici condiționalismul, nici sabatul, a dispărut. Toate denominațiile care provin din
mișcarea millerită sunt astăzi condiționaliste. Martorii lui Iehova, deși nu-și recunosc de
obicei originile millerite, recunosc pe George Storrs ca precursor, care a influențat pe
pionierul Studenților Bibliei (Charles Taze Russel). Alte confesiuni condiționaliste, care
nu sunt de origine millerită, sunt Unitarienii (parte din reforma radicală, sec. XVI) și
Cristadelfienii (o mișcare restauraționistă anglo-americană din sec. XIX).
Deși mortalismul (condiționalismul) nu a fost niciodată o doctrină populară, este un
fapt notabil că printre teologii bibliști contemporani a devenit un curent recunoscut și
respectabil.75 Diverse lucrări enciclopedice iudaice și creștine atestă astăzi că ideea de

http://archive.harvestherald.com/future_punishment.htm .
73 Despre G. Storrs, vezi En.Wikipedia, ”George Storrs” și L E Froom. The Conditionalist Faith of Our
Fathers, vol. 2, Review and Herald, Washington DC, 1965: 305-315.
https://m.egwwritings.org/en/book/955.1944#1952
74 Toate denominațiile secundare rupte din Biserica AZS conservă de asemenea doctrina

condiționalistă: Bisericile lui Dumnezeu de Ziua a Șaptea (SUA etc.), AZS Reformişti, AZS Davidieni (SUA
etc.), AZS Adevărați și Liberi (Rusia), Biserica lui Christos (Filipine – non-sabatistă), Biserica AZS a
Promisiunii (Brazilia).
75 Cf. Brian Hebblethwaite, Philosophical theology and Christian doctrine, Blackwell Publishing,

2005:113.

28
„suflet nemuritor” este străină de Vechiul sau Noul Testament, că a fost adoptată în
iudaismul târziu elenistic și în creștinismul post-apostolic.76
Printre teologii contemporani care au contribuit la clarificarea doctrinei nemuririi
s-a numărat și faimosul teolog ortodox Gheorghi Vasilievici Florovski (†1979),77 care
afirma:
Aspectul frapant al istoriei timpurii a doctrinei creștine despre om este că mulți dintre
principalii scriitori ai secolului al II-lea par să fi negat în mod hotărât nemurirea
(naturală) a sufletului. Și aceasta nu pare să fie o opinie excepțională sau extravagantă a
numai câtorva scriitori, ci mai degrabă învățătura comună din acea perioadă. Iar
această convingere nu a fost complet abandonată într-o perioadă mai târzie.78
Florovski nu spunea o noutate. Cunoscutul cercetător adventist LeRoy E. Froom a
scris o lucrare monumentală în două volume, numită The Conditionalist Faith of Our
Fathers (1966),79 care argumentează exact același lucru, că primii Părinți ai Bisericii nu
au agreat filosofia platonică a nemuririi naturale a sufletului, și că chiar mai târziu, deși
minoritari, au existat mereu, atât teologi, cât și mulți alți credincioși, în opoziție cu valul
spiritualist care a paganizat atât de mult Biserica.

Încheiere

Studiul pe care l-ați urmărit este evident incomplet. Dar cel mai important lucru este
să verificați personal, pe măsura posibilităților, realitatea celor susținute aici. Distincția
dintre spiritualism și condiționalism este atât de mare, încât putem vorbi nu doar de
confesiuni diferite, ci de religii diferite: o religie a vieții și a nemuririi prin înviere, și o altă
religie a morții și a morților, a fabulațiilor bazate pe teoria nemuririi sufletului. O religie
spirituală, întemeiată pe Scriptură şi pe desăvârşita putere creatoare a lui Dumnezeu de a
învia morţii; şi o religie materialist-mistică, magică şi mitologică, întemeiată pe păreri
omeneşti suspect de universale.

76 The Blackwell Encyclopedia of Modern Christian Thought (McGrath 1995: 101); Harper's Bible
Dictionary (Neyrey 1985, pp. 982–3, 1st ed.); New Bible Dictionary (3rd ed., Cressey, Wood, Marshall,
1996:284) The Encyclopedia of Judaism (Avery-Peck, Neusner, 2000:1343-2-3); New Dictionary of
Theology (Ferguson, Packer, 2000:28–29, electronic ed.), Eerdmans Dictionary of the Bible (Carrigan;
Freedman; Myers; Beck, 2000:1245); International Standard Bible Encyclopedia (Bromiley, 2002:1045-2-
3); Eerdmans Bible Dictionary (Myers, ed. 1987: 518), Encyclopedia of Christianity, (Cooper; ”Immortality”,
Fahlbusch; Bromiley, 2003); Oxford Dictionary of the Christian Church (Cross; Livingstone, 3rd rev ed.
2005:1531); Zondervan Encyclopedia of the Bible (rev ed., Lake 2009:586–97) etc.
77 Protopop G. V. Florovski (1893-1979), născut în Odessa. A emigrat în Bulgaria, după revoluția

bolșevică, apoi a fost conferenţiar la facultatea de drept a Universităţii Ruse din Praga. A activat apoi ca
profesor de patristică la Institutul de Teologie Ortodoxă Sf. Serghei din Paris (1926-1948), apoi în SUA, ca
profesor și decan la Seminarul Teologic Ortodox Sf. Vladimir, predând în același timp și la alte universități
(1948-1955), inclusiv la Harvard și la Princeton, unde a predat studii slave. A primit titlul de doctor honoris
causa din partea mai multor universități faimoase din America şi Grecia, şi a fost membru al Academiei din
Atena, Academia Americană de artă şi Ştiinţă şi Academia Britanică. A fost un ecumenist, prieten al papei
Paul VI, dar în special a marcat secolul ca unul dintre cei mai mari teologi ortodocși: specialist în istorie,
filozofie, teologie, patristică, limbi antice și moderne etc. Cf. Ro.Wikipedia.Org, „Gheorghe Florovski”; și
https://dokumen.tips/documents/florovsky.html
78 Archpriest G. Florovski, The "Immortality" of the Soul, Missionary Leaflet # E95d, Holy Trinity

Orthodox Mission, 466 Foothil] Blvd, Box 397, La Canada, Ca 91011, Editor: Bishop Alexander (Mileant).
https://www.fatheralexander.org/page13.htm
79 Ambele volume sunt disponibile gratuit online, în engleză:

http://documents.adventistarchives.org/Books/CFOOF1966-V01.pdf
http://documents.adventistarchives.org/Books/CFOOF1965-V02.pdf

29
 Pentru reacții de orice fel, puteți folosi contul meu de Facebook, direct pe pagină sau
pe Messenger: https://www.facebook.com/florin.laiu.1.

30