I. Modelul Social European.

Submodelele Uniunii Europene

Integrarea europeana actuala este echivalentul unui sistem de politici comune, negociate si
adoptate treptat de guvernele europene. Acest proces de integrare nu rezulta din abolirea de
principiu a restrictiilor politice ale sistemului economic, el nu poarta amprenta definitorie a pietei
libere si a mecanismelor concurentei, in ciuda unor realizari importante in acest sens. Este vorba,
mai degraba, de o optiune politico-birocratica asupra a ceea ce ar trebui sa fie modelul european de
economie si de societate.
In ultima treime a secolului XX, Europa a fost dominata de aranjamentul institutional al
statului bunastarii, ale carui practici promiteau educatie, sanatate, securitate, prosperitate, locuri de
munca, într-un cuvânt fericire pentru toata lumea. Pentru atingerea acestui ideal, guvernele
nationale au înteles sa creasca cheltuielile guvernamentale pâna la peste 50 % din PIB. Dincolo de
cresterea cheltuielilor publice, masinaria statului bunastarii a fost întarita de numeroase legislatii
protectioniste, de la un sistem extrem de elaborat de „drepturi ale muncii”, pâna la un imens aparat
administrativ în domeniul ajutoarelor si asigurarilor sociale. Subordonarea aproape în totalitate a
economicului de catre politic a fost justificata, pe scara larga, prin intermediul urmatoarelor doua
motive. Primul, ambalat în ieftine pastile electorale de tipul „Omul conteaza mai mult decât piata”
sau „În democratie, voturile decid, nu dolarii”, este bazat pe eroarea ca omul, pe de o parte, si piata
si dolarii, pe de alta parte, au interese potrivnice. Al doilea motiv, care a amplificat invadarea
economiei de un noian de politici „welfare”, consta în convingerea nefasta ca redistribuirea
veniturilor de catre guvern, prin impozitare si politici de sprijin, este
un act de „justitie sociala” si datorie morala. Aranjamentul institutional denumit initial „statul
bunastarii” a fost mai apoi redenumit, în numeroase declaratii programatice ale UE, prin sintagma
de „model european”.
Caracteristica fundamentala a „modelului european”, preluata ad-literram din aranjamentul
„statului bunastarii”, consta în redistribuirea avutiei în societate. În prezent, redistribuirea politica a
proprietatii este considerata, chiar si în rândul economistilor, prerogativa „naturala” a statului. Însa
institutionalizarea practicilor redistributive ale statului bunastarii produce, în timp, asa cum s-a
demonstrat, urmatoarele doua tipuri de consecinte, care inhiba dezvoltarea economica:
a) în plan economic, sunt afectate negativ stimulentele pentru munca, pentru initiativa si
activitate antreprenoriala; au loc scaderea ratei formarii capitalului, destimularea procesului
investitional, cu rezultate depresive asupra activitatii economice.
 b) în plan socio-cultural, se produc modificari în structura sociala în ceea ce priveste tipurile
de personalitate sau de caracter uman. Asistenta sociala este cea care creeaza mentalitatea de
„asistat” si favorizeaza valorile culturale colectiviste si egalitariste.
Principalele critici aduse modelului social european vizeaza ritmurile mici de crestere economica,
transformarile prea lente, distanta prea mare de la aplicarea masurilor de relansare pâna la sporurile
de competitivitate. Îmbatrânirea populatiei, managementul conservator al fondurilor de pensii
(aversiunea fata de risc privind transferul fondurilor publice în fonduri private de pensii),
concurenta din partea unor tari cu salarii mici, dar cu capital uman valoros, “fuga locurilor de
munca” în alte tari mai prietenoase din punct de vedere fiscal, eterogenitatea crescânda a politicilor
sociale ale statelor membre UE, numarul mare de someri sunt tot atâtea amenintari care au adus în
atentie nevoia de reforma a modelului social european.
Pentru combaterrea acestor probleme ale modelului s-a propus o reformare a acestuia, iar
principalele coordonate ale reformei modelului social European date de Strategia de la Lisabona
reinnoita sunt:
• redefinirea contractului social (de la welfare la workfare: piete ale muncii flexibile;
responsabilitatea sociala a firmelor; stimulente mai puternice pentru acceptarea unui nou loc de
munca; asistenta în cautarea unui nou loc de munca; crearea de noi locuri de munca, mai ales în
servicii; asigurarea sociala în functie de contributiile personale);
• investitii în capitalul uman;
• întarirea coeziunii economice si sociale, promovarea învatarii continue;
• nevoia unui dialog mai consistent între practicile sociale ale diferitelor modele la nivel
european (continental, anglo-saxon, mediteranean , catching-up si nordic).
Modelul social european se caracterizeaza printr-un grad ridicat de eterogenitate, tarile
membre manifestand diferente semnificative intre sistemele de redistribuire nationale. In functie de
decalajele existente in termeni de reducere a saraciei, de participare pe piata muncii şi de protectie
impotriva riscurilor pietei muncii, se pot delimita cinci submodele in cadrul UE :
- submodelul nordic (scandinav)
- submodelul anglo-saxon
- submodelul continental
- submodelul sudic
- submodelul catching-up
 Submodelul nordic (scandinav) este format din Danemarca, Finlanda, Suedia şi Olanda, şi
se caracterizează printr-un grad ridicat de redistribuire, prin promovarea incluziunii sociale, a
universalităţii asistenţei sociale, a dialogului social şi a cooperării între partenerii sociali şi guvern.
Aceste economii sunt printre cele mai competitive economii europene, deşi asigură coeziune
economică şi socială cetăţenilor; performanţele ţărilor care compun acest submodel se explică prin
eliminarea anumitor compromisuri existente între funcţionarea economiei şi efectele în plan social .
De ce ţările din submodelul nordic sunt perfomante din punct de vedere economic şi social ?
Au eliminat anumite compomisuri în domeniile economic şi social. Acestea sunt:
1. Compromisul dintre costul ridicat al forţei de muncă şi gradul de ocupupare
Teoria economica spune ca o crestere a fiscalitatii suportate de firme scade numarul de locuri de
munca nou create. Cu toate acestea submodelul nordic a reusit prin stabilitate macroeconomica si
legislative si printr-un mediu de afaceri competitiv si atractiv (zero coruptie) sa diminueze sau chiar
sa elimine acest effect.
2. Compromisul dintre beneficiile ridicate pentru şomaj şi pensii şi rata de participare pe
piaţa muncii.
Acordarea unor ajutoare de somaj ridicate (ca pondere din salariul anterior) sip e o perioada
indelungata diminueaza stimulentele pentru cautarea unui loc de munca. Submodelul nordic a
reusit datorita faptului ca a combinat politicile active pe piata muncii cu masurile de fexicuritate
sociala. Astfel, ratele ocuparii, cele de crestere a productivitatii, precum si satisfactia muncii sunt
ridicate comparative cu celelalte submodele.
Celelalte patru submodele de economie se caracterizează prin existenţa a cel puţin unuia
dintre cele trei compromisuri.
Submodelul anglo-saxon include Marea Britanie şi Irlanda şi constituie reflectarea unei
abordări liberale a sistemului de bunăstare în care asistenţa socială este limitată şi în care se
încurajează asigurările private ale riscurilor indivizilor (adică are loc transferul de responsabilitate
socială dinspre stat către individ, precum în SUA). Piaţa muncii nu este reglementată, iar
responsabilitatea pentru căutarea unui loc de muncă aparţine indivizilor (cheltuielile bugetare
privind politicile active pe piaţa muncii sunt scăzute). Spre deosebire de Marea Britanie, intervenţia
statului este mai ridicată în Irlanda odată cu transformarea acestei economii dintr-o ţară puţin
dezvoltată în cea de-a doua economie ca grad de dezvoltare din UE. Referitor la cele trei
compromisuri, ţările anglo-saxone practică o fiscalitate relativ redusă (ceea ce determină costuri
relativ mai mici ale forţei de muncă) şi ajutoare de şomaj relativ scăzute ca pondere în salariu şi
care sunt acordate pe o perioadă mai mică de timp. De aceea gradul de ocupare este apropiat de cel
al ţărilor nordice, iar şomajul pe termen lung este cel mai redus din UE. Numai cel de-al treilea
compromis (cel referitor la eficienţă şi echitate) este caracteristic acestui submodel, în condiţiile în
care creşterea economică se reflectă într-o inegalitate ridicată a salariilor şi a veniturilor în societate.
Submodelul continental este format din Franţa, Germania, Austria, Belgia şi Luxemburg. În
cadrul acestuia ocuparea constituie baza transferurilor sociale,iar beneficiile acordate sunt mai
reduse decât în submodelul nordic, fiind dependente de nivelul venitului obţinut anterior. Referitor
la funcţionarea pieţei muncii aceasta este reglementată, nefiind stimulată flexibilitatea lucrătorilor,
iar negocierile salariale în cadrul acesteia sunt centralizate. Capacitatea sistemului economic de a
elimina compromisurile incluse în figura 1 este relativ redusă pentru ţările submodelului
continental. Astfel, fiscalitatea este relativ ridicată (comparativ cu ţările anglo-saxone), ceea ce a
indus o capacitate mai redusă de creare a locurilor de muncă în sectorul privat (mai ales în cel al
serviciilor). De asemenea, beneficiile primite de şomeri, respectiv de pensionari îi destimulează în
căutarea unui loc de muncă, respectiv în prelungirea participării pe piaţa muncii. În lipsa unor
politici active pe piaţa muncii, aceste economii înregistrează rate ridicate ale şomajului, lucrătorii
slab calificaţi, tinerii şi femeile constituind categoriile mai puţin integrate pe piaţa muncii. În ceea
ce priveşte compromisul dintre eficienţă şi echitate, ţările din cadrul submodelului sunt caracterizate
printr-o inegalitate mai redusă a veniturilor (comparativ cu cele anglo-saxone), dar care nu este
rezultatul creşterii ocupării şi a productivităţii, ca în ţările nordice, ci al sporirii în trecut a
cheltuielilor cu protecţia socială.
Submodelul sudic include Grecia, Italia, Spania, Portugalia, Malta şi Cipru. Rolul statului
este unul rezidual, limitându-se la acordarea unor ajutoare sociale fragmentate, iar cheltuielile
sociale sunt orientate către populaţia vârstnică şi către anumite grupuri ocupaţionale, precum
angajaţii din industrie. Piaţa muncii este puternic segmentată şi reglementată, iar negocierile
salariale sunt centralizate. În cadrul acestui submodel atribuţiile statului sunt preluate într-o anumită
măsură de către familie al cărei rol este atât social, cât şi productiv (crearea unor afaceri de familie).
Din punct de vedere al celor trei compromisuri, economiile sudice au trăsăturile ţărilor anglo saxone
(cheltuieli sociale relativ reduse, ajutoare scăzute pentru şomaj), însă nu au capacitatea acestora de a
genera o sporire a ratei ocupării, în condiţiile unei pieţe a muncii reglementate, mai ales pentru
lucrătorii bărbaţi. Forţa de muncă este puţin flexibilă, precum în submodelul continental, aspect
reflectat în persistenţa unei rate ridicate a şomajului pe termen lung, în special în rândul tinerilor. În
condiţiile unui stat redistributiv mai redus şi ale unui sistem economic incapabil să sporească în
mod semnificativ rata de ocupare, inegalităţile dintre venituri sunt cele mai ridicate din Uniunea . În
cadrul unor ţări precum Italia, Portugalia şi Spania, diferenţele dintre venituri se explică şi prin
existenţa unor decalaje regionale mari.
Submodelul catching-up (al Europei Centrale şi de Est, ECE) cuprinde Cehia, Slovacia,
Slovenia, Ungaria, Polonia, Estonia, Lituania, Letonia, România şi Bulgaria. Deşi toate aceste
economii au parcurs un proces de tranziţie către o economie de piaţă, totuşi există diferenţe
semnificative din punct de vedere al organizării sistemelor naţionale de bunăstare. Unele ţări
precum Ungaria şi Slovenia au optat pentru creşterea cheltuielilor cu protecţia socială, în timp ce
altele, precum ţările baltice, au mizat pe menţinerea lor la un nivel scăzut şi pe stimularea
procesului de recuperare a decalajelor de dezvoltare prin promovarea unei fiscalităţi apropiate de
cea din submodelul anglo-saxon. Totuşi, analiza submodelului pe ansamblu sugerează existenţa
unor pieţe ale muncii reglementate, a unei instituţii a dialogului social încă puţin dezvoltate şi a unui
nivel scăzut a securităţii sociale. Analizându-l prin prisma celor trei compromisuri se poate stabili
că submodelul catching-up a înregistrat rate ridicate de creştere economică, aspect caracteristic unor
economii mai puţin dezvoltate, care au indus însă o polarizare a veniturilor, precum în submodelul
anglo-saxon. Ratele ocupării sunt cele mai ridicate în cazul Sloveniei şi Cehiei, cele mai
semnificative creşteri ale acesteia înregistrându-se în Bulgaria şi în ţările baltice, unde ocuparea s-a
apropiat de nivelurile submodelului continental. În cadrul submodelului catching-up se pot delimita
două grupuri de ţări, unul cuprinzând ţările Vişegrad şi Slovenia, iar celălalt – economiile care au
implementat cota unică de impozitare – ţările baltice, România şi Bulgaria.
 II. Structura sistemelor de redistribiure din UE

Mărimea statului bunăstării este influenţată de ponderile veniturilor bugetare şi ale

cheltuielilor bugetare în PIB, iar sustenabilitatea acestuia este dată de existenţa unui echilibru pe
termen lung al soldului bugetar, necesar pentru a evita majorarea datoriei publice.

Tabel 1

Submodelele Nordic si continental isi mentin de-a lungul perioadei ponderea veniturilor
bugetare in PIB, ele fiind si cele cu o influenta decisive asupra medie europene. Tarile nordice,
spere deosebire de toate celelalte tari europene au reusit sa isi micsoreze cheltuielile bugetare cu 10
procente, obtinand trecerea de la deficit bugetar la surplus. Aceste transformări sunt rezultatul
promovării reformelor specifice flexicurităţii şi adaptării la o economie inovativă, ambii factori
generând creştere economică, sporirea gradului de ocupare şi scăderea relativă a dependenţei
economiei şi a societăţii de intervenţia statului.
In cazul submodelului continental se obserava o incercare de reducere a cheltuielilor
bugetare, iasa ratele de reducere sunt destul de mici, iar rezultatul cel mai bun obtinut a fost in anul
2000 cand au reusit sa obtina un echilibru intre venituri si cheltuieli.
Submodelul cel mai afectat de criza economica pare a fi cel anglo-saxon deoarece trec de la
un surplus bugetar la deficit fapt care se datoareaza probabil dependentei tarilor submodelului de
economia Americana. Acest deficit bugetar apare datorita interventiei statului in economie pentru
relansarea economica, sprijinirea sectorului financiar si a economiei reale.
Bugetele submodelului sudic si cel al ECE au fost deficitare in perioada analizata. Existenta
cheltuielilor publice asa mari in submodelul sudic ar putea fi explicate de investitia statului in
stimularea PIB-ului real, pe cand in modelul ECE cheltuielile se explica prin investitie in economie,
in prosul de modernizare a economiei pentru aderare. În cadrul submodelului ECE, se pot distinge
două grupuri de ţări, în funcţie de rolul sistemului de redistribuire naţional. Pe de o parte ţările din
grupul de la Vişegrad au fost convergente cu economiile din submodelul continental în primii ani ai
tranziţiei, după care s-au apropiat de traiectoria specifică ţărilor sudice. Reducerea fiscalităţii
promovate în cadrul acestor economii a generat într-o primă fază scăderea încasărilor bugetare şi
apoi a cheltuielilor statului. Pe de altă parte, ţările baltice împreună cu România şi Bulgaria s-au
caracterizat în perioada analizată printr-un rol rezidual al statului, asemănător celui din
submodelul anglo-saxon. Strategia de creştere s-a bazat pe cele mai scăzute taxe din UE, ceea ce a
determinat reducerea încasărilor bugetare în toate cele cinci economii în anul 2008 relativ la 1995.

Tabel 2
 Dintre submodelele europene, cel nordic alocă aproximativ 29% din PIB pentru politica
socială, iar cele continental 27,74% din PIB. Faţă de anul 1995, economiile scandinave şi cele
continentale şi-au menţinut relativ constantă ponderea cheltuielilor sociale în PIB. În cazul ţărilor
din submodelul anglo-saxon, s-a manifestat o creştere de 2 p.p. în ultimii zece ani a sumelor allocate
pentru politica socială, mare parte din această majorare reflectându-se în resursele financiare
allocate pentru îngrijirea sănătăţii (10,33% din PIB în anul 2006). În cazul acestor economii, pieţele
muncii sunt flexibile, iar ajutoarele de şomaj mai reduse, ceea ce a generat prelungirea vieţii active
şi reducerea ratei şomajului pe termen lung. Astfel se explică clasarea submodelului anglo-saxon pe
ultimul loc dintre ţările UE cu 15 membri în ceea ce priveşte cheltuielile pentru pensii şi pentru
şomaj. Ţările continentale şi cele sudice au cea mai mare pondere a cheltuielilor sociale pentru
persoanele în vârstă, ceea ce reflectă o slabă participare a acestor indivizi pe piaţa muncii, dar şi
pensionarea anticipată în cadrul acestor ţări. În cazul celor sudice, există decalaje semnificative între
schemele de pensii, acestea fiind generoase pentru lucrătorii din sectorul public şi pentru lucrătorii
cu contract full-time din întreprinderile private mari. De asemenea, tinerii care urmează anumite
studii sau care îşi caută un loc de muncă primesc un sprijin foarte redus din partea statului, la fel ca
în cazul familiilor cu copii mici.
Submodelul noilor ţări membre este singurul care în perioada 2000-2006 s-a caracterizat
printr-o reducere a bugetului alocat pentru politica socială. De altfel, există o divergenţă accentuată
între resursele financiare alocate de vechile state membre ale UE şi noile state membre, media
submodelului fiind cu aproape 9,5 puncte procentuale mai scăzută decât media UE-27. Diferenţa se
explică în cea mai mare măsură prin sumele mai reduse acordate pentru pensii şi pentru îngrijirea
sănătăţii. În cadrul acestui submodel, grupul format din economiile care au nivel mai ridicat de
dezvoltare economică (ţările Vişegrad) alocă o pondere mai mare din PIB pentru protecţia sociala.
 III. Conceptul de flexicuritate

Asteptarile in ceea ce priveste cresterea competitivitatii economiilor europene si extinderea

zonei euro sunt mari. Flexibilitatea pietei muncii faciliteaza realizarea asteptarilor in ceea ce
priveste creterea economica rapida a tarilor europene si diminueaza efectele socurilor asimetrice
asupra tarilor zonei euro. O consecinta negative a consolidarii flexibilitatii fortei de munca ar putea
fi creterea sentimentului de nesiguranta, ceea ce ar putea slabi coeziunea sociala si ar putea
descuraja investitia in capitalul uman. Avand in vedere aceste lucruri apare inevitabil intrebarea:
Cum vor putea oamenii sa fie protejati impotriva diferitelor forme de flexibilitate a pietei muncii?
Cu toate acestea Modelul social European urmareste flexibilizarea pietei muncii dar, in
acelas timp subliniaza importanta sigurantei locului de muncasi a coeziunii sociale. Pentru a
combina aceste cerinte a fost introdus un nou concept numit flexicuritatea fortei de munca.
Flexicuritatea, ca optiune a politicilor promovate de stat se refra la protective sociala in contextul
fortei de munca flexibila.
Wilthagen and Tros (2004) asociaza conceptul de flexicuritate profesorului olandez Hans
Adriaansens, care a inceput sa foloseasca acest termen in discursurile si interviurile sale in 1995.
Profesorul Adriaanesens definea flexicuritatea ca un schimb de la siguranta jobului la siguranta
angajatului si sugera compensarea nesigurantei jobului, exprimata prin existenta a din ce in ce mai
putin joburipemrnate, prin securitate sociala si dezvoltatrea oportunitatilor angajatului.
Eamets and Paas (2007) defineau flexicuritatea ca o cerstere a mobilitatii pietei
muncii(fortei de munca) – mobilitatea fortei de munca, mobilitate functional si ocupationala,
mobilitate geografica, ore de lucru flexibile – cu oportunitati multiple de gasire a unui nou loc de
munca si fara a pierde substantial din venit.
In ghidul EU privind ocuparea fortei de munca din 2003, echilibrul dintre flexibilitate si
secutitate este explicat ca: promovarea echilibrului intre flexibilitate si securitate va ajuta la
sprijinirea competitivitatii firmelor, la crestrea calitatii si productivitatii la locurile de munca si va
facilita adaptarea firmelor si lucratorilor la schimbarile economice (Consiliul UE, 2003, paragraph
12). Raportul Comisiei Europene privind ocuparea fortei de munca din 2006 sublinia faptul ca
fiecare stat membru va trebuii sa implementeze diferite combinatii de politici macroeconomice, care
sa ajugure atat flexibilitatea cat si securitatea fortei de munca. Nu exista o solutie comuna pentru
toate statele member, ci fiecare trebuie sa isi adapteze politicile macroeconomice la specificul
situatiei.
 IV. Compararea diferitelor component ale flexibilitatii in statele UE

Cele mai cunoscute clsificari ale flexibilitatii fortei de munca defineste 4 tipuri de
flexibilitate (ex: Tangian - 2006, Wilthagen & Tros -2004):
- Flexibilitate numerica externa: flexibilitatea angajarii si concedierii, folosirea anumitor
servicii de la lucratori externi sau companii fara a trebui sa intocmeasca contracte pe
termen lung,dar in schimb folosesc contracte comerciale prin teleworking, organizatii
virtual, etc
- Flexibilitatea numerica interna: abilitatea unui angajator de a modifica numarul si
aranjamentul orelor de munca fara a modifica numarul de lucratori
- Flexibilitate functionala: abilitatea unui angajator de a plimba angajatii prin diferite
sarcini sau departamente sau de a schimba specificul muncii lor
- Flexibilitatea salariului: da posibilitatea angajatului de a-si modifica salariul ca raspuns
la modificarea pietei muncii sau a competitivitatii

1. Flexibilitatea angajarii si concedierii

Figura 1 Indicele dificultatii de angajare, pe tari 2004-2005

Note:
 Acest indice al dificultatii de angajare masoara:
- daca contractele pe perioada determinata pot fi folosite doar pentru sarcini temporare
- durata maxima cumulate a contractelor pe perioada determinate
 - raportul dintre salariul minim pentru un angajat incepator sau stagiar si valoarea medie adaugata pe
lucrator
 O tara primeste scorul de 1 daca contractele pe perioada determinate se folosesc doar pentru sarcini temporare
si 0 daca sunt folosite pentru orice sarcini. Un scor de 1 primeste tara care are o durata maxima cumulata a
contractelor pe perioada determinate mai mica de 3 ani; 0.5puncte daca durata este intre 3 si 5 ani; si 0puncte
daca contractile dureaza mi mult de 5 ani. Scorul de 1 il primeste tara care are raportul dintre salariul minim
pentru un angajat incepator si valoarea medie adaugata pe lucrator mai mare sau egala cu 0.75; 0.67puncte
pentru un raport mai mare sau egal cu 0.5, 0.33puncte pentru un raport mai mare sau egal cu 0.25 si 0puncte
pentru un raport mai mic de 0.25.

Figura 2 Indicele dificultatii de concediere

Note:

 Indicele dificultatii de concediere are opt componente:

- daca concedierea este nepermisa ca baza pentru incheierea contractelor angajatilor
- daca angajatorul trebuie sa notifice un tert (cum ar fi o agentie guvernamentala) pentru a disponibiliza un
angajat (a-l declara inutil)
- daca angajatorul trebuie sa notifice un tert (cum ar fi o agentie guvernamentala) pentru a disponibiliza un
grup de 25 lucratori
- daca angajatorul trebuie sa obtina permisiunea unui tert (cum ar fi o agentie guvernamentala) pentru a
disponibiliza un angajat
- daca angajatorul trebuie obtina permisiunea unui tert (cum ar fi o agentie guvernamentala) pentru a
disponibiliza un grup de 25 lucratori
- daca legea prevede ca angajatorul sa ia in considerare optiunile de mutare sau reconversie profesionala
inainte de concediere
- daca se aplica norme de prioritate in cazul concedierii
- daca se aplica norme de prioritate in cazul reangajarii
 In cazul primei intrebari un raspuns afirmativ da un scor de 10, iar celelalte intrebari nu se mai aplica.
 Un raspuns afirmativ la intrebarea 4 ofera un scor de 2. Pentru celelalte intrebari raspunsul “da” ofera un scor
de 1, iar raspunsul “nu” un scor de 0 pentru fiecare
 In ceea ce priveste angajarea si concedierea piata fortei de munca din Letonia si Spania sunt
cele mai rigide intrucat au dificultati majore atat in cazul angajarii cat si concedierii. Indicele
dificultatii de angajare este mare si in cazul Frantei si Greciei, dar indicele dificultatii de concediere
se situeaza undeva la jumatatea clasamentului. Pe de alta parte indicele dificultatii de concediere
este ridicat in cazul Letoniei, Tarile de Jos, Portugalia si Slovenia, in timp ce indicele dificultatii de
angajare nu prezinta aceleasi tendinte pentru tarile enumerate. Avand in vedere cele 2 figuri, tarile
cu cea mai flexibila piata a fortei de munca sunt Regatul Unit, Damemarca, Ungaria si Belgia.

2. Forme de joburi flexibile

In multe tari, sistemul legislative s-a ocupat cu definirea unor noi forme de munca precum
teleworking (Ungaria si Polonia), regimul timpului de lucru (Grecia, Ungaria si Slovacia), locuri de
munca determinate (Malta), joburi part-time (Lituania, Malta, Tarile de Jos si Polonia), crearea unor
conturii de lucru unde sunt stocate numarul de ore lucrate suplimentar sau in timpul concediilor si
de unde sunt scoase sub forma de alte zile libere sau sub forma de extra salariu (Luxemburg), si job-
uri de acasa (Slovacia).
Potrivit raportului din anul 2006 al Comisiei ocuparii fortei de munca in Europa, in anul
2005, 18,4% din lucratorii din Europa erau angajati in system part-time. Aceasta reflecta o
importanta crestere comparativ cu anul precedent si de asemenea o continuitate in incercarea de a
incuraja forme de munca mai flexibile. Proportia lucratorilor part-time ca o posibilitate de
masurarea a flexibilitati sugereaza faptul ca tarile apartinand UE 15 au o piata a fortei de munca mai
flexibila - in 2005 media lucratorilor part-time ca proportie in numarul total de angajati in tarile EU
15 a fost de 21,7%, in timp ce in tarile aprtinand EU 10 media a fost undeva la 8%. (Aceste
proportii se pot vizualiza in Figura 3).
Compararea tarilor din punct de vedere al lucratorilor part-time ne aduce in prim plan o
proportie semnificativa a lucratorilor part-time de aproximativ 50% detinuta de Tarile de Jos.
Acesta sugereaza o flexibilitate ridicata din acest punct de vedere si de asemenea s-ar putea spune
ca impactul asupra graficului prezentat in Figura 3 este unul de proportii. De asemenea si in tarile:
Regatul Unit, Germania, Suedia, Danemarca lucratorii part-time detin o pondere importanta
comparative cu tarile UE 10 unde procentul nu depaseste 5-7%.
 Figura 3: Media lucratorilor part-time ca procent din totalul angajatilor pentru fiecare tara
(media se efectueaza pe perioada 2000-2005)

Diferentele intre extinderea si perceptia job-urilor part-time sugereaza faptul ca situatia

lucratorilor part-time, atat in ceea ce priveste venturile cat si drepturile la securitate sociala, variaza
destul de mult intre tarile EU 15 si tarile EU 10(cele care au aderat la UE in 2004). Printre tarile
care au aderat in 2004 sunt si tari graduri de dezvoltare ridicate, iar asta ne face sa ne dam seama ca
in cazul tarilor care au aderat in 2007 (Romania si Bulgaria) ponderea lucratorilor part-time nu
depaseste 4 %.
Figura 4 arata: In anul 2005, 14,5% dintre lucratorii tarilor EU 25 erau lucratori cu contracte
pe perioada determinate. Ponderea cea mai ridicata a acestor lucratori se inregistreaza in Spania
urmata apoi de Portugalia, Polonia si Tarile Nordice, care inregistreaza aproximativ aceleasi
procente (in jur de 17%, peste media UE). Diferentele mari intre ponderi ar putea fi explicate de
reglementarile in vigoare pentru contractele permanente si diferentele dintre tari in ceea ce priveste
legislatia de protectie a fortei de munca permanente respective temporare.
 Figura 4: Media proportie contractelor pe perioada determinate ca procent din totalul
angajatilor pentru fiecare tara (media se calculeaza pentru perioada 2000-2005)

Figura 5: Media orelor lucrate annual pe lucrator in fiecare tara (perioada 2000-2005)
 Figura 5 evidentiaza faptul ca media orelor lucrate annual de fiecare lucrator variaza in
randul tarilor UE intre 2200 si 1400 ore/annual, ceea ce inseamna intre 48 si 38 ore/ saptamnal. In
unele state aceste ore saptamanale sunt mai flexibile decat in altele intrucat ele pot fi transferabile
de la o saptamana la alta, angajatul putand sa isi faca propriul program (ex: Finlanda, Suedia).
In concluzie, in tarile cu reguli mai flexibile se include Danemarca, Regatul Unit, Suedia,
Belgia si Tarile de Jos. Spania, Grecia si Franta fac parte din tarile cu flexibilitate numerica mai
redusa. In Suedia politicile de flexicuritate sunt sustinute de parteneriate sociale prin acorduri
collective si negocieri la nivel de companii. In Slovacia flexibilitatea sociala este sustinuta
prinintelegeri collective, dar siguranta, securitatea job-ului in companii este foarte redusa. Estonia,
Grecia, Franta, Letonia, Lituania si Polonia afirma faptul ca nu au un nivel adecvat al dialogului
social pentru a avea eficienta in aplicarea flexicuritatii. De exemplu in Franta guvernul a dorit
introducerea flexicuritatii pe piata fortei de munca prin schimbarea legislatie in vigoare fra a
consulta sau a initia un dialog social cu partenerii sociali (ministerele si sindicatele). Ca rezultat,
partenerii sociali au respins planul guvernului.
 V. Compararea sistemelor de securitate sociala ale tarilor UE

Potrivit lui Wilthagen, Tros & van Lieshout (2003), securitatea sociala poate fi identificata
conform urmatoarelor 4 categorii:
 securitatea locului de munca – certitudinea pastrarii unui loc de munca speficfic la un
anumit angajator
 securitatea fortei de munca – certitudinea pastrarii locului de munca dar nu neaparat la
acelas angajator
 securitatea venitului – protejarea venitului in cazul in care job-ul platit nu mai exista
(concediere)
 securitate combinata - certitudinea ca poti combina munca platita cu alte responsabilitati
sociale si obligatii

1. Job-ul si securitatea ocuparii locului de munca

Un studiu al Observatorului Relatiilor Industriale Europene (2005) scoate in evidenta faptul

ca exista un trend comun al tarilor UE de a trece de la un stat al bunastarii la o politica mai
proactive. De fapt au fost facute eforturi pentru a descoperii legaturi (sinergii) intre angajator,
angajat si birourile de ocupare a fortei de munca. Potrivit acestui rationament, procedura de
concediere nu ar trebui sa urmareasca obtinerea de compensatii finaciare pentru pierderea locului de
munca. Mai degraba ar trebui sa il ajute pe angajat sa aiba parte de o tranzitie lina catre un nou loc
de munca, minimizand astfel nu doar costurile financiare ci si pe cele sociale. Legislatia in Austria,
Danemarca, Germania si Luxemburg reda in mod explicit faptul ca procedura de consultare cu
reprezentantii angajatulor urmareste reducerea numarului de concedieri si minimizarea impactului
concedierii unde aceasta nu poate fi evitata. Astfel, tari precum Germania, Franta, Traile de Jos si
Spania doresc introducerea unei prevederi legala de intocmire a unui plan social. Acest rationament
sta deja la baza modului in care Tarile Nordice trateaza problema concedierii. De fapt Danemarca,
Suedia, Finlanda nu incurajaza compensatiile special in bani in caz de concediere, si ele ofera
support angajatului pentru a-si gasi un nou loc de munca. In Suedia, Angajatii care urmeaza sa fie
disponibilizati au dreptul la concediu platit pentru a-si gasi un nou loc de munca. In Finlanda
angajatii concediati primesc un program al ocuparii fortei de munca stabilit de catre angajatori,
angajati si autoritatile de munca. De asemena in aceste tari s-a constituit un fond pentru suportul
moral al angajatului in caz de disponibilizare, incluzand un consilier personal si training-uri pentru
reconversie profesionala.

Figura 6: Indicele protectiei locurilor de munca prin lege

Nota: Indicele protectiei locurilor de munca prin lege se calculeaza in baza a 18 elemente de baza care pot
fi impartite in 3 mari categorii:
- Protectia lucratorilor permanenti de concedieri individuale
- Cerinte specific pentru concedieri collective
- Regulamentul formelor temporare de munca
Apoi cele 18 elemente de baza sunt exprimate in una din urmatoarele forme:
- unitati de timp (ex. amanari inainte ca notificatia de concediere sa inceapa, luni de notificare sau plati
compensatorii)
- numar (ex. numarul maxim de contracte pe perioada determinate successive permis)
- un scor pe o scara ordinala specific pentru fiecare element

Apoi, aceste scoring diferite este convertit în scoruri cardinale care sunt normalizate pentru intervalul 0-6, cele cu
scoruri mai mari, reprezentând reglementari mai stricte. Prin urmare, fiecare dintre diferitele articole este normalizat în
funcţie de medii ponderate. Ultimul pas al procedurii de calcul implică, pentru fiecare ţară, un indicator sumar global
bazat pe cele trei subcomponente:
- Stricteţea regulamentului pentru contractele regulate,
- contracte temporare,
- concedieri colective.
 Se observa astfel din Figura 6 ca tarile cu cele mai putin stricte reglementari in ceea ce
priveste contractele de munca si protectia prin lege a angajatului sunt Tarile Nordice si Regatul
Unit. Aceasta dovedeste o flexibilitate ridicata, statul lasand companiile sa isi defienasca contractele
de munca si tipurile de contracte protejand totusi angajatul prin sprijin in caz de concediere si prin
incurajarea reconversiei profesionale (acest lucru este valabil pentru Tarile Nordice). In Regatul
Unit, chiar daca flexibilitatea este destul de mare in sensul ca statul nu intervine in fixarea
contracteleor firmelor prin prevederi legislative, statul nici nu se implica atat de mult in cosilierea
angajatului.

2. Securitatea venitului

Este de multe ori a afirmat că diferenţele salariale între ţări europene acţionează ca un
stimulent pentru relocare, în timp ce angajatorii, de asemenea, exercita presiuni in momentul
negocierii salariilor amenintand cu relocarea. În acelaşi timp, o analiză a evoluţiei salariilor şi a
productivităţii arată că creşterea salariilor a rămas în urma creşterii productivităţii.
Controlul costurilor fortei de munca functioneaza in majoritatea tarilor prin negocieri
salariale collective cu toate cu nu sunt eficiente in toate cazurile. Un model mai bun decat acesta
poate fi considerat cel al Tarilor Nordice, unde moderarea salariala este obtinuta printr-o coordonare
centralizata si o negociere descentralizata, sustinuta de o politica cultural dominate de consens intre
govern, arganizatiile de angajatori si sindicate. Aceasta politica cultural a fost creta in dorinta de a
sutine dezvoltarea economica si bunastarea sociala.