INTRODUCERE

Suportul de curs se adresează studenților din cadrul Facultății de Finanțe, Bănci,

Contabilitate și Administrarea Afacerilor.

Definită de-a lungul timpului în diferite moduri, în funcţie de context sau de domeniul
specific de aplicabilitate practică, etica a fost focalizată pe principiile şi standardele care ar trebui
să guverneze relaţiile sociale dintre indivizi şi organizaţii şi a suscitat întotdeauna interesul celor
interesaţi să trăiască într-o lume mai bună, atentă la nevoile şi aspiraţiile celor din jur, menită să
aprecieze adevăratele valori umane şi să promoveze modelele exemplare de comportament.

În literatura de specialitate, etica (termen provenit din grecescul „ethos” – morav, obicei,
caracter) este „disciplina filozofică care studiază problemele teoretice şi practice ale moralei; în
vorbirea curentă, termenul de etică se utilizează adesea şi în sens de morală”

Astfel, pe de o parte, „etica este ştiinţa care studiază principiile morale, originea, natura,
esenţa, dezvoltarea şi conţinutul lor”, iar, pe de altă parte, „etica reprezintă ansamblul de reguli,
valori şi norme morale care reglementează comportamentul persoanelor în societate sau/şi
determină obligaţiile acestora, în general, sau într-un anumit domeniu de activitate, în particular”
Etica semnifică „ştiinţa binelui şi a răului”

Etica în afaceri a apărut relativ recent în țări dezvoltate precum SUA și state ale Europei
de Vest, dar, în ultimul deceniu, tot mai multe țări din Europa Centrală și de Est manifestă interes
față de acest concept.

Motivele pentru care și țările din această zonă manifestă interes pentru domeniul eticii în
afaceri, pot fi atât de natură socială, (având în vedere că s-a constatat o legătură directă între
gradul de dezvoltare al unei țări și importanța care se acorda în respectivul stat eticii în
afacerilor), cât și de natură economică, datorită creșterii numărului de corporații multinaționale
care și-au extins activitatea și în această regiune a lumii.

Companiile trebuie să-și actualizeze modul de acțiune în societate pentru că aceasta este
în continuă evoluție, și ceea ce era acceptabil în urmă cu douăzeci de ani acum este perimat.
 Compania nu mai este doar un actor în plan economic, ea a devenit un actor și în plan
social, iar implicarea sa în calitate de cetățean a devenit o necesitate și o prioritate deosebită.

Obiectivul general al disciplinei constă în dezvoltarea capacităţii de a recunoaşte şi de

a stabili un ansamblu de norme morale şi valori comune pentru domeniul afacerilor,
concomitent cu dobândirea unei viziuni pluraliste despre muncă, viaţă şi afaceri onorabile.

De asemenea, urmărim incitarea studenţilor în a manifesta un comportament etic în

lumea afacerilor. Un rol important îl va avea conştientizarea raportului dintre responsabilitate,
încredere, loialitate, pe de o parte, şi obţinerea succesului financiar şi profesional, pe de altă
parte.

Obiectivele specifice sunt:

· Dobândirea capacităţii de a identifica diferenţele dintre etică, morală şi moralitate;

· Posibilitatea elaborării unor opinii personale legate de legea morală, conştiinţa morală
şi responsabilitatea morală;
· Dobândirea capacităţii de a recunoaşte şi stabili un ansamblu de norme morale şi valori
comune pentru domeniul afacerilor;
· Recunoaşterea rolului şi importanţei studierii Eticii în afaceri;
· Însuşirea principiilor etice universale;
· Elaborare a unor opinii personale legate de argumentele tipice existente în literatura de
specialitate, argumente poziţionate împotriva asocierii eticii cu afacerile;
· Dobândirea abilităţilor în elaborarea/implementarea codurilor de etică;
· Manifestarea unor atitudini pozitive şi responsabile faţă de domeniul ştiinţific în care se
regăseşte disciplina, cultivarea unui mediu ştiinţific centrat pe valori şi relaţii
democratice, valorificare optimă şi creativă a propriului potenţial în activităţile
ştiinţifice, participarea la propria dezvoltare.

În acest context, am elaborat cursul de față, ce este structurat pe 9 unități de învățare.

Autoarea
 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE I

DELIMITĂRILE CONCEPTUALE ALE ETICII

1. Etică, morală, moralitate

Etica este o disciplnă filosofică ce are ca obiect de studiu acţiunea umană, precum şi
valorile şi normele faţă de care aceasta se conformează sau ar trebui să se conformeze.

Problema fundamentală pe care şi-o pune etica este aprecierea modurilor de comportare
şi de acţiune ce formează practica vieţii umane, atât la nivelul indivizilor, cât şi a relaţiilor
sociale.

Din această perspectivă etica studiază, pe de o parte, principiile morale care stau la baza
relaţiilor sociale cu ajutorul unor concepte specifice: cinste, datorie, dreptate, demnitate, onoare,
conştiinţă, ideal moral etc.

Pe de altă parte, etica se ocupă cu studiul teoretic al valorilor şi conduitei umane prin
raportare la principiile morale ce stau la baza atitudinilor şi comportamentelor morale, ea făcând
distincţia între ceea ce este ,,drept” şi ceea ce este ,,greşit” dintr-un punct de vedere universal
acceptat.

Etica a avut ca punct de referinţă o morală dominată de o anumită tradiţie, aspectele

morale constituind obiectul despre care vorbeşte etica. Altfel spus, aspectele morale ţin de
discursul asupra a ceea ce este bine sau rău, în timp ce etica este disciplina care studiază
probleme cum sunt cele despre dreptate şi nedreptate, despre bine şi rău, despre virtute şi viciu
etc. Tot de domeniul eticii ţin preocupările referitoare la clarificările conceptuale sau cele care
privesc originea, natura, esenţa şi conţinutul principiilor morale.

În limbajul cotidian, deseori etica şi morala sunt folosite ca sinonime. Trebuie spus însă,
că morala se referă la ansamblul normelor de convieţuire şi de comportare a oamenilor unii faţă
de alţii şi a căror încălcare nu este sancţionată de lege, ci de opinia publică. Morala este
considerată o formă a conştiinţei sociale care reflectă idei, concepte şi convingeri privind
comportarea individului în societate. Ea cuprinde ansamblul de reguli de conduită ce decurg
dintr-o anumită concepţie despre bine şi rău şi care permite o varietate interpretativă la nivel
individual, în timp ce etica are o arie universală, care poate fi un cod de norme, un sistem de
valori sau o modalitate de teoretizare şi justificare a unor asemenea sisteme.

Normele morale sunt creaţia unei anumite societăţi sau culturi care îşi au originea în
experienţe şi practici sociale şi sunt influenţate de gradul de cultură şi civilizaţie al unei societăţi.
Aceste norme morale influenţează comportamentul individual şi social, ele indicând conduita
oamenilor în diferite împrejurări, consecinţele nerespectării acestora şi sancţiunile ce decurg din
încălcarea lor.

Din această perspectivă, norma poate fi considerată ca model, regulă sau prescripţie care
reglementează comportamentul indivizilor, grupurilor, organizaţiilor şi colectivităţiilor.
Principala caracteristică a normelor etice constă în faptul că ele îşi au sursa în voinţa unei
autorităţi normative şi se adresează anumitor subiecţi ai normei.

Pentru a-şi face cunoscută voinţa de către subiect, autoritatea în cauză elaborează un set
de norme, iar pentru a-şi face efectivă voinţa, autoritatea adaugă sancţiuni sau pedepse. În
absenţa unei instanţe cu autoritate şi uşor de identificat, nu putem cunoaşte cu precizie care sunt
normele morale (constrângerile deontologice) care trebuie să guverneze comportamentul nostru.
Iar în lipsa unui set de proceduri clare care să stabilească modul de soluţionare a conflictelor
legate de conţinutul normelor morale propuse, dezacordurile în materie de etică nu îşi găsesc
rezolvare.

Trebuie observat însă că sistemele de norme şi activitatea de normare în domeniul eticii

se confruntă cu o serie de limite, între care pot fi menţionate:
 · Caracterul contradictoriu al sistemelor valorice şi normative, o conformare absolută cu
normele putând exista doar în condiţiile în care sistemul de norme este coerent şi ne-
contradictoriu. ,,Datorită complexităţii sociale, scrie C. Zamfir, subsistemele care
compun societatea globală prezintă adesea normative contradictorii, punând pe individ în
situaţia de a fi adesea deviant în raport cu o normă sau alta”[1].
· Deşi normele promovează o serie de cerinţe reale ale sistemului social-uman, nu toate
cerinţele care presează asupra comportamentului individual sau colectiv pot să-şi
găsească o exprimare în plan normativ. Din acest motiv, spaţiul în care funcţionează un
comportament este mai complex decât sistemul de valori şi norme care operează la un
moment dat. Aşa se face că, unele comportamente neconforme cu anumite norme apar
tocmai datorită lipsei de formulare într-o modalitate normativă a acestor cerinţe,
necesităţi sau presiuni.
· Normele tind să substituie comportamentele de cunoaştere centrate pe soluţionarea
situaţiilor concrete, cu o activitate de cunoaştere mai simplă, axată pe identificarea unor
categorii generale de situaţii şi aplicarea cvasimecanică a soluţiilor normate. ,,În acest
caz, precizează C. Zamfir, responsabilitatea pentru consecinţele efective ale
comportamentului, pentru calitatea soluţiilor adoptate este înlocuită cu responsabilitatea
respectării normelor, împrejurare care generează rigiditate de gândire, respectiv, o
îngustare a câmpului de acţiune morală”[2].

Dincolo de aceste dificultăţi, setul normelor şi regulilor de conduită sunt menite să

asigure aplicarea în practică a valorilor şi principiilor etice care stau la baza comportamentului
individual, al unei comunităţi sau organizaţii. Pentru membrii unei comunităţi sau organizaţii
acest set de principii şi norme de conduită reprezintă un contract moral prin care aceştia se
angajează să le respecte şi să le promoveze în activitatea profesională. Mergând mai departe, se
poate spune că normele morale se manifestă prioritar ca norme ale eticii profesionale,
funcţionând în strânsă legătură cu ceea ce trebuie făcut şi cu ceea ce trebuie evitat.

Atunci când normele morale se manifestă ca reguli, ele interacţionează cu normele

juridice, norme care asigură interesul public reglementat, ca atare, prin sistemul de drept. Spus
mai direct, regulile morale funcţionează prin intervenţia opiniei publice şi sunt reglementate prin
coduri de comportament etic, pe câtă vreme, normele juridice sunt consacrate prin sistemul de
legi specific fiecărei societăţi sau domeniu de activitate.

În aceste condiţii, morala nu poate avea un caracter abstract, general valabil, fiind
caracterizată mai degrabă de un anumit relativism. Cu toate acestea, de la un tip de organizare
socială la altul, rămân valabile numeroase imperative morale (să nu furi, să nu minţi, să îţi
respecţi cuvântul dat etc.), care ţin de caracterul omului de fiinţă raţională şi de posesor al unei
conştiinţe de sine.

Pentru a rezuma discuţia, morala este considerată un fenomen real, un ansamblu de reguli
şi norme cu caracter imperativ şi care ţine de comportamentul cotidian, de viaţa practică a
indivizilor şi comunităţilor umane. Normele morale sunt enunţuri prin care se indică ce trebuie să
facă sau să nu facă un individ, ele reprezentând valori culturale consacrate prin tradiţie şi
educaţie.

Etica se referă la teoria ce are ca obiect de studiu acest fenomen real, adică sistemul
conceptual care stă la baza unei anumite viziuni asupra moralităţii. În timp ce morala are o
componentă emoţională semnificativă, etica implică mai multă detaşare, explorarea şi acceptarea
modurilor de viaţă alternative, fiind o abordare raţională a principiilor şi normelor morale. Altfel
spus, morala vizează caracterul practic al moralităţii, iar etica nivelul cognitiv şi cel explicativ.

Pe baza acestor distincţii, autori precum: Crăciun (2005), Morar (2012), Ţigu (2012),
Bădescu (2013) şi alţii consideră că etica are un caracter analitic (se ocupă de cercetarea
cauzelor acţiunii umane) şi normativ (stabileşte un set de reguli şi norme de conduită); etica este
o ştiinţă practică (orientată spre acţiune) şi raţională (preocupată de modul de conştientizare şi
asumare de către indivizi a normelor etico-morale); în sfârşit, etica nu este o ştiinţă descriptivă
(nu indică cum trebuie îndeplinite acţiunile umane pentru a fi considerate morale), ci este
prescriptivă (recomandă anumite norme care ar trebui respectate).

[1]
Zamfir, C., 1998, Normă, în C. Zamfir şi L. Vlăsceanu (coord), Dicţionar de sociologie, Bucureşti, Editura Babel,
p. 389-391.
[2]
Zamfir, C., 1998, Normă, în C. Zamfir şi L. Vlăsceanu (coord), Dicţionar de sociologie, Bucureşti, Editura Babel,
p. 391.