TIPURI DE ARGUMENTARE

În gândirea critică, se consideră că există mai multe tipuri de

argumentare, în funcţie de „natura opiniei care face obiectul argumentării,
atitudinea argumentatorului faţă de această opinie, relaţia dintre argumentator şi
auditoriu în cursul argumentării, conformarea sau nu a acţiunii argumentative la
reguli dinainte stabilite, domeniul de cunoaştere sau acţiune din care face parte
sau la care se raportează opinia în discuţie etc.”3
Vom avea astfel următoarele tipuri de argumentare:
1.a. Argumentări cu teză factuală. „(…) Argumentatorul urmăreşte
modificarea unei credinţe a auditoriului fără o legătură nemijlocită sau vizibilă
cu sfera acţiunii, a conduitelor”. Pot fi întâlnite în scrierile istorice, în susţinerea
unor ipoteze ştiinţifice pentru care nu există mijloace de verificare
experimentală etc.
1.b. Argumentări cu teză evaluativă. Argumentele de acest fel conţin
tezeapreciative cu privire la fapte, evenimente, persoane etc.
1.c. Argumente cu teză acţională. Sunt argumente ce-şi propun direct
influenţarea comportamentului sau deciziilor practice ale cuiva.
2. a. Argumentări monologale. Au loc atunci când auditoriul rămâne un
receptor, un „public” pasiv.
2. b. Argumentări dialogale. Au loc atunci când auditoriul intervine,
influenţând uneori mersul argumentării.
3. a. Argumentări „pro”. Argumentările rezidă în susţinerea exclusivă sau
principală a unui punct de vedere.
3. b. Argumentări „contra”. Se numesc astfel argumentările polemice.
4. a. Argumentări libere. Sunt argumentări ce se supun doar unor reguli
minimale, de „bun simţ” ale discursului argumentativ
 4. b. Argumentări cu reguli prestabilite. Sunt argumentări ce se
desfăşoară după reguli suplimentare stabilite de cei implicaţi în argumentare
(alocarea timpului, spaţiul rezervat într-un context de revistă, carte etc.).
Argumentările se mai pot diferenţia şi prin domeniul de apartenenţă sau
prin
materia lor: sunt argumentări filosofice, juridice, etice, teologice etc.
Gândirea critică reia din logică principala împărţire a argumentelor în
deductive şi inductive. Mai întâi, se poate menţiona opinia conform căreia,
pentru a distinge un argument deductiv de unul inductiv, nu trebuie să mai
recurgem la vechile definiţii legate de trecerea de la general la particular,
respectiv de la particular la general (într-adevăr, insuficiente şi perimate), ci la
una legată de statutul concluziei format pe baza premiselor. Un argument
deductiv valid este definit, de pildă, ca un argument „ce reuşeşte să furnizeze un
suport logic concludent”. De asemenea, pentrua fi realmente concludent, un
argument trebuie să aibă şi premisele, şi concluzia enunţuri adevărate, în timp
ce „argument slab”, incluzând argumentul nevalid, are drept sinonime termeni
precum „falacios”. Un argument este considerat puternic atunci când nu mai
putem descoperi nimic legat de premise pentru a-i slăbi concluzia. Pentru a
evalua un argument, trebuie răspuns la două întrebări:
1. Sunt premisele rezonabile (adică sunt adevărate)?
2. Oferă premisele suport pentru concluzie (adică este argumentul valid,
puternic)?
În jurul rezonabilităţii, adevărului, sau acceptării şi evaluării premiselor se poate
construi o întreagă filosofie având următoarele linii directoare:
– „O premisă poate fi acceptată dacă provine dintr-o sursă credibilă şi nu
intră în conflict cu simpla observaţie, cu cunoaşterea noastră prealabilă ori cu
alte aserţiuni credibile.

2
 – O premisă nu poate fi acceptată dacă intră în conflict cu propriile
observaţii sau alte circumstanţe pe care suntem îndreptăţiţi să le credem, decât
dacă avem bune temeiuri să o facem.
– O premisă nu poate fi acceptată, de asemenea, dacă intră în conflict cu
alte aserţiuni sau alte surse credibile decât dacă se rezolvă chestiunea celei mai
bune surse.
– O premisă nu poate fi acceptată dacă este vagă, ambiguă sau conţine
alte probleme ce trebuie clarificate”.
Se discută, de asemenea, şi despre „critica unui argument”: „A critica un
argument înseamnă a evalua şi a decide dacă argumentul este un temei pentru
susţinerea sau respingerea tezei” (aici, prin argument se înţelege, evident, doar
ansamblul premiselor, teza fiind concluzia). Evaluarea se operează în doi paşi:
1. Refacerea argumentării în structură completă şi determinarea
corectitudinii ei
2. Determinarea exactităţii sau corectitudinii unor date faptice de care
depinde argumentarea
Evaluarea trebuie să ia în considerare o listă coerentă de enunţuri rivale
concluziei, cu grija de a evacua din enumerare enunţurile neserioase
(fanteziste). Enunţurile rivale sunt apoi studiate, cercetate ele însele.
Într-un argument inductiv, legătura dintre premise şi concluzie nu este
atât de puternică. Dacă premisele sunt adevărate, concluzia este probabil
adevărată, dar ar putea fi posibil ca ea să fie falsă. În unele cazuri determinarea
faptului dacă un argument poate fi considerat inductiv sau deductiv, aşa cum
este folosit într-un anumit caz, poate fi dificil şi presupune considerarea mai
multor criterii şi tipuri de evidenţă. Unul dintre cele mai importante criterii este
natura relaţiei inferenţiale dintre premise şi concluzie. Această relaţie este cea
care ne spune dacă un argument este un argument deductiv reuşit sau un
argument inductiv reuşit. Pentru a avea o imagine bună despre distincţia dintre
tipurile deductive şi cele inductive de argument, natura acestei relaţii este

3
importantă. Argumentele inductive se bazează pe probabilitate. Iată un
exemplu:
Cele mai multe lebede sunt albe.
Această pasăre este o lebădă.
Prin urmare, această pasăre este albă.
În acest argument, prima premisă este o generalizare inductivă. Nu se
spune că este adevărat că toate lebedele sunt albe ci doar că cele mai multe sunt
albe. În acest caz, dacă premisele sunt acceptate ca adevărate, atunci concluzia
este probabil (nu necesar) adevărată. Este posibil ca o lebădă să fie una neagră.
Ceea ce face un astfel de argument inductiv mai curând decât deductiv este
relaţia (legătura) dintre premise şi concluzie. Dar faptul că o premisă este o
generalizare inductivă mai curând decât una universală este un bun indicator ca
argumentul este inductiv. O astfel de premisă inductivă limitează puterea
argumentului. Ea nu poate fi folosită pentru a arăta că concluzia rezultă în mod
necesar din premise, ci doar inductiv, cu o anumită probabilitate.
Argumentele inductive se bazează pe probabilitate şi statistică. Suportul
pentru un argument inductiv este în mod tipic dat de culegerea datelor empirice.
În cazurile obişnuite, evidenţa ia forma enumerării sau a exprimării numerice
sau statistice a cazurilor individuale. Rezultatele sunt exprimate în numere care
sunt procesate prin metode statistice uzuale pentru a genera inferenţa evaluată
cu o anumită probabilitate. Atât argumentele deductive cât şi cele inductive pot
fi evaluate prin metode exacte de calcul.
Al treilea tip de argumente este mai puţin precis şi de încredere decât
celelalte două, dar este adesea mult mai util şi chiar mai necesar, în multe cazuri
uzuale, de fiecare zi. Acest tip de argument conduce la o concluzie care este
plauzibilă şi poate fi acceptată provizoriu ca o prezumţie. A spune că este
plauzibilă înseamnă a spune că pare adevărată, într-un anumit context. Astfel de
inferenţe pot fi supuse retractării. Ele sunt anulabile, adică ele îşi pot pierde
valoarea atunci când apar noi dovezi în discuţie. Concluzia este considerată

4
prezumabil adevărată pe baza plauzibilităţii, şi astfel acceptabilă în condiţiile în
care premisele sunt adevărate.
Fie următorul argument:
Unde este fum este şi foc.
În curtea blocului este fum.
Prin urmare, în curtea blocului este un foc (arde ceva).
În acest caz, premisa „unde este fum este şi foc” nu este considerată o
generalizare universală absolută. Nu înseamnă că în toate locurile în care există
fum trebuie să existe şi foc. Ea ar fi mai bine considerată un enunţ anulabil,
adică un enunţ care spune că, în general, dar pot exista excepţii, dacă vezi fum
într-un loc, poţi presupune că ceva arde sau că este un foc în zonă. Chiar dacă
premisele sunt adevărate, este posibil ca concluzia să fie falsă. Este posibil să
existe fum fără a exista foc, ci doar o substanţă care produce fum. În acest caz
nu este practic să încercăm să evaluăm forţa argumentului prin indicarea unor
informaţii numerice despre situaţii în care fumul este provocat de foc, pentru că
acesta este un caz individual în care sunt importanţi şi relevanţă factorii
contextuali.
Într-un astfel de caz este bine să operăm prezumtiv. Ar putea fi corect să
tragem o concluzie printr-o inferenţă prezumtivă că există un foc în curtea
blocului. Este posibil ca această concluzie să fie corectă deşi nu avem nici o
informaţie în termeni de probabilităţi sau vreun indiciu sau evidenţă sau nu
vedem că există vreun foc în curtea blocului. În scopuri practice obţinerea unei
concluzii că există sau ar putea exista un foc este o opţiune sensibilă, dat fiind
că nu avem nicio evidenţă care să ne arate contrariul, de exemplu că cineva
foloseşte un tub fumigen. Fumul observat ar putea fi o evidenţă sau un indiciu
evidenţial suficient pentru a justifica un apel de urgenţă pentru a veni pompierii,
dacă fumul este foarte consistent. Dar aşa cum am observat, raţionarea
prezumtivă este în mod esenţial provizorie şi trebuie folosită cu precauţie. Ea
este aplicabilă acolo unde o concluzie trebuie formulată, în condiţiile în care nu

5
se ştie prea mult în legătură cu o anumită situaţie pentru a putea fi folosită o
metodă mai exactă pentru a trage concluzia. Ea este potrivită acolo unde, din
motive practice, în anumite condiţii de incertitudine şi cunoaştere incompletă,
trebuie formulată o concluzie provizorie în scopul continuării unei linii de
raţionare sau în scopul adoptării unei politici de acţiune.

Bibliografie:
Dragan Stoianovici, Argumentare şi gândire critică, Editura Universităţii
din Bucureşti, 2005
Constantin Sălăvăstru, Teoria şi practica argumentării, Editura Polirom,
Iaşi, 2003