5.

Acizi nucleici

5.1. Caracteristici generale

Acizii nucleici sunt biomolecule de importanţă biologică fundamentală, care deţin un loc
aparte în organizarea şi funcţionarea materiei vii. Alături de proteine, acizii nucleici
constituie cei mai importanţi biopolimeri care intră în alcătuirea celulei vii.
Rolul biologic al acizilor nucleici constă în faptul că în ei este codificată informaţia genetică
şi datorită lor, această informaţie se transmite. Prin participarea nemijlocită a acizilor
nucleici se realizează sinteza tuturor proteinelor, în consecinţă şi a enzimelor existente în
celula vie. Totodată, multe nucleotide – elemente structurale ale acizilor nucleici – au un rol
important în metabolismul substanţelor şi energetic, îndeplinind funcţii coenzimatice.
Acizii nucleici sunt compuşi macromoleculari care posedă o masă moleculară gigantică
(milioane de unităţi); se dizolvă în soluţii alcaline şi sunt precipitaţi prin acidularea acestora;
posedă proprietăţi acide puternice şi la pH fiziologic poartă o înaltă sarcină negativă; conţin
aproximativ 15% azot şi 10% fosfor.
Acizii nucleici se pot împărţi în două clase: ribonucleici (ARN) care conţin riboză şi
dezoxiribonucleici (ADN), în compoziţia cărora intră dezoxiriboza. Ambele tipuri reprezintă
polimeri liniari ai nucleotidelor care se formează cu ajutorul legăturilor esterfosforice între
5’–fosfatul unui nucleotid şi grupa 3’-hidroxilică a pentozei nucleotidului vecin.

5.2. Componenţii acizilor nucleici

Molecula unui acid nucleic reprezintă un polinucleotid alcătuit dintr-un număr mare de
mononucleotide. Mononucleotidele, la rândul lor, sunt constituite din trei componente:
o bază azotată (purinică sau pirimidinincă) legată de un glucid (riboză sau dezoxiriboză) şi
fosfat care esterifică glucidul la atomii C-2’, C-3’ sau C-5’. Esterificarea la C-5’ este cea mai
răspândită.

5.2.1. Baze azotate

Bazele azotate care intră în constituţia acizilor nucleici sunt de natură purinică şi
pirimidinică. Cele mai importante baze purinice sunt adenina (A) şi guanina (G) – derivaţi
ai heterociclului purina.
NH2 O
N1 6
5 7N N N HN N
2 3 4 9 8
N N N N H2N N N
H H H
Adenina (A) Guanina (G)
Purina (6-aminopurina) (2-amino-6-oxipurina)
În procesele metabolice care au loc în organismele animale şi vegetale, bazele azotate
purinice formează o serie de produşi, printre care deosebit de important este acidul uric; la
om, acesta este produsul final al metabolismului purinic. În unele plante se acumulează în
cantităţi mari derivaţi metilaţi de natură purinică: cofeina din cafea şi ceai, teobromina –
compusul activ al boabelor de cacao. Boabele de cafea conţin până la 1,5% cafeină, iar în
ceai, conţinutul ei este mult mai mare (până la 5%). Nivelul teobrominei în boabele de cacao
ajunge până la 1,8%.
O O

H3C N N CH3 HN N CH3

O N N O N N
CH3 CH3

Cofeina Teobromina

În organismul animal apar ca produşi intermediari de metabolism şi alte baze azotate

purinice care nu participă la structura acizilor nucleici:

O O O
HN N HN N HN NH

N NH O NH NH O NH NH O

Hipoxantina Xantina Acidul uric

Bazele azotate pirimidinice conţinute în acizi nucleici sunt citozină (C), uracil (U) şi timină
(T) – care reprezintă derivaţi de la heterociclul pirimidină:
NH2 O O
N1 6 HN
5 N HN CH3
2 3 4
N O N O N O N
H H H
Citozina (C) Uracilul (U) Timina (T)
Pirimidina (2-oxi-6-aminopirimidina) (2,6-dioxipirimidina) (2,6-dioxi-5-metilpirimidina)

Uneori se întâlnesc 5-metilcitozina şi 5-oximetilcitozina sau alţi derivaţi ai pirimidinei:

NH2 NH2

N CH3 N CH2OH

O N O N
H H
5-metilcitozina 5-oximetilcitozina

5.2.2. Nucleozide

Combinarea unei baze azotate purinice sau pirimidinice cu o pentoză conduce la un

nucleozid (prin analogie cu glicozidele). Adenina legată cu riboza se numeşte adenozină,
guaninribonucleozidul – guanozină şi respectiv ribonucleozidele pirimidinice, citidină şi
uridină.
Nucleozide analoge se formează şi cu dezoxiriboza: adenindezoxiribonucleozid (sau
dezoxiadenozină), dezoxicitidină etc.. Trebuie subliniat că dezoxiribonucleozidul timinei,
 Biochimia produselor alimentare
care se găseşte cu precădere în ADN se numeşte timidină şi nu dezoxitimidină. Timina se
mai întâlneşte în unul din tipurile de ARN şi anume ARN de transport. În acest caz se
foloseşte denumirea de timinribonucleozid sau riboziltimină.
Nucleozidele purinice obţinute din ARN au o legătură β-glicozidică între C-1 ’ al ribozei şi
azotul din poziţia 9 purinică. Nucleozidele pirimidinice sunt N-3-glicozide:
NH2 NH2
N1 6
5 7N N1 6 5
2
3 4 9 8 2 3 4
N N O N
5' 5'
HO H2C O HO H2C O
4' 1'
H H 4'
H H 1'
H H H
3' 2' H
3' 2'
HO OH HO OH
Adenozina Citidina
(9--D-ribofuranoziladenina) (3--D-ribofuranozilcitozina)

Nucleozidele purinice se hidrolizează uşor sub acţiunea acizilor, în timp ce nucleozidele

pirimidinice se hidrolizează numai după o prelucrare destul de prelungită cu acid
concentrat.Nucleozidele care conţin dezoxiriboză posedă acelaşi tip de legături glicozidice şi
reprezintă 9-β-D-2’-dezoxiribofuranozide ale guaninei şi adeninei şi 3-β-D-2 ’-
dezoxiribofuranozide ale citozinei şi timinei.

5.2.3. Nucleotide

Prin esterificarea nucleozidelor cu o moleculă de acid fosforic se obţin substanţe mai

complexe care poartă denumirea de nucleotide şi care joacă un rol extrem de important în
metabolismul celular. Importanţa deosebită a nucleotidelor constă nu numai în faptul că din
ele sunt construite moleculele gigant ale acizilor nucleici, ci şi aceea că ele intră în structura
unor enzime, iar unele din ele sunt compuşi în care se acumulează energie necesară pentru
desfăşurarea proceselor vitale.
Ca esteri fosforici ai nucleozidelor, nucleotidele reprezintă nişte acizi puternici. Ei se
numesc, corespunzător, acizi adenilic, guanilic, timidilic, citidilic şi uridilic.
În ARN ,numai poziţiile 1’ şi 4’ nu sunt disponibile pentru esterificare şi prin urmare vor
exista nucleotide cu acidul fosforic în poziţiile 2’, 3’ şi 5’.
In schimb,fosforilarea restului de glucid al dezoxiribonucleozidului este posibilă numai în
poziţia C-3’ şi C-5’ deoarece atomii C-1’ şi C-4’ sunt incluşi în ciclul furanozic, iar atomul C-
2’ nu are grupă hidroxil. Ambele tipuri de fosfaţi au fost identificate în dezoxiribonucleotide
izolate după hidroliza ADN. Structurile acizilor adenilic şi dezoxiadenilic se prezintă astfel:

132
 NH2 NH2
N N N N

HO N N HO N N
O P O H2C O O P O H2C O
HO H H HO H H
H H H H
HO OH HO H

Acid 5'-adenilic Acid 5'-dezoxiadenilic

(Adenozin-5'-monofosfat) (Dezoxiadenozin-5'-monofosfat)
5' AMP 5'd AMP

Analog acidului adenilic sunt constituite şi celelalte nucleotide ce intră în constituţia acizilor
nucleici:
Baze azotate Nucleozide Nucleotide
Purinice
Adenina Adenozina Acidul adenilic (AMP)
Guanina Guanozina Acidul guanilic (GMP)

Pirimidinice
Citozina Citidina Acidul citidilic (CMP)
Uracilul Uridina Acidul uridilic (UMP)
Timina Timidina Acidul timidilic (TMP)
5-metilcitozina 5-metilcitidina Acidul 5-metilcitidilic

Nucleotidele predominante în celulă sub formă liberă sunt cele care au restul de acid
fosforic în poziţia 5’, adică nucleozid-5’-fosfaţii; aceste nucleotide îndeplinesc roluri
importante în metabolismul celular. Structura şi nomenclatura celorlalte ribonucleotide
(ribonucleozide-5’-monofosfat) şi dezoxiribonucleotide (dezoxiribonucleozide-5’-
monofosfat) sunt următoarele:
Ribonucleotide:
O O NH2

HN N HN N

HO H2N N N HO O N HO O N
O P O H2C O O P O H2C O O P O H2C O
HO H H HO H H HO H H
H H H H H H
HO OH HO OH HO OH

Acid guanilic Acid uridilic Acid citidilic

(Guanozinmonofosfat) (Uridinmonofosfat) (Citdinmonofosfat)
GMP UMP CMP

Dezoxiribonucleotide:
O O NH2

HN N HN CH3 N O
În
HO H2N N N HO O N HO O N HN N
ţesuturi
O P O H2C O O P O H2C O O P O H2C O HO N N
HO H H HO H H HO H H
H H H H H O P O H2C O
H
H HO H HO H H
HO H HO H H

Acid dezoxiguanilic Acid timidilic Acid dezoxicitidilic HO OH

(dezoxiguanozinmonofosfat) (Timidinmonofosfat) (Dezoxicitidinmonofosfat)
d CMP Acid inozinic
d GMP TMP
(inozinmonofosfat)
IMP
 Biochimia produselor alimentare
şi în unii acizi nucleici există un produs de dezaminare a acidului adenilic numit acid
inozinic:
Nucleozid-5’-fosfaţii (sau 5’-nucleotidele) sunt substanţe care au proprietatea de a intensifica
răspunsul organelor senzoriale la stimulii gustativi ai unui aliment, adică sunt potenţiatori de
aromă. Ele acţionează sinergic cu glutamatul şi sunt utilizate pentru aromatizarea supelor
pulbere, a sosurilor, a semiconservelor de carne etc..
Nucleotidul 3’,5’-AMP-ciclic (cAMP) este un nucleotid la care acidul fosforic esterifică
grupele –OH din poziţiile 3’ şi 5’ ale aceleiaşi molecule de riboză, formându-se o legătură
di-ester internă (3’→5’).
NH2 c-AMP este dotat cu proprietăţi regulatoare funcţionând în diverse
N N procese biochimice ca un regulator al activităţilor metabolice şi
fiziologice. La mamifere, acţiunea c-AMP este corelată cu activitatea
N N
O CH2 O
unor hormoni care activează enzima adenilatciclaza, responsabilă
H H
pentru formarea sa în celulă din ATP. La rândul sau, c-AMP
H H controlează activitatea unor enzime şi are un rol important în sinteza
O P O OH
proteinelor. c-AMP se găseşte şi în ţesuturile vegetalelor însă funcţia sa,
HO
în acest caz, nu este clarificată.
c-AMP
Nucleotide difosfat şi trifosfat. Acidul adenilic poate lega la restul său
de fosfat încă una sau două resturi de acid fosforic cu formarea adenozindifosfatului (ADP)
sau adenozintrifosfatului (ATP). În molecula de adenozintrifosfat, trei resturi de acid fosforic
se leagă succesiv una de alta, în următoarea structură:
NH2
legături macroergice
N N
Adenina
N N
OH OH OH
HO P ~ O P~ O P O CH2 O
O O O H
H Riboza
legătură esterică H H
normală OH OH

Adenozina

Adenozinmonofosfat (AMP)

Adenozindifosfat (ADP)

Adenozintrifosfat (ATP)

Se observă că ADP şi ATP sunt compuşi ce conţin legături macroergice, adică posedă o
cantitate mare de energie pe care o eliberează la descompunerea lor hidrolitică. Prin hidroliza
unei legături esterice obişnuite se formează aproape 2-3 kcal, iar prin hidroliza unei legături
macroergice din ATP - aproximativ 7 kcal. Această eliberare de energie are loc prin
defosforilarea ATP-ului cu formare de ADP sau AMP, iar energia produsă este utilizată în
celule pentru diferite procese de sinteză sau alte scopuri. La rândul său, ADP se fosforilează
în ATP pe seama energiei care se eliberează prin oxidarea compuşilor organici. În celulele
organismelor are loc permanent procesul de defosforilare a ATP şi de fosforilare a ADP sau
AMP. Reacţia:

ATP ↔ ADP + Pi
134
reprezintă baza bioenergeticii şi reflectă dinamica fluxului de energie în cadrul celulei; prin
această reacţie se asigură transferul energiei chimice utilizată în metabolismul celular al
tuturor organismelor.
Energetica sistemului
ATP ↔ ADP + Pi

Se prezintă mai jos denumirea completă şi prescurtată a celor mai importante nucleotide şi
derivaţilor lor fosforilaţi:

Nucleotidul Denumirea
prescurtată
Adenozinmonofosfat (acid adenilic) AMP
Adenozindifosfat ADP
Adenozintrifosfat ATP
Guanozinmonofosfat (acid guanilic) GMP
Guanozindifosfat GDP
Guanozintrifosfat GTP
Citidinmonofosfat (acid citidilic) CMP
Citidindifosfat CDP
Citidintrifosfat CTP
Uridinmonofosfat (acid uridilic) UMP
Uridindifosfat UDP
Uridintrifosfat UTP
Timidinmonofosfat (acid timidilic) TMP

Toţi aceşti compuşi, joacă în organism un rol deosebit de important în metabolismul

substanţelor şi în special, în biosinteza lipidelor şi glucidelor.
Un rol esenţial în procesele metabolice îl au, de asemenea, şi alte nucleotide şi derivaţii lor.
Nicotinamidadenindinucleotidul (NAD+) şi nicotinamidadenindinucleotid fosfatul (NADP+),
flavinmononucleotidul (FMN) şi flavinadenindinucleotidul (FAD) sunt transportori de
hidrogen în reacţiile de oxidoreducere
. Coenzima A (CoA), alcătuită după principiul nucleotidelor, joacă un rol important în
procesele de activare a transferului şi metabolismului acizilor graşi.

5.3. Structura acizilor nucleici

5.3.1. Structura primară

Acizii nucleici sunt polimeri ai nucleotidelor. Indiferent de tipul de care aparţin (ARN sau
ADN), molecula lor este constituită din lungi lanţuri polinucleotidice, în care resturile de
 Biochimia produselor alimentare
acid fosforic formează legături diesterice cu câte două molecule de pentoză la atomul C-3’
din una şi C-5’ din cealaltă. Astfel iau naştere catene lungi în care resturile de acid fosforic
alternează cu resturi pentozice la care, la atomii C-1’ sunt legate baze azotate.
Acest schelet este comun tuturor acizilor nucleici, cu deosebire că în ADN pentoza este
dezoxiriboza, iar în ARN - riboza şi a faptului că ADN conţine adenină, guanină, citozină şi
timină, iar în ARN sunt prezente adenina, guanina, citozina şi uracilul.
Într-un polinucleotid liniar există legături glicozidice care leagă bazele azotate de pentoză,
legături esterice între pentoză şi acidul fosforic şi legături diesterice între nucleotide.
Toate aceste legături simple, covalente, alcătuiesc structura primară a acizilor nucleici, adică
compoziţia şi secvenţa resturilor de nucleotide în lanţul polinucleotidic al acizilor nucleici.
Cu alte cuvinte, nivelul primar de organizare structurală a ADN şi ARN indică natura,
proporţia şi secvenţa bazelor azotate ale nucleotidelor care constituie macromolecula lor.
Pentru reprezentarea schematică a structurii primare se procedează astfel: orizontal se redau
lanţurile atomilor de carbon ai glucidelor cu bazele azotate legate în C-1’, iar în diagonală –
legăturile fosfat diesterice dintre atomul C-3’ (în apropierea mijlocului liniei orizontale) şi
atomul C-5’ (la capătul următoarei orizontale).(Fig. 5.1. )
5'-P 5'-P
P
3' 1' T T

P
3' 1' C C
Fig. 5.1. Reprezentarea
5' schematică a structurii
P
1'
primare a unui fragment
5' G G
de ADN
3'-OH
3'-OH
pTpCpG

Pentru polinucleotidele lungi se utilizează şi o schemă cu litere. Cu literele A, G, C, U şi T se

reprezintă nucleozidele, iar grupa fosfat se reprezintă cu litera p. Când aceasta se găseşte la
dreapta, esterifică la C-3’, când se găseşte la stânga, la C-5’. Astfel, în ApUp – grupa fosfat
esterifică în C-3’ adenozina şi în C-5’ uridina. Totodată, uridina este fosforilată şi în C -3’.
Toate mononucleotidele sunt dispuse în molecula acidului nucleic într-o ordine strict
determinată, specifică polinucleotidului respectiv. Nu există nici o ramificare a lanţului.
Fragmente ale lanţurilor de ADN şi ARN au un aspect caracteristic :

136
 ADN ARN
O O

HN HN
CH3
în lant în lant
O O N
N
O H2C O
O H2C O
H H H
H H NH2
H H NH2 H

H N N O OH N N
O

N N N N

O P O H2C O O P O H2C O
HO HO H H O
H H
H O H H
H
O OH HN
O H HN CH3
O N
O N
O P O H2C O
O P O H2C O
HO H H
HO H H H H O
H H O
O OH
O H HN N HN N

H2N H2N N N
N N
O P O H2C O O P O H2C O

HO H NH2 HO H H
H H NH2
H H H
N
O OH N
O H
O N O N
O P O H2C O O P O H2C O
HO H H
H HO H H
H H
H
în lant O H
O OH

în lant

5.3.2. Structura secundară

Alături de legăturile simple, covalente, în moleculele acizilor nucleici există legături de

hidrogen care joacă un rol important în conformaţia lor spaţială. Structura secundară a fost
propusă iniţial pentru ADN de către Watson şi Crick în 1953, iar mai târziu (1963) şi pentru
ARN.
La baza organizării acestei structuri secundare stau următoarele reguli stabilite pe baza
datelor experimentale privind compoziţia chimică a ADN:
1) Conţinutul molar de purine este egal cu conţinutul molar de pirimidine, conţinutul de
adenină este egal cu conţinutul de timină (A/T = 1), conţinutul de guanină este egal cu cel de
citozină (G/C = 1), iar suma cantităţii de adenină şi guanină este egală cu suma cantităţii de
citozină şi timină: (A + G) = (C + T), sau (A + G) / (C + T) = 1;
2) Cantitatea de grupe 6-aminice care intră în compoziţia bazelor azotate ale ADN (adenină
şi citozină) este egală cu cantitatea de grupe 6-cetonice ce există în aceste baze (guanină şi
timină), prin urmare (G + T) = (A + C), sau (G + T) / (A + C) = 1.
Aceste date, asociate cu studiile efectuate prin analize, au permis elaborarea unui model
spaţial al structurii secundare a ADN. În conformitate cu modelul elaborat, macromolecula
de ADN este alcătuită din două lanţuri polinucleotidice antiparalele sub formă de spiră,
răsucite unul cu altul. Fiecare lanţ reprezintă în sine un polinucleotid în care o legătură
diesterică leagă mononucleotidele una cu alta. În lungul axei fiecărui lanţ, la fiecare 0,34 nm
se găseşte un mononucleotid. Unghiul dintre nucleotidele alăturate în fiecare lanţ este 36o.
 Biochimia produselor alimentare
În lanţ, mononucleotidele sunt astfel dispuse încât bazele azotate se găsesc în interior, iar
pentoza şi acidul fosforic în afară. Cele două lanţuri paralele sunt înfăşurate în jurul unei axe
comune şi sunt legate unul de altul prin bazele lor azotate de-a lungul întregii molecule de
ADN, cu ajutorul legăturilor de hidrogen care menţin şi stabilizează o arhitectură spaţială.
Legăturile de hidrogen sunt îndreptate de la grupa 6-NH2 a adeninei către grupa 6=O a
timinei, de la grupa 2 -NH2 a guaninei la grupa 2 =O a citozinei şi de la grupa 6-NH 2 a
citozinei la grupa 6 =O a guaninei. (Figura 5.2.)
Ca urmare, adenina unui lanţ polinucleotidic se va uni întotdeauna prin două legături de
hidrogen cu timina celuilalt lanţ (AT) iar guanina va forma întotdeauna trei legături de
hidrogen cu citozina (GC).
Aceasta însemnă că succesiunea distribuţiei (secvenţa) bazelor azotate în unul din cele două
lanţuri poate fi oricare, dar succesiunea distribuţiei bazelor azotate în celălalt lanţ trebuie să
se găsească în strânsă legătură cu succesiunea lor în primul lanţ. Perechile adenină- timină şi
guanină-citozină sunt complementare una faţă de cealaltă.
Ca urmare, macromolecula de ADN este constituită din două lanţuri complementare între
ele, adică este vorba de o deplină reflectare a secvenţei nucleotidelor unui lanţ în secvenţa
celuilalt.

5’P 3’OH Schematic, un fragment al celor două lanţuri ale ADN

se poate reda astfel:

5'(P) 3' (OH)

AGTCAAGTGGCC

3' (OH) 5' (P)

TCAGTTCACCGG

Sensul lanţurilor în raport cu legăturile dintre nucleotide este diferit,

adică lanţurile sunt antiparalele.
Dacă, de exemplu, în lanţul de deasupra, legăturile fosfodiesterice între
A şi G, G şi T, T şi C ş.a.m.d. sunt de tipul 5’→3’, în lanţul inferior
legăturile fosfodiesterice între T şi C, C şi A, A şi G ş.a.m.d., sunt de
tipul 3’→5’. Ambele lanţuri sunt spirale de dreapta, înfăşurate în jurul
aceleiasi axe (Figura 5.3.)

Diametrul helixului este de 2,0 nm, iar fiecare spiră a

3’OH 5 ’P acestuia conţine 10 perechi de baze azotate.
Fig. 5.3. Modelul Orientarea antiparalelă a celor două catene reflectă o polaritate opusă
structurii spaţiale datorită neidentităţii grupelor terminale de la fiecare capăt al dublului
dublu-elicoidale a
moleculei de ADN helix. Deoarece direcţionarea unei catene este în sensul 3’→5’ şi a
celeilalte în sensul 5’→3’, grupele terminale ale celor două catene vor fi
5’(P) şi 3’(OH) spre un capăt al lor şi respectiv 3’(OH) şi 5’(P) spre
celălalt capăt.

138
Stabilitatea structurii spaţiale a ADN este asigurată, pe lângă legăturile de hidrogen
intercatenare, şi prin caracterul polianionic al macromoleculei, caracter datorat disocierii
grupelor –OH ale radicalului acidului fosforic din fiecare mononucleotid.
Ca polianion, ADN poate stabili interacţiuni electrostatice cu proteine bazice (histone) care
conţin aminoacizi încărcaţi electropozitiv (în nucleoproteide).
Spre deosebire de ADN, majoritatea tipurilor de ARN au o structură monocatenară (fac
excepţie ARN al unor microorganisme şi virusuri), însă împerecherea bazelor azotate poate
avea loc şi în acest caz. Firul de ARN se înfăşoară singur, formând legături de hidrogen între
adenină - uracil şi guanină - citozină. Molecula de ARN este capabilă să-şi modifice
reversibil forma, dimensiunea, numărul legăturilor de hidrogen în funcţie de puterea ionică,
pH-ul, temperatura soluţiei etc..
Denaturarea ADN. În anumite condiţii de temperatură, pH etc., se produce o distrugere a
structurii secundare, adică a structurii dublu elicoidale a ADN. Acest fenomen poartă
denumirea de denaturare. Este caracteristic pentru acizii nucleici ca şi pentru proteine şi
este însoţit de modificarea proprietăţilor lor. Denaturarea polinucleotidelor poate fi un proces
reversibil. Experimentele au demonstrat că prin denaturarea diferitelor ADN din bacterii
urmată de renaturarea lor, pot să ia naştere molecule „hibride” de ADN, alcătuite din
fragmente ale moleculelor iniţiale de ADN. Acest fenomen poartă denumirea de hibridare
moleculară şi stă la baza ingineriei genetice, domeniu care are drept scop construirea în
afara organismului a unor molecule recombinate de ADN cu anumite însuşiri biologice
(ADN – recombinat).

5.4. Proprietăţile, localizarea şi funcţiile acizilor nucleici

Structura acizilor nucleici determină proprietăţile lor fizico-chimice şi funcţionale.

Acizii nucleici sunt substanţe de culoare albă, cu aspect filiform, care se dizolvă greu în apă
când sunt în stare liberă dar bine – atunci când sunt sub formă de săruri cu metale alcaline.
De asemenea, se dizolvă în soluţii de săruri: ARN - în diluate, iar ADN - în mult mai
concentrate. ARN nu este stabil în mediu alcalin. Masa moleculară a ADN variază de la
5∙105 până la 2∙107 şi mai mult, iar molecula sa este alcătuită din mii de mononucleotide.
Masa moleculară a ARN este cuprinsă între 3∙10 4 până la 2∙106, iar mononucleotidele dintr-o
moleculă sunt până la 4-6 mii.
Soluţiile acizilor nucleici posedă o mare viscozitate. Având un număr mare de sarcini
negative, moleculele lor se deplasează în câmpul electric. O caracteristică a acizilor nucleici
o constituie capacitatea lor de a absorbi lumina în zona radiaţiilor ultraviolete la 260 nm.
Preparatele de ADN izolate din diferite organisme se caracterizează printr-un raport
cantitativ diferit între bazele azotate purinice şi pirimidinice. Compoziţia nucleotidică a
ADN este caracteristică pentru un anumit organism, pentru o anumită specie biologică.
Altfel vorbind, ADN are o specificitate de specie. Pe aceste proprietăţi ale acizilor nucleici
au fost elaborate principiile genosistemicii organismelor vii.
În diferite celule şi ţesuturi ale unuia şi aceluiaşi organism, ADN are o compoziţie
nucleotidică identică sau într-o mare măsură foarte apropiată care nu este influenţată nici de
 Biochimia produselor alimentare
factorii fiziologici, nici de condiţiile de mediu. Totuşi, la unele organisme conţinutul
diferitelor baze ce intră în ADN variază în condiţii largi. Indicele de variabilitate pentru o
anumită specie se exprimă prin raportul:
adenina  timina
guanina  citozina

care a primit denumirea de coeficient de specificitate al acizilor nucleici. În limitele fiecărui

tip de ADN există o infinitate de posibilităţi de variaţie a gradului de predominare a uneia
sau alteia din perechile de baze azotate (A + T şi G + C). Aceasta creează posibilitatea
existenţei unei mari diversităţi a ADN în lumea organismelor vii.
Compoziţia nucleotidică a ARN variază cu mult mai puţin decât cea a ADN. Specificitatea
de specie a ARN constă în diferita succesiune de distribuţie a nucleotidelor în moleculele
sale.
ADN şi ARN sunt localizaţi în diferite organite celulare. ADN se găseşte preponderent în
nucleul celular (în compoziţia cromozomilor), însă un mic procent din cantitatea totală de
ADN din celulă este concentrat în mitocondrii şi cloroplastele vegetalelor. ARN se găseşte
atât în nucleu cât şi în citoplasmă; deosebit de bogaţi în ARN sunt nucleolul şi fracţiunea
ribozomală a microzomilor. În afară de aceasta, ARN se găseşte în cromozomi şi sub formă
solubilă în lichidul citoplasmatic. În constituţia virusurilor intră ARN (virusuri vegetale) şi
ADN (bacteriofagi, virusuri animale). Conţinutul de ARN în celule nu se distinge nici prin
uniformitate, nici prin stabilitate. În celulele acelor organe unde are loc o intensă sinteză a
proteinelor, conţinutul de ARN este de câteva ori mai mare decât cel de ADN.
Particularităţile funcţionale ale ADN şi ARN sunt strâns legate de localizarea lor. ADN
reprezintă materialul de bază al genelor în care sub o formă codificată, se păstrează
informaţia genetică a organismului care se traduce prin biosinteza proteinelor. Dubla elice şi
complementaritatea structurii bicatenare constituie baza moleculară a fenomenului de
autoduplicare sau autoreplicare a ADN în momentul diviziunii celulare şi explică faptul că
ADN, prin structura sa, reprezintă unicul substrat al eredităţii. Prin mecanismul de replicare
se asigură constanţa conservării şi transmiterii caracterelor ereditare, deoarece cele două
molecule fiice ale ADN nou sintetizate sunt perfect identice cu molecula mamă de ADN. În
felul acesta se asigură perpetuarea celulei prin procesul ADN ADN. ADN conţine o vastă
cantitate de informaţii şi constituie baza moleculară a conservării şi transmiterii din
generaţie în generaţie a informaţiei genetice.
ARN are o altă funcţie: de a informa citoplasma asupra caracteristicilor înscrise în codul
genetic. Acest lucru se manifestă, înainte de toate, în responsabilitatea ARN în sinteza
proteinelor şi specificitatea moleculelor ce se sintetizează. În celulă există trei specii
moleculare distincte de ARN: mesager (m-ARN) sau informaţional, ribozomal ( ARN) şi de
transfer ( t-ARN).
Aceste trei tipuri de ARN rezultă prin copierea integrală sau parţială a secvenţei ADN, pe
baza unui mecanism molecular denumit transcripţie şi participă la procesul de biosinteză a
proteinelor, având fiecare o funcţie specifică.
ARN mesager reprezintă 5-10% din ARN celular. Este prezent în nucleu (unde se
sintetizează) şi în citoplasmă. Reprezintă o moleculă monocatenară şi conţine patru baze
azotate: adenină, guanină, citozină şi uracil a căror secvenţă este similară cu cea a uneia din
cele două catene ale ADN. Sinteza m-ARN are loc în nucleul celular şi se efectuează printr-

140
un proces enzimatic de transcriere a secvenţei nucleotidice de pe ADN, cu deosebire că
timina din ADN este înlocuită cu uracil în m-ARN. Procesul de sinteză a m-ARN poartă
denumirea de transcripţie; prin acest proces, informaţia genetică codificată în secvenţa de
nucleotide a ADN este transcrisă în secvenţa de nucleotide a m-ARN prin participarea
enzimei ARN-polimeraza ADN-dependentă.
După terminarea transcripţiei, m-ARN trece la ribozomi unde serveşte cu matrice (tipar)
pentru sinteza proteinelor; fiecare proteină sintetizată de celulă este codificată de un m-ARN
specific care transmite la nivelul ribozomilor „mesajul” preluat de la ADN. Acest mesaj se
traduce în secvenţa aminoacizilor din structura proteinelor sintetizate.
Transmiterea informaţiei genetice se reprezintă prescurtat sub forma următoare, numită
„dogma centrală a biologiei moleculare”:

transcriptie translatie
autoreplicare ADN ARN proteine

ARN de transfer reprezintă 10 – 15% din ARN total al celulei, intră în constituţia
citoplasmei unde se găseşte în stare solubilă şi neasociat cu proteinele. t-ARN conţine 75-90
mononucleotide şi prezintă o structură monocatenară de tip ordonat cu conformaţie pliată.
Unele porţiuni ale t-ARN, în care diversele zone ale monocatenei se apropie mai mult între
ele şi iau naştere legături de hidrogen între secvenţele de baze azotate
complementare (A-U, G-C) ajunse într-o juxtapunere spaţială
corespunzătoare, au o structură dublu spiralată, dar intracatenară. În
fiecare moleculă de t-ARN se găsesc şi zone ce nu conţin legături de
hidrogen responsabile de legarea cu aminoacizii în timpul transferului
acestora pe ribozomi.
Alături de bazele azotate principale, t-ARN conţine şi o cantitate de aşa-
numite baze azotate minore (atipice): dihidrouracil, tiouracil,
metilguanină, timină, care au rolul de a conferi stabilitate conformaţiei sale, favorizând
interacţiunile între acele segmente ale catenei poliribonucleotidice care
Fig. 5.4. Structura
secundară a t-ARN
sunt complementare şi care apar ca regiuni spiralate.

Funcţia t-ARN constă în transportul din citoplasmă în ribozomi a aminoacizilor ce intră în

constituţia unei anumite proteine: prin aceasta t-ARN îndeplineşte rol de „adaptor”
molecular, care ordonează fiecare aminoacid într-o secvenţă precisă în lanţul polipeptidic, pe
baza recunoaşterii mesajului genetic conţinut în m-ARN ataşat la ribozomi şi provenit de la
ADN. Pentru fiecare aminoacid există un t-ARN specific.
ARN ribozomal se găseşte în constituţia ribozomilor (până la 65% din masa lor) – organite
unde are loc sinteza proteinelor. Acest tip de ARN reprezintă 75 – 80% din totalul ARN
celular. În general, r-ARN reprezintă molecule monocatenare liniare, dar se pot prezenta şi
într-o formă elicoidală care rezultă dintr-o retrospiralare a aceleiaşi catene polinucleotidice.
Această spiralare apare numai în regiuni limitate şi anume acolo unde este posibilă stabilirea
de legături de hidrogen între bazele azotate ale aceleiaşi catene. r-ARN îndeplineşte un rol
structural: în combinaţie cu proteinele corespunzătoare formează structura ribozomilor.