Universitatea „Lucian Blaga” Sibiu

Facultatea de Drept

TEMĂ DE CONTROL
DREPT PROCESUAL CIVIL

Procedura de soluționare a apelului

Îndrumător: Student: Şortan Mădălina

Conf. Dr. Spinei Sebastian Specializarea: Drept/ID
Centrul: Hunedoara
Anul : IV
Apelul – noţiune şi caracterizare

În actuala reglementare, legiuitorul a optat, în principal, pentru instituirea a două căi ordinare de
atac a hotărârilor pronunţate în primă instanţă – apelul şi recursul. În anumite situaţii excepţionale a
fost prevăzută expres posibilitatea exercitării unei singure căi de atac, şi anume recursul.
Apelul reprezintă acea cale ordinară de atac prin intermediul căreia instanţa superioară celei
care a pronunţat hotărârea efectuează o nouă judecată în fond a cauzei, cu aprecierea probelor de la
dosar si cu posibilitatea administrării unor noi probe.
În doctrină apelul a mai fost definit, în funcţie de trăsăturile sale, ca fiind acea cale de atac
ordinară, de fapt şi de drept, care poate fi folosită împotriva hotărârilor pronunţate asupra fondului
de către o instanţă inferioară, după desesizarea acesteia, pentru ca pricina să fie supusă unei noi
judecăţi, în vederea reformării hotărârii atacate.
Astfel, apelul prezintă următoarele trăsături caracteristice:
-este o cale de atac ordinară, întrucât face parte din desfăşurarea normală a procesului penal,
împiedicând rămânerea definitivă a hotărârii pronunţate de prima instanţă;
-este o cale de atac de fapt si de drept, pentru că datorită efectului său devolutiv complet,
presupune un control integral atât în fapt cât şi în drept efectuat de către instanţa de apel asupra
hotărârii primei instanţe. Hotărârea se va examina însă numai cu privire la persoana care a declarat
apel, la calitatea acesteia în proces si la persoana împotriva căreia este îndreptat;
-este o cale de atac de reformare, deoarece, în cazul admiterii sale, hotărârea atacată va fi
desfiinţată, în tot sau în parte, iar cauza va primi o nouă rezolvare dată fie de către instanţa de apel,
fie de către instanţa căreia i-a fost trimisă cauza spre rejudecare;
-este o cale de atac irevenţioasă, întrucât se adresează unei instanţe superioare, denumită
instanţă de apel, care poate fi tribunalul, tribunalul militar teritorial, curtea de apel sau Curtea
Militară de Apel.
În literatura de specialitate s-a făcut distincţie între condiţii de fond şi condiţii de formă ale
apelului. Condiţii de fond sunt cele referitoare la hotărârile susceptibile de apel şi la titularii
dreptului de apel. Condiţiile de formă privesc modalitatea de declarare a apelului şi termenul de
apel.

Hotãrârile judecãtoreşti penale supuse apelului

Art. 361 C.proc.pen. stabileşte regula conform căreia sentinţele pot fi atacate cu apel, iar
încheierile date în primă instanţă pot fi apelate numai o dată cu fondul. Prin urmare sunt excluse din
rândul hotărârilor apelabile deciziile şi încheierile pronunţate în cadrul căilor de atac, acestea din
urmă având regimul juridic al deciziilor la care se raportează. Sentinţa este o hotărâre prin care
cauza este soluţionată în primă instanţă şi este susceptibilă de a fi atacată cu apel imediat si
independent, în timp ce încheierile au rolul de a pregăti soluţionarea cauzei, neavând o poziţie
procesuală de sine stătătoare.
De aceea, nu ar fi justificat un apel separat numai împotriva acestor încheieri, ci este firesc
ca acestea să fie atacate numai o dată cu hotărârea asupra fondului, cu care se află în strânsă
legătură.
În alin.3 al art.361 se mai prevede că apelul declarat împotriva sentinţei se socoteşte făcut şi
împotriva încheierilor, chiar dacă acestea au fost date după pronunţarea sentinţei. Nu toate sentinţele
şi încheierile sunt supuse apelului, unele sunt susceptibile a fi atacate numai cu recurs, altele nefiind
însă supuse nici unei căi de atac.
Astfel, s-a arătat că, pentru a putea fi exercitată calea de atac a apelului, este necesară
îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:
-hotărârea judecătorească atacată să fie dată în primă instanţă;
-hotărârea să nu fie definitivă;
-legea să nu interzică atacarea hotărârii respective, adică aceasta să fie susceptibilă a fi
atacată cu apel;
-să existe un titular legal al dreptului de apel, iar acesta să aibă interesul să-l exercite şi să-şi
manifeste voinţa în acest sens;
-apelul să fie declarat în forma şi în termenul prevăzute de lege.

Sentinţele supuse apelului

Legiuitorul nu a prevăzut expres care sunt acele hotărâri care pot fi atacate cu apel, ci, în
art.361 alin.1 C.proc.pen., enumeră sentinţele nesusceptibile de apel.
Astfel, nu pot fi atacate cu apel:
-sentinţele pronunţate de judecătorii privind infracţiunile menţionate în art. 279 alin. 2 lit.a).
este vorba de acele infracţiuni pentru care plângerea prealabilă se adresează direct instanţei de
judecată. În aceste cazuri hotărârea este susceptibilă de o singură cale de atac şi anume recursul.
Legiuitorul a ales această derogare datorită gravităţii reduse pe care o prezintă aceste fapte, ceea ce
permite simplificarea mecanismelor procesuale prin parcurgerea numai a două grade de jurisdicţie;
-sentinţele pronunţate de tribunalele militare privind infracţiunile menţionate în art. 279 alin. 2 lit.a)
si infracţiunile contra ordinii şi disciplinei militare sancţionate de lege cu pedeapsa închisorii de cel
mult 2 ani;
-sentinţele pronunţate de curţile de apel şi Curtea Militară de Apel. Apelul, în aceste cazuri,
nu este posibil, deoarece între curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, pe de o parte şi Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, nu există o instanţă intermediară care ar putea soluţiona
apelul. Astfel, instanţa supremă ar trebui să stabilească situaţia de fapt şi să judece în mod curent
fondul cauzei, ceea ce nu este de dorit;
-sentinţele pronunţate de secţia penalã a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În cadrul Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie parcurgerea a trei grade de jurisdicţie nu este posibilă.Împotriva hotărârii
pronunţate în primă instanţă de o secţie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu se poate exercita
apelul, ci numai recursul, care va fi soluţionat în Secţii Unite;
-sentinţele de dezînvestire. Legiuitorul nu a mai prevăzut posibilitatea exercitării apelului în
cazul acelor sentinţe, pentru a asigura o cât mai mare operativitate în soluţionarea cauzelor, prin
zădărnicirea folosirii abuzive a apelului împotriva unor hotărâri care nu rezolvă cauza, ci doar
preced soluţionarea acesteia.
În ceea ce priveşte sentinţele susceptibile de apel, acestea au fost clasificate, în funcţie de felul
competenţei în baza căreia prima instanţă a soluţionat cauza, în următoarele categorii:
-sentinţe penale prin care au fost soluţionate în primă instanţă acţiunea penală şi acţiunea
civilă sau numai una dintre ele. Acestea pot fi:
-sentinţe de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal, indiferent dacă acţiunea
civilă a fost admisă, respinsă ori lăsată nesoluţionată;
 -sentinţe prin care, deşi nu s-a aplicat o pedeapsă, s-a luat o măsură de siguranţă sau o
măsură educativă;
-sentinţe prin care prima instanţă a admis sau a respins o cerere de revocare ori înlocuire a
libertăţii supravegheate sau o cerere pentru liberarea minorului dintr-un centru de reeducare înainte
de a deveni major ori pentru revocarea sau prelungirea internării într-un centru de reeducare;
-sentinţe prin care prima instanţă, care se pronunţase anterior asupra acţiunii penale, a
soluţionat numai acţiunea civilă sau când, după decesul inculpatului şi încetarea procesului penal,
judecarea acţiunii civile a continuat faţă de moştenitorii acestuia;
-unele sentinţe pronunţate în cadrul soluţionării unei căi extraordinare de atac, cum ar fi,
spre exemplu, sentinţa prin care a fost respinsă în principiu cererea de revizuire sau prin care a fost
admisă sau respinsă în fond această cale de atac şi cea dată în cazul în care contestaţia în anulare a
fost introdusă la prima instanţă pe temeiul autorităţii de lucru judecat;
-sentinţe pronunţate de judecătorie sau tribunal în baza art.460 C.proc.pen., ca instanţă de
executare sau ca instanţă în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere, în soluţionarea unor
situaţii legate de executarea hotărârii penale, cum ar fi: schimbările necesare în executarea unor
pedepse sau schimbările şi incidentele ce se pot ivi cu ocazia punerii în executare a măsurilor de
siguranţă;
-sentinţe pronunţate în cadrul unor proceduri speciale: reabilitarea, constatarea rezultatelor
reconstituirii unui dosar sau înscris, recunoaşterea hotărârilor penale sau a actelor judiciare străine.

Soluţionarea apelului

După închiderea dezbaterilor completul de judecată deliberează asupra soluţiei pe care trebuie
să o dea apelului. Deliberarea presupune examinarea pe de o parte a temeiniciei motivelor de apel
formulate de apelant, raportate la argumentele concrete invocate de intimat, iar pe de altă parte a
tuturor aspectelor de fapt şi de drept în limitele determinate de efectul devolutiv, efectul neagravării
situaţiei în propriul apel şi efectul extensiv.
Potrivit art.379 C.proc.pen., soluţiile pe care le poate da instanţa de apel sunt: respingerea
sau admiterea apelului.

Respingerea apelului

Prin respingerea apelului hotărârea atacată se menţine, putând fi pusă în executare. Art. 379
pct.1 prevede că instanţa respinge apelul dacă acesta este tardiv, inadmisibil ori nefondat.
Apelul este tardiv atunci când a fost introdus după expirarea termenului de apel şi nu sunt întrunite
condiţiile repunerii în termen sau ale apelului peste termen.
Inadmisibilitatea apelului se referă la acele situaţii în care acesta a fost exercitat contrar
dispoziţiilor legii. Apelul este inadmisibil atunci când:
-se exercită împotriva unor hotărâri nesusceptibile a fi atacate cu apel;
-legea nu admite dreptul de apel în cazul unor părţi împotriva unor hotărâri;
-cererea de apel a pel a fost introdusă de către o persoană fără calitate procesuală.
Inadmisibilitatea apelului intervine ca sancţiune procedurală împotriva unui act pe care legea
nu-l prevede sau îl exclude. Instanţa de apel are îndatorirea de a verifica numai calitatea procesuală
a apelantului sau dacă hotărârea atacată este susceptibilă de apel, fără a examina legalitatea şi
temeinicia hotărârii atacate. Şi în acest caz apelul va fi respins din oficiu, fiind vorba de o
neregularitate de formă.

Admiterea apelului

Instanţa superioară va admite apelul atunci când constată că hotărârea primei instanţe este
necorespunzătoare, potrivit art. 379 pct.2 C.proc.pen., admiterea apelului implică în mod obligatoriu
desfiinţarea hotărârii primei instanţe. Aceasta se desfiinţează în întregime, dar în limitele efectului
devolutiv şi extensiv.
Art. 382 C.proc.pen. prevede şi posibilitatea ca hotărârea atacată să fie desfiinţată numai cu
privire la unele fapte sau persoane ori numai în ceea ce priveşte latura penală sau latura civilă.
Astfel, instanţa de apel poate desfiinţa hotărârea atacată în întregime sau doar parţial.
Ca urmare a admiterii apelului şi desfiinţarea hotărârii primei instanţe, pot fi pronunţate următoarele
soluţii:
1. Admiterea apelului, cu pronunţarea unei noi hotărâri de către instanţa de apel (art.379
pct.2 lit.b C.proc.pen). În acest caz instanţa de apel desfiinţează hotărârea primei instanţe, pe care o
reformează prin admiterea apelului.
2. Admiterea apelului cu rejudecarea cauzei de către instanţa a cărei hotărâre a fost
desfiinţată (art.379 pct.2 lit.b C.proc.pen.). Această soluţie este posibilă numai în ipotezele limitativ
prevăzute de art.379 pct.2 lit.b:
- judecata în primă instanţă a avut loc în absenţa unei părţi legal citate;
- judecata a avut loc în absenţa părţii care, deşi legal citată, a fost în imposibilitate de a se
prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate;
- prin hotărârea primei instanţe nu a fost rezolvat fondul cauzei.În aceste trei cazuri
rejudecarea va avea loc la instanţa a cărei hotărâre a fost atacată;
- instanţa care a pronunţat hotărârea atacată nu era competentă potrivit legii. În acest caz,
rejudecarea va avea loc în faţa instanţei competente şi nu în faţa primei instanţe, pentru că astfel s-ar
repeta greşeala privind competenţa, pe care s-a întemeiat cererea de apel.

Soluţii şi chestiuni complementare. Conţinutul deciziei

Dacă hotărârea atacată este desfiinţată pentru că s-a constatat existenţa vreuneia dintre situaţiile
arătate în art.333 C.proc.pen., se dispune restituirea cauzei procurorului pentru a lua măsuri în
vederea completării urmăririi penale. Instanţa de apel poate lua această măsură atunci când din
administrarea probelor sau din dezbateri rezultă că urmărirea penală nu este completă şi că în faţa
instanţei nu s-ar putea face completarea ei decât cu mare întârziere. Restituirea instanţei impune
instanţei respectarea a două condiţii: pe de o parte să arate motivele pentru care a dispus restituirea,
iar pe de altă parte să indice împrejurările ce urmează a fi constatate şi mijloacele de probă ce
urmează a fi folosite în acest scop.
Potrivit art.381 C.proc.pen., cu ocazia deliberării asupra apelului, instanţa se mai pronunţă, când
este cazul, şi asupra unor chestiuni adiacente, denumite „complementare”; acestea sunt: repararea
pagubei, măsurile asigurătorii, cheltuielile judiciare, precum şi alte probleme de care depinde
soluţionarea completă a cauzei.
De asemenea, instanţa de apel are îndatorirea de a verifica dacă s-a făcut o justă aplicare de
către prima instanţă a dispoziţiilor referitoare la computarea reţinerii şi arestării preventive şi
adaugă, dacă este cazul, timpul de arestare scurs după pronunţarea hotărârii atacate cu apel.
Conţinutul deciziei instanţei de apel

Potrivit art.311 alin.2 C.proc.pen., hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra apelului se
numeşte decizie.Art.383 C.proc.pen. stabileşte conţinutul şi structura deciziei.
Ca orice hotărâre judecătorească, decizia este structurată în trei părţi: partea introductivă, expunerea
şi dispozitivul.Partea introductivă cuprinde toate menţiunile prevăzute de art.355 C.proc.pen.
Expunerea trebuie să cuprindă:
-temeiurile de fapt şi de drept care au dus, după caz, la respingerea sau admiterea apelului;
-temeiurile care au dus la adoptarea oricăreia din soluţiile de admitere a apelului.
Dispozitivul trebuie să includă:
-soluţia dată de instanţa de apel:
-data pronunţării deciziei:
-menţiunea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică.
Dacă instanţa de apel a dispus rejudecarea cauzei, decizia trebuie să indice ultimul act
procedural rămas valabil de la care procesul penal urmează a se relua.
Instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor apelurilor formulate impotriva sentinţei de către
titularii dreptului de apel. Astfel, omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra apelului
declarat de inculpat, conduce la nulitatea deciziei, ce nu poate fi complinită prin judecarea apelului
inculpatului în recurs, deoarece prin aceasta ar fi lipsit o cale de atac.