Comunism şi disidenţă anticomunistă

- menţionarea a patru acţiuni desfăşurate în România, prin care se instaurează şi se

consolidează regimul comunist;
- prezentarea unei forme de manifestare a disidenţei anticomuniste;
- precizarea unui eveniment la care a participat România în plan internaţional;
- formularea unui punct de vedere referitor la rolul disidenţei anticomuniste din
România şi sustinerea acestuia printr-un argument istoric.

Intenţiile Uniunii Sovietice de a impune un regim comunist în România au

devenit, imediat după 23 august 1944, mult prea evidente pentru a nu provoca o reacţie
de apărare din partea românilor.
Sentimentele antisovietice şi anticomuniste au fost amplificate de acţiunile
întreprinse de sovietici şi de comunişti pentru preluarea puterii politice: aşa-zisele
măsuri de democratizare a ţării concretizate în falsificarea alegerilor în 1946 şi
dizolvarea partidelor democratice între 1947-1948, legea naţionalizării din 1948,
colectivizarea agriculturii, impunerea unor cote care nu puteau fi predate, trecerea
forţată la ortodoxie prin desfiinţarea în 1948 a Bisericii Greco-Catolice, toate însoţite de
o intensă represiune, realizată cu ajutorul instituţiilor înfiinţate după semnarea, de către
România, a Tratatului de pace de la Paris: Direcţia Generală a Securităţii Poporului (30
august 1948), trupele Ministerului Afacerilor Interne şi Miliţia Populară (ianuarie 1949).
Disidenţa anticomunistă, în ansamblul ei, a avut un obiectiv strategic bine conturat:
conservarea valorilor morale ale poporului român, revenirea la un regim politic democratic, lupta
până la capăt şi cu toate mijloacele împotriva comunismului, împiedicarea stalinizării României.
Mişcarea de rezistenţă anticomunistă a utilizat o gamă largă de manifestări de la
răspândirea manifestelor anticomuniste (grupul Capotă – Dejeu), presa legală şi ilegală,
discursuri (cel al primului ministru Nicolae Rădescu, în care demasca planurile Uniunii
Sovietice în România şi rolul comuniştilor deveniţi agenţi ai unei puteri străine),
demersuri, proteste, manifestaţii (precum cea din 8 noiembrie 1945 ce a reprezentat un
moment de confruntare majoră între forţele politice româneşti), greve, trimiterea unor
mesaje peste graniţă, până la lupta armată.
În aceasta din urmă se încadrau ambuscadele împotriva trupelor sovietice,
aruncarea în aer a comandamentului Armatei Roşii din Braşov, atacarea ofiţerilor
sovietici la Craiova, răscoale împotriva armatei de ocupaţie (Păuneşti – Vrancea, 1944)
şi împotriva colectivizării şi organizarea în munţi a unor detaşamente puternice – grupuri
de rezistenţă armată pregătite pentru un conflict cu forţele comuniste (cele mai eficiente)
Între anii 1944-1960 s-a manifestat rezistenţa armată anticomunistă. Grupurile
organizate după legile conspiraţiei, destul de mici (în medie alcătuite din 10-40 de
persoane) s-au constituit în zonele de deal şi de munte şi erau alcătuite din foşti ofiţeri de
armată, legionari, foşti membri ai partidelor istorice, ţărani, intelectuali, studenţi, elevi
etc. Resursele de care dispuneau aceste grupuri erau reduse: arme uşoare, mai ales din
cele rămase din timpul celui de al doilea război mondial, echipament improvizat,
alimente, haine şi medicamente oferite de localnici. Ajutorul acordat partizanilor a venit
de la o parte a populaţiei din zonele montane, mai ales din partea membrilor de familie,
a rudelor, a prietenilor şi a unor oameni care aveau simpatii politice şi convingeri
relogioase asemănătoare.
Cele mai importante grupuri de rezistenţă au fost: Mişcarea Naţională de
Rezistenţă condusă de generalul Aurel Aldea, Haiducii lui Avram Iancu – Divizia
Sumanele Negre, Graiul Sângelui, Haiducii Muscelului, organizaţi de colonelul
Arsenescu şi de fraţii Arnăuţoiu şi grupul lui Ion Gavrilă-Ogoranu din Munţii Făgăraş
Nu a existat un centru de comandă, cu toate că s-au făcut încercări de constituire a
unor comandamente care să coordoneze acţiunile rezistenţei la nivel naţional.
Grupurile de rezistenţă au încercat să supravieţuiască până la apariţia unui context
favorabil înlăturării sistemului comunist şi revenirea la democraţie şi la stat de drept. În cele din
urmă, după confruntări armate, după distrugerea reţelelor de sprijin, Securitatea a reuşit să
anihileze aceste grupuri de partizani.
Rezistenţa anticomunistă a partizanilor şi a susţinătorilor lor a continuat şi după
prinderea, judecarea şi condamnarea la ani grei de temniţă, dar într-un alt cadru, cel al
penitenciarelor comuniste.
Chiar dacă între aceste grupuri de „partizani”, cum îşi ziceau ei, nu au existat
legături, iar acţiunile lor au avut efecte locale şi urmări limitate, toate au avut acelaşi ţel,
să nu se accepte consecinţele comunizării ţării. Câtă vreme au fost în libertate, aceste
grupuri au contrazis afirmaţia regimului comunist că ar deţine controlul deplin asupra
ţării şi au întreţinut speranţa în reîntoarcerea la o viaţă demnă şi liberă.

Disident = persoană integrată într-un sistem politic, care la un moment dat își
declară dezacordul față de fundamentele ideologice sau față de practicile acelui sistem.
Exprimarea publică a acestei poziții, și nu doar într-un spațiu privat restrâns, constituie o
condiție esențială a statutului de disident.
Pe lângă rezistența armată anticomunistă din anii ’40-’50, au fost și alte forme de
manifestare a opoziției, precum cele din timpul regimului Nicolae Ceaușescu, când o
parte a intelectualității, fără a ataca direct elementele constitutive ale sistemului
comunist, a protestat față de abuzurile acestuia.
Disidența a reprezentat o opoziție în interiorul sistemului, care a folosit orice
pîrghie juridică posibilă, pentru a obține limitarea controlului partidului-stat asupra
cetățenilor. De fapt, a fost vorba de aplicarea așa-numitei „ tactici legailste”, ca în cazul
disidenților care invocând Constituția României, cereau respectarea prevederilor ei privind libertatea
cuvântului și dreptul de asociere.
În comparație cu alte state din blocul țărilor comuniste, în România, disidența a
fost redusă din două cauze: lipsa unei tradiții civice și cooptarea masivă a
intelectualității de către regimul comunist.
Formele disidenței din România au fost diverse, de la critici aluzive, în cărți de
istorie și literatură, la răspăndirea unor manifeste împotriva regimului, până la critici
deschise la adresa lui Nicolae Ceaușescu, unele dintre ele realizate prin intermediul unor
posturi de radio, ca BBC, Vocea Americii sau Europa Liberă, unde intelectualii români
trimiteau relatări privind traiul de zi cu zi a milioane de români, instituționalizarea
mizeriei, abuzurile organelor de securitate, dezastrul economic, încălcarea drepturilor
fundamentale ale cetățenilor etc.
Un moment important al disidenței românești a fost „Mișcarea Goma”, organizată
în jurul scriitorului Paul Goma care și-a exprimat de mai multe ori opiniile critice la
adresa regimului comunist. În februarie 1977, Paul Goma și alte șapte persoane au
adresat participanților la Conferința pentru Securitate și Cooperare, care se ținea la
Belgrad, o scrisoare deschisă, în care protestau împotriva opresiunii și încălcării
drepturilor constituționale în România.
Pentru că a fost arestat și interogat de Securitate, apoi hărțuit după punerea în
libertate, Paul Goma a emigrat, ceea ce a însemnat și sfârșitul mișcării inițiate de
scriitorul român.
La sfârșitul anilor ’70 și în anii ’80, împotriva regimului comunist s-au manifestat
individual diverse persoane, precum: filologul Doina Cornea, istoricul Vlad Georgescu,
inginerul Radu Filipescu, condamnat în anul 1983, la zece ani de închisoare pentru
răspândirea de manifeste, poetul Mircea Dinescu, inginerul Gheorghe Ursu, asasinat în
arestul Securității din cauza jurnalului său, Liviu Babeș, schiorul care și-a dat foc pe
pârtie în semn de protest față de politica lui Nicolae Ceaușescu etc.
Impotriva disidenților au fost luate diferite măsuri, aplicate cu brutalitate de
Securitate: intimidarea, discreditarea, urmărirea, arestarea, interogarea, judecarea și
condamnarea, domiciliu obligatoriu, expulzarea peste graniță etc.
Rolul istoric al disidenței a fost important în țările din Europa de Est, însă
marginal în România. În timp ce în Polonia și Cehoslovacia foști disidenți au preluat
puterea politică în momentul căderii regimurilor comuniste, în România ei au purtat o
luptă de lungă durată și după 1989, de această dată împotiva liderilor din eșalonul doi al
PCR.