CAPITOLUL I

BETONUL ÎN PRODUCŢIA DE CONSTRUCŢII

1.1 Scurt istoric

Epoca modernă a construcţiilor debutează odată cu descoperirea betonului
armat – material care acoperă astăzi în mod impresionant cele mai diverse cerinţe din
acest sector important al activităţii umane. Apariţia şi dezvoltarea betonului armat a
fost legată de invenţia, iniţial empirică, a zidarului englez Joseph Aspdin, care, pentru
prima oară (1824) concepe un liant hidraulic – cimentul Portland – a cărui denumire
este legată de culoarea pietrei de Portland folosită pe atunci în construcţii. După
evidenţierea faptului că materia primă (amestecul de calcar şi argilă) trebuie arsă până
la vitrifierea acesteia (1844, Johnson) fapt ce conferă liantului o creştere
impresionantă a energiei sale chimic potenţiale, tehnologia fabricării cimentului şi
implicit a betonului simplu cunoaşte o largă răspândire în principalele ţări ale lumii.
După entuziasmul stârnit de apariţia acestui nou material de construcţie,
practicienii constată însă că betonul, pe lângă multele calităţi, posedă şi un dezavantaj
care îi limitează grav domeniile de utilizare: rezistenţă şi deformabilitate extrem de
redusă la întindere. Este bine cunoscut faptul că rezistenţa la întindere nu reprezintă
decât 1/8…1/18 din cea la compresiune. Acest dezavantaj devine esenţial, căci
betonul nu poate fi raţional utilizat decât în elementele masive care lucrează
preponderent la eforturi de compresiune: fundaţii, bolţi, stâlpi scurţi, diverse lucrări
hidrotehnice. În pofida acestui aspect, utilizarea acestui material cunoaşte, în
asemenea lucrări, o largă răspândire.
După acest prim moment revoluţionar în arta construcţiilor, intervine curând
al doilea, legat de descoperirea modului în care se asociază şi conlucrează betoanele
de ciment cu armăturile din oţel, acestora din urmă revenindu-le rolul esenţial de
preluare a tensiunilor de întindere pe care betonul nu este capabil a le suporta decât
până la trepte de încărcare cu totul reduse. Se poate afirma, fără nici un dubiu, că
acest material compozit extinde impresionant aria de utilizare a betonului în
construcţii până la limite greu previzibile înainte de apariţia sa. Descoperirea
betonului armat a cărui brevetare s-a produs pe data de 16 iulie 1867 este legată de
numele grădinarului francez Joseph Monier, care, imediat în următorii ani, obţine noi
brevete legate de utilizarea acestuia în cele mai diferite piese destinate construcţiilor:
recipienţi pentru lichide, grinzi cu diverse destinaţii, plăci, planşee, scări etc. El are
meritul incontestabil de a fi pus în practică toate elementele pe care le-a conceput.
Către sfârşitul secolului XIX, activităţilor lui de pionierat li se alătură studii, cercetări
şi realizări practice ale inginerilor germani, austrieci, francezi şi din alte ţări, care
lărgesc cunoştinţele despre noul material şi extind domeniile de utilizare ale acestuia.
Drumul betonului armat în secolul nostru continuă mereu ascendent, astfel
încât în zilele noastre, indiferent de forma în care este utilizat (simplu, slab armat,
armat, precomprimat sau armat dispers) betonul a devenit un material indispensabil
care se utilizează în prezent într-un volum mai mare decât oricare material de
construcţie realizat de mâna omului. În sprijinul acestei afirmaţii, revine constatarea
că în volumul total al lucrărilor de construcţii, ponderea celor din beton depăşeşte
5
curent 20%, iar în infra şi suprastructuri de rezistenţă atinge nivelul de 85%. În ultimii
15 ani, consumul de beton pe cap de locuitor a crescut continuu, iar studiile de
prognoză menţionează că la începutul mileniului trei se vor atinge cifre record în toate
ţările lumii.
Deşi nu face parte din obiectul prezentului curs, acest scurt cuvânt introductiv
nu poate fi încheiat fără a aminti cât de puţin de cel de-al treilea moment revoluţionar
traversat de ştiinţa construcţiilor şi anume cel de utilizare în elementele de beton
armat a tensiunilor iniţiale, fapt care a permis apariţia şi dezvoltarea betonului
precomprimat. Părintele acestei epocale descoperiri este pe drept cuvânt considerat
inginerul francez Eugène Freyssinet, care prin studii şi realizări inginereşti de o
covârşitoare importanţă, face ca acest material nou să devină un serios concurent al
metalului până şi în domenii în care limitele betonului armat erau recunoscute:
construcţiile înalte, dar mai ales construcţiile de mari deschideri. Impactul ideii de
precomprimare asupra construcţiilor a fost atât de mare, încât se poate afirma că
această descoperire este cea mai importantă din istoria construcţiilor inginereşti.
Competitivitatea betonului şi a tuturor compozitelor din acest material este
asigurată de avantajele certe pe care le prezintă, printre care posibilităţile de
industrializare a elementelor realizate din acest material şi de utilizare a tehnologiilor
moderne de mare productivitate, în primul rând prefabricarea.

1.2 Cu privire la utilizarea betonului armat în construcţii

Comportarea betonului simplu sub acţiunea încărcărilor exterioare, cu
excepţia solicitării de compresiune, este legată în mod nemijlocit de capacitatea
acestui material de a prelua eforturi de întindere. Cum rezistenţa la întindere a
betonului prezintă valori reduse, cedarea elementelor de beton se produce la valori
nesemnificative ale încărcărilor exterioare, tocmai datorită depăşirii acestei rezistenţe;
astfel, principala calitate a betonului simplu – rezistenţă convenabilă la compresiune –
nu este utilizată.
Asocierea betonului cu armături pasive conferă noului material compozit un
mod de lucru principial diferit de cel al betonului simplu. Piesele din beton armat, din
raţiuni de utilizare optimă a capacităţii de rezistenţă a armăturii, sunt concepute a
lucra în exploatare cu părţile întinse fisurate. În aceste secţiuni, întreg efortul de
întindere revine armăturii, astfel încât modul de cedare al unul element de beton
armat se atinge prin ajungerea la curgere a armăturilor întinse, în timp ce zonele
comprimate de beton ajung la rupere. Stadiul de rupere este determinat de încărcări
exterioare incomparabil mai mari decât cele care ar produce acest fenomen pentru un
element similar dar din beton simplu , iar în cadrul betonului armat, capacitatea de
rezistenţă la compresiune a betonului este optim utilizată (fig.1.1).

6
 Fig.1.1 Caracterul de cedare al elementelor de beton simplu şi beton armat.
Comparaţia încărcărilor.

Faţă de constatările de mai sus, devine evident faptul că elementele de beton

armat se pot raţional utiliza pentru preluarea tensiunilor produse de orice solicitări.
Drept urmare, în practica executării elementelor şi structurilor din beton armat se
întâlnesc în mod curent situaţii în care acest material este preferat oricăror altor
materiale de construcţie: grinzi de toate tipurile, plăci, planşee, stâlpi, arce, grinzi cu
zăbrele, diafragme, tiranţi, fundaţii etc. În mod practic constant, betonul armat oferă
soluţii tehnico-economice superioare oricărui alt material, iar tehnologiile de execuţie
ale elementelor sunt relativ simple şi nu presupun eforturi energetice deosebite.
Evident, pe lângă lipsurile proprii acestui material, betonul armat are şi
limitele sale de utilizare. Este deosebit de important că aceste limite se manifestă în
două direcţii diametral opuse:
 Limita maximă determinată de imposibilitatea de a utiliza optim
materialul pentru acoperirea deschiderilor mari ca şi pentru realizarea
construcţiilor foarte înalte;
 Limita minimă care se referă la realizarea în condiţii raţionale din punct
de vedere tehnic şi economic a elementelor cu secţiuni foarte reduse, de
mici deschideri şi puţin solicitate.
Este bine cunoscut faptul că betonul precomprimat rezolvă deosebit de
favorabil acoperirea marilor deschideri şi extinde în mod impresionant domeniul de
utilizare al materialului peste limitele maxime caracteristice betonului armat, în timp
ce betoanele armate cu fibre dau soluţii deosebit de eficiente în ceea ce priveşte cel
de-al doilea aspect. În condiţiile dezvoltării fără precedent ale tehnologiilor care
privesc şi ramura construcţiilor, este de aşteptat ca viitorul să aducă noi spectaculoase
rezolvări în acest sector al activităţii umane.

1.3 Soluţii tehnologice şi de concepţie ale construcţiilor din

beton armat
Istoria construcţiilor aduce multe date care confirmă faptul că un număr deloc
neglijabil de tipuri de elemente de beton armat s-a conceput şi realizat încă de la
7
început prefabricate. Este cazul unor grinzi, plăci şi scări realizate de Monier, dar şi
grinzile avocatului american Thadeus Hyatt, care mai aveau şi surprinzătoarea calitate
de a fi deosebit de judicios armate în condiţiile acelor timpuri de pionierat.
Practicienii acestui material nu au sesizat de la început deosebitele avantaje ale
prefabricării, aşa încât tehnica construcţiilor din beton armat se îndreaptă şi se
dezvoltă, cu rare excepţii, spre realizarea acestora în cunoscuta variantă tehnologică şi
anume cea monolită.
După cum este foarte bine cunoscut, construcţiile monolite se execută pe
amplasamente prestabilite, în poziţia din proiect, elementele structurale ce le compun
se realizează etapizat, astfel încât rosturile tehnologice, a căror necesitate apare firesc,
să greveze cât mai puţin asupra continuităţii elementelor structurale ce le compun.
Continuitatea acestora se realizează prin însăşi modul de armare, atât pentru
elementele verticale (stâlpi, diafragme) cât şi pentru cele orizontale (plăci, grinzi), iar
întreruperea betonării trebuie judicios făcută în zone minimum solicitate.
Construcţiile monolite prezintă o distribuţie deosebit de raţională a eforturilor
secţionale (suprafeţe minime ale diafragmei de moment încovoietor), asigură o
conlucrare spaţială între elementele ce le compun şi prezintă o comportare superioară
la acţiuni orizontale. Cu toate aceste certe avantaje, execuţia construcţiilor în această
manieră tehnologică aduce printre altele şi două mari neajunsuri:
- posibilităţile de industrializare ale acestora sunt relativ reduse, aşa numita
industrializare la obiect aducând o serie de avantaje legate de reducerea
duratei de execuţie şi a consumului de manoperă, dar încă departe de
cerinţele pe care le reclamă astăzi producţia de construcţii;
- lucrările de se desfăşoară în mediu natural de temperatură, umiditate,
însorire etc. iar toţi aceşti factori de mediu îşi pun în mod pregnant
amprenta asupra evoluţiei procesului de întărire, asupra structurii şi
rezistenţelor finale ale betonului. Temperaturile scăzute încetinesc mult
viteza de întărire, iar cele negative practic o sistează, astfel încât
obţinerea unor niveluri de întărire necesare desfăşurării unor faze
tehnologice caracteristice (eliminarea reazemelor intermediare, decofrare,
începerea execuţiei nivelului superior etc.) se realizează la termene
practic inacceptabile. Lucrările de beton ce se desfăşoară pe timp friguros
pot conduce la deteriorarea structurală a elementelor prin pericolul
îngheţării betonului după un prim început de întărire. Toate aceste
aspecte conferă construcţiilor monolite încă un pronunţat caracter
sezonier, iar măsurile tehnologice de reducere al acestui aspect sunt, cel
puţin, costisitoare.
Nici temperaturile ridicate caracteristice perioadelor caniculare ale anului nu
sunt favorabile pentru structura şi rezistenţele finale ale betonului. Este adevărat
faptul că, creşterea temperaturii activează reacţiile chimice ce se produc în sistemul
ciment – apă, fapt care determină o evoluţie mai rapidă a rezistenţelor. Asemenea
temperaturi aduc însă o pierdere prematură a apei din beton, care asociată cu celelalte
efecte cu caracter distructiv ce se manifestă la ridicarea temperaturii produc grave
deteriorări structurale, cu implicaţii directe asupra caracteristicilor finale de rezistenţă
ca şi a celor de durabilitate. În condiţii de mediu natural, principalii factori
meteorologici care îl caracterizează se asociază în declanşarea celor mai diverse
8
acţiuni cu caracter distructiv asupra betonului; din analiza modului de manifestare
climatologic în condiţiile ţării noastre, se poate afirma că pe parcursul unui an
calendaristic sunt foarte puţine perioade care pot asigura betonului, în mediu natural,
condiţii favorabile de întărire şi desăvârşire structurală.
Prefabricarea structurilor şi construcţiilor in beton armat, sistem tehnologic ce
îşi are originea, e drept suficient de sporadic, încă ce la finele secolului trecut
(premiera mondială se datorează inginerului român Anghel Salignz la silozurile din
porturile Brăila şi Galaţi executate în perioada 1888-1894) rezolvă multe din
dezavantajele anterior menţionate. Efectul trecerii de la producţia de şantier la cea de
fabrică este legată în primul rând de posibilitatea fragmentării raţionale a structurilor
ce rezolvă şi aduce o serie de avantaje care vor fi analizate în cele ce urmează. Înainte
de a le parcurge, este bine de amintit, atât pentru inginerul de concepţie cât şi pentru
cel tehnologic, faptul că descompunerea construcţiilor în elemente prefabricate de
dimensiuni reduse trebuie făcută cu un deosebit discernământ pentru a estompa
deficienţele sistemului. În principal, acestea constau din:
 desfacerea legăturilor dintre elementele structurale rupe continuitatea acestora şi
în consecinţă, cu precădere pentru elementele orizontale, distribuţia eforturilor
secţionale şi în primul rând a momentului încovoietor devine neraţională,
suprafeţele diagramelor rezultând maxime;
 conlucrarea spaţială a sistemelor prefabricate este cert inferioară celor monolite şi
în consecinţă, capacitatea de rezistenţă la acţiuni orizontale rezultă diminuată;
 capacitatea de rezistenţă şi stabilitate a structurilor prefabricate este nemijlocit
legată de calitatea îmbinărilor care trebuie riguros concepute şi realizate în
practică;
 reconstituirea continuităţii structurilor prefabricate este o operaţie dificilă, cu
posibilităţi relativ reduse de obţinere în practică; utilizarea precomprimării, atunci
când aceasta se pretează, poate constitui un sigur remediu în acest sens;
 execuţia centralizată a elementelor prefabricate în unităţi specializate, pentru
utilizarea raţională a utilajelor şi spaţiilor de producţie, reclamă accelerarea
întăririi betonului prin procedee termice care aduc un spor important de energie
convenţională înglobată în produsul astfel realizat;
 operaţiile de transport proprii acestor sisteme aduc uneori dificultăţi legate de
gabaritul elementelor ce trebuie livrate şantierului, iar pentru distanţe mai mari
preţul de cost al construcţiei rezultă întotdeauna sporit.
În pofida acestor neajunsuri ale prefabricării, care nu sunt nici măcar
singurele, sistemul aduce şi avantaje uşor sesizabile pentru practica construcţiilor. În
cele ce urmează, se vor evidenţia cele principale:
 industrializarea prin prefabricare reprezintă, cel puţin în actuala etapă de
dezvoltare a construcţiilor, cel mai raţional sistem în raport cu cele tradiţionale;
 transferul producţiei de construcţii de la şantier în fabrică elimină într-o proporţie
însemnată dezavantajele legate de caracterul sezonier de execuţie a construcţiilor
după tehnologiile clasice; în acest mod, principalele operaţii ce se execută pe
şantier sunt de montaj, iar volumul lucrărilor umede care sunt destinate
îmbinărilor este redus la minim, reprezentând un procent de 4…9% din întreaga
structură:

9
 reducerea, uneori impresionantă, a duratei de execuţie a lucrărilor de construcţie,
şantierul transformându-se în principal într-o unitate de montaj; durata de
realizare a investiţiei la construcţiile de locuinţe este cu 38%….59% mai redusă
decât la cele monolite;
 creşterea însemnată a productivităţii muncii prin execuţie în fabrici şi uzine a
principalelor operaţii legate de execuţia elementelor din beton armat; pentru
elementele astfel executate manopera pe şantier se reduce în medie cu 80%,
comparativ cu soluţia monolită;
 reducerea considerabilă a consumului de lemn şi metal, materiale deficitare
destinate pe şantier pentru realizarea cofrajelor, eşafodajelor, platformelor de
lucru etc.;
 în acelaşi timp şi consumul materialelor de masă (ciment, agregate) rezultă
inferior datorită condiţiilor superioare de depozitare şi utilizare pe care le oferă
fabrica;
 utilizarea materialelor (beton, oţel) cu caracteristici fizico-mecanice superioare, a
plaselor şi carcaselor sudate care permit creşterea capacităţii de rezistenţă a
elementelor (în condiţiile asigurării unei conlucrări superioare) beton-oţel,
concomitent cu reducerea consumului de armătură;
 elementele de beton armat executate în fabrici prezintă o calitate superioară
asigurată de mecanizarea şi automatizarea proceselor tehnologice, a unui control
mai riguros al producţiei, efectuat de cadre specializate; abaterile dimensionale
sunt simţitor reduse prin utilizarea tiparelor metalice refolosibile, executate la un
nivel superior de exigenţă şi exploatate raţional;
 reducerea volumului de muncă în proiectare prin utilizarea elementelor
prefabricate tipizate, aceasta reflectându-se favorabil şi în execuţie;
 în unele situaţii (distanţă foarte mare de transport, elemente agabaritice sau care
prezintă dificultăţi de natură mecanică pe parcursul operaţiilor de transport şi
manipulare), se optează pentru prefabricarea pe şantier (preturnare sau execuţie în
baza de producţie); această soluţie, care comportă tehnologii similare betonului
monolit, permite reducerea manoperei pe şantier în medie cu circa 20% faţă de
variantele clasice monolite;
 ca o obligaţie permanentă în situaţia utilizării elementelor prefabricate este
urmărirea amplificării prin transport a cheltuielilor care trebuie să fie cel puţin
compensate prin reducerea corespunzătoare a lor pentru fabricaţie şi montaj; cu
alte cuvinte, suma cheltuielilor de fabricaţie, transport, manipulare, montaj,
monolitizare să fie mai mică sau cel mult egală cu cheltuielile destinate
construcţiei în varianta monolită.
Un al treilea mod de concepţie şi realizare tehnologică a structurilor este cel
oferit de soluţiile mixte, respectiv prefabricat-monolite. În cadrul acestora se îmbină
în mod raţional parte din avantajele prefabricării cu cele caracteristice execuţiei
monolite. De regulă, soluţia cea mai des utilizată până în prezent în realizarea
elementelor verticale în varianta monolită (stâlpi), iar a celor orizontale (grinzi,
planşee) ca elemente prefabricate. Este bine cunoscut faptul că pentru decofrarea
stâlpilor este necesară o rezistenţă minimă de 2,5 N/mm 2 , care se obţine, chiar în
condiţii de mediu natural, cu suficientă uşurinţă; în acelaşi timp se poate remarca

10
faptul că execuţia prefabricată a stâlpilor structurilor etajate reclamă dificultăţi mari în
realizarea continuităţii acestora. Pentru decofrarea elementelor orizontale sau cel
puţin pentru îndepărtarea reazemelor intermediare, nivelul de întărire minim necesară
poate ajunge, în unele situaţii, după Normativul C 140-86 chiar până la 100%, ceea ce
reclamă în condiţiile naturale oferite de mediu o durată de întărire nepermis de mare.
Este deci deosebit de raţional a concepe aceste elemente ca prefabricate, cu atât mai
mult cu cât îmbinările stâlp-grindă sau grindă-grindă se realizează mult mai uşor.
Iată de ce, aceste tipuri de structuri au cunoscut în ultimii 20-30 ani o utilizare
frecventă, atât la construcţii de locuinţe şi social culturale, cât şi la cele industriale şi
agrozootehnice.

11
 CAPITOLUL II

INFLUENŢA FACTORILOR CLIMATICI

ASUPRA STRUCTURII ŞI REZISTENŢELOR BETONULUI

Betonul este cunoscut ca o piatră artificială, cu proprietăţi mecanice

asemănătoare celei naturale, care rezultă din întărirea unui amestec de agregate de
diferite dimensiuni, ciment, apă şi eventuale adaosuri. Elementul esenţial de legătură
care conferă betonului caracterul de corp monolit este piatra de ciment care rezultă
din întărirea pastei de ciment ce pe parcursul procesului de amestecare şi turnare al
betonului îmbracă granulele de agregat cu pelicule de grosimi variabile. Procesul de
hidratare-hidroliză al cimentului determină întărirea pastei de ciment şi transformarea
acesteia într-un corp dur-rezistent, care este piatra de ciment. Acest proces este
determinat de fenomene fizico-chimice deosebit de complexe, sensibil influenţate de
principalele caracteristici ale mediului, care sunt temperatura şi umiditatea. Încercând
a studia aceste fenomene în unitatea lor, se poate obţine o imagine suficient de
apropiată de realitate a mecanismelor care îl dirijează şi îl condiţionează.

2.1 Structura pietrei de ciment şi betonul la temperaturi normale

Piatra de ciment condiţionează prin structură, caracteristici fizico-mecanice şi
de durabilitate, practic toate proprietăţile betonului întărit. La rândul ei, structura
pietrei de ciment este determinantă în ceea ce priveşte toate caracteristicile acestui
material. Cu toate că intervin într-o proporţie însemnată în amestecul de beton,
agregatele contribuie într-o măsură mai redusă la realizarea caracteristicilor fizico-
mecanice ale betonului întărit. Este adevărat faptul că agregatele utilizate la
prepararea betonului trebuie să îndeplinească o serie de condiţii legate de rezistenţă,
granulaţie, formă granulometrică, natura suprafeţei, părţi levigabile, stabilitate fizică
şi chimică. Dacă aceste condiţii sunt îndeplinite, în medii normale de exploatare,
agregatele păstrează constante în timp practic toate caracteristicile lor fizico-
mecanice, putând fi considerate elementul cel mai stabil din structura betonului.
Piatra de ciment însă suferă în mod continuu atât transformării chimice cât şi
fizice, toate acestea punându-şi o riguroasă amprentă asupra proprietăţilor fizice şi
mecanice ale betonului, care la rândul lor resimt variaţii sensibile în timp. Iată de ce,
pe drept cuvânt, se afirmă faptul că betonul este un material în continuă transformare.
Studiul procentelor care au loc în pasta de ciment şi care condiţionează
desăvârşirea acesteia în piatră de ciment a fost efectuat de-a lungul anilor de numeroşi
cercetători fără ca până în momentul de faţă să fie pe deplin elucidate toate legile
fizico-chimice care îl guvernează. Această situaţie se explică în primul rând prin
faptul că la întâlnirea pastei de ciment se formează o structură complexă la care
diferitele faze se realizează într-o formă micro şi submicrocristalină. În afară de
aceasta, compuşii care apar în faza iniţială de întărire sunt în majoritatea cazurilor
instabili şi în funcţie de condiţiile ulterioare de mediu suferă diferite transformări
chimice şi fizice sau reacţionează între ei. Majoritatea structurilor ce se formează sunt
alcătuite din cristali foarte mici, cu dimensiuni submicroscopice, motiv pentru care
aceştia prezintă proprietăţi caracteristice gelurilor.

12
 Datorită dificultăţilor de cunoaştere a fenomenului intim în sistemul apă-
ciment care se desfăşoară continuu în timp, în ultimele două-trei decenii, cercetătorii
au apelat la metode moderne (raze Röntgen, microscopie electronică, metode
termografice etc.). Prin aplicarea acestora s-a creat posibilitatea efectuării unei analize
mai profunde a compoziţiei şi structurii compuşilor care apar în timpul întăririi şi
desăvârşirii structurale a pietrei de ciment.
Cimenturile de tip Portland conţin patru constituenţi mineralogici principali, a
căror distribuţie schematică în clincher este prezentată în fig.2.1.:
- silicatul tricalcic (3CaO.SiO2), numit şi alit, întâlnit sub prescurtarea C3S;
- silicatul bicalcic (2CaO.SiO2), numit şi belit – C2S;
- aluminatul tricalcic (3CaO.Al2O3), numit prescurtat şi celitul II, C3A;
- feroaluminatul tetracalcic sau C 4AF, sau celitul I (brown-millerit):
4CaO.Al2O3.Fe2O3.
La contactul cimentului cu apa, granulele se îmbracă cu pelicule de apă care
constituie aşa-numitul strat de difuziune, zonă în care au loc primele reacţii. Acestea
continuă apoi la suprafaţa granulelor care-şi micşorează treptat diametrul şi se
desăvârşeşte în timp îndelungat către nucleul granulei.

Fig.1.2 Schema repartiţiei

constituienţilor mineralogici în
clincherul de ciment

Potenţialul chimic de legătură al cimentului se utilizează integral, numai în situaţia

când diametrul granulelor nu depăşeşte 30 µ; în caz contrar, o cantitate variabilă de
ciment rămâne neutilizată, respectiv nehidratată, mărimea acesteia depinzând de
diametrul iniţial al granulelor, precum şi de condiţiile de întărire (în special
temperatură şi umiditate). Pe parcursul procesului de întărire, nucleele granulelor de
ciment se îmbracă cu pelicule de produse rezultate din reacţia dintre liant şi apă;
densitatea acestora, element determinant în continuarea reacţiilor către nucleul
granulei, este sensibil influenţată în special de temperatura mediului în care se
produce întărirea.
Din punct de vedere chimic, reacţia dintre ciment şi apă poate fi caracterizată
prin două fenomene:
- hidratarea, care constă în transformarea în hidraţi a unor minerali fără
descompunerea lor;
13
 - hidroliza, prin care alţi minerali se descompun, iar produsele care rezultă
se combină cu apa.
Este de menţionat faptul că în majoritatea lucrărilor inginereşti care tratează
teoria fizico-chimică a betonului se foloseşte aproape în exclusivitate termenul de
hidratare, acesta exprimând de fapt ambele fenomene chimice care se produc.
Cei patru constituienţi mineralogici de bază ai cimentului menţionaţi anterior
au un mod propriu de a reacţiona cu apa, deosebindu-se între ei prin structură fizico-
chimică, viteza de desfăşurare a reacţiilor chimice, căldura degajată la hidratarea
(exotermie), rezistenţă iniţială şi finală, caracteristici de durabilitate etc.

2.1.1 Hidratarea silicatului tri şi bicalcic

În cimenturile de tip Portland utilizate frecvent la prepararea betonului,
conţinutul mediu de silicat tricalcic este de 45…55%, iar cel maxim poate stinge
procentul de 65% (ciment alitic), în timp ce ponderea cu care intervine silicatul
bicalcic variază între 20 şi 40% (pentru limita maximă cimentul este caracterizat drept
belitic) astfel încât suma silicaţilor reprezintă 75…85% din totalul mineralilor
conţinuţi în clincher.
După cum este cunoscut, C3S reacţionează destul de repede cu apa şi
condiţionează obţinerea unei pietre de ciment rezistente într-un timp relativ scurt. Pe
bună dreptate se spune că rezistenţa pietrei de ciment este direct proporţională cu
conţinutul de alit. Silicatul bicalcic reacţionează lent cu apa cu o degajare de căldură
extrem de redusă, cu rezistenţe iniţiale mici, dar care cresc lent şi sigur în timp,
contribuind într-o oarecare măsură la rezistenţa finală a pietrei de ciment.
Numeroşi cercetători concluzionează că produsul sistemului CaO-SiO 2-H2O
cât şi al hidratării mineralelor de silicat de calciu este o grupă mare de hidrosilicaţi
care diferă între ei prin bazicitate, conţinut de apă legată chimic, prin structură şi grad
de cristalizare.
Combinaţiile iniţiale care se formează prin hidratarea şi hidroliza mineralelor
C3S şi C2S sunt: hidroxidul de calciu Ca(OH) 2 compus cu structură cristalină şi stabil
în condiţii chimic normale de mediu şi hidrosilicat monocalcic din grupa
tobermoritului, notat cu CSH. Acest hidrosilicat nu este însă stabil în mediul soluţiei
saturate de hidroxid de calciu şi se menţine numai câteva ore sau zile. În continuare,
acesta reacţionează cu Ca(OH) 2, produsul acestei reacţii fiinbd hidrosilicatul bicalcic
C2SH2. Având în vedere faptul că acest din urmă hidrosilicat s-a produs în urma
reacţiei hidrosilicatului monocalcic intermediar cu soluţia saturată de hidroxid de
calciu şi se găseşte în echilibru cu acesta, C 2SH2 reprezintă produsul de bază ce se
obţine prin hidratarea silicatului tri şi bicalcic în orice condiţii de temperatură şi
umiditate ale mediului.
Din punct de vedere structural hidrosilicatul bicalcic C 2SH2 se prezintă sub
forma unor cristali fibroşi a căror dimensiune a celulei variază de la 9…14 Å
(submicrocristali) şi depinde de conţinutul de apă al acestora. Cristalii astfel formaţi
sunt foarte subţiri, având o grosime doar de câteva molecule; datorită dimensiunilor
extrem de reduse ale cristalelor, cât şi a cantităţii variabile de apă legată chimic, acest
hidrosilicat are proprietăţile unui coloid, capabil de a realiza concreţiuni paralele şi de
a reţine apa într-o cantitate suficientă.

14
 În afară de apa legată chimic gelurile de hidrosilicaţi conţin o mare cantitate
de apă de adsorbţie care se întâlneşte între pachetele de reţele stratificate, pe
suprafaţă, în microfisuri, pori şi micropori. Conţinutul acestei ape legată prin legi
fizice nu este constant ci depinde de factori tehnologici şi de mediu, de raportul apă-
ciment, de fineţea de măcinare a cimentului etc. Se menţionează faptul că fineţea de
măcinare, raportul A/C, cât mai ales variaţia regimului de temperatură în care se
produce întărirea pastei de ciment influenţează pregnant nu numai asupra cantităţii de
apă legată prin adsorbţie ci şi asupra vitezei de hidratare a cimentului şi a rezistenţelor
obţinute pentru piatra de ciment.

2.1.2 Hidratarea aluminatului tricalcic şi a feroaluminatului

tetracalcic
Clincherul de ciment tip Portland însumează în medie un procent de 15…
22% de celiţi, care în procesul de ardere al clincerului realizează o topitură şi
catalizează obţinerea mineralului necesar al clincherului, care este silicatul tricalcic.
Cum este cunoscut, aluminatul tricalcic este mineralul care reacţionează cel mai
violent cu apa, iar viteza sa rapidă de hidratare asigură o întărire rapidă cu o mare
degajare de căldură.
După cum rezultă din unele studii, aluminatul tricalcic (C 3A) contribuie la
accelerarea hidratării silicatului tricalcic (C 3S). Rezistenţa iniţială a pietrei de ciment
obţinută numai din C3A este foarte mare, dar în timp scade până la zero.
Feroaluminatul tetracalcic C4AF cu o pondere redusă în clincherul de 4…10% este un
mineral activ având o rezistenţă iniţială mare care în timp continuă să crească.
Cercetările efectuate cu ajutorul razelor Röntgen au probat faptul că în
perioada de 5…24 ore din momentul începerii prizei, hidratarea aluminatului tricalcic
se realizează complet, violent, cu degajare de căldură şi rezistenţe iniţiale mari.
Procesul iniţial de întărire al cimenturilor de tip Portland se consideră a fi un fenomen
fizico-chimic de formare al structurii coagulat-cristalizate ce ia naştere la hidratarea
compuşilor aluminaţi pe fondul şi structura cărora se dezvoltă întărirea silicaţilor în
timp îndelungat.
În condiţiile soluţiei saturate de hidroxid de calciu fără gips se admite faptul
că la hidratarea aluminatului tricalcic la temperaturi normale, se formează în faza
iniţială cristale sub formă de plăci hexagonale ale compusului 4CaO-Al 2O3-13H2O.
Alte cercetări au stabilit că prin hidratarea lui C 3A rezultă amestecuri de
hidroaluminaţi, având bazele 2, 3 şi 4 de calciu. Dacă în faza strict iniţială, părerile
cercetătorilor sunt oarecum diferite, în faza imediat următoare de întărire acestea
converg spre a concluziona faptul că plăcile hexagonale nu sunt stabile şi
recristalizează în hidroaluminat cubic hexohidrat de calciu 3CaO.Al 2O3 · 6H2O –
acest proces se accelerează deosebit la ridicarea temperaturii. Unele experimentări
arată că la acţiunea reciprocă cu hidrosilicaţii de calciu în acest hidroaluminat apa
poate fi înlocuită de SiO2, în aşa fel încât se admite formarea unei serii de compuşi de
tipul 3CaO · Al2O3 ·6H2O – 3CaO ·Al2O3 · SiO2.
Cu privire la structura chimică a produşilor de hidratare – hidroliză a
feroaluminatului tetracalcic se acceptă aproape unanim că aceştia sunt
hidroaluminatul hexahidrat de calcicu (3CaO · Al 2O3 · 6H2O) la care se adaugă gelul

15
feritului monocalcic (CaO · Fe 2O3 · mH2O). Se poate remarca faptul că deşi
componenţa iniţială a clor doi constituienţi aluminaţi C 3A şi C4Ap este identică,
aceştia prezintă indici de rezistenţă total diferiţi, fapt care ar putea evidenţia
importanţa oxidului de fier în procesul de întărire.

2.1.3 Interacţiunea aluminaţi-gips

Sulfatul de calciu bihidratat (CaSO4 · 2H2O) reprezintă partea componentă
introdusă la măcinarea clincherului în proporţie de 2…4% necesară cimentului pentru
reglarea timpului de priză. Acest component, participă la hidratarea cimentului şi intră
în reacţie cu aluminatul tricalcic şi feroaluminatul tetracalcic, adică cu componenţii
care manifestă o tendinţă de întărire foarte rapidă.
Reacţiile chimice între aluminatul tricalcic hidratat şi gips conduce la
formarea unui hidrosulfoaluminat de calciu 3CaO · Al 2O3 · 3CaSO4 · 31H2O (forma
trisulfată), car se poate menţine numai în prezenţa surplusului de gips. După intrarea
în reacţie a întregii cantităţi de gips, produşii de hidratare ai lui C 3A şi C4AF
reacţionează reciproc cu forma trisulfată a hidroaluminatului de calciu, dând naştere
unei substanţe rezistente a cărei componenţă se modifică în timp. O formă iniţială a
acesteia ar fi 3CaO · Al 2O3 · CaSO4 · 12H2O, dar şi aceasta este instabilă, se
modifică în timp şi ajunge să se definitiveze într-o fază denumită X. Aceasta este
considerată drept gel, alcătuiţi din toţi componenţii hidrataţi ai cimentului, iar pentru
formarea acesteia sunt necesari în primul rând oxizii SiO 2 şi Fe2O3. Oricum, este bine
confirmată instabilitatea hidrosulfoaluminaţilor de calciu în procesul întăririi pietrei
de ciment la temperaturi normale, dar mai ales în condiţii de tratament termic. În
acest sens, este stabilit faptul că forma monosulfatată a hidroaluminatului tricalcic se
descompune în produşii iniţiali la temperatura de 140 0C, iar forma trisulfată se
transformă în cea monosulfată la temperaturi inferioare celei de 100 0C. Mediul de
întărire, în condiţiile temperaturilor ridicate, are o mare importanţă asupra stabilităţii
acestor compuşi, în sensul că presiuni ridicate (de exemplu de autoclavă) determină
combinaţii chimice stabile la temperaturi peste 100 0C. În acelaşi tmp, se menţionează
faptul că hidrosulfoaluminaţii proveniţi din C 4AF sunt mult mai stabili decât cei care
rezultă din C3A. În concluzie, din marea majoritate a investigaţiilor rezultă că
sulfoaluminaţii sunt combinaţii instabile, mai ales la temperaturi ridicate, care se
descompun în produşii de plecare, adică în hidroaluminaţi de calciu şi gips. Concluzia
este deosebit de importantă pentru practică, în sensul că la temperaturi normale şi
uşor supranormale gipsul îşi exercită rolul său de reglare a prizei, respectiv de
temperare a activităţii chimice deosebit de intense a lui C 3A (în acelaşi timp şi
catalizator pentru reacţiile lui C3S cu apa), în schimb la temperaturi ridicate, rolul său
în această direcţie devine practic nul, C 3A se combină violent şi nestingherit cu apa,
produsul său de hidratare având însă o rezistenţă cu totul nesemnificativă după numai
câteva ore de tratare termică.

2.2 Influenţa temperaturii asupra cineticii de întărire a betonului

2.2.1 Influenţa temperaturilor ridicate asupra hidratării cimentului

de tip Portland

16
 Studii, experimentări şi investigaţii subtile au permis stabilirea unei concluzii
fără echivoc: componenţa de fază a produşilor de hidratare ai pietrei de ciment întărite
în condiţii normale, a celei obţinute în condiţii de tratament termic sau întărite în
condiţii caniculare, ca şi a pietrei de ciment rezultată în condiţii subnormale de
temperatură, este practic identică. Este bine stabilit faptul că rolul tratamentului
termic la temperaturi ce nu depăşesc 100 0C şi la presiune atmosferică se reduce
numai la accelerarea reacţiilor chimice dintre ciment şi apă. Considerând drept
parametri cantitatea de hidroxid de calciu care se separă din soluţie ca şi cantitatea de
apă legată chimic, s-a stabilit că tratamentul termic la 80 0C accelerează reacţiile de
hidratare de şase ori, iar la 1000C de zece ori, în comparaţie cu procesele de hidratare
ce au loc la 200C – temperatură acceptată cvasiunanim drept normală. În tabelul 2.1 şi
2.2 se prezintă cantitatea de apă legată chimic, la diferite termene, de către principalii
minerali ai cimentului în condiţii normale şi după tratament termic, respectiv variaţia
rezistenţei epruvetelor confecţionate din mineralele clincherului de ciment de tip
Portland, obţinute în diferite condiţii de întărire, după S.A. Mironov. În acelaşi timp,
experimentările numeroase efectuate în acest sens probează faptul că transformările
de fază, care la întărirea în condiţii normale se petrec în decurs de zile sau chiar luni,
la tratament termic acestea se desăvârşesc în câteva zile sau chiar ore.

Tabelul 2.1.Cantitatea de apă legată chimic de către principalii minerali şi

cimenturi

Cantitatea de apă în procente din greutatea liantului

În condiţii normate de întărire După
TIPUL Pen-tru tratament
LIANTULUI 3 7 28 180 hidra- termic cu
zile zile zile zile tare com- regimul:
pletă 1+2+8+2 ore
C3A 19 22 25 30 35 33
C4AF 14 18 18 22 28 20
C3S 5 2 10 13 16 12
C2S 1 1,5 2,5 5 10 5
CIMENT 7 9 10 16 25 15
PORTLAND
CIMENT 4 6 9 13 18 15
METALURGIC
CIMENT 18 19 20 24 27 22
ALUMINOS

Tabelul 2.2.
Rezistenţa epruvetelor din constituenţii mineralogici
ai cimentului Portland în diferite condiţii

Mine REZISTENŢA LA COMPRESIUNE [N/mm2] După tratament termic

-ralul la 800C cu regim de:
În condiţii normale
1+2+6+2 ore
7 28 180 365 După După

17
 zile zile zile zile 28 zile 365 zile
C3S 32,2 46,6 51,2 58,4 19,8 40,9
C2S 2,4 4,2 19,3 32,5 1,9 15,4
C3A 11,8 12,4 0 0 0 0
C4AF 30,0 38,4 49,3 59,5 44,0 54,6

După cum este bine cunoscut, fineţea de măcinare a cimentului şi raportul

apă-ciment influenţează sensibil viteza de hidratare a liantului, cât şi cantitatea de apă
legată prin adsorbţie . În acelaşi timp, variaţia regimului de temperatură la care se
produce întărirea pastei de ciment conduce la variaţia cantităţii de apă care ia parte la
hidratare. Deci, datele prezentate în tabelul 2.1 şi în fig.2.2 sunt valabile numai pentru
anumite condiţii de temperatură şi umiditate în care se produce întărirea, respectiv
aburire la 800C.
Analize în laborator efectuate cu procedee termografice ca şi a proceselor de
deshidratare a mineralelor hidratate, au permis stabilirea faptului că la temperaturi
ridicate se formează aceleaşi combinaţii ca şi la întărirea în condiţii normale. Se
constată însă faptul că piatra de ciment întărită accelerat conţine o cantitate mai mică
de gel, sau cel puţin o cantitate de apă legată fizic mai mică decât la întărirea în
condiţii normale. Încercări mecanice ale epruvetelor confecţionate din principalii
minerali ai cimentului de tip Portland (tab.2.2) arată că la tratarea termică potenţialul
chimic de legătură a unor minerali (mai ales al silicatului tricalcic) este folosit într-o
măsură mai redusă decât la întărirea în condiţii normale.
La temperaturi ridicate structura pietrei de ciment rezultă poroasă, cu
numeroase defecte, această situaţie nefiind consecinţa modificării componenţilor de
fază ale formaţiunilor noi, ci a condiţiilor de desăvârşire a structurilor fizice, aspecte
deosebit de importante, care vor fi analizate ulterior. Utilizând tehnica radiografiei se
constată că pe măsura creşterii temperaturii dimensiunile formaţiilor noi cristaline se
măresc. Acestea cresc proporţional cu temperatura mediului şi cu timpul de menţinere
la această temperatură, conducând la mărirea grosimii cristalelor aciculare a
hidrosilicaţilor. Este normal deci ca micşorarea disperităţii formaţiunilor hidratate să
conducă la schimbarea proprietăţilor gelurilor care s-au format, precum şi la legarea
unei cantităţi mai reduse de apă.
Teste efectuate privind densitatea specifică a pietrei de ciment întărită în
diferite condiţii arată că densitatea produselor de hidratare formate la temperaturi
ridicate este cu 15…20% mai mare decât la temperatura de 20 0C. Aceasta explică
faptul că betoanele întărite accelerat prin ridicarea temperaturii obţin rezistenţe mari
în prima perioadă a întăririi, dar, peliculele dense de geluri împiedică pătrunderea
ulterioară a apei către nucleele nehidratate ale granulelor de ciment (efectul de
ecranare), ceea ce determină o creştere lentă a rezistenţei acestor betoane, la întărirea
ulterioară în condiţii normale.

18
 Fig.2.2. Variaţia cantităţii de apă legată chimic de către minerali şi cimentul Portland

După cum este bine cunoscut, principalele caracteristici fizico-mecanice ale

betonului întărit la temperaturi superioare celor normale sunt întotdeauna inferioare,
la vârsta de 28 de zile, şi după această vârstă, celor care rezultă la întărirea în condiţii
standardizate, decalajul valoric mărindu-se odată cu creşterea temperaturii mediului.
Pierderile de rezistenţă se înscriu în intervalul 10…35%, ceea ce nu este deloc de
neglijat. De asemene, structura betoanelor tratate termic artificial sau natural rezultă
cu numeroase defecte de tipul porilor orientaţi, canalelor capilare, diferite goluri cu
dimensiuni variabile, microfisuri şi chiar fisuri deschise. Studii microscopice au arătat
că în urma tratamentelor termice se modifică caracterul porozităţii pietrei de ciment şi
betonului, precum şi dimensiunile porilor. Astfel, dacă în condiţii normale de întărire
cantitatea de macropori din piatra de ciment nu este mare şi dimensiunile acestora nu
depăşesc 60 μ, după un tratament termic la temperaturi de 60…75 0C, cantitatea de
macropori se măreşte, iar dimensiunile lor depăşesc curent 150 μ.
Creşterea porozităţii betoanelor întărite la temperaturi superioare celor
normale nu este singura cauză a scăderii indicilor de rezistenţă şi a caracteristicilor de
durabilitate, comparativ cu betoanele de întărire normală. Oricum, deosebit de
important este de menţionat că între procesele fizice şi chimice care determină
întărirea pastei de ciment şi conduc la formarea structurală a pietrei de ciment şi
betonului există o strânsă legătură. Analiza acestora, în unitatea lor, oferă o imagine
completă a mecanismului de întărire a betonului. În acest sens, este cunoscut faptul că
hidratarea cimentului nu conduce întotdeauna la întărirea lui, fiind posibile asemenea
situaţii în care, chiar dacă acesta s-a hidratat complet, reţeaua structurală de legătură
nu se formează, respectiv formaţiile iniţiale de cristali nu aderă unele de altele în
concreţiuni cristaline. Altfel spus, rezistenţa pietrei de ciment este determinată nu
numai de către rezistenţa cristalelor separaţi, ci mai ales de rezistenţa concreţiunilor
cristaline ce iau naştere în urma aderenţei acestora.

19
 Parte din legile care condiţionează formarea concreţiunilor cristaline pot fi
rezumate astfel:
- prin hidratarea cimentului se formează o soluţie saturată faţă de
îmbinările hidrate, respectiv faţă de hidrosilicaţii de calciu. Din această
cauză ultimii dispar din soluţie, combinându-se între ei, iar în locurile de
contact formează o concreţiune cristalină;
- cantitatea şi mărimea cristalelor care se separă din soluţie depind de
gradul de saturaţie al acesteia. În cazul soluţiilor suprasaturate se
formează într-un interval de timp scurt microcristale mici de formă
neregulată, pe când în cazul soluţiilor nesaturate, microcristalii
hidrosilicaţilor cresc încet, au o formă regulată şi dimensiuni mai mari;
- în prima etapă de dezvoltare a structurii se formează carcasa spaţială cu
apariţia contactelor de aderenţă între microcristalii formaţiunilor iniţiale.
Pe parcursul fazei următoare, aderenţa cristalelor care alcătuiesc
concreţiunea creşte, iar rezistenţa şi densitatea structurii se măresc mult;
- se semnalează situaţii în care o aderenţă prea mare ce ia naştere între
cristalele care compun concreţiunea conduce la apariţia unor tensiuni
interioare, de regulă de întindere, care acţionează defavorabil asupra
structurii şi poate determina distrugerea parţială a acesteia;
- un mod de manifestare a tensiunilor interioare în procesul de formare
structurală a pietrei de ciment este deformaţia sistemului cu sens de
dilatare;
- acest efect de micşorare a rezistenţei concreţiunilor poate fi compensat
prin formarea contactelor noi de aderenţă ce se dezvoltă în timp, precum
şi prin mărirea dimensiunilor cristalelor care alcătuiesc concreţiunea.
Se poate afirma în concluzie, faptul că procesul de întărire este determinat,
din punct de vedere chimic, de gradul saturaţie al soluţiei şi de viteza cu care se
schimbă această saturaţie. În condiţiile în care temperatura mediului depăşeşte
semnificativ pe cea normală, mărimea şi numărul cristalelor ce se separă din soluţie,
caracterul legăturilor dintre cristali, precum şi condiţiile de dezvoltare ale acestora
diferă mult faţă de cele ce se realizează în urma unei întăriri în condiţii normale.
Cele arătate mai sus pot explica, într-o oarecare măsură, faptul că activitatea
chimică a celor patru constituienţi mineralogici principali ai cimentului este folosită
în mod diferit la tratament termic faţă de întărirea în condiţii normale. Datele
centralizate în tabelul 2.2 prezintă o deosebită importanţă pentru practică. Sugestive
sunt şi curbele prezentate în fig.2.3, după datele conţinute în tabelul amintit.

20
 Fig.2.3. Evoluţia rezistenţei la compresiune a epruvetelor confecţionate din mineralele
clincherului de ciment funcţie de condiţiile de întărire

În condiţii normale de întărire, la vârsta de 28 de zile, rezistenţa cea mai mare

la compresiune o au probele confecţionate din C3S şi apoi cele din C4AF. O rezistenţă
inferioară, dar totuşi importantă o au probele confecţionate din C 3A, iar cea mai
redusă rezistenţă o prezintă silicatul bicalcic hidratat. La vârsta de 180 de zile
rezistenţa pietrei de ciment este asigurată în principal de către C 3S şi C4AF, dar şi
rezistenţa lui C2S a crescut, în acest interval, suficient de mult, în timp ce
hidroaluminatul tricalcic nu mai contribuie cu nimic, rezistenţa sa fiind zero.
În urma unui tratament termic (aburire la 80 0C, după un ciclu de 2+6+2 ore,
fără perioadă de aşteptare), rezistenţa maximă o au probele confecţionate din C 4AF
apoi cele din C3S, iar după zece ore de tratament termic rezistenţa probelor realizate
din C3A este nulă. În timp, la 28, 180 şi 365 de zile se menţine aceeaşi ordine de
rezistenţă, cu menţiunea că silicatul bicalcic îşi aduce un aport mult mai însemnat
decât la întărirea în condiţii normale, fiind, alături de hidroaluminatul tetracalcic,
mineralul care se pretează întăririi în condiţii de temperaturi ridicate.

2.2.2 Efectul temperaturilor scăzute asupra cineticii de hidratare

a cimentului
Pe măsura scăderii temperaturii sub 20 0C reacţiile între ciment şi apă îşi
micşorează intensitatea, probând încă o dată dependenţa de temperatură a proceselor
de hidratare a cimentului.În intervalul de temperatură 20 0…00C, procesele chimice se
desfăşoară lent, dar deosebit de penetrant. Structura fizică, respectiv densitatea
proceselor de hidratare iniţial formate care îmbracă sub formă de pelicule nucleele

21
granulelor de ciment este mai redusă decât la întărirea în condiţii normale sau
supranormale de temperatură, astfel încât apa le pătrunde cu mai multă uşurinţă şi
hidratează în continuare aceste nuclee. Potenţialul chimic de legătură al cimentului
este utilizat într-o măsură mult mai ridicată la temperaturi joase, cu toate că
rezistenţele care se obţin sunt mici şi pe departe de a satisface exigenţele unei
execuţii de eficienţă tehnico-economică a elementelor de beton realizate în atari
condiţii.
Există suficient de multe date care atestă faptul că structura pietrei de ciment
şi betonului rezultă cu un minim de defecte structurale, iar rezistenţa finală a
betonului este superioară celei care se obţine în urma unei întăriri în condiţii
standardizate. Singurul neajuns pe care-i aduce acest regim de temperatură se
concretizează într-un ritm de întărire excesiv de lent.
La temperaturi sub 00C, reacţiile dintre ciment şi apă încetează practic
complet. Dacă îngheţul survine imediat după punerea în operă a pastei de ciment,
respectiv a betonului, adică înaintea unui început de priză, la un dezgheţ ulterior
reacţiile continuă să se desfăşoare normal, în final obţinându-se o structură şi
rezistenţe ale pietrei de ciment superioare celor realizate în condiţii normale de
temperatură. Această concluzie atestă că în fapt reacţiile în sistemul ciment-apă
continuă deosebit de lent şi la temperaturi negative şi că procesele fizice, dar mai ales
chimice sunt cu atât mai penetrante, cu cât se desfăşoară mai lent. Cercetătorii susţin
că încetarea completă a procesului de hidratare survine la temperaturi negative de 10,
12 sau 300C. Justificarea acestei din urmă temperaturi, în sensul acceptării pentru
pasta de ciment ca începutul scalei de temperatură să fie –30 0C, constă în faptul că,
cel puţin teoretic, apa din porii de dimensiuni foarte mici ale gelurilor nu este încă
îngheţată. Pentru unele calcule practice, acceptarea ca punct de zero a temperaturilor
de –10 sau –120C conduce la rezultate mult mai apropiate de realitatea fizică.
Dacă temperaturile negative survin după un început de întărire, respectiv
după ce procesul fizico-chimic complex de transformare a pastei de ciment în piatră
de ciment a început să demareze, prin efectul mecanic de dilatare a apei libere din
beton, care prin îngheţ îşi măreşte volumul cu cca 10%, se creează o stare de tensiuni
deloc neglijabilă. Piatra de ciment, aflată în plin proces de formare structurală, nu
dispune de legături suficient de rezistente pentru preluarea acestora, motiv pentru care
ea se distruge parţial sau chiar total. O asemenea situaţie este cu totul de evitat în
cazul oricărui beton.

2.3 Efectele fizice ale variaţiei temperaturii betonului asupra

pietrei de ciment
Transformarea pastei de ciment în piatră de ciment, care este elementul ce
conferă betonului caracterul de corp solid şi desăvârşirea structurală a acestui material
în timp, este determinată nu numai de compoziţia chimică a elementelor care asigură
legătura dintre granulele de agregat, dar şi de starea fizică a tuturor materialelor care
compun betonul. Cele trei faze (solidă, lichidă şi gazoasă) care compun din punct de
vedere structural betonul., suferă transformări importante în procesul de întărire al
acestui material. În condiţiile tratamentului termic al betonului, mai ales în perioada
iniţială de întărire al acestuia, un rol deosebit de important îl joacă acele transformări
22
fizice ale elementelor componente şi ale structurii care apar sub acţiunea variaţiilor de
temperatură şi umiditate.
După cum s-a arătat în paragraful anterior, caracteristicile fizico-mecanice ale
betoanelor întărite accelerat prin tratament termic sunt întotdeauna inferioare celor
care rezultă în condiţii standardizate. Având în vedere faptul că în urma acestor
procedee efectuate la presiune atmosferică, piatra de ciment are practic aceeaşi
compoziţie chimică ca la întărirea normală, rezultă clar faptul că transformările fizice
ce au loc în piatra de ciment şi beton la ridicarea temperaturii reprezintă cauza
determinată a pierderilor calitative ce se înregistrează la vârsta de 28 de zile.
Într-adevăr, din numeroasele prelucrări de date efectuate de diverşi
cercetători rezultă evident faptul că pe măsura creşterii temperaturii, întărirea
betonului se intensifică de 1, 2…1,7 ori la fiecare 10 0C şi nu de două ori cum ar
rezulta după legea acţiunii maselor cunoscută în cinetica chimică. Aceasta se explică
tocmai prin influenţa fenomenelor distructive care se manifestă la ridicarea
temperaturii, fenomene care sunt comune tuturor reacţiilor eterogene, după legile
difuziei noilor compuşi. Analiza în profunzime a tuturor acestor fenomene
distructive, prezintă o deosebită importanţă deoarece parte din ele pot fi sensibil
reduse prin măsuri şi tehnologii judicioase şi adecvate. În cele ce urmează se va face
o trecere în revistă a principalelor efecte cu caracter distructiv pe care le aduce
ridicarea temperaturii în faza iniţială de întărire a betonului, urmând ca tehnologiile
care pot conduce la ameliorarea lor să fie analizate într-un alt capitol.

2.3.1 Efectul decalajului de temperatură între beton şi mediu

După cum este bine cunoscut procesul organizat de tratare termică a
betonului se compune din patru perioade (fig.2.4): aşteptare, ridicarea temperaturii,
tratament izotermic şi răcirea elementelor tratate până la temperatura mediului
natural. Prima perioadă a fost introdusă mai târziu în ciclul de tratare fiind necesară
betonului pentru preluarea şocului termic ca şi de a asigura cimentului condiţii
superioare de hidratare. Aceste patru perioade nu au limite strict stabilite şi în
procesul de tratare termică urmează una după alta. Durata lor ce poate schimba
funcţia de compoziţia mineralogică şi marca cimentului, de compoziţia betonului, de
temperatura de tratare izotermă, de rezistenţa finală cerută elementelor, de modul de
organizare al fabricii sau poligonului şi din păcate, de disponibilităţile energetice ale
producătorului.
După epuizarea timpului rezervat perioadei de aşteptare, procesul de încălzire
al betonului tratat termic direct sau indirect are loc pe seama convecţiei naturale de la
mediu la beton, în toată această perioadă ca şi la începutul perioadei izoterme se
produce un proces de condensare a vaporilor din mediu, care se depun sub formă de
picături pe suprafaţa liberă a betonului. Acest proces se manifestă până în momentul
în care se realizează echilibrul dintre temperatura de tratare şi cea a betonului.

23
 Fig.2.4. Perioadele ciclului clasic de tratare termică:
a – cu perioadă de aşteptare; b – fără perioadă de aşteptare.

Având în vedere faptul că în perioada de ridicare a temperaturii, precum şi la

începutul perioadei izotermice, betonul are o temperatură inferioară celei a mediului,
presiunea aerului din incinta de tratare termică este superioară presiunii aerului din
beton, astfel încât betonul absoarbe o parte din cantitatea de apă depusă prin condens
pe suprafaţa sa liberă. În acest mod se creează condiţii superioare desfăşurării
reacţiilor chimice deoarece cantitatea de apă introdusă iniţial în amestec se conservă
în întregime şi chiar, într-o anumită măsură, se măreşte.
După o anumită perioadă de timp, prin continua încălzire a betonului se
realizează un echilibru între temperatura sa şi cea a mediului. Aceasta durează însă
puţin timp, deoarece prin declanşarea exotermiei cimentului temperatura betonului
depăşeşte pe cea a mediului (fig.2.5 şi 2.6).

24
 Fig.2.5 Influenţa compoziţiei mineralogice a cimentului asupra variaţiei temperaturii din
epruvetele tratate termic

Evident, în această situaţie fenomenul de transmitere a căldurii îşi modifică

sensul, de la beton la mediu, cu evaporarea corespunzătoare a apei. Pentru început, se
pierde apa depusă prin condens pe suprafaţa liberă a betonului, dar apoi şi o cantitate
din apa liberă conţinută în amestecul de beton. Această lege de schimbare a stării de
umiditate generată de modificarea raportului dintre temperaturile mediu-beton este
caracteristică majorităţii tehnologiilor de tratare termică; temperatura betonului poate
depăşi pe cea a mediului cu 1…14 0C. Mărimea acestui decalaj de temperatură este
determinată de compoziţia mineralogică şi fineţea de măcinare a cimentului, dar şi de
modul în care a fost dirijată temperatura în beton în faza iniţială a ciclului de tratare
termică, respectiv de tehnologia adoptată.

Fig.2.6 Variaţia temperaturii şi a umidităţii epruvetelor de ciment funcţie de durata de tratare

După cum se observă din figurile 2.5 şi 2.6, curbele care exprimă variaţia de
temperatură a betonului prezintă două maxime faţă de temperatura mediului, căldura
de hidratare a cimentului având astfel un caracter periodic de intensitate. Acest
fenomen a fost remarcat printre primii de către Şeikin, care constată că în primul
stadiu de hidratare fiecare granulă de ciment se acoperă cu o peliculă de formaţiuni
noi ale produşilor de hidratare. Pentru început, aceste pelicule împiedică accesul fazei
lichide către nucleele granulelor, dar apoi, datorită diverselor cauze se dizolvă. Aşa
încât, aceste formaţii iniţiale trec în zona lichidului liber, fapt care favorizează
pătrunderea apei către nucleele nehidratate ale granulelor de ciment. Acest proces are
un caracter ciclic şi în timp se amortizează.
După atingerea maximului menţionat, micşorarea temperaturii betonului
tratat termic este pusă pe seama modificărilor de fază ale produselor de hidratare,
modificări care sunt însoţite de un proces endotermic, pe parcursul căruia este
posibilă descompunerea hidrosulfoaluminatului de calciu, format în faza iniţială, în
produsele primare.
Decalajul de temperatură poate avea valori nesemnificative în cazul
betoanelor de clasă medie confecţionate cu cimenturi belitice, dar, valori importante
în cazul cimenturilor superioare fin măcinate, puternic exotermice ca şi în cazul
betoanelor de înaltă rezistenţă la care dozajul de ciment este mare. În prima situaţie,
25
exotermia cimentului se foloseşte natural pentru încălzirea apei şi a agregatelor, iar
efectul ei este fără îndoială pozitiv. Astfel, fenomenul de exotermie contribuie la
încălzirea mai rapidă, dar în special mai uniformă a betonului din elementele
prefabricate, micşorând astfel tensiunile care apar firesc din diferenţele de
temperatură dintre diferitele straturi ale betonului din element şi compensând
pierderile de căldură ce se produc în perioada de încălzire a betonului. În acest sens,
se menţionează faptul că pe o durată de 3-4 ore de tratament termic, căldura degajată
ca rezultat a reacţiilor exotermice reprezintă aproximativ 20% din întreaga cantitate
de căldură care este folosită la încălzirea betonului.
În cazul cimenturilor cu exotermie medie şi ridicată, într-a doua parte a
perioadei de tratare izotermică, decalajul de temperatură ce se creează între beton şi
mediu este, după cum s-a mai spus, semnificativ şi se măreşte mult în ultima perioadă
a ciclului, cea de răcire, în care betonul are o temperatură cu mult mai mare decât cea
a mediului. Urmare acestui fapt, presiunea interioară a betonului tratat termic
depăşeşte clar presiunea aerului din mediul ambiant, producându-se o migrare intensă
a apei şi vaporilor din beton, plecând din porţiunile centrale ale elementului către
exterior. Pierderea umidităţii betonului mai ales sub formă de vapori are drept efect
formarea unor canale dirijate care leagă între ele golurile şi porii formaţi în procesul
de amestecare şi turnare a betonului proaspăt.
Cantitatea de apă pe care betonul o pierde în decursul unui tratament termic
organizat este, după datele unor cercetători, inconstantă şi se înscrie în limitele de
20…40% din cantitatea totală de apă de amestecare. Mărimea acesteia depinde de
compoziţia şi consistenţa amestecului de beton, de tehnologia de tratare termică
adoptată, ca şi de caracteristicile regimului termic utilizat. Consistenţa plastică a
betoanelor determinată de o cantitate de apă de amestecare mai mare conduce la
pierderi sporite de apă, comparativ cu betoanele vârtoase. În acelaşi timp, pierderile
de apă cresc mult odată cu ridicarea temperaturii de tratare izotermă.
În concluzie, migrarea intensă a umidităţii din beton, fenomen ce are loc în
mod curent la tratarea termică a betonului, conduce la formarea unei porozităţi
orientate, la creşterea numărului şi dimensiunilor defectelor de structură şi prin
aceasta la reducerea rezistenţelor mecanice prin aglomerarea şi mărirea concentrărilor
de tensiuni la încărcare, la creşterea permeabilităţii betonului şi respectiv la scăderi
importante a rezistenţei sale la îngheţ-dezgheţ.

2.3.2 Efectul de ecranare al granulelor de ciment

Reducerea unei cantităţi însemnate din apa liberă din beton în cea de a doua
jumătate a ciclului de tratare termică are evident o acţiune defavorabilă şi asupra
condiţiilor de hidratare a granulelor (nucleelor) de ciment, la întărirea ulterioară în
condiţii normale. Temperaturile ridicate favorizează creşterea însemnată a densităţii
peliculelor iniţiale de produse de hidratare cu care se îmbracă granulele de ciment în
faza de stabilitate relativă a proceselor chimice ciment-apă. Aceste pelicule exercită
un efect de ecranare a nucleelor granulelor de ciment, care se manifestă prin
împiedicarea din ce în ce mai pregnantă (oarecum proporţional cu temperatura
maximă de izotermie) a pătrunderii apei către aceste nuclee.

26
 Deci, pe parcursul tratamentului termic, gelurile ce se formează cu densităţi
sporite faţă de cele ce iau naştere la temperaturi normale, conţin o cantitate de apă
legată fizic mai redusă. Acest aspect, deosebit de important, nu este determinat numai
de micşorarea dispersităţii formaţiilor iniţiale, ci mai ales este consecinţa deshidratării
betonului care îşi are originea într-a doua parte a perioadei de tratare izotermică şi
care se continuă pregnant în ultima perioadă – cea de răcire a prefabricatelor de beton.
Acest fenomen de ecranare determină o viteză de creştere a rezistenţei
betonului tratat termic la întărirea ulterioară, în condiţii normale, mult mai redusă.
Potenţialul chimic de legătură al cimentului este utilizat, în atari condiţii, într-o
măsură mult mai redusă faţă de întărirea în condiţii normale, procedeele clasice de
tratare termică dovedindu-se neraţionale. Într-adevăr, cum armătura constituie
materialul care trebuie utilizat cu maxim discernământ în complexul beton-armătură,
cimentul este materialul oarecum deficitar şi clar energo-intensiv ce intervine la
alcătuirea betonului simplu. Utilizarea acestui liant hidraulic, mai ales în condiţiile
actuale ale ţării noastre, trebuie deci făcută cu responsabilitate şi discernământ.
Deci, din păcate, formarea porozităţii orientate, drept consecinţă a pierderii de
către beton a unei anumite cantităţi din apa de amestecare, ca şi efectul descris
anterior prin care peliculele iniţiale de produs de hidratare ecranează şi chiar elimină
din procesul de legare a unei cantităţi uneori suficient de însemnate de ciment, nu
reprezintă singurele cauze generatoare de defecte de structură ale betonului tratat
termic şi de manifestare a unui decalaj calitativ ale betoanelor astfel întărite,
comparativ cu cele de întărire normală.

2.3.3 Dilatarea remanentă a betonului

Creşterea temperaturii mai are ca efect fizic dilatarea termică a betonului,
acesta mărindu-şi volumul. Dar, după cum este cunoscut, fiecare element care
compune acest conglomerat artificial (piatra de ciment, agregate de diferite sorturi,
apă, vapori de apă şi diferite gaze) are coeficientul său de dilatare termică. Mai mult
decât atât, coeficienţii de dilatare termică ale rocilor din care provin agregatele
variază nu numai funcţie de compoziţia mineralogică a acestora, dar şi de intervalul
de temperatură în care se produce dilatarea.
După cum semnele Freyssinet, dintre toţi componenţii betonului, cel mai
mare coeficient de dilatare termică îl are apa, care se dilată de cel puţin 100 de ori mai
mult decât scheletul solid al acestuia. În acelaşi timp, în componenţa betonului se află
o oarecare cantitate de aer oclus în timpul procesului de amestecare şi turnare, care se
va dilata conform constantei de de gaze a lui Gaz-Lusesc. Deci, dacă betonul ar
reprezenta în sine un amestec mecanic de materiale, nelegate între ele, ca în faza de
beton proaspăt, mărirea volumului ca urmare a dilatării, ar fi suma produselor dintre
volumul fiecărui component şi coeficientul său de dilatare termică, iar după răcire ar
reveni la valoarea iniţială. Dar, după cum este cunoscut, în urma tratamentului termic,
betoanele capătă o dilatare remanentă.
Acest fapt se poate explica prin aceea că, în urma tratamentului termic, în
beton se produc procese fizic-chimice de întărire, al căror rezultat este formarea
pietrei artificiale de ciment; aceste procese se dezvoltă în timp, cu atât mai intens în
perioada iniţială, cu cât temperatura de tratare este mai mare.

27
 La ridicarea rapidă a temperaturii betonului proaspăt, procesul fizic de
dilatare devansează procesul de întărire, iar dilatarea remanentă, care în acelaşi timp
este echivalentă cu un procent sporit de goluri, prezintă valori importante.
Dimpotrivă, dacă temperatura se ridică lent, condiţiile pentru formarea pietrei de
ciment şi betonului sunt cert mai favorabile, având în vedere faptul că procesul de
întărire al amestecului se produce într-o etapă în care dilatarea termică nu a atins încă
mărimi însemnate. Dacă criteriile de eficienţă şi productivitate de utilizare cât mai
raţională a spaţiilor şi instalaţiilor tehnologice nu şi-ar pune cu atâta acuitate
amprenta, în procesul de tratare termică al betonului ar fi deosebit de indicat ca
ridicarea temperaturii să se facă lent; în acest mod, s-ar putea înlocui într-o oarecare
măsură perioada iniţială de aşteptare sau preîncălzire a componenţilor betonului, care
se practică înainte de ciclul de tratament termic propriu-zis. Aceasta are drept efect
formarea unei oarecari rezistenţe a structurii, după care o ridicare rapidă a
temperaturii cu o viteză de 20…400C/h nu mai conduce la o dilatare remanentă
însemnată.
Cu toate acestea, chiar aplicându-i betonului cele mai favorabile şi complete
tehnologii de tratare termică, elementele de beton întărite în asemenea condiţii suferă
întotdeauna deformaţii remanente de volum. Fenomenul este cu totul de nedorit,
deoarece pe lângă accentuarea porozităţii materialului, conduce şi la slăbirea
legăturilor structurale de contact, fapt care micşorează rezistenţa betonului şi îi
înrăutăţeşte şi alte proprietăţi.
O anumită particularitate, din acest punct de vedere, o prezintă tratarea
termică a elementelor de beton în tipare metalice. În această situaţie, betonul are
numai o singură suprafaţă deschisă, pe partea căreia se poate dilata liber, în timp ce,
după celelalte direcţii urmează firesc deformaţiile termice ale formei în care este
turnat. Urmare acestui fapt, ridicarea relativ rapidă a temperaturii betonului proaspăt
turnat în asemenea forme produce de cele mai multe ori umflarea evidentă a
suprafeţei libere a betonului, precum şi o importantă scădere a rezistenţei acestuia.
Una din cauzele principale care produce acest fenomen este dilatarea dirijată a
betonului spre partea deschisă a tiparului, deoarece la o încălzire rapidă betonul se
dilată mai intens decât tiparul metalic. Dacă forma metalică este rigidă şi ar închide
betonul şi pe suprafaţa sa rămasă liberă, deformaţiile betonului le-ar urma fidel pe
cele ale tiparului. Deformaţiile remanente ale betonului ar rezulta minime, iar
rezistenţa şi compactitatea acestuia ar fi superioare materialului de aceeaşi
compoziţie, tratat termic după acelaşi regim, dar în tipare deschise. De asemenea,
urmare a răcirii rapide, forma metalică se contractă pe betonul ce are o inerţie termică
mai mare şi împiedică astfel deschiderea mai puternică a capilarelor ce se formează
datorită migrării umidităţii şi a vaporilor în beton, din porţiunile centrale ale
elementelor spre zonele extreme – fenomen ce se manifestă din plin în perioada de
răcire.
Cu toate acestea, chiar în cazul tratamentului termic al betonului în tipare
metalice închise (soluţie suficient de rar utilizată în practică), cu deformaţii de volum
practic neînsemnate, structura nou formată a pietrei de ciment astfel realizată se află
într-o stare de tensiune generată de diferenţa existentă între coeficienţii de dilatare
termică a materialelor ce compun betonul. Concentrări mai importante de tensiuni se
remarcă în zonele de contact ale pietrei de ciment cu agregatele de dimensiuni mai
28
mari; agregatele de natură cuarţoasă, de regulă utilizate sub formă de nisip se
caracterizează printr-un coeficient de dilatare termică mult mai apropiat de cel al
pietrei de ciment, motiv pentru care, în asemenea zone de contact, tensiunile iniţiale
sunt mult mai reduse.

2.3.4 Efectul distribuţiei neuniforme a temperaturii în beton

Procesul de convecţie a fluxului termic de la mediu la beton este dominat de
o anumită inerţie termică a acestui material. Straturile superficiale ale elementelor se
încălzesc mai uşor şi până în momentul declanşării exotermiei, există o diferenţă
apreciabilă între diferitele straturi ale elementului tratat. Acest efect exotermic este
deosebit de favorabil în ceea ce priveşte omogenizarea temperaturii în elementele
tratate termic, cu condiţia ca, după cum s-a mai afirmat, să nu conducă la decalaje
excesive, într-o anumită fază a ciclului, între beton şi mediu, evident în defavoarea
ultimului. În acelaşi timp, efectul exotermiei nu este deloc de neglijat în economia
agenţilor termici convenţionali consumaţi în procesul de tratare termică.
Cu toate acestea, în pofida efectelor favorabile anterior menţionate, în
ultimele două perioade ale ciclului de tratate termică – izotermie şi răcire – pe
grosimea elementelor tratate se formează întotdeauna căderi de temperatură, care
determină apariţia rezistenţelor termice a căror mărime este hotărâtă de grosimea
elementelor, de conductibilitatea termică a betonului, de tehnologia şi de regimul
adoptat. Unii cercetători apreciază faptul că eforturile critice de întindere care conduc
la formarea fisurilor în beton sunt acelea care apar în perioada de răcire a elementelor
de beton tratate termic. Concluzia este însă uşor hazardată deoarece tensiunile de
întindere rezultate din acest efect de dilatare diferenţiată a diferitelor straturi ale
elementelor de beton, rezultat al diferenţelor de temperatură existente, se cumulează
cu tensiunile generate de celelalte efecte distructive care se manifestă şi prin asociere,
perturbă grav structura pietrei de ciment şi betonului, tocmai în perioada ei iniţială de
formare.
Din acest motiv, efectele distructive ce se produc la ridicarea şi menţinerea
temperaturii, ca şi cele care au loc în perioada de răcire până la temperatura naturală a
mediului ambiant, trebuie privite în unitatea lor, iar tehnologul trebuie să fie un fin
analist al acestora şi să ofere acele soluţii practice de preparare şi de conducere a
proceselor de dirijare a temperaturilor în beton, care să ofere materialului condiţii
optime de formare structurală, în situaţia utilizării unor consumuri energetice cel
puţin acceptabile. Analizând realizările obţinute în cel puţin 70 de ani de cercetări în
domeniu, concluzia firească care se detaşează este aceea că acest deziderat nu este
câtuşi de puţin uşor de realizat.

2.4 Influenţa factorilor climatici naturali asupra structurii

şi rezistenţelor betonului
După cum s-a arătat pe larg în prima parte a acestui capitol, piatra de ciment
reprezintă rezultatul unor interacţiuni chimice dintre o grupă de reactanţi solizi, care
sunt constituienţii mineralogici ai cimentului şi un reactant lichid, care este apa.
Valoarea aproximativă a raportului în care se găsesc aceşti reactanţi este de 1/0,25
dar, după cum este cunoscut, datorită condiţiilor impuse de tehnologia punerii în
29
operă, ca şi fenomenelor de adsorbţie care se manifestă la suprafaţa granulelor de
agregat, cantitatea de apă introdusă în amestec (beton sau mortar) este sensibil mai
mare. Multă vreme, s-a considerat că fenomenele chimice din sistemul ciment-apă
sunt determinante în ceea ce priveşte formarea pietrei de ciment, neputându-se
explica de ce compoziţii identice conduc la obţinerea unei pietre de ciment cu
caracteristici mecanice foarte diferite, dacă condiţiile naturale sau artificiale în care s-
a produs întărirea sunt de asemenea diferite. Curând însă, întregul complex de procese
fizico-chimice care determină întărirea şi formarea structurală a pietrei de ciment a
început să fie privit şi studiat în unitatea lui, scoţându-se în evidenţă importanţa
tuturor transformărilor fizice care se produc în piatra de ciment şi beton, mai ales în
perioada iniţială.
Dintre multitudinea factorilor care influenţează consolidarea în timp a acestei
pietre artificiale care este betonul, cei de natură climatică au o importanţă cu totul
deosebită. Dintre aceştia, temperatura şi umiditatea mediului de întărire se detaşează
net, punându-şi amprenta asupra vitezei de întărire, respectiv asupra valorii şi
evoluţiei rezistenţelor mecanice în timp, dar şi asupra altor caracteristici fizice şi
mecanice ale acestui material. Mai sunt şi alţi factori de climă care-şi fac simţită
prezenţa într-un mod mai discret, cum ar fi curenţii atmosferici (vântul), presiunea
atmosferică, efectele de însorire directă, precipitaţiile etc.
Este bine cunoscut faptul că toate structurile din beton monolit se execută în
condiţii naturale, de altfel şi numeroase elemente prefabricate care se pretoarnă pe
şantiere sau se realizează centralizat pe poligoanele deschise ale bazelor de producţie
şi ale fabricilor. În acest context, cunoaşterea efectelor pe care mediile naturale de
întărire le au asupra betonului întărit în asemenea condiţii prezintă o importanţă cu
totul deosebită.

2.4.1 Structura şi proprietăţile betonului la temperaturi normale

Se poate afirma cu certitudine că betonul cel mai bine studiat este cel întărit
în condiţii de laborator, după regimul standard regim apreciat de unii cercetători drept
a fi cel mai favorabil.
Această din urmă apreciere nu corespunde întru totul realităţii, având în
vedere faptul că s-a constatat efectul deosebit de favorabil asupra structurii betonului,
ca şi asupra intimităţii procesului de hidratare, că temperatura de +4 0C este cea mai
favorabilă.
La o asemenea temperatură însă, ritmul de întărire al betonului este deosebit
de lent şi nu poate fi acceptat în practică decât în situaţii cu totul speciale. Deci,
temperaturile normale au fost considerate în mod convenţional a fi cele care se
încadrează în intervalul 20±50C, care asigură în acelaşi timp şi un ritm relativ
convenabil de întărire al betonului.
Asemenea temperaturi asociate cu o umiditate care variază în limite foarte
largi se întâlnesc în ţara noastră într-o bună perioadă a anului, existând posibilitatea
frecventă de a fi întrepătrunse de variaţii termice atât în plus cât şi în minus. Modul de
evoluţie în timp a rezistenţei la compresiune a betonului funcţie de temperatura
mediului natural de întărire este prezentat în mod orientativ în fig.2.7.

30
 Fig.2.7 Evoluţia rezistenţei la compresiune a betonului funcţie de temperaturile naturale

În ceea ce priveşte structura betonului care influenţează nemijlocit

proprietăţile sale fizico-mecanice se poate afirma că este determinantă în fond de
structura şi caracteristicile pietrei de ciment, de cele ale agregatului, precum şi de
forţele de legătură, respectiv de aderenţa care se crează la interfaţa piatră de ciment-
agregat. În acest sens, se consideră că structura normală a unui beton obişnuit formată
în condiţiile de temperatură menţionate anterior poate fi reprezentată schematic în
fig.2.8.

31
 Fig.2.8 Structura betonului formată din agregate (1), piatră de ciment (2) , aglomerări de
hidrosilicaţi (3), pori (4), microfisuri (5), pori sub agregate (6) de sedimentare.

Se menţionează faptul că raportul între pasta de ciment şi agregat determină

într-o măsură deosebit de însemnată structura, rezistenţele mecanice şi caracteristicile
de durabilitate ale betonului, în orice condiţii termice pe care le oferă mediul de
întărire, deci şi în intervalul 15…250C.
Betoanele în compoziţia cărora s-a inclus un volum de pastă de ciment
inferior volumului de goluri intragranulare se caracterizează printr-o structură
macroporoasă, cu pori şi canale care comunică între ele. Densitatea aparentă, ca şi
rezistenţele mecanice ale acestora sunt reduse, iar permeabilitatea la apă este foarte
mare. În situaţia în care la confecţionarea betonului se utilizează un volum de pastă de
ciment echivalent cu al golurilor intragranulare, densitatea aparentă şi rezistenţele
mecanice se măresc simţitor, dar coeficientul de permeabilitate este încă suficient de
ridicat, datorită existenţei unei comunicaţii directe între straturile cu defecte de
structură de la periferia granulelor de agregate.
La betoanele cu dozaje mari de ciment, respectiv la cele care cuprind un
volum de piatră de ciment superior celui dintre granulele de agregat, rezistenţele vor
fi mari, iar permeabilitatea mult mai scăzută.
În cele ce urmează, vom face referiri la structura şi tehnologia acelor betoane
la care volumul pastei, respectiv pietrei de ciment este cel puţin egal cu volumul
golurilor care se crează între granulele de agregat.
Temperaturile acceptate drept normale cuprinse în intervalul amintit oferă
condiţii optime de preparare, transport şi punere în operă a amestecului de beton.
Procesele fizico-chimice dintre ciment şi apă nu devansează nici într-un caz fazele
corespunzătoare transportului şi punerii în operă a betonului, chiar dacă acestea din
urmă nu se desfăşoară strict pe duratele lor normate.
După punerea în operă a betonului şi compactarea acestuia în tipare se disting
mai multe etape care caracterizează evoluţia amestecului spre procesul de formare
structurală şi întărire. Pentru început, se produce un fenomen de tasare care forţează o
parte din faza lichidă a amestecului să părăsească sistemul. Această acţiune are o
durată relativ scurtă fiind limitată la cel mult câteva zeci de minute şi este frânată de
intervenţia prizei cimentului – fenomen specific acestui sistem. Urmarea acestui fapt
întregul amestec se structurează prin separarea din soluţie a unor produşi de reacţie cu
structură cristalină sau amorfă, care prin diverse legături fizice determină un echilibru
al sistemului, caracterizat printr-un început de rigidizare. Astfel, se realizează un solid
poros fără rezistenţe mecanice sau extrem de puţin rezistent, care conţine în
interstiţiile sale cantităţi importante de apă. În continuare, datorită fixării prin legături
chimice sau fizice (de adsorbţie) a unei părţi din cantitatea de apă, în sistem se
produce o depresiune.
În acest timp, constituienţii mineralogici ai cimentului continuă să treacă
treptat în soluţie, în care au loc reacţii chimice care sunt urmate de precipitări. Apa
liberă este parţial înlocuită prin neoformaţiuni solide, iar porozitatea finală a pietrei de
32
ciment şi betonului va depinde de surplusul de reactant lichid. În situaţia în care
fenomenele s-ar limita la cele descrise, procesul de formare structurală a pietrei de
ciment s-ar desfăşura în condiţii aproape ideale. Dar, după cum am mai amintit, toate
fenomenele chimice dintre reactanţii prezenţi sunt reacţii exoterme şi ca urmare la un
moment dat, în desfăşurarea lor, apare căldura de reacţie care perturbă echilibrul.
Prin urmare, în sistemul încă neconsolidat începe să se manifeste o nouă
acţiune care determină migraţia apei neconsumate în direcţia zonelor mai reci: către
granulele de agregat, către spaţiile ocupate de aer sau diferite gaze şi în final, mai ales
către suprafaţa liberă a elementului de beton. Concomitent cu aceasta, o parte a
ionilor din soluţie sunt dirijaţi şi ei către aceleaşi zone. Începe să se producă o
importantă acţiune de dezomogenizare, viteza ei de desfăşurare fiind funcţie de
capacitatea de dizolvare a substanţelor respective, precum şi de influenţa pe care o
exercită temperatura asupra vitezei de difuziune a ionilor. Experimental s-a putut
verifica că la această acţiune de migraţie participă mai ales hidroxidul de calciu şi
hidroaluminaţii de calciu; prin solubilitatea lor foarte redusă hidrosilicaţii de calciu
precipită din soluţie pe măsură ce se formează şi tendinţa lor de migrare este extrem
de redusă.
Temperatura mediului este determinată în ceea ce priveşte desfăşurarea
fenomenelor de migrare ale reactantului lichid, motiv pentru care acţiunea de
dezomogenizare compoziţională şi structurală a sistemului se poate accentua la
temperaturi mai ridicate şi dimpotrivă se poate estompa la temperaturi mai scăzute.
În intervalul de temperatură discutat, aceste fenomene au o intensitate relativ
lentă, fără urmări vizibile distructive asupra pietrei de ciment şi betonului. În aceste
condiţii, solidul cu aspect de conglomerat, care este betonul, se caracterizează printr-o
anumită porozitate determinată de surplusul de apă şi eventual de volumul de goluri
intragranulare iniţiale din sistemul pastă de ciment – agregat, precum şi printr-o
anumită eterogenitate cauzată de fenomenele de migraţie.
Structura betonului formată la temperatura de + 20 0C cu limitele de ±50C este
departe de a fi o structură ideală. Se menţionează totuşi faptul că aceste temperaturi
asigură formarea unei structuri relativ compacte, cu un volum minim de defecte de
structură şi cu dimensiuni relativ reduse, efectul de ecranare al nucleelor de ciment
este limitat şi prin urmare potenţialul chimic de legătură al cimentului este optim
utilizat. Contracţia betonului şi uscarea prematură caracteristice cu precădere primei
faze de întărire a materialului se pot diminua la valori cu totul rezonabile pin măsuri
simple care să conserve păstrarea umidităţii în beton.

33
 Fig.2.9 Influenţa variaţiei temperaturii asupra vitezei de întărire a betonului pentru ciment
Pa35 cimentul II/A-S 32,5 R: 1-la 200C;
2-la 300C;
3 – la 80oC;
4-la 100C;
5-la 50C.
Ritmul de creştere al rezistenţelor mecanice nu este alert (fig.2.9) nu
corespund actualelor exigenţe în ceea ce priveşte încadrarea structurilor monolite în
duratele normate de execuţie ale acestora. Aceeaşi observaţie este valabilă şi pentru
elementele prefabricate realizate pe piste exterioare. La asemenea temperaturi,
evoluţia întăririi este certă, conducând la vârsta de 28 de zile la obţinerea unor
rezistenţe mecanice de inegalat în alte condiţii pe care le oferă mediul. Din analiza
condiţiilor climaterice care caracterizează ţara noastră, perioadele de timp cu
temperaturi normale sunt însoţite şi de o stare de umiditate a mediului cel puţin
normală; aceasta ne îndreptăţeşte să afirmăm că singurul neajuns pe care-l aduc
condiţiile de mediu analizate se concretizează numai în ritmul relativ lent (de
inacceptat pentru practica construcţiilor) de întărire al betonului, în timp ce structura
acestuia poate fi considerată optimă. Înainte de a încheia trebuie menţionat faptul că
variaţiile de temperatură de la zi la noapte, care se înregistrează în mediul natural,
perturbă ritmul de întărire al betonului şi chiar desăvârşirea sa structurală, astfel încât
este greu de acceptat că putem întâlni în multe perioade ale anului condiţii de mediu
identice sau apropiate de cele standardizate.

34
 2.4.2 Structura şi proprietăţile betonului la temperaturi
inferioare celor normale
Aproximativ jumătate din durata unui an, temperaturile în timpul zilei, în ţara
noastră, sunt inferioare celor normale. Cum activitatea de construcţii practic şi-a
pierdut caracterul sezonier desfăşurându-se aproape fără întrerupere pe întreaga
durată a anului, studiul efectelor pe care le aduc temperaturile subnormale asupra
proceselor fizico-chimice ce au loc în pasta de ciment şi de formare structurală a
pietrei de legătură şi a betonului în ansamblu său prezintă o importanţă cu totul
deosebită. Scala de temperaturi inferioare celor normale este împărţită în mai multe
zone, dar modul de limitare al acestora nu este acceptat în mod unitar de majoritatea
cercetătorilor. Varianta la care subscriem delimitează patru intervale distincte ale
temperaturilor scăzute: +150C … +50C, +50C … +00C, 00C … -100C, şi temperaturile
inferioare acestuia. Vom analiza în continuare influenţa acestor patru intervale de
temperatură asupra cineticii de întărire şi structurii betonului.

2.4.2.1 Intervalul +150C … +50C,

Evoluţia procesului de întărire în intervalul de temperatură menţionat,
exceptând viteza de desfăşurare care este lentă, este deosebit de favorabilă. Aceasta
conduce la formarea unor structuri omogene, echilibrate, cu un volum de defecte de
structură cert inferior celor ce se formează în condiţii normale. Faza lichidă prezintă o
energie cinetică redusă, elementele aflate în soluţie difuzează mai încet, motiv pentru
care şi cristalizarea se produce mai lent, rezultând structuri cu compactitate
superioară.
Hidroxidul şi hidroaluminaţii de calciu cristalizează în mare parte împreună
cu hidrosilicaţii de calciu, dând naştere la structuri cu rezistenţe mecanice superioare.
Din aceleaşi motive şi aderenţa la interfaţa piatră de ciment – agregat este superioară,
deoarece se face prin intermediul unor straturi mai favorabil structurate, iar tensiunile
iniţiale care iau naştere în aceste zone sunt cu mult mai mici decât cele ce apar la
temperaturi mai ridicate. S-a constatat că betoanele întărite în asemenea condiţii au
rezistenţe mecanice finale cu 5…15% mai mari decât cele ce se întăresc în condiţii
normale.
Fenomenul de contracţie care generează numeroase defecte de structură la
temperaturi normale şi ridicate, prin împânzirea masei întărite de beton cu microfisuri
şi chiar fisuri deschise, în aceste condiţii se produce cu o intensitate practic
neglijabilă. Apa este reţinută mult mai uşor de către beton pe întreaga perioadă de
desfăşurare a procesului de întărire. Evident, apa liberă din beton se va evapora într-o
anumită perioadă de timp din viaţa elementului de beton, dar când acest fenomen se
va produce, betonul va fi atins deja un grad de maturizare suficient de avansat,
respectiv un nivel de întărire cel puţin acceptabil, astfel încât să fie capabil să preia
cu uşurinţă tensiunile rezultate din acest efect.
Chiar în condiţii de umiditate mai scăzută a mediului acest interval de
temperatură nu pune probleme deosebite privind tehnologia de preparare şi punere în
operă a betonului, ci ridică în special ca unică problemă, ritmul de întărire şi mai lent
decât în condiţii normale.
35
 2.4.2.2 Intervalul +5…00C
După cum este cunoscut, perioadele în care temperatura aerului exterior este
inferioară temperaturii de +50C şi nu prezintă tendinţă de urcare sunt caracterizate în
mod convenţional drept friguroase. Se menţionează faptul că pentru măsurarea
temperaturii aerului exterior trebuie îndeplinite o serie de condiţii convenţionale
(momentul măsurării, locul şi poziţia termometrului faţă de sol şi clădire). Se admite
temperatura de +50C drept valoare limită pentru definirea unei zile friguroase,
deoarece sub această valoare majoritatea proceselor chimice care condiţionează priza
cimentului şi întărirea betonului, precum şi cele fizice de uscare a materialului se
încetinesc foarte mult, sau sub 0 0C practic se opresc. În acelaşi timp temperatura de
+50C reprezintă o limită de asigurare împotriva îngheţului apei care ia parte la
procesele chimice menţionate.
Acest interval de temperatură asigură o stabilitate structurală a produselor
iniţiale de hidratare superioară celei corespunzătoare intervalului anterior analizat,
fapt care determină obţinerea unor structuri cu o compactitate şi mai mare.
Trebuie menţionat faptul, de asemenea pozitiv, că în acest ecart este cuprinsă
şi temperatura de +40C la care apa are cea mai mare densitate. Această densitate a
apei pură din punct de vedere chimic este considerată drept unitate şi experimental s-a
constatat că întărirea betonului în asemenea condiţii conduce la rezistenţe finale
maxime.
Păstrarea betonului cât mai mult timp în jurul acestei temperaturi este în
avantajul obţinerii unor rezistenţe superioare la întărirea ulterioară şi în condiţii de
tratament termic; în acelaşi timp, în perioadele caniculare este posibilă conservarea
betonului în stare proaspătă pe o durată de timp mai mare, necesară transportului sau
altor faze tehnologice de execuţie.
Dezavantajele esenţiale ale lucrărilor de betoane realizate în acest interval de
temperatură sunt legate de reducerea semnificativă a vitezei de întărire, cât şi de
pericolul îngheţării apei libere din beton.
Tehnologia preparării şi betonării în acest prim interval de temperatură
caracteristici timpului friguros reclamă luarea unor măsuri care să diminueze
deficienţele semnalate. Dintre acestea, cele mai eficiente ar fi: utilizarea cimenturilor
alitice şi puternic exotermice, conservarea căldurii de hidratare prin utilizarea
cofrajelor termoizolante şi protecţia suplimentară a suprafeţelor libere, folosirea unor
rapoarte apă-ciment mai reduse prin sporirea dozajului de ciment, introducerea în
beton a unor acceleratori de priză etc.

2.4.2.3 Intervalul 00C…-100C şi sub această limită

Tehnologia betonului la temperaturi sub 0 0C prezintă o serie de particularităţi
atât din punct de vedere al preparării şi transportului cât şi din cel al punerii în operă
şi întărirea în atari condiţii. După cum am mai arătat, efectul negativ esenţial pe care-l
aduc temperaturile sub 00C este cel de îngheţare al apei din beton.
Fenomenul poate interveni imediat după punerea în operă a betonului, situaţie
în care reacţiile de hidratare-hidroliză se desfăşoară cu o viteză atât de mică, încât
practic se poate admite că pe întreaga perioadă a îngheţului pasta de ciment se
36
conservă corespunzător. La dezgheţ, reacţiile încep să se desfăşoare normal; în
condiţiile în care se procedează la o recompactare cu rolul de a elimina golurile create
de lentilele de gheaţă se obţine o structură deosebit de compactă, densă din punct de
vedere fizic şi chimic, rezistenţele finale ale pietrei de ciment şi betonului fiind
superioare celor care s-ar fi obţinut în condiţii normale de întărire. Evident, aceasta
este consecinţa condiţiilor superioare de hidratare, de stabilitate a compuşilor ce se
formează, cât şi a transformărilor fizice minime ale pietrei de ciment care limitează
simţitor defectele de structură de orice natură.
În alte situaţii, îngheţul poate interveni după declanşarea fenomenului de
priză a cimentului, deci după ce betonul a înregistrat un început de rigidizare. Acest
efect este deosebit de dăunător, determinat de dilatarea apei libere, care îşi măreşte
volumul cu 9,16%; prin acest efect mecanic se crează o stare de tensiune pe care
structura pietrei de ciment şi betonului, aflată în faza sa incipientă de formare, nu
dispune de legături suficient de rezistente pentru a le prelua. Consecinţele sunt
materializate prin apariţia unor defecte de structură deosebit de grave (fisuri şi
exfolieri), care reduc masiv rezistenţa conglomeratului şi care evident nu se pot
repara. Astfel că, în majoritatea situaţiilor, elementele de beton care au suferit
asemenea acţiuni sunt definitiv compromise şi trebuie demolate.
Sunt şi situaţii în care temperaturile negative intervin după o perioadă
suficientă de întărire, evaluată la 7…14 zile; structura materialului este suficient de
rezistentă pentru a prelua convenabil tensiunile anterior descrise, iar procesul de
întărire continuă să se desfăşoare fără întrerupere, e drept, cu o viteză foarte redusă.
Structurile care se obţin sunt favorabile, comparabile oarecum cu cele care se obţin în
condiţii de temperaturi pozitive joase.
Cu privire la comportarea din punct de vedere chimic a sistemului apă –
ciment în condiţii de temperaturi negative, trebuie precizat faptul că pot exista reacţii
atât timp cât reactantul lichid nu se află în stare îngheţată. Este cunoscut faptul că
punctul de îngheţ al apei este cu atât mai scăzut cu cât dimensiunile spaţiilor în care
este conţinută sunt mai mici. În acest sens, a fost stabilit faptul că, aflată în tuburi cu
diametrul de 1,5 mm apa îngheaţă la 6,5 0C, în canalele capilare cu diametrul de 0,15
mm, la -140C, iar în microcapilarele ce au diametrul de cca 60 µ, temperatura de
îngheţ este de 18…-190C. Astfel se poate explica continuarea proceselor chimice în
sistem şi o oarecare întărire a pietrei de ciment şi betonului şi în condiţii de
temperatură negative. Este deosebit de clar însă faptul că o asemenea evoluţie este
absolut nesemnificativă pentru practică. În încheiere, este util de specificat faptul că
nu există un consens între cercetători în domeniu cu privire la punctul de stagnare
definitivă a reacţiilor dintre ciment şi apă. S-au propus temperaturile de -10 0C, -120C,
-180C, -200C şi -300C.

2.4.3 Structura şi proprietăţile betonului la temperaturi caniculare

Fiind o ţară cu climă temperată putem accepta pentru România ca începutul
scalei de temperaturi caniculare să fie temperatura de +25 0C, deşi perioadele cu
adevărat foarte călduroase pot fi apreciate acelea în care temperatura la umbră este de
peste +300C, caracterizate în acelaşi timp şi printr-o umiditate atmosferică redusă.

37
 Evoluţia procesului de întărire a betonului prezintă, în asemenea condiţii, o
serie de aspecte particulare cu influenţe directe asupra structurii şi proprietăţilor
mecanice ale acestui material. Temperaturile ridicate activează procesele fizico-
chimice de formare a pietrei de ciment şi în consecinţă viteza de întărire a betonului
se măreşte apreciabil în special în prima fază de desfăşurare a acestui fenomen. Aşa
cum s-a arătat în paragraful 2.2, creşterea organizată a temperaturii prin tratament
termic contribuie la realizarea acestui aspect pozitiv. Dar, în cazul întăririi naturale a
betonului la temperaturi caniculare, în condiţii de umiditate redusă, se intensifică
parte din acţiunile distructive descrise la punctul anterior menţionat. Betoanele
întărite accelerat pe cale naturală prezintă rezistenţe iniţiale mai mari, în schimb finale
mai reduse comparativ cu cele ale betoanelor întărite normal (fig.2.10).
Regimurile termice naturale sunt mai defavorabile asupra structurii şi
rezistenţei betonului decât cele identice artificiale. Pierderile de rezistenţă la vârsta de
28 de zile sunt cu cca 11%…14% mai mari la betoanele întărite în condiţii caniculare
faţă de cele supuse unui tratament termic industrial; în acelaşi timp şi nivelurile de
rezistenţă în perioada iniţială sunt inferioare.
Principala cauză este tendinţa de migrare a apei şi a vaporilor, care se
manifestă mai intens decât la tratamentele termice obişnuite. Dezomogenizările
structurale se produc mai intens, structurile aglomerate cu hidrosilicaţi de calciu devin
şi mai puţin compacte, iar contracţia pietrei de ciment şi betonului produce tensiuni
mari care amplifică sistemul de microfisuri şi fisuri deschise.Procesul de migraţie al
apei fiind deosebit de intens se produce uscarea prematură a betonului, ceea ce
înrăutăţeşte sau chiar frânează fenomenele de hidratare-hidroliză cu consecinţe uşor
previzibile.

Fig.2.10 Evoluţia
rezistenţei la compresiune
a betonului comparativ cu
martorul (1 - standard la
+200C), funcţie de
temperatură şi natura
mediului; 2 – la +300C
tratament termic; 3 la
+300C condiţii naturale; 4
– la 400C tratament termic;
5 – la +400C condiţii
naturale).

În rest, celelalte fenomene cu caracter distructiv (dilatarea diferenţiată a

componenţilor betonului, efectul de ecranare a granulelor de ciment, diferenţele de
temperatură între straturile elementelor, formarea rezistenţelor termice etc.) se
manifestă similar ca în cazul tratamentelor termice dirijate, suprapunându-şi efectele

38
peste cel descris anterior. De loc de neglijat este faptul că declanşarea exotermei
cimentului aduce efecte mult mai puţin favorabile decât în cazul tratamentelor
termice. Sunt situaţii în care betonul începe priza în timpul punerii în operă sau chiar
pe parcursul transportului; căldura de hidratare a cimentului se declanşează prematur
datorită temperaturii ridicate a mediului şi implicit a amestecului de beton şi nu sunt
puţine cazurile în care, datorită acestor efecte, lucrările de betonare pot fi compromise
total.
Iată de ce executarea lucrărilor de beton în regim canicular necesită luarea
unor măsuri tehnologice cu caracter special, plecând de la proiectarea adecvată a
reţetei betonului, organizarea judicioasă a depozitării materialelor care intră în
componenţa betonului, a malaxării amestecului, transportului şi punerii în operă a
betonului; în ceea ce priveşte îngrijirea ulterioară a elementelor turnate, care să
conducă la pierderi minime ale umidităţii din beton, este determinantă pentru
realizarea unui beton care să dobândească în timp caracteristicile mecanice proiectate.
În concluzie, se poate afirma faptul că temperatura nu este întotdeauna un
factor decisiv în stabilirea gradului de maturitate al betonului.

CAPITOLUL III
EFECTUL FACTORILOR CLIMATICI
ASUPRA TEHNOLOGIEI BETONULUI

3.1 Tehnologia betonului în condiţii climatice normale

Este bine cunoscut faptul că pentru marea majoritate a şantierelor de
construcţie , lucrările de beton reprezintă activitatea principală atât prin ponderea care
o au în ansamblul lucrărilor de construcţii, cât şi prin complexitatea lor. Având în
vedere condiţiile de climă pe care le oferă ţara noastră, rezultă faptul că pe parcursul
unui an calendaristic se traversează perioade de timp friguroase, normale şi
caniculare. Aceste condiţii influenţează pregnant nu numai asupra vitezei de întărire
şi modului în care se formează structura betonului ci şi asupra tehnologiei de execuţie
a lucrărilor de beton, motiv pentru care procesul complex de preparare, transport,
punere în operă şi îngrijire ulterioară a acestui material polarizează majoritatea
preocupărilor de ordin tehnologic al constructorilor.
Calitatea betonului care se defineşte prin marcă sau mai recent prin clasă, se
stabileşte în condiţii standardizate de mediu, convenţionale, prin care se precizează
nivelurile de temperatură şi umiditate, cât şi durata de asigurare ale acestora. În
situaţiile în care, în activitatea curentă de producţie, aceste condiţii nu sunt realizate,
drept efect se obţine o modificare a caracteristicilor betonului faţă de cele care-I
definesc calitatea. De cele mai multe ori modificările ce se produc sunt defavorabile.

39
Reducerea acestora, ideal până la anularea lor, respectiv stimularea unor efecte
favorabile, se obţine în principal prin tehnologia de execuţie a lucrărilor de beton.
Este obligatoriu însă, ca între cei doi factori esenţiali de climă, temperatura şi
umiditatea, să se facă o distincţie netă din punct de vedere al gradului de obligativitate
privind realizarea unor condiţii similare cu cele convenţionale.
Astfel, umiditatea mediului trebuie asigurată la un nivel şi pentru o durată cât
mai apropiată de cele convenţionale, aceasta fiind o condiţie obligatorie pentru orice
procedeu tehnologic de realizare a betonului în producţie curentă, cunoscut fiind
faptul că pierderea prematură a apei prin evaporare conduce la efecte de frânare sau
de blocare completă a procesului de întărire. De aceea, măsurile prin care se poate
preveni evaporarea prematură a apei fac parte integrantă din tehnologia completă de
realizare a elementelor din beton armat în orice condiţii de climă. În situaţia unor
temperaturi normale, se folosesc de obicei tehnologii simple, care se rezumă la
acoperirea şi umezirea intermitentă a suprafeţelor libere ale betonului în primele zile.
Pe lângă efectul de conservare al umidităţii favorabil continuării şi adâncirii
proceselor de hidratare, se reduce sau chiar se anulează contracţia betonului, ca şi
deformaţiile de curgere lentă sub greutatea proprie şi încărcări tehnologice, care sunt
mari la vârste timpurii ale betonului, pentru anumite componente ale structurilor din
beton. Oricum, de precizat este faptul că se exclude categoric alternativa de a lăsa
betonul să se întărească în condiţii naturale de umiditate, care în anumite perioade, se
poate afla mult sub cea standardizată.
În ceea ce priveşte asigurarea temperaturii mediului la nivelul celei normale
pe întreaga durată convenţională de întărire a betonului realizată în practică, nu mai
este o condiţie obligatorie; aceasta poate fi înlocuită cu condiţia încadrării
temperaturii într-un interval de variaţie mai larg, care se realizează uneori în mod
natural, pe perioade de timp suficient de mari, permiţând întărirea fără măsuri
specifice variaţiei temperaturii.
Cunoaşterea variaţiei temperaturii mediului, de cele mai multe ori, nu este
suficientă, deoarece betonul nu o urmăreşte fidel, apărând uneori diferenţe
semnificative; acestea se datoresc intensităţii variabile cu care se face schimbul de
căldură între beton şi mediu cât şi modului, de asemenea variabil, de manifestare a
exotermei cimentului. Drept urmare, variaţia temperaturii mediului într-un interval
admis trebuie corelată cu încadrarea temperaturii betonului într-o marjă proprie de
variaţie, în funcţie de care pot fi necesare sau nu tehnologii prin care să se prevină
efectele defavorabile ale acesteia.
Condiţia de asigurare a întăririi betonului la temperatură normală a mediului
de +200C, care este valabilă în laborator, se înlocuieşte pentru betonul realizat în
practică cu condiţia de urmărire şi eventual de dirijare a temperaturii mediului, dar şi
celei a betonului.
Intervalul care se admite pentru variaţia temperaturii betonului fără efecte
x
defavorabile asupra structurii şi rezistenţelor acestuia, este de la +1 0C până la θb .
x
Valoarea maximă θb .este variabilă şi caracterizează tipul de ciment utilizat la
prepararea betonului (tabelul 3.1). În intervalul specificat, temperatura betonului
influenţează însă semnificativ viteza sa de întărire, precizându-se faptul că la +20 0C,
40
temperatură acceptată în mod convenţional drept normală, viteza de întărire a
betonului variază în funcţie de tipul cimentului (fig.3.1 şi tabelul 3.2).
În concluzie, se poate afirma faptul că executarea lucrărilor de beton în
condiţii naturale normale nu ridică probleme tehnologice deosebite, în schimb, la
asemenea temperaturi, ritmul de întărire al betonului este relativ lent, de cele mai
multe ori departe de a satisface cerinţele actuale ale tehnicii construcţiilor.
3.2 Tehnologia betonului în condiţii de timp călduros
După cum s-a menţionat în repetate rânduri, pentru acelaşi tip de ciment
x
viteza de întărire creşte odată cu temperatura. Dacă aceasta nu depăşeşte valoarea θb ,
rezistenţele finale ale betonului nu sunt sensibil afectate în sens defavorabil.
Dimpotrivă, dacă temperatura betonului depăşeşte această limită, se obţine în
continuare o sporire a vitezei de întărire a betonului, concomitent însă cu o scădere a
rezistenţelor finale ale acestuia în raport cu probele întărite în condiţii standardizate.
Se menţionează faptul că valorile indicate în tabelul 3.1 pentru  b , rămân valabile cu
x

precădere numai în condiţii de tratament termic organizat al betonului; pentru

întărirea betonului în regim cald şi canicular de temperatură, temperaturile de la care
se resimt pierderi de rezistenţă faţă de elementele martor sunt întotdeauna inferioare
x
lui qb , indiferent de tipul cimentului utilizat.
Una din principalele cauze care conduce la pierderile de rezistenţă menţionate
mai sus este, după cum s-a mai specificat, pierderea prematură a umidităţii din beton,
care generează importante defecte de structură şi diminuează cinetica normală de
hidratare a cimentului. Aşa cum indică curbele prezentate în fig.3.2, în condiţii
naturale de întărire şi fără protecţii, în primele 36 de ore de la punerea în operă,
betonul pierde 25% din cantitatea totală de apă la temperatura de 30 0C şi cca 37% din
aceasta în mediu canicular de întărire (400C). Cifrele prezentate corespund pierderilor
procentuale de apă prin evaporare în condiţiile în care temperatura a fost măsurată la
umbră; cum de multe ori, în anumite perioade ale zilei elementele de beton proaspăt
turnate sunt supuse unui efect de înscriere directă, temperatura la suprafaţa betonului
poate depăşi curent 500C, iar pierderea umidităţii ajunge la valori incredibile în
situaţiile în care nu se aplică tehnologii adecvate regimului canicular.

Tabelul 3.1
Parametrii caracteristici pentru întărirea
Betonului preparat cu unele tipuri de ciment

TEMPERATURI (*) EXOTERMIA TOTALĂ

MAXIME PENTRU: E28, IN:
APA (LA
Nr. TIPUL
BETON AMESTEC
Crt. CIMENTULUI K
θa CU CIMENT) KJ/kg Wh/kg
cal./kg
(*C) θa
(*C)
1 H II/A-S 32,5 50…60 80 167 46 40

41
 2 II/A-S 32,5 R 40 80 233 65 56
3 I 42,5/I 42,5 R 35 60 317 88 76
4 I 52,5/I 52,5 R 30 50 358 100 86

(*) Pentru a nu se înregistra scăderi finale de rezistenţă

Fig.3.1 Influenţa cimentului asupra vitezei de întărire a betonului

la temperatură normală: a) H II/A-S 32,5 b) II/A-S 32,5 R

În condiţii atmosferice caniculare betonul prezintă deci o puternică tendinţă

de uscare şi în acelaşi timp, de pierdere a proprietăţii de deplasare liberă a elementelor
ce-l compun, datorită unei rigidizări premature. Aceste aspecte sunt cu atât mai
dezavantajoase cu cât distanţa de la locul de preparare a betonului şi cel de punere în
operă este mai mare. Măsurile care se iau la lucrările de betonare în condiţii naturale
călduroase şi caniculare trebuie să conducă la menţinerea plasticităţii necesare punerii
în operă şi păstrării umidităţii necesare desfăşurării normale a reacţiilor chimice de
hidratare; acestea pleacă în mod obligatoriu de la proiectarea compoziţiei betonului,
care trebuie să asigure o cantitate sporită de apă de amestecare, în general peste 200
l/m3 beton, element ce obligă la o majorare a dozajului de ciment. Pe lângă
dezavantajul unei creşteri nu întotdeauna semnificative a preţului de cost, măsura
prezintă avantajul menţinerii raportului apă-ciment la o valoare acceptabilă şi în
acelaşi timp de mărire a capacităţii de reţinere a apei prin creşterea proporţiei de parte
fină din beton. De multe ori condiţiile concrete de preparare, transport şi punere în
operă a betonului obligă la utilizarea adaosurilor întârzietoare de priză, dar şi a unor
cimenturi cu o întărire mai lentă (belitice sau cu adaosuri) şi cu o exotermie moderată.

42
 Fig.3.2 Pierderea de apă în procente din cantitatea totală în primele
36 de ore de la punerea în operă a betonului

Deosebit de important este şi transportul betonului proaspăt, care trebuie

făcut numai în recipienţi închişi sau cu deschideri mici, care în acelaşi timp agită
componenţii betonului cu o viteză redusă. Astfel, datorită proprietăţilor ticsotropice
ale amestecului se împiedică priza cimentului. Un beton transportat în asemenea
condiţii începe să se rigidizeze după circa 10…15 minute de repaos, aspect ce impune
ca operaţiile de turnare şi compactare în cofraje să se efectueze într-un timp cât mai
scurt Oricum, nici într-un caz, nu trebuie depăşită vârsta de revibrare a betonului.
După terminarea compactării, tendinţa de migrare a apei continuă şi chiar se
accentuează datorită exotermei cimentului. Pentru combaterea acesteia trebuie luate
cele mai ferme măsuri; dintre acestea stropirea periodică cu apă şi protejarea
suprafeţelor udate cu rogojini, soluţie devenită clasică, nu mai întruneşte astăzi
sufragiile tehnologilor deoarece necesită un consum mare de apă, manoperă
suplimentară şi continuitate ireproşabilă. Din aceste motive, în ultima perioadă, s-au
preconizat măsuri mai eficiente ca: acoperirea suprafeţelor libere ale elementelor cu
folii de polietilenă sau alte tipuri de prelate impermeabile la vapori, ca şi aplicarea
unor pelicule aderente la suprafaţa betonului, având în acelaşi timp şi funcţia de
barieră pentru vapori. Astfel de pelicule se realizează fie din diferite suspensii sau
soluţii de bitum sau parafină, fie din răşini sintetice, care la un anumit timp după
peliculare dispar – variantă evident superioară. Pentru ţările cu climă temperată cum
este cea a României, măsurile de protecţie menţionate prezintă o importanţă mai mare
decât pentru cele cu climă tropicală. Aceasta din urmă e drept că se caracterizează
prin perioade excesiv de călduroase, dar umiditatea atmosferică este deosebit de
mare; ca urmare, pierderea apei din beton are loc mult mai lent şi în consecinţă
măsurile necesare asigurării unei întăriri corespunzătoare se simplifică.

3.3 Tehnologia betonului pe timp friguros

43
 În afara reducerii vitezei de întărire a betonului şi chiar stagnării proceselor
chimice de hidratare-hidroliză la temperaturi negative, timpul friguros complică
procesele de execuţie a construcţiilor şi aduce o sporire a cheltuielilor pentru
realizarea acestora. Particularizând pentru lucrările de beton tehnologiile de execuţie
în condiţii de lucru pe timp friguros, se poate afirma faptul că în general acestea se
bazează pe următoarele metode:
- încălzirea în vederea dezgheţării agregatelor şi înmagazinării în acest
component al betonului a unei anumite cantităţi de căldură;
- coborârea punctului de îngheţ al amestecului de beton prin folosirea în
procesul tehnologic a unor adaosuri speciale;
- confecţionarea betoanelor calde şi conservarea căldurii acumulate,
precum şi a celei de hidratare, prin protejarea locală cu materiale
termoizolante;
- încălzirea locală a elementelor de beton după realizarea acestora;
- executarea lucrărilor de beton şi menţinerea lor în continuare în incinte
încălzite pe o durată necesară pentru desfăşurarea proceselor chimice care
asigură rezistenţa necesară unor anumite faze tehnologice, dar şi
stabilitatea structurală a betonului la acţiunile de îngheţ-dezgheţ repetat.
Toate aceste metode se pot aplica izolat sau combinate între ele, dând naştere
la o serie de procedee tehnologice specifice diferitelor tipuri de lucrări de beton.
Alegerea uneia sau combinarea mai multor metode trebuie făcută cu deosebit
discernământ, având în vedere faptul că majoritatea implică consumuri energetice
deloc de neglijat, fără să mai vorbim de creşterea manoperei şi a consumurilor unor
materiale de multe ori deficitare.
Dintre aspectele esenţiale care caracterizează tehnologiile de lucru pe timp
friguros, se menţionează cele care se referă la fazele principale ale lucrărilor de beton:
preparare, transport, punere în operă şi îngrijire ulterioară. Astfel, prepararea
betonului trebuie să se facă cu agregate neîngheţate sau dezgheţate în situaţia în care
s-a produs fenomenul de îngheţ, cunoscute fiind fenomenele ce se produc în malaxor,
care conduc la aglomerări şi la imposibilitatea formării peliculelor de pastă de ciment
care să îmbrace uniform agregatele. În orice situaţie procesele de preparare, transport,
punere în operă şi întărire parţială a betonului trebuie să se încheie înainte de
îngheţarea acestuia. S-a arătat că îngheţarea betonului înainte de priză nu conduce în
urma unui dezgheţ ulterior la reduceri de rezistenţă, ci dimpotrivă. În practică, este
dificil de stabilit dacă momentul îngheţului coincide sa nu cu începutul prizei, motiv
pentru care se iau măsuri de asigurare. Astfel, în momentul când temperatura
betonului coboară sub 00C, aşa încât apa liberă poate să îngheţe, rezistenţa lui trebuie
să corespundă unui nivel minim de întărire; acesta este numit nivel critic ß k, care
odată atins oferă siguranţa că structura materialului nu va fi afectată de efectul
mecanic produs de dilatarea apei prin îngheţare. Acest nivel depinde de cantitatea de
apă liberă conţinută în beton, respectiv raportul apă-ciment, dar şi de stadiul
procesului de întărire, cunoscut fiind faptul că odată cu avansarea acestuia cantitatea
de apă nelegată chimic scade.
Cu privire la compoziţia betonului preparat pe timp friguros se indică
utilizarea unui raport apă-ciment cât mai redus, cimenturi cu căldură de hidratare
mare (elitice, eventual chiar aluminos) iar, ca o măsură suplimentară de asigurare, apa
44
se introduce caldă în amestec, temperatura acesteia la contactul cu cimentul fiind însă
limitată la anumite valori. Acestea sunt specifice diferitelor tipuri de cimenturi
(tabelul 3.1) având în vedere faptul că temperaturile prea ridicate pot crea şocuri
termice care să afecteze rezistenţele finale ale betonului.
Prepararea betonului trebuie făcută l o temperatură suficientă, iar pierderile
de căldură pot fi limitate prin protejarea betonului în timpul transportului, ca şi prin
reducerea duratelor de transport, aşteptare şi punere în operă.
Procedeele de întărire a betonului pe timp friguros se caracterizează prin
măsuri obligatorii de protejare termică şi eventual de încălzire, imediat după
terminarea punerii în operă. În acelaşi timp, controlul regimului termic de întărire
până la realizarea nivelului critic ß k, este absolut necesar. Tehnologiile utilizate
cuprind două metode principale: conservarea căldurii şi încălzirea după turnare. Prima
constă în protejarea termică a betonului cu cofraje termoizolante a tuturor suprafeţelor
elementului, pentru a I se întârzia răcirea. Cea de a doua metodă utilizează una din
soluţiile următoare: încălzirea în cămaşă, cofraje încălzitoare şi încălzirea în spaţii
mari. Asemenea procedee sunt tratate pe larg în cursul general de tehnologia
lucrărilor de construcţii.
În concluzie, se poate constata faptul că factorii naturali de mediu au
implicaţii uneori severe în tehnologia de preparare, transport şi îngrijirea ulterioară a
betonului. Cel puţin pe durata a 70% a anului, condiţiile naturale de climă reclamă
luarea unor măsuri şi aplicarea unor tehnologii adecvate în special condiţiilor de
temperatură şi umiditate pe care le oferă mediul. Toate acestea complică execuţia
elementelor şi structurilor, măresc preţul de cost şi nu de puţine ori conduc la
prelungirea termenelor de finalizare ale construcţiilor. Cel puţin prin prisma celor de
mai sus, se pledează pentru industrializarea prin prefabricare a lucrărilor, elementele
structurale ce le compun executându-se organizat în unităţi de profil; în acest mod
ritmul de întărire al betonului, ca şi condiţiile în care se formează structura sa, depind
într-o măsură practic nesemnificativă de condiţiile de temperatură şi umiditate ale
mediului natural.
Din păcate, se constată că în ultima perioadă de timp, modul în care se condu
pe multe din şantierele noastre şi chiar în unele fabrici de prefabricate, procesele
tehnologice ce se referă la lucrările de beton, este încă suficient de departe de
cunoştinţele care s-au acumulat în această direcţie.

45
 CAPITOLUL VI
PROCEDEE DE ACCELERARE A ÎNTĂRIRII BETONULUI

Ritmul relativ lent de întărire al betonului constituie un serios impediment în

realizarea unei productivităţi cel puţin acceptabile în producţia elementelor
prefabricate din beton armat şi precomprimat realizate în fabrici sau pe poligoane
exterioare. Este de neacceptat ca în producţia de prefabricate să se facă apel la ritmul
natural de întărire al betonului care conduce implicit la blocarea tiparelor, utilajelor,
instalaţiilor şi spaţiilor tehnologice pe o durată mare de timp, care este determinată în
fond de temperatura mediului ambiant. Din acest motiv, este obligatoriu să se facă
apel la procedeele de accelerare a întăririi acestui material, care să conducă la
obţinerea unor rezistenţe, într-un interval de timp cât mai redus, astfel încât să permită
decofrarea şi manipularea elementelor prefabricate; instalaţiile care concură la
realizarea acestora sunt degajate şi apte de a prelua execuţia unei noi serii de produse.
Practica betonului armat cunoaşte două metode generale de accelerare a
întăririi acestui material, metode care definesc cele două grupe mari de procedee
tehnologice şi anume:
 accelerarea întăririi prin compoziţia betonului;
 accelerarea întăririi betonului prin tratare termică.
Prima metodă constă în utilizarea pentru compoziţia betonului a unor
cimenturi cu viteze de întărire mari sau a unor adaosuri care accelerează priza şi
întărirea. Metoda se poate aplica şi în cazul construcţiilor monolite sau pentru
realizarea elementelor prefabricate pe piste exterioare, care nu sunt dotate cu instalaţii
de tratament termic. Performanţele acestei metode sunt însă relativ limitate în ceea ce
priveşte obţinerea unor durate convenabile de timp la care să se realizeze decofrarea
şi manipularea elementelor.
În ceea ce priveşte cea de a doua metodă, care este practic generalizată în
industria prefabricatelor din majoritatea ţărilor lumii, aceasta constă în accelerarea
întăririi diferitelor tipuri de ciment, prin mărirea temperaturii betonului, concomitent
cu asigurarea umidităţii necesare desfăşurării în condiţii normale a procesului de
întărire, respectiv prin crearea unui mediu termoumed favorabil.
Pentru a mări eficienţa procedeelor tehnologice de realizare a elementelor
prefabricate se procedează la combinarea ambelor metode în vederea utilizării
avantajelor fiecăreia în parte; în multe situaţii acestea se folosesc însă şi separat.

6.1 Procedee de accelerare a întăririi betonului prin compoziţie

Această categorie de procedee cunoaşte două soluţii:
 folosirea cimenturilor cu întărire rapidă dintre care trebuie menţionate în
mod special cele cu rezistenţe iniţiale mari, care sunt cimenturi Portland
fără adaosuri:I42,5/I 42,5/R şi 52,5/I52,5R. Utilizarea acestor cimenturi
prezintă avantajul că nu modifică cu nimic procesul de preparare al
betonului, procedeul tehnologic rămânând în acest caz neschimbat.
Deosebit de importantă este precizarea că în timpul întăririi betonului
confecţionat cu astfel de cimenturi trebuie asigurată o temperatură
minimă apropiată de nivelul celei normale (+15 … +20 0C; această
46
 condiţie este absolut obligatorie, deoarece sub această temperatură viteza
de întărire a acestor cimenturi scade, apropiindu-se din punct de vedere al
comportării de cimenturile de tip Portland obişnuite. În condiţiile
executării prefabricatelor de beton pe piste exterioare şi la temperaturi
scăzute, folosirea cimenturilor cu întărire rapidă trebuie asociată, în mod
obligatoriu, cu tratarea termică;
 al doilea procedeu are o vechime mult mai mare, dar un domeniu mai
limitat de aplicare. Este vorba de utilizarea adaosurilor acceleratoare de
priză, metodă care are dezavantajul producerii unor efecte secundare
asupra caracteristicilor şi comportării în timp a betonului. În acelaşi timp,
apare necesară completarea fluxului tehnologic de preparare a betonului
cu unul suplimentar pentru prepararea şi dozarea soluţiei de adaos.
Aplicarea acestui procedeu este din ce în ce mai sporadică şi limitată la
executarea lucrărilor pe timp friguros sau dacă durata totală din
momentul preparării până la terminarea punerii în operă a materialului
depăşeşte timpul de începere a prizei cimentului.
Aplicarea singulară a acestor procedee, mai ales în cazul celui de al doilea,
conduce la performanţe suficient de modeste şi se pretează mai ales în cazul
construcţiilor monolite din beton, la care tratamentul termic in situ se aplică încă cu
suficientă dificultate.
6.2 Accelerarea întăririi betonului prin tratare termică
În cazul prefabricării elementelor de construcţie din beton armat se aplică o
diversitate de asemenea procedee, care se adaptează tehnologiilor de bază utilizate
pentru prefabricare şi variabile în ceea ce priveşte complexitatea şi eficienţa tehnică şi
economică.
O soluţie care poate reduce simţitor durata de întărire a betonului rezultă din
combinarea metodei de accelerare a întăririi betonului prin compoziţie, utilizându-se
de preferinţă cimenturi cu întărire rapidă, cu metoda tratării termice la presiune
normală. Aceasta din urmă este preferată în majoritatea situaţiilor faţă de cea a
autoclavizării, care se aplică doar pentru elemente de dimensiuni mici confecţionate
din betoane speciale (cum ar fi cele celulare).
După modul în care se produce interacţiunea între beton şi mediul de tratare
termică se poate face următoarea clasificare:
 procedee de tratare termică în camere de aburire sau instalaţii similare la
presiune normală:
- cu acţiune periodică:
- cu acţiune continuă.
Primele se pot realiza pe stand sub prelate cu amestec de abur-aer, în cuve sau
în camere supraterane cu amestec de abur-aer sau cu abur saturat, în bazine cu apă
caldă etc. Cele cu acţiune continuă se utilizează în tunele orizontale cu amestec abur-
ser sau abur saturat şi în turnuri verticale cu abur saturat.
 Procedee de tratare termică în tipare încălzitoare închise:
- pe funduri metalice încălzitoare sau platforme fixe încălzitoare;
- în tipare încălzitoare orizontale şi verticale.

47
 Pentru ambele soluţii utilizate agenţii încălzitori pot fi foarte diverşi: aer cald,
abur, apă supraîncălzită, rezistenţe electrice, ulei fierbinte etc.
 procedee de tratare termică în masa elementului:
- prin încălzirea electrică a betonului;
- prin încălzirea electrică a armăturilor.
 Prin preîncălzirea componenţilor betonului:
- cu conservarea căldurii;
- cu aplicarea tratamentului termic.
 Autoclavizarea.
Toate aceste procedee de accelerare a întăririi betonului se corelează cu
tehnologia de bază adoptată pentru executarea prefabricatelor şi implicit cu formele şi
dimensiunile elementelor de construcţie a căror întărire urmează a fi accelerată prin
tratament termic.

6.2.1 Aburirea în instalaţii cu acţiune periodică

Procedeul de tratare termică în camere de aburire sau în instalaţii similare cu
acţiune intermitentă se caracterizează prin întreruperea funcţionării de fiecare dată
când se introduc sau se evacuează elementele prefabricate supuse tratamentului
termic.

6.2.1.1 Aburirea sub prelate

Această soluţie este proprie tehnologiei stand pentru elementele grele de
beton armat de mari dimensiuni care se fabrică în serii mici, precum şi pentru piesele
din beton armat precomprimat realizate pe standuri lungi.
După turnarea betonului elementele (1) se acoperă cu prelate (2) sub care se
introduce abur viu ce se amestecă cu aerul (fig.6.1). Datorită faptului că pentru
elementele menţionate mai sus se cer niveluri de întărire ridicate (necesare
transferului forţei de precomprimare, decofrării şi manipulării precum şi
imposibilităţii de a realiza un mediu uniform de tratare termică cu abur saturat, durata
ciclului termic la acest procedeu este suficient de lungă. Aceasta poate ajunge la 16
ore sau chiar mai mult funcţie de clasa betonului şi de temperatura de izotermie
posibil a fi realizată şi care depinde, la rândul ei, de temperatura mediului ambiant.
Este evident faptul că pierderile de căldură sunt mari şi pentru creşterea eficienţei
tehnice a sistemului procedeul se poate combina şi cu încălzirea prefabricatelor prin
pista de turnare care are înglobate registre cu apă caldă sau abur (4).

48
 Fig.6.1. Aburirea sub prelată
6.2.1.2 Aburirea în cuve sau camere
Procedeul se aplică produselor de mare serie care se realizează prin
tehnologia în lanţ de agregate, cu condiţia ca gabaritele acestora să se înscrie în
dimensiunile cuvelor sau camerelor. Agentul încălzitor este aburul saturat la 100 0C
care se amestecă într-o proporţie variabilă. Temperatura de tratare izotermă se
situează în jurul valorii de 800C.
După cum rezultă din fig.6.2 cuvele pot fi îngropate parţial sau total sub
pardoseala halei, pereţii şi radierul fiind executaţi din beton greu. Acoperişul este
format dintr-un capac termo şi hidroizolant care se etanşează pe contur printr-un canal
cu apă în care pătrunde rama capacului confecţionată dintr-un cornier.
În cazul camerelor supraterane, pentru limitarea pierderilor de căldură, pereţii
trebuie realizaţi dintr-un material termoizolant (betoane cu agregate uşoare, beton
celular autoclavizat) pe care se aplică tencuieli special pentru impermeabilizare. Şi la
acest tip de camere se folosesc capace izolate termic şi impermeabile la abur, etanşate
pe contur.

Fig.6.2. Cameră pentru aburire Fig.6.3. Sistemul “jos-jos” de admisie

şi evacuare a aburului

49
 Una din problemele de foarte mare importanţă pentru calitatea aburirii este
cea determinată de introducerea şi evacuarea aburului din camerele de tratare termică.
Astfel, aburul care pătrunde în cameră se adună la partea superioară datorită
diferenţei dintre densitatea specifică aparentă a acestuia de 0,6 daN/m 3 şi a aerului (la
150 C şi la presiune atmosferică) care este dublă. Aburul se amestecă cu aerul şi în
contact cu betonul din elementele prefabricate se răceşte, situaţie, în care coboară
către partea inferioară a camerei. Datorită acestui aspect, aburul trebuie introdus şi
evacuat tot pe partea inferioară, de unde rezultă o schemă de lucru “jos-jos” (fig.6.3)
care este convenabilă cu precădere pentru perioada de ridicare a temperaturii; în acest
mod se evită şocul termic la contactul între aburul saturat aflat la temperatura de
1000C şi beton care se găseşte la temperatura mediului, iar efectele distructive pe care
aceasta poate să le aducă nu se mai produc.
Pentru perioada de tratare izotermă se recomandă schema de introducere şi
evacuare “sus-jos” care este prezentată în figura 6.4. În acest caz, şocul termic nu se
mai produce dat fiind faptul că temperatura betonului practic a atins pe cea
corespunzătoare tratamentului izoterm. În schimb, aburul admis se adună la partea
superioară şi formează un plan de separaţie I-I între acesta şi amestecul de abur-aer
mai rece (fig.6.4.a). Pe măsură ce aburul se acumulează la partea superioară se crează
o uşoară suprapresiune, iar planul I-I se deplasează în jos şi determină evacuarea
amestecului răcit (fig.6.4. b).

Fig.6.4. Sistemul “sus-jos” de introducere şi evacuare a aburului

în perioada de izotermie

Alte scheme de introducere şi evacuare a aburului (“jos-sus” sau sus-sus”)

sunt interzise deoarece datorită tirajului se creează o pernă mai rece de amestec abur-
aer, care se evacuează foarte greu.
O a doua problemă deosebit de importantă o reprezintă menţinerea constantă
a temperaturii în perioada de izotermie pentru a asigura respectarea ciclului termic
proiectat. Acest aspect ar presupune introducerea aburului în cameră în aşa fel încât
cantitatea de abur intrat să corespundă celei de abur condensat, ceea ce de fapt este
imposibil. Într-adevăr, dacă se admite o cantitate mai mare de abur şi se crează o
suprapresiune, temperatura creşte peste limita proiectată, iar dacă datorită răcirii şi
scăderii presiunii se produce un vacuum, în loc să se obţină evacuarea aburului se
realizează o absorbţie a aerului in exterior. Dacă se mai adaugă şi efectul respiraţiei
pereţilor, practic este imposibil să se menţină o temperatură strict constantă.

50
 Prin utilizarea instalaţiilor automate de dirijare şi control a temperaturii cu
ajutorul cărora oscilaţia temperaturii reale faţă de cea proiectată pentru izotermie se
limitează la valori cu totul rezonabile, se obţin în practică regimuri termice foarte
apropiate de cele prestabilite prin calcul. În ţara noastră, până în prezent, cea mai
cunoscută instalaţie care realizează acest deziderat este cea de tip Semionov, care
reglează admisia aburului pe la partea superioară a camerei şi asigură evacuarea
acestuia pe la partea inferioară.

6.2.2 Aburirea în camere cu acţiune continuă

Tratamentul termic în camere de aburire cu acţiune continuă reprezintă un
procedeu care se caracterizează prin introducerea şi evacuarea prefabricatelor supuse
tratamentului fără întrerupere. Procedeul este propriu capacităţilor mari de producţie
la care oprirea funcţionării camerei, răcirea şi apoi încălzirea din nou a acesteia
devine neeconomică.
Camerele cu funcţionare continuă se realizează în trei sisteme constructive:
- orizontale, sub formă de tuneluri;
- verticale sub formă de turnuri;
- combinate, sub formă de turnuri care sunt prelungite la capete cu câte un
tunel.

6.2.2.1 Tuneluri orizontale

În acest sistem aburirea are loc în tunele de 70-130 m lungime, în care se
introduc elementele prefabricate aşezate pe vagonete sau cărucioare ce se deplasează
ritmic pe un conveier. Lungimea tunelului este determinată de durata ciclului de
tratare termică precum şi de viteza de deplasare a conveierului, iar secţiunea sa, de
gabaritul acestuia încărcat cu elementele prefabricate.
Tunelele, din punct de vedere funcţional, sunt împărţite în patru zone ce
corespund celor patru perioade caracteristice ale unui ciclu complet de tratare termică:
- zona de aşteptare;
- zona de ridicare a temperaturii;
- zona de tratare izotermică;
- zona de coborâre a temperaturii.
După cum rezultă din fig.6.5, cărucioarele ce corespund zonei de aşteptare nu
trebuie introduse în tunel decât parţial şi anume pe lungimea necesară recuperării
mediului încălzitor care are tendinţa să se evacueze din zona de ridicare a temperaturii
spre intrarea în tunel. În acelaşi timp, se pot introduce parţial în tunel şi cărucioarele
rezervate perioadei de coborâre a temperaturii, până la nivelul prevăzut pentru
decofrare, după care în continuare elementele urmează să se răcească în aer liber.

51
 Fig.6.5. Tunel orizontal pe un singur palier; 1 – conveier; 2 – tunel.

Încălzirea tunelului se face în zonele destinate ridicării temperaturii (Lr) şi

tratării izotermice (Lt), folosind:
- registre montate pe pereţi în care circulă mediul încălzitor;
- radianţi cu raze infraroşii (pentru aceste prime soluţii se menţionează
faptul că aerul din tunel nu circulă);
- abur saturat care se debitează în zona centrală şi care este recuperat la
capetele tunelului;
- seroterma cu aer cald, amestecat eventual cu abur pentru asigurarea
umidităţii mediului.
La limitele de separaţii între zonele corespunzătoare fiecărei perioade
caracteristice a ciclului termic se montează perdele elastice care permit trecerea
conveierului şi care opresc parţial mediul încălzitor. La capetele tunelului se
montează de asemenea perdele similare în scopul realizării închiderii acestuia. În
cazul utilizării aerotermelor, perdelele flexibile se înlocuiesc cu perdele de aer cald al
căror debit este corelat cu cantitatea de căldură necesară în zonele L3 şi L4. Mediul
încălzitor circulă de la mijloc către capetele tunelului, fiind recuperat în zonele L2 şi
L5 în vederea reîncălzirii şi reintroducerii în circuit.
După cum rezultă din fig.6.5 şi 6.6. cele şase zone caracteristice ale
conveierului pentru tratarea termică, din care patru se află în tunel, pot fi situate pe un
singur palier sau pe două paliere suprapuse. În acest ultim caz, la capete se prevăd
ascensoare şi împingătoare hidraulice care servesc la încărcarea şi descărcarea
vagonetelor de pe platformele ascensorului.
Practica a arătat că soluţia de încălzire a camerelor orizontale cu aeroterme
abur-ser a oferit cele mai bune rezultate. Amestecul se debitează în camere cu
ventilatoare centrifugale sub formă de perdele, iar aerul este aspirat din partea
inferioară a zonelor L2 şi L5. Durata tratamentului termic în asemenea instalaţii este
de 14 până la 16 ore pentru o producţie orară în jurul a 15 m 3.

52
Fig.6.6. Cameră de aburire orizontală pe două paliere suprapuse; 1 – conveier; 2 – tunele; 3
– ascensor.
6.2.2.2 Camere verticale de aburire
Tratamentul termic se realizează, în acest caz, în turnuri racordate la intrare şi
ieşire cu două tronsoane de tunel pentru aşteptare şi eventual preîncălzire, respectiv
pentru răcire (fig.6.7). Circulaţia cărucioarelor cu elemente se face atât pe verticală
cât şi pe orizontală, utilizându-se în acest scop aceleaşi sisteme ca la tunelurile
orizontale suprapuse.
Cel mai recomandabil agent încălzitor este aburul saturat, pentru controlul
temperaturii utilizându-se diverse instalaţii, dintre care cea mai răspândită este, la noi
în ţară, cea concepută de Semionov. Aburul saturat se introduce pe la partea
superioară printr-o conductă cu orificii care este plasată sub acoperişul turnului.
Astfel, pe înălţimea turnului se crează mai multe zone: la partea superioară o zonă de
abur având temperatura corespunzătoare tratamentului izoterm, apoi continuând în jos
cu două zone stânga-dreapta cu amestec de abur şi aer, a cărei temperatură ajunge la
pardoseala tunelului la 25 … 300 C.

53
 Fig.6.7 Tunel vertical de aburire; 1 – conveier; 2 – tunele de racordare; 3 – turn;
4 – ascensor de urcare; 5 – ascensor de coborâre.

Elementele prefabricate se încălzesc pe măsura urcării în zona L3, sunt tratate

izotermic în zona L4 şi se răcesc în timpul coborârii în zona L5 prin cedare de
căldură, care poate fi utilizată la ridicare temperaturii prefabricatelor care urcă.
Consumul de abur rezultă minim, deoarece regimul termic este complet stabil.
Variaţia duratelor pentru diferitele perioade de tratare termică se face prin
modificarea cantităţii de abur introdusă în cameră, care are drept urmare micşorarea
sau mărirea zonei de izotermie.

6.2.3 Tratamentul termic de tipare încălzitoare

După cum s-a arătat în cel de-al doilea capitol, accelerarea întăririi betonului
prin regimuri termice dure şi foarte dure conduce la obţinerea unor niveluri de întărire
mari în intervale reduse de timp. Din păcate, acest efect favorabil se asociază cu
modificări structurale majore şi implicit scăderi importante de rezistenţă la vârsta de
28 de zile comparativ cu betoanele întărite în condiţii normale sau în urma unor
regimuri termice moderate. Aceste efecte cu caracter distructiv se pot limita la valori
cu totul rezonabile dacă elementul se închide pe întreaga lui suprafaţă într-un tipar
rigid. Încălzirea betonului se face numai indirect prin contact cu tiparul încălzitor.
Feţele libere, neacoperite ale elementului se închid cu panouri rigide, termoizolante,
cu scopul de a limita deformaţiile de volum şi de formă ale betonului la cele
corespunzătoare dilatării tiparului; folosind acest sistem se împiedică evaporarea apei
şi în consecinţă producerea de condens pe faţa elementului. Se precizează faptul că
suprafeţele descoperite trebuie limitate la 5% din suprafaţa elementului prefabricat, în
timp ce încălzirea betonului trebuie făcută uniform şi rapid pe întreaga suprafaţă de
contact.
Închiderea suprafeţei betonului se caracterizează prin indicele I (raportul
dintre suprafaţa acoperită şi cea totală); aceasta se realizează în mod diferit după cum
54
elementele se toarnă în tipare orizontale sau verticale. La tiparele verticale, denumite
ş casete, suprafaţa de turnare a betonului rămâne de cele mai multe ori liberă cu un
indice de acoperire de 0,95 … 0,98 sau se acoperă cu folii din materiale plastice sau
cauciuc. La cele orizontale se dispune un capac pe suprafaţa superioară, prevăzut
eventual cu o suprasarcină pentru mărirea etanşeităţii. Rigiditatea tiparelor se obţine
prin alcătuirea acestora din metal sau din beton armat; în primul caz se foloseşte tola
de 8 … 10 mm grosime cu rigidizări puternice.
Realizarea unei încălziri uniforme şi rapide a betonului prezintă însă
dificultăţi mai mari.
La tiparele orizontale de înălţime foarte mică, de tip Coignet, atât fundul cât
şi capacul sunt compartimentate, iar admisia aburului, respectiv evacuarea
condensului, se face pentru fiecare compartiment separat (fig.6.8) pe baza uneia din
schemele prezentate în fig.6.3 şi fig.6.4; important este ca evacuarea condensului să
se realizeze cât mai complet, procedându-se în acest sens şi la practicarea unei uşoare
pante prin construcţia tiparului sau prin platforma pe care se aşează.

Fig.6.8. Tipar încălzitor orizontal

În cazul tiparelor verticale se realizează cortine încălzitoare pe cel puţin o faţă

a elementului prefabricat (fig.6.9).În această situaţie, evacuarea este obligatoriu de
făcut pe la partea inferioară, în timp ce admisia aburului se poate face atât pe la partea
inferioară (fig.6.9) cât şi pe la partea superioară (fig.6.9 d), soluţie corespunzătoare
schemelor anterior amintite. Se precizează faptul că este important ca detaliile de
alcătuire ale cortinelor încălzitoare să nu producă perturbări a condiţiilor specifice
soluţiei adoptate pentru admisia şi evacuarea aburului.
55
 Fig.6.9. Tipar încălzitor cortină (vertical)

Un alt procedeu de tratare termică a betonului în tipare încălzitoare este cel de

tip Camus care utilizează ca agent încălzitor apa supraîncălzită la 130 … 140 0 C ce
circulă prin serpentine dispuse în pereţii tiparului. Alţi agenţi încălzitori care se mai
utilizează sunt uleiul la 2000C, aburul supraîncălzit sau panourile încălzitoare cu
rezistenţe electrice care sunt montate pe suprafaţa tiparului.
De menţionat este faptul că în tiparele orizontale, consistenţa betonului ce se
toarnă poate fi mai vârtoasă, aspect ce influenţează favorabil condiţiile de întărire şi
formare structurală ale materialului. În tiparele verticale, consistenţa betonului nu o
poate depăşi pe cea plastică şi din această cauză necesită un consum suplimentar de
ciment. Un aspect favorabil utilizării tiparelor orizontale este acela determinat de
posibilitatea stivuirii suprapuse a acestora, fundul tiparului superior având rolul de
capac pentru elementul inferior.
Tiparele verticale asigură în schimb avantajul unor indici superiori de
utilizare a suprafeţei destinate producţiei, precum şi al unei mecanizări superioare în
tmpul manipulării lor la cofrare şi decofrare.
Procedeele de tratare termică în tipare încălzitoare sunt specifice tehnologiei
stand, dar în situaţia utilizării tiparelor orizontale cu stivuire suprapusă se pot folosi şi
în tehnologia lanţ de agregate.

6.2.4 Tratarea termică în masa elementului

56
 Tratamentul termic al betonului în masa elementului prefabricat se realizează
prin utilizarea energiei electrice. Acest procedeu direct prezintă avantajul că
încălzirea nu se face numai la suprafaţă, betonul fiind încălzit relativ mai uniform, în
acelaşi mod realizându-se şi ridicarea temperaturii. Sensul în care se propagă căldura
este din interiorul către straturile periferice ale elementului, acestea încălzindu-se şi
întărindu-se ultimele.
Această tehnologie se bazează în fond pe folosirea rezistivităţii electrice a
betonului (efectul Joule). Astfel, prin intercalarea unui volum de beton proaspăt într-
un circuit electric, datorită rezistenţei pe care acesta o opune la trecerea curentului,
betonul se încălzeşte. Fenomenul rezultă în urma circulaţiei cu viteză mare a ionilor
din cimentul dizolvat în apă. În timpul circulaţiei aceştia se ciocnesc între ei şi astfel
în masa betonului proaspăt energia electrică se transformă în energie calorică.
Viteza de încălzire se limitează la 10 … 120C/oră, pentru a nu produce
deteriorări structurale. Aceasta este determinată de viteza de circulaţie a ionilor şi este
direct proporţională cu pătratul tensiunii curentului electric şi invers proporţională cu
rezistenţa electrică a betonului. La compoziţii identice ale materialului, viteza de
întărire descreşte odată cu mărirea distanţei dintre electrozi. În general se recomandă
utilizarea tensiunilor nepericuloase de 24 … 45 V care asigură o încălzire relativ
lentă, favorabilă betonului.
Procedeul se poate aplica în două variante funcţie de materialul utilizat ca
rezistenţă electrică în vederea degajării căldurii necesare tratamentului termic: betonul
sau armătura. Primul a fost descris mai sus, iar cel de-al doilea poate asigura, pentru
anumite tipuri de elemente, avantaje semnificative în sensul dirijării mai uniforme a
temperaturii în beton.
Cu anumite restricţii privind tensiunea utilizată care determină în fond viteza
de creştere a temperaturii, în prezent este recunoscut faptul că efectul încălzirii
electrice în cele două variante prezentate (pe suprafaţa betonului sau în masa lui,
subvariante ale utilizării betonului ca material rezisitv şi prin armătură) este identic
dacă nu chiar superior cu cel ala tratamentului cu abur; comparaţia este evident
valabilă în situaţia realizării aceloraşi condiţii de temperatură şi de umiditate cu
folosirea tiparelor închise.
Circuitul electric se poate închide prin beton folosind electrozi diferiţi ca
formă şi mod de realizare (fig.6.10). În funcţie de tipul lor variază şi temperatura de
tratare izotermică a betonului conform datelor din tabelul 6.1. Temperaturile
prezentate în tabelul 6.1 sunt valabile numai pentru tratarea electrotermică a
elementelor turnate în tipare acoperite, în timp ce pentru cele care au suprafaţa parţial
sau total descoperită re recomandă reducerea simţitoare a temperaturii de tratare
izotermă.

57
Fig.6.10. Tratamentul termic în masa betonului.

58
 Tabelul 6.1

Nr. Temperatura de tratare

Tipul electrozilor utilizaţi
Crt. izotermă (0C)
1. Marginali (plăci, pereţi, casete) 90
2. Fâşii 70 … 80
3. Izolaţi (bare sau corzi) 70

Indicaţiile prezentate în acest sens în tabelul 6.2 sunt mai complete, limitele
superioare ale temperaturii de tratare izotermă fiind precizate în funcţie de cimentul
utilizat şi de modulul de suprafaţă al elementului.

Tabelul 6.2

Temperatura de tratare izotermă (0C)

Nr.
Tipul cimentului Pentru modulii de suprafaţă Ms
Crt.
< 10 10 … 15 15 … 20
1. II/A-S 32,5 R 80 60 45
2. I 42,5/I 41,5 R 70 50 40
3. I 52,5/I 52,5 R 40 40 35
În situaţia utilizării armăturilor drept electrozi este necesar ca viteza de
ridicare a temperaturii să fie cât mai mică, iar temperatura de tratare izotermă să nu
depăşească 60 … 650C pentru a se evita uscarea betonului la interfaţa cu armăturile.
Cu toată această măsură restrictivă, utilizarea armăturilor drept electrozi prezintă şi
avantaje deloc neglijabile:
- deformaţiile din contracţia betonului se micşorează sensibil, reducându-se
în acelaşi timp şi fisurarea produsă de acest efect, datorită sensului de
încălzire din miez către exterior;
- trecerea curentului electric prin armături le produce o uşoară vibrare;
datorită acesteia se măreşte compactitatea betonului şi implicit aderenţa
la armătură, deoarece frecvenţa optimă pentru compactare de 62 per/sec
este apropiată de frecvenţa obişnuită a curentului electric de 50 per./sec;
- prin încălzirea armăturilor se produce o alungire a acestora înainte de
fenomenul de priză al cimentului, astfel încât după răcirea şi întărirea
betonului se realizează o uşoară tensionare a barelor care măreşte
rezistenţa la fisurare a elementelor.
În cazul utilizării procedeului pentru accelerarea întăririi betonului din
elementele cu armături preîntinse se produce o relativă scădere a forţei de
precomprimare, care revine însă după răcire la valori apropiate de cea iniţială În
aceleaşi timp se accelerează fenomenul de relaxare a armăturii, pierderile de tensiune
datorate acestui efect rezultând ceva mai mari.
Procedeele de tratare termică a betonului prin încălzire electrică, în ambele
variante, îşi găsesc aplicarea în tehnologiile stand sau lanţ de agregate. Betonul se
poate turna în orice fel de tipare, inclusiv în cele din lemn, având în vedre faptul că nu
se crează mediul umed specific aburirii care conduce la o deformare rapidă a acestora.
Reglarea şi controlul temperaturilor se face cu suficientă uşurinţă, procedeul
59
pretându-se şi la automatizarea acestor operaţiuni. Dintre avantajele care se mai cer a
fi menţionate sunt cele referitoare la eliminarea mediului umed din halele de
fabricaţie precum şi reducerea uneori sensibilă a indicelui de investiţii.
Consumul de energie electrică se apreciază între 65 şi 130 kwh/m 3, care
asigură până în anii 1980 indici economici mai avantajoşi decât la celelalte procedee.
Cauze cunoscute au determinat limitarea severă a utilizării curentului electric la
încălzirea betonului, acesta fiind folosit cu precădere la tratarea termică a elementelor
de dimensiuni mici, în special a îmbinărilor.

6.2.5 Preîncălzirea componenţilor betonului

Tratamentul termic prin încălzirea prealabilă a componenţilor betonului a
reprezentat o tehnologie care se utiliza practic în exclusivitate la lucrările de beton
desfăşurate pe timp friguros şi constă din încălzirea iniţială a agregatelor şi apei,
căldura acumulată de amestec fiind apoi conservată prin folosirea cofrajelor
termoizolante. Preîncălzirea componenţilor se poate realiza prin diferite procedee, cel
mai curent folosit la un moment dat fiind cel de injectare a vaporilor de apă în
betonieră, apa condensată înlocuind parţial pe cea de amestec. De asemenea, s-a
utilizat sporadic curentul electric pentru încălzirea prin electrozi amplasaţi în
buncărele de înmagazinare, precum şi alte sisteme.
Temperatura betonului, funcţie de tipul cimentului folosit, se poate ridica
până la 45 … 500C, iar dacă izolaţia termică a cofrajului este corespunzătoare, în
anumite condiţii de mediu, după circa 8 … 10 ore se poate efectua decofrarea
elementului.
Curând însă, ca urmare a analizei critice a tehnologiilor clasice de tratare
termică şi a studiului efectelor distructive pe care acestea le au asupra structurii şi
implicit rezistenţelor betonului, procedeul de preîncălzire a componenţilor s-a aplicat,
din păcate tot sporadic şi pe poligoane sau în fabrici de prefabricate. În acest caz,
tiparele metalice trebuie de asemenea preîncălzite aproximativ la aceeaşi temperatură
cu cea a amestecului de beton. După turnarea şi compactarea betonului – operaţii care
trebuie făcute într-un timp cât mai scurt pentru limitarea pierderilor de căldură –
betonului i se aplică direct tratamentul izotermic urmat apoi de obişnuita perioadă de
răcire. Se elimină astfel primele două faze din ciclul obişnuit de tratare termică
(aşteptare şi ridicarea temperaturii), ceea ce conduce la o reducere totală a timpului de
imobilizare a tiparelor, spaţiilor şi utilajelor tehnologice cu aproximativ 25 … 35%.
Acest aspect determină creşterea productivităţii în unităţile de profil.
Deşi fluxul tehnologic obişnuit după care se dirijează toate operaţiile este
perturbat într-o oarecare măsură de cele destinate preîncălzirii componenţilor, această
tehnologie aduce diminuări sensibile ale pierderilor de rezistenţă la vârsta de 28 de
zile comparativ cu betoanele tratate termic după sistemele clasice. Explicaţia constă
în faptul că se elimină aproape total defectele de structură produse de dilatarea
diferenţiată a componenţilor betonului. Dacă acest fenomen distructiv, în condiţiile
ciclurilor clasice, se produce în cadrul unui sistem parţial întărit, cu deplasări
împiedicate, în cazul acestei tehnologii ridicarea temperaturii se face în condiţiile în
care amestecul de beton nu şi-a pierdut proprietatea de deplasare liberă. Studii de
laborator au demonstrat că pierderile de rezistenţă la vârsta de 28 de zile sunt cel

60
puţin cu 30…40% mai mici faţă de cele ale betonului tratat termic după tehnologii
obişnuite.
În mod cu totul nejustificat, acest sistem preconizat şi studiat în cadrul
catedrei de profil al Facultăţii de Construcţii din Iaşi nu a cunoscut generalizarea la
care prin performanţele pe care le oferă, s-ar fi justificat pe deplin.

6.2.6 Autoclavizarea
Autoclavizarea reprezintă singurul procedeu de tratament termic la presiuni
ridicate care permite, în condiţiile în care fierberea apei este împiedicată, practicarea
unor temperaturi izoterme care depăşesc cu mult 100 0 C. Această tehnologie constă în
tratarea elementelor prefabricate timp de 6 … 10 ore într-o atmosferă de abur saturat
a cărei presiune este cuprinsă între 8 şi 12 atmosfere, pentru care corespund
temperaturi ale mediului de 170 … 200 0 C. Autoclavizarea se caracterizează prin
performanţe cu totul deosebite, în sensul că un tratament de 10 … 12 ore conduce la
obţinerea unor rezistenţe compatibile ca mărime cu cele obţinute la vârsta de 28 de
zile în urma unui regim normal de întărire.
În pofida acestor spectaculoase rezultate, tehnologia este utilizată mai rar şi
limitată la realizarea unor produse speciale (de exemplu beton celular), precum şi la
elemente de dimensiuni mici, în special datorită formelor cilindrice şi gabaritelor
relativ reduse ale recipienţilor de presiune. Calitatea producţiei depinde de gradul de
saturare al vaporilor, de temperatura şi presiunea acestora, de viteza de introducere şi
evacuare a aburului. Se precizează avantajul utilizării aburului saturat, cunoscut fiind
faptul că cel supraîncălzit produce evaporarea prematură a apei din beton, perturbând
procesul de întărire.
Perioada de răcire reprezintă cea mai defavorabilă fază a ciclului de tratare
termică; la ieşirea din autoclave elementele au o temperatură cu circa 40 … 50 0C mai
mică decât cea de izotermie şi oricum cu mult mai ridicată decât cea a mediului
ambiant. Drept urmare, betonul se deshidratează violent, reţeaua de canale, de micro
şi macrofisuri se îndeseşte urmare a migraţiei intense a apei şi vaporilor din elementul
prefabricat.
Cu toate acestea, betoanele autoclavizate prezintă o serie de caracteristici care
le diferenţiază net de cele obţinute în urma altor regimuri de întărire. Dintre acestea
majoritatea au urmări pozitive asupra structurii şi caracteristicilor fizico-mecanice ale
materialului:
- se măreşte apreciabil viteza de hidratare, cât şi rezistenţele mecanice ale
constituenţilor mineralogici cu excepţia aluminatului tricalcic; activitatea
chimică a silicatului bicalcic creşte într-o măsură însemnată;
- se remarcă dispariţia aluminatului hexahidratat de calciu şi reducerea
cantităţii de hidroxid de calciu liber, ceea ce determină o îmbunătăţire a
comportării betonului la acţiuni chimice agresive;
- se pot realiza economii de ciment prin înlocuirea unei cantităţi de liant cu
adaosuri silicoase fie măcinate pe care temperaturile foarte ridicate le
activează;

61
 - se asigură o aderenţă superioară de natură chimică între piatra de ciment
şi agregate, ca urmare a interacţiunii între hidroxidul de calciu liberat prin
procesul de hidratare-hidroliză şi bioxidul de siliciu din agregate;
- se reduce efectul negativ al dilatării termice diferenţiate a componenţilor
betonului, inclusiv a aerului şi vaporilor, datorită presiunii mari a
mediului;
- prin reducerea bazicităţii pietrei de ciment autoclavizate, care este un
element esenţial de protecţie a armăturilor, se crează condiţii de corodare
a acestora în anumite medii, fapt care reclamă uneori luarea unor măsuri
speciale.

6.3 Factori esenţiali de influenţă a întăririi betonului

în regim accelerat
Studiul fenomenelor de natură chimică şi fizică care se produc în piatra de
ciment precum şi în masa betonului la ridicarea temperaturii peste cea considerată
normală a permis evidenţierea unor parametri al căror control face posibilă dirijarea
cât mai raţională a procesului de tratare termică. Astfel, se poate realiza valorificarea
la un nivel superior a efectelor favorabile (mărirea vitezei de hidratare, respectiv de
întărire) concomitent cu limitarea sau chiar anularea efectelor cu caracter distructiv.
Aceşti parametri se concretizează în următorii factori principali care
influenţează procesul de tratare termică:
- aptitudinea la tratare termică a cimentului utilizat, determinată în
principal de compoziţia sa mineralogică şi fineţea de măcinare;
- compoziţia betonului determinată de dozajul de ciment, raport A/C,
adaosuri;
- - proporţia şi modul de acoperire al elementului;
- regimul de tratare termică.

6.3.1 Aptitudinea la tratarea termică a cimenturilor

Cimenturile care dau cele mai bune rezultate la întărirea în regim accelerat a
betonului sunt cele care permit obţinerea unor rezistenţe maxime în condiţiile unor
durate cât mai scurte ale ciclurilor termice. De regulă, această condiţie este îndeplinită
de cimenturile cu mărci ridicate, având un conţinut bogat de alit şi fineţe de măcinare
mare, caracterizată printr-o suprafaţă specifică de 3500-4500 cm 2/g. Cimenturile
fabricate în ţara noastră care corespund în cea mai mare măsură acestor deziderate
sunt cele cu întărire rapidă de tip I 42,5/I 42,5 R … I 52,5/I 52,5 R, cimentul cu
adaosuri II/A-S 32,5 R şi într-o oarecare măsură şi Hz35.
În acest sens, este de menţionat faptul că cimenturile cu întărire rapidă
asigură la terminarea tratării termice, rezistenţe la compresiune cu 25% mai mari, iar
la 28 de zile cu 15% mai mari decât celelate tipuri de cimenturi.
Pentru cimenturile de tip Portland fără adaosuri, temperatura optimă de
tratare termică, din punct de vedere al vitezei de întărire, este de 60 0C. Pentru
cimenturile cu adaosuri active, de tipul zgurei de furnal, temperatura optimă este de
800C, deoarece se favorizează întărirea adaosurilor sub acţiunea mediului alcalin creat
prin hidratarea principalilor constituenţi mineralogici şi a temperaturilor ridicate.
62
Oricum, la tratamentele termice fără presiune trebuie evitată adoptarea unor
temperaturi maxime; acestea trebuie să fie cu cel puţin 10 … 15 0C mai mici decât
temperatura de 1000C, astfel încât aceasta să nu poată fi atinsă nici dacă se adaugă
efectul exotermiei cimentului. Depăşirea punctului de fierbere al apei determină cele
mai grave defecte distructive în structura betonului.
Dependenţa rezistenţelor betonului care se obţin în urma unui tratament
termic de natura cimentului şi de raportul A/C, a făcut necesară verificarea aptitudinii
la tratarea termică; aceasta se apreciază pe baza unui coeficient K care se stabileşte cu
relaţia:
R
A
K= 4 × (6.1)
R C
c
în care:
R4 reprezintă rezistenţa la compresiune la 4 ore de la prepararea betonului
confecţionat şi tratat termic în tipare etanşe după un regim termic standardizat pentru
toate tipurile de ciment;
Rc - marca cimentului;
A - raportul apă-ciment.
C
Aprecierea aptitudinii la tratarea termică a cimenturilor se face pe baza
datelor din tabelul 6.3.
În situaţia în care rezultatele nu sunt satisfăcătoare se procedează la repetarea
testului cu un raport apă-ciment mai redus, iar dacă nici această măsură nu încadrează
rezultatele în limite acceptabile, cimentul se declară inapt pentru tratamentul termic şi
în consecinţă se schimbă.
Tabelul 6.3.

R A
Valoarea coeficientului K= R4 × C
Aptitudinea la c
A/C > 0,5 0,5≥A/C ≥0,41 A/C<0,40
Bună 0,200…0,249 0,250…0,279 0,280 şi peste
Satisfăcătoare 0,150…0,199 0,200…0,249 0,250 şi peste
Mediocră 0,100…0,149 0,150…0,199 0,200 şi peste
Nesatisfăcătoar Sub 0,100 Sub 0,150 Sub 0,200
e

6.3.2 Compoziţia betonului

Toate regulile şi condiţiile care conduc la obţinerea unui beton de calitate

bună rămân valabile şi în cazul în care accelerarea întăririi materialului se realizează
prin tratament termic. O importanţă cu totul deosebită o prezintă mărimea raportului
A/C şi gradul de compactare, respectiv consistenţa şi lucrabilitatea betonului
proaspăt. Prin utilizarea unui raport A/C cât mai redus, compatibil însă cu obţinerea

63
unui beton bine compactat, indiferent de procedeul de tratare termică adoptat, se obţin
rezistenţe superioare faţă de betoanele confecţionate cu rapoarte A/C mari.
În situaţia în care lucrabilitatea nu a fost îmbunătăţită prin aditivi, rezultatele
superioare se obţin la betoanele de consistenţă vârtoasă şi plastic-vârtosă compactate
corespunzător, în raport cu cele plastice. Utilizarea aditivilor plastifianţi este permisă
numai în urma unor încercări care să confirme dacă aceştia nu produc scăderi de
rezistenţă.

6.3.3 Proporţia şi modul de acoperire al suprafeţei betonului

Înainte de discutarea acestui parametru, trebuie amintit faptul că fenomenele
distructive generate de variaţia temperaturii în masa betonului se datorează atât
tratamentului termic cât şi parţial exotermiei cimentului. Acestea sunt cu atât mai
accentuate cu cât elementul este mai masiv. Masivitatea elementului se evidenţiază
printr-un parametru denumit modul de suprafaţă (MS) care se defineşte prin relaţia:
S
M = (6.2)
s V
în care S este suprafaţa elementului de beton prin care se primeşte sau se pierde
căldura, iar V volumul elementului. Modulul de suprafaţă, pe lângă alţi parametri,
determină mărimea temperaturii de tratare izotermică a betonului.
În ceea ce priveşte indicele de acoperire a suprafeţei betonului, având în
vedere procesele fizice care au loc la ridicarea temperaturii, rezultă că poate fi un
element determinant în ceea ce priveşte nivelul de dezvoltare a unor fenomene
distructive şi de stabilire a rezistenţelor finale ale materialului. Cu cât acesta este mai
mare, deformarea liberă a betonului în timpul tratamentului termic este mai redusă,
ceea ce are drept efect îmbunătăţirea rezistenţelor sale mecanice.
S-a constatat că în situaţia menţinerii neschimbate a tuturor celorlalte condiţii,
tratarea termică a unor elemente acoperite în proporţie de numai 40 … 50% conduce
la scăderi de rezistenţă, atât după epuizarea ciclului termic cât şi la 28 de zile, care
sunt cuprinse între 25 şi 50% comparativ cu aceleaşi elemente a căror indici de
acoperire este de 70…80%.
De asemenea, acoperirea completă a aceloraşi elemente are un efect şi mai
favorabil. În aceste condiţii, faţă de elementele acoperite în proporţie de 70…80%, se
obţin sporuri de rezistenţă la 28 de zile, care depind de soluţia de acoperire după cum
urmează:
- cu folii de cauciuc 6 – 10%
- cu peliculă de poliamidă 5 – 19%
- cu tolă metalică 13 – 40%
- cu foi de cauciuc şi tolă metalică 19 – 53%.
Din aceste date se observă că pe măsură ce soluţia de acoperire realizează o
etanşare superioară a tiparului, în acelaşi timp cu posibilitatea de a împiedica
deformarea acestuia, rezistenţele mecanice şi implicit structura betonului se
îmbunătăţesc sensibil. Astfel, rezistenţele la 28 zile ale betoanelor tratate termic în
tipare cu acoperiri etanşe şi indeformabile sunt aproximativ la nivelul celor obţinute
la aceeaşi vârstă, în urma unui regim normal de întărire.

64
 În situaţia în care nu se dispune de asemenea soluţii de acoperire totală şi se
practică acoperirea parţială (70-80%), diferenţele între rezistenţele ce se realizează
între cele două variante de acoperire se pot reduce până la numai 3-5% dacă se
acţionează asupra celorlalţi parametri:
- utilizarea cimenturilor cu fineţe mai redusă de măcinare;
- folosirea betoanelor plastice cu dilatare totală şi remanentă mai mică
decât a celor vârtoase, care conţin mai mult aer;
- prelungirea duratei de aşteptare a betonului în tipare, cunoscut fiind
faptul că o prelungire cu două ore a duratei de aşteptare conduce la un
spor de rezistenţă de circa 20% la vârsta de 28 de zile;
- micşorarea vitezei de ridicare a temperaturii.
Cu toate efectele favorabile de natură structurală, aceste măsuri sunt însă în
contradicţie cu obiectivul principal al accelerării întăririi betonului prin tratament şi
anume cel de reducere într-o măsură cât mai mare a duratei ciclului.

6.3.4 Regimul de tratare termică

Regimul de tratare termică al unui beton se defineşte prin ansamblul de
condiţii prin care se crează mediul termoumed necesar accelerării întăririi betonului şi
anume:
- temperatura de tratare izotermă t;
- durata de tratare izotermă tt;
- viteza de ridicare a temperaturii vr;
- viteza de coborâre a temperaturii vc;
- vârsta betonului la începerea încălzirii.
Toate aceste condiţii se concretizează în ciclul de tratare termică care, în
general, este compus din cele patru perioade caracteristice, cărora le corespund şi
regimuri de temperatură specifice:
- perioada de aşteptare ta, interval de timp în care betonul are temperatura
relativ constantă şi foarte apropiată de temperatura de la terminarea
punerii în operă b; aceasta este necesară pentru a asigura betonului
condiţii favorabile de receptare a şocului termic şi este avantajoasă pentru
caracteristicile mecanice ale betonului întărit, cu condiţia ca temperatura
să se încadreze în intervalul 5…150C;
- perioada de ridicare a temperaturii t r, în care aceasta creşte de la valoarea
b la cea de tratare izotermă t, cu o viteză vr măsurată în 0C/oră;
- - perioada de tratare izotermă t t,, în care temperatura betonului rămâne
relativ constantă (eventualele perturbări sunt determinate de exotermia
cimentului) fără să depăşească o valoare limitată t care reprezintă o
caracteristică a regimului de tratare termică;
- perioada de coborâre a temperaturii tc, în care aceasta scade de la valoarea
t la c cu o viteză vc; această perioadă se poate prelungi în perioadele
reci ale anului, dacă se urmăreşte scăderea temperaturii betonului, până la
cea a aerului exterior şi nu numai până la temperatura corespunzătoare
terminării punerii în operă a betonului (aa < b).

65
 Regimurile de tratare termică la presiune normală se pot clasifica în funcţie
de mărimea temperaturii de tratare izotermă t şi a vitezelor de ridicare v r, respectiv
de coborâre a acesteia vc, în:
- regimuri uşoare, la care:
θ <θ (6.3)
t b
v =v £15...200 C h (6.4)
r c
\
unde θ reprezintă valorile limită de ridicare a temperaturii pentru regimurile uşoare;
b
acestea nu trebuie să depăşească temperaturile specifice diferitelor tipuri de ciment
centralizate în tabelul 6.4;
- regimuri dure, la care:
 t b\  800 C (6.5)
0
vr  vc  40 C h (6.6)

- regimuri foarte dure, la care;

Tabelul 6.4

Temperaturi maxime (x)

Exotermia totală E28
Pentru:
Nr. Tipul cimen-
Apă (la
crt ului Beton b Kcal/
amestecarea cu KJ/kg Wh/kg
0
C kg
cimentul) a
1. H II/A-S 32,5 50…60 80 167 46 40
2. II/A-S 32,5 R 40 80 235 65 56
3. I 42,5/I 42,5 R 35 70 250 70 60
4. I 52,5/I 52,5 R 35 60 317 88 76
(*) pentru a nu se înregistra scăderi finale de rezistenţă.
800 C     \  950 C (6.7)
t b

vc  40 C h0
(6.8)
În cazul utilizării acestor regimuri, viteza de ridicare a temperaturii nu este
limitată, aceasta putând atinge valori de 60…900C într-un interval de timp de 20 de
minute.
În figurile 6.11, 6.12 şi 6.13 se prezintă ciclul de tratare termică pentru cele
trei tipuri de regimuri termice discutate mai sus.

66
 Fig.6.11. Ciclul de tratare termică pentru regimuri uşoare

Fig.6.12. Ciclul de tratare termică Fig.6.13. Ciclul de tratare termică

pentru regimuri dure pentru regimuri foarte dure

6.4 Interacţiunea termică între beton şi mediu

6.4.1 Influenţa exotermei cimentului asupra regimului termic
al betonului
Exotermia cimentului, care se evaluează pe m 3 de beton, reprezintă o sursă
proprie de căldură a acestuia, influenţând în consecinţă temperatura acestui material
în orice fel de condiţii de mediu a întăririi. Cantitatea totală de căldură degajată din
acest efect rezultă din relaţia:
Qsex  E28  C (6.9)
în care:
Q
sex - reprezintă cantitatea totală de căldură degajată prin exotermie de betonul
dintr-un m3, exprimată în Wh/m3 beton;
E28 - cantitatea de căldură degajată de 1 kg de ciment care se întăreşte în
condiţii standardizate, timp de 28 de zile, în Wh/kg ciment;
C - dozajul de ciment al betonului, în kg/m3.
Parametrul E28 variază în funcţie de tipul cimentului conform datelor
prezentate în tabelul 6.4.

67
 Într-un anumit interval de timp t j , deşi în ansamblu procesul nu se
desfăşoară liniar, se poate lua în considerare proporţionalitatea între Δβj - care
reprezintă creşterea nivelului de întărire şi ΔQsex j - degajarea de căldură pe
intervalul t i , aspect exprimat prin relaţia:

j (6.10)
Q  E C  P t
sex j 100 28 sex j j
de unde rezultă:
Δβ
j -2 (6.11)
P = E × C × 10
sex j tj 28
unde:
P - este intensitatea de degajare a exotermei, presupusă medie pe
sex j

intervalul t j , în care variază liniar, în W m3 .

Într-un interval de timp:
t =t <t (6.12)
ij i j
în care variază liniar atât temperatura cât şi nivelul de întărire, intensitatea exotermei
la temperatură normală este:
Δβ
ij -2 (6.13)
P = E × C × 10
sex ij tij 28
Urmare a relaţiilor de mai sus se poate scrie proporţionalitatea:
ij ij  j
  (6.14)
Mij mj  tij Mj
Δβj
din care rezultă raportul , obţinându-se din relaţia (6.13) expresia intensităţii de
tij
degajare a exotermei sub forma:
-2 Δβj
P = 10 C ×E ×m (6.15)
sex ij ΔMj 28 j
sau
-2
P  10 C P m (6.16)
sex ij exj j

în care s-a făcut notaţia:

 j
P  E (6.17)
exj Mj 28

Valoarea Pexj este constantă pentru un tip de ciment şi un interval t j de

întărire, în care creşterea Mj este proporţională cu  j , ce variază liniar. În tabelul

68
6.5 sunt prezentate valorile pentru Pexj , în care j  1...10 (de la  j  10% , la
  100% pentru creşteri Δβ = 10% .
j j

6.4.2 Transferul termic între beton şi mediu

Transferul termic direct, respectiv schimbul de căldură dintre beton şi mediu
(natural sau artificial, creat printr-o sursă de căldură), se caracterizează printr-o serie
de parametri:

Tabelul 6.5

P40 Pa 35 M 30
E28=70 Wh/kg E 28 = 65 Wh/kg E 28 = 46 Wb/kg
ßj
Mj  Mj P Mj  Mj P Mj  Mj P
ex exj exj
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11
1 10 520 520 1,35 600 600 1,08 660 660 0,70
2 20 740 220 3,18 880 280 2,32 1030 370 1,24
3 30 1150 410 1,71 1290 410 1,58 1620 590 0,78
4 40 1690 540 1,30 1880 590 1,10 2540 920 0,50
5 50 2510 820 0,85 2760 890 0,74 3980 1440 0,32
6 60 3720 1210 0,58 4050 1290 0,50 6240 2260 0,20
7 70 5520 1800 0,39 5930 1880 0,35 9799 3550 0,13
VALORI MEDII PENTRU INTERVALUL 1…3 j = 30%
13 30 1150 1150 1,83 1290 1290 1,51 1620 1620 0,85

- intensitatea fluxului termic între mediu şi beton, exprimată prin relaţia:

 -
q  M i (6.18)
oi R
s
unde:
 M - este temperatura mediului, în 0C;
\
poate fi se pentru aerul exterior sau θ , θs în cazul unei surse suplimentare
s
de căldură);
θ - temperatura betonului la un moment dat, în 0C;
i
Rs - rezistenţa termică a diferitelor straturi ce se interpun între punctele în
care se măsoară temperatura în m2K/W.
M s - modul de suprafaţă, în m-1, definit prin relaţia (6.2);
- durata schimbului de căldură, care se discreditează în intervalele de timp
t i , caracterizate prin temperaturi  i , considerate medii;
- intensitatea schimbului de căldură între mediu şi beton care se exprimă
prin relaţiile:
69
 Ms
Psoi  q oi  M s    s   l  (6.19)
R sob
sau

 
M
P  q  M   - s
s ae l R (6.20)
soi oi
1b
unde:
q - este intensitatea fluxului termic între sursa de căldură şi beton;
oi

q - intensitatea fluxului termic între beton şi serul exterior;

li
Ms - modulul de suprafaţă, în m+1;
Rsob - rezistenţa termică aferentă suprafeţei S între temperatura sursei şi

planul în care se măsoară temperatura medie i , din secţiunea transversală a

elementului de beton în m2K/W;
Rslb - rezistenţa termică totală, între planurile în care se măsoară θi şi
temperatura aerului exterior, în m2k/W.

Relaţiile (6.19) şi (6.20) permit evaluarea intensităţilor totale ale fluxurilor

termice pe o direcţie, în ipoteza că temperaturile sunt aceleaşi şi că parametrii
Ms Rsob şi M R
s slb rezultă din sumarea valorilor parţiale caracteristicile
suprafeţelor S respectiv S , adică:

Ms M s M s
= + (6.21)

Rsob Rsob 
Rsob

Ms M s M s
  (6.22)

Rslb Rslb 
Rsob
unde:
M s,M s - sunt modulii de suprafaţă parţiali;
S  V ,S  V aferenţi suprafeţelor S respectiv S , în m-1
Ms = M s + M s (6.23)
R  , R  S  respectiv S  ,
sob sob - rezistenţele termice aferente suprafeţelor
în m2K/W;
R  , R 
slb slb - rezistenţele termice totale aferente aceloraşi suprafeţe, în
m2K/W.
În fig.6.14 şi 6.15 se prezintă câteva situaţii ale transferului termic direct, la
elementele încălzite pe două feţe sau numai pe o faţă, funcţie de mărimea
 , R 
rezistenţelor termice Rsob sob în diferite perioade caracteristice ale unui ciclu de
tratare termică.

70
 Corelaţia între parametrii Psoi şi Psli se poate exprima în forma:
P
P = ss + P (6.24)
soi K sli
s
în care:
P t
ssi - este intensitatea sursei de căldură exterioară în intervalul de timp i , la
începutul căruia temperatura medie a betonului în secţiunea transversală a
elementului de construcţie este  i ;
K - coeficient de corelare a intensităţii schimburilor dintre beton şi sursă,
s

respectiv între beton şi aerul exterior.

În situaţia în care feţele opuse ale elementului S  şi S  există surse

independente de căldură, relaţia (6.24), se scrie separat pentru fiecare între ele:
P
P  = ssi + P  (6.25)
soi K s1i
s
şi
P 
P  = ssi + P  (6.26)
soi K s1i
s

71
Fig.6.14. Variaţia temperaturii în beton la elemente încălzite pe două feţe.

so 
 = R  ; 2 - 0 < R  - R 
1 - Rso
so so b
 so 
< R ; 3 - R  - R 
so
³R
b

a – perioada tr ; b – perioada t ; c – perioada t c .
t

72
  şi P  însumate conduc la valoarea totală P .
Valorile Psoi soi soi
Coeficientul K s se determină cu relaţia:
M + M
K = s s
s M M
s× s (6.27)
K K 
s s
unde:
R S R  S 
K  = s1b × 3 , K  = s1b × 3 (6.28)
s R S s R  S 
s3 0 s3 0

R  ; R 
slb slb - sunt rezistenţele termice totale, între planurile în care se
măsoară temperatura aerului exterior şi θi , în m2K/W;
R  ; R  - rezistenţele termice ale protecţiilor surselor de căldură pe
s3 s3
suprafeţele S3 şi S3 , în m2K/W;
S  ; S  - suprafeţele de contact între sursele de căldură şi beton m 2;
0 0
S  ; S  - suprafeţele ce separă sursele de căldură de aerul exterior înm 2.
3 3

Fig.6.15. Variaţia temperaturii în beton la elemente încălzie pe o faţă: a + perioada t r ; b +

perioada t t ; c - perioada t 0 .

73
 6.4.3. Cu privire la bilanţul energetic
Variaţia temperaturii betonului într-un timp determinat se poate exprima în
funcţie de intensităţile cu care au loc schimburile de căldură şi de intensitatea de
degajare a exotermiei cimentului, prin ecuaţia bilanţului energetic:
P ×t +P × t = c × ρ × δθ ; (6.29)
soi i sexi i b b
în care:
t - este intervalul de timp la începutul căruia temperatura betonului are
i

valoarea θi , în ore;

c = 0, 28 - 0, 29 Wh/k/kg , căldura masică a betonului.

b
3
ρ = 2500 - 2400 kg m beton, masa specifică a betonului proaspăt;
b
δ =θ -θ
θ  i+1 i , este diferenţa de temperatură (6.30) între temperatura la

t
sfârşitul intervalului t i şi începutul intervalului  i+1 .

3
Produsul c × ρ = 700 Wh m este constant.
b b
Ecuaţia bilanţului energetic se poate însă scrie şi sub forma:

P +P = c ×ρ ×v (6.31)
soi sexi b b i
prin folosirea vitezei de variaţie a temperaturii:
ρ
v = θi (6.32)
i ti
Relaţiile (6.24) şi (6.31) se pot folosi în trei moduri în funcţie de parametrii
care se cunosc. Astfel:
- Dacă se cunoaşte intensitatea sursei de căldură, respectiv variaţia

acesteia, se determină din relaţia (6.24) parametrul Psoi şi apoi din relaţia

(6.31) viteza de variaţie a temperaturii:

74
 P +P
v = soi sexi
(6.33)
i c ×ρ
b b
Această posibilitate poate fi folosită în perioadele de aşteptare t a şi de
coborâre a temperaturii tc în care, Pssi = 0 dar şi în perioadele t r şi tt atuncii când
valorile Pssr sau P sunt cunoscute.
sst
- Dacă viteza de variaţie a temperaturii se cunoaşte, din ecuaţia bilanţului
energetic, relaţia 6.31, se determină:
P = c ×ρ × v = P (6.34)
soi b b i sexi
după care, folosind relaţia /6.24) se poate estima:

ssi 
P = P - P ×K
soi sli s  (6.35)

Este cazul perioadelor tr şi t t din regimurile termice impuse, astfel:

θ -θ
t h
- pentru perioada tr : v = vr = (6.36)
i t
r
- pentru perioada t t : vi = v t = 0 (6.37)
Dacă pe suprafeţele S  şi S  există două surse independente de căldură,
valoarea totală Psoi se distribuie pentru fiecare dintre ele:
P
P = soi
soi M R  (6.38)
1+ s × sob
M R 
s sob
iar
P  = P - P  (6.39)
soi soi soi
De remarcat este faptul că acest mod de lucru nu se poate folosi pentru
perioadele de aşteptare şi de coborâre a temperaturii, în care viteza de variaţie a
temperaturii nu poate fi impusă printr-o sursă exterioară de căldură. În această
situaţie, acest parametru depinde numai de exotermie şi de schimbul natural între
aerul exterior şi beton, deoarece, dacă:

P +P
P = 0 ; v = s1i sexi
(6.40)
ssi i c ×ρ
b b

75
 Deci, acest mod de lucru nu poate fi utilizat la definitivarea unui regim termic

şi a condiţiilor sale de realizare, ci numai pentru anteevaluarea parametrilor Pssr şi

P .
sst

- Prin impunerea temperaturii θs a sursei de căldură, dar şi temperatura

betonului θi , la un moment dat se poate evalua:

 
M
P = q ×M = θ - θ s
s s i R (6.41)
soi oi
sob
apoi viteza de variaţie a temperaturii din relaţia (6.32) determinându-se astfel:

θ = v ×t (6.42)
i i i

În felul acesta se poate estima, pas cu pas, curba de variaţie a temperaturii în

beton şi implicit se poate evalua gradul de maturizare corespunzător.
Cu cele trei posibilităţi de folosire a parametrilor mai sus analizaţi, sau prin
combinarea lor, se poate proiecta regimul termic.

Consumul specific de energie Qss , în wh/m3 rezultă din relaţia:

Q = P ×t (6.43)
ss ssi i
în care:
P t 3
ssi - este puterea specifică necesară în intervalul de timp t , m/m .

6.4.4. Stabilirea ciclului de tratare termică

Regimul de tratare termică se concretizează în ciclul de tratare termică CTt ,

la temperatura θ t ,a cărei exprimare poate fi sub formă grafică de tipul unei diagrame
de variaţie a temperaturii sau analitică cu ajutorul relaţiei:
CT = t + t + t + t (6.44).
t a r t c

În funcţie de clasificarea regimurilor de tratare termică, forma relaţiei de mai

sus poate fi particularizată după cum urmează:

76
 - pentru regimurile uşoare din relaţia (6.44) poate dispare primul termen,
regimul pretându-se a se aplica fără perioadă de aşteptare;
- pentru regimurile dure relaţia de mai sus nu suferă nici o modificare,
perioada de aşteptare fiind obligatorie;
- pentru regimurile foarte dure, datorită perioadei foarte scurte de tratare
izotermă:
CT = t + t + t (6.45)
t s rt c

Stabilirea ciclului de tratare termică presupune parcurgerea a două etape şi

anume:
- stabilirea ciclului preliminar;
- aplicarea experimentală a acestuia şi definitivarea pe baza rezultatelor
obţinute.
Ciclul preliminar de tratare termică, se stabileşte prin aprecierea valorilor
principalilor parametri în funcţie de obiectivul urmărit (durata totală a ciclului dar şi
rezistenţa cerută betonului la terminarea acestuia) şi de o serie de condiţii posibile de
realizat (tipul de ciment utilizat, clasa şi lucrabilitatea betonului şi implicit raportul
apă-ciment etc.). La aprecierea acestor parametri, determinantă este cunoaşterea
influenţei diferiţilor factori, atât asupra duratei ciclului cât şi asupra caracteristicilor
mecanice ale betonului tratat termic.
Astfel, pentru regimurile de tratare termică ce pot fi caracterizate drept uşoare
se stabilesc:

- temperatura θb a betonului la terminarea punerii în operă, practic egală

cu cea a perioadei de aşteptare;

- temperatura maximă θb a betonului în timpul tratamentului termic în

funcţie de cimentul utilizat conform datelor prezentate în tabelul 6.2;

- temperatura θ t de tratare izotermă cu relaţia:

0
θ = θ - 5 C (6.46)
t b

- durata de aşteptare t a din momentul preparării betonului:

77
 ta £ 2h (6.47)

- durata de ridicare a temperaturii t t cu relaţia:

θ -θ
t = t b (6.48)
r v
r
unde vr are valorile stabilite prin relaţia (6.4):
- durata de coborâre a temperaturii tc până la valoarea θc la care se
execută operaţia de decofrare, cu relaţia:
θ -θ
c
t = t (6.49)
c v
r
în care vc are valori conform aceleiaşi relaţii (6.4);
- durata de tratare izotermă t t care se stabileşte în funcţie de θ t şi de
nivelul de întărire necesar la terminarea tratamentului termic.
Pentru facilitarea stabilirii acesteia se pot utiliza în mod orientativ
diagramele prezentate în fig.6.16 şi 6.17.

78
Fig.6.16 Variaţia rezistenţei betonului în funcţie de temperatură şi de timp pentru cimenturile
Portland.

Pentru regimurile dure de tratare termică, pe baza indicaţiilor deja

prezentate se stabilesc:
- temperatura θb a betonului la terminarea punerii în operă,
respectiv în perioada de aşteptare;
- temperatura maximă a betonului în timpul tratării termice conform
relaţiei (6.5);
- temperatura de tratare izotermă θ t cu relaţia (6.16);
- duratele de aşteptare ta , ridicare tr şi coborâre a temperaturii tc ;
- durata de tratare izotermă t ε , precum şi compoziţia

- durata de ridicare a temperaturii t t , precum şi compoziţia

-
-
- betonului în funcţie de temperatura θ t .

79
Fig.6.17. Variaţia rezistenţei betonului în funcţie de temperatură şi de timp pentru cimenturile
de adaosuri peste15%

Pentru regimurile de tratare termică foarte dure se stabilesc:

- temperatura θb a betonului la terminarea punerii în operă;

- temperatura maximă θb a betonului în timpul perioadei de tratare

termică;
- temperatura θ t de tratare izotermă cu relaţia (6.46);
- duratele de aşteptare t s , ridicare tr şi coborâre a temperaturii t c ,
caracteristice acestor tipuri de regimuri;
- durata comasată de ridicare a temperaturii şi de tratare izotermă t rt , în
funcţie de temperatura θ t .
Concomitent cu stabilirea parametrilor care definesc ciclul de tratare termică,
în mod obligatoriu se precizează tipul cimentului, în timp ce pentru regimurile dure şi
foarte dure şi compoziţia betonului (dozajul de ciment, raportul apă-ciment, respectiv
gradul de acoperire al betonului.
După aplicarea experimentală a ciclului preliminar urmează verificarea şi
definitivarea acestuia. Pentru regimurile uşoare de tratare termică ciclul preliminar
poate fi considerat ciclu definitiv.
Pentru regimurile dure şi foarte dure, metodologia de verificare comportă
confecţionarea unor epruvete de control (în mod obişnuit cuburi de 10 sau 14,1 cm)
dintre care o parte se tratează termic pe baza ciclului preliminar, iar celelalte netratate
reprezintă probele martor.

80
 Încercarea la compresiune a acestora oferă, funcţie de termenul de încercare
şi de regimul de păstrare, următorii parametri mecanici:
- rezistenţa la sfârşitul ciclului de tratare termică Rβ ;
- rezistenţa la 28 de zile a probelor tratate termic păstrate în continuare în
T.C.E.
condiţiile elementului R ;
28
- rezistenţa probelor netratate termic păstrate permanent în condiţiile
CE.
elementului timp de 28 de zile R ;
28
- rezistenţa probelor martor netratet termic păstrate după un regim
.C.L.
standardizat timp de 28 de zile R .
28
Ciclul de tratare termică poate fi considerat satisfăcător în situaţia îndeplinirii
următoarelor condiţii:
TCE
R = C ×R (6.50)
β 1 28
TCE CE
R = C ×R (6.51)
28 2 28
CE CL
R = C ×R (6.52)
28 3 28
în care:
C este coeficientul care concretizează realizarea obiectivului tratamentului
1
termic; 1 = 0,5L 0,7 pentru decofrare şi manipulare şi C1 = 0,7 pentru transferul
C

forţei de precomprimare dacă prin proiect nu rezultă alte indicaţii;

C = 0,85 pune în evidenţă realizarea unei corelaţii acceptabile între
2
rezistenţele betoanelor tratate şi netratate termic.
C = 0,65 pune în evidenţă scăderea maximă admisibilă a rezistenţei
3
betonului produsă de tratamentul termic comparativ cu betoanele de întărire normală
în condiţii standardizate.
În situaţia neîndeplinirii acestor trei condiţii se procedează la modificarea
parametrilor iniţiali după cum urmează:
 dacă nu este îndeplinită condiţia (6.50):
- se măresc t t , trt pentru indicele de acoperire egal sau superior
valorii de 0,7;
- se măreşte ta dacă acest parametru este inferior valorii de 0,5;
 dacă nu este îndeplinită condiţia (6.51):
- se măresc ta , tr , t c ;
- se măresc trt până la anumite limite;
- se măreşte dozajul de ciment;
81
 - se micşorează raportul apă-ciment dacă mijloacele de compactare
asigură o bună îndesare a betonului.
 Dacă nu este îndeplinită condiţia (6.52):
- se măresc ta , tr , t c ;
- se reduc t t , trt ;
- se reduce temperatura θ t ;
- se înlocuieşte cimentul cu altul având o aptitudine mai bună la
tratarea termică.
În funcţie de rezultatele obţinute la verificarea ciclului de tratare termică se
pot folosi o parte sau toate soluţiile indicate. Din păcate, unele dintre acestea conduc
fie la creşterea consumului pentru agentul termic utilizat, fie la scăderea
productivităţii unităţii de execuţie prin prelungirea anumitor perioade ale ciclului de
tratare termică. În ultimul capitol al lucrării vor fi discutate şi unele procedee care pot
optimiza procesul de tratare termică a betonului.

6.5. Concluzii critice asupra tehnologiilor actuale de tratare termică a

betonului
Din analiza principalelor elemente care caracterizează tehnologiile după care
se conduce astăzi procesul de accelerare a întăririi betonului prin tratament termic se
pot menţiona următoarele aspecte esenţiale:
 indiferent de procedeul utilizat, ridicarea temperaturii betonului
determină intensificarea reacţiilor chimice dintre ciment şi apă cu
implicaţii imediate asupra vitezei de întărire a betonului;
 performanţele tehnice exprimate prin nivelul de întărire obţinut la
încheierea ciclului de tratare termică depind în primul rând de structura
acestuia, de nivelul temperaturilor maxime realizate în beton, de durată şi
tipul cimentului utilizat;
 fără excepţii, toate procedeele de tratare termică utilizate până în prezent,
datorită cu precădere transformărilor de natură fizică pe care le resimte
betonul sub acţiunea gradientului de temperatură, determină modificări
majore în structura materialului; acestea din urmă se repercutează în sens
negativ asupra caracteristicilor finale de rezistenţă, precum şi a celor de
durabilitate, comparativ cu betoanele ce au beneficiat de un regim normal
de întărire;
 acceptarea unor pierderi de rezistenţă de până la 35% stipulată prin relaţia
(6.52), în condiţiile actualului nivel de cunoaştere şi dezvoltării fără
precedent a tehnicii şi tehnologiilor în toate domeniile, este practic
inacceptabilă; de menţionat este faptul că elementele care caracterizează
durabilitatea betonului sunt şi mai grav afectate decât rezistenţele sale
mecanice în urma întăririi în regim termic accelerat; până în prezent s-au
făcut foarte puţine referiri asupra acestui aspect, care în fond asigură
fiabilitatea tuturor structurilor din beton armat;

82
 corecţiile ce se pot aduce în vederea diminuării pierderilor de rezistenţă şi
încadrării acestora în limite cel puţin acceptabile sunt de cele mai multe
ori cert neeconomice căci reclamă fie sporirea dozajului de ciment, fie
utilizarea cimenturilor superioare, fie prelungirea anumitor perioade ale
ciclurilor de tratare, iar în situaţia nerealizării nivelului de întărire dorit la
încheierea tratamentului termic se indică ridicarea temperaturii de tratare
termică sau prelungirea perioadei de tratare izotermică;
 în compoziţia amestecului de beton, cimentul este materialul care trebuie
utilizat cu maxim discernământ, având în vedere că este energointensiv şi
în consecinţă, cu un preţ de cost ridicat; dacă, în condiţii de temperaturi
normale şi subnormale, potenţialul chimic de legătură al acestui liant este
optim utilizat, prin efectul de ecranare al granulelor de ciment determinat
de temperaturile ridicate, o cantitate importantă de liant este îndepărtată
de zona reacţiilor şi rămâne chimic inertă;
 tratamentele termice ridică, uneori în mod nejustificat, cantitatea de
energie înglobată în elementele prefabricate astfel realizate; în contextul
celor câteva crize energetice pe care le-a traversat omenirea în ultimele
trei decenii şi având în vedere preţurile practicate la toate formele de
energie într-o bună parte din ţările lumii, accelerarea întării betonului prin
tratament termic ridică serioase rezerve;
 cel puţin în ţara noastră, costul elementelor prefabricate a crescut în mod
exagerat şi datorită suplimentului de energie destinat accelerării întăririi,
astfel încât investigarea unor noi căi şi mijloace destinate realizării
acestui deziderat obiectiv rămâne pe deplin justificată.

83