Drept consular

Unitate de învăţare Nr. 4

DREPT CONSULAR

Cuprins Pagina

Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 4………………………………………………...... 2

4.1 Noţiunea ,definirea şi caracteristicile dreptului consular.......................................... 2
4.2 Izvoarele dreptului consular...................................................................................... 3
4.3 Codificarea dreptului consular.................................................................................. 5
Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 4……………………………………....... 10
Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare…………………............................ 11
Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 4………………………………………………..... 11

Drept international public II

 Drept consular

OBIECTIVELE Unităţii de învăţare Nr. 4

Principalele obiective ale Unităţii de învăţare Nr. 4 sunt:

 să înţeleagă rolul şi caracteristicile dreptului consular;

 să cunoasca izvoarele dreptului consular;
 să înţeleaga codificarea dreptului consular

4.1Noţiunea ,definirea şi caracteristicile dreptului consular

Dreptul consular este acea parte a dreptului internaţional public care

reprezintă totalitatea normelor şi regulilor care reglementează relaţiile
consulare dintre state, organizarea şi funcţionarea oficiilor consulare,
precum şi cele care se referă la statutul juridic al oficiilor consulare şi a
Drept consular personalului acestora.

Această definiţie descriptivă cuprinde, de fapt, trei mari caracteristici :

- normele generale care guvernează relaţiile consulare în general;
- regulile şi normele care privesc organizarea şi funcţionarea oficiilor
consulare;
- normele referitoare la statutul juridic al oficiilor consulare şi a
personalului lor, respectiv, imunităţile si privilegiile consulare.

Din punct de vedere istoric, relaţiile şi activitatea consulară au apărut

înainte de activitatea diplomatică, pentru că, din momentul în care au
început să se dezvolte relaţiile comerciale şi oamenii au început să
călătorească în alte Ţări, unii dintre ei stabilindu-şi chiar resedinţe într-o
altă tară, au apărut probleme legate de statutul lor, de protecţia lor şi de
promovarea intereselor lor în tările în care trăiau.

Caracteristica principală a dreptului consular este aceea că el stabileşte

mecanismele care funcţionează pentru a realiza un obiectiv foarte precis,
acela de protejare a cetăţenilor si a intereselor lor, precum şi a intereselor
statului trimiţător.

Deosebirea fundamentală care există între activitatea oficiilor diplomatice

şi a celor consulare este aceea că, în timp ce oficiile diplomatice au ca
misiune principală, promovarea intereselor statului acreditant şi a
instituţiilor sale în Ţările în care sunt acreditate, oficiile consulare
reprezintă acea parte a serviciului exterior al unei Ţări care se ocupă, pe
lângă aceste aspecte, şi de protejarea şi reprezentarea intereselor cetăţenilor
din Ţara respectivă în străinătate.

A doua deosebire importantă între dreptul consular şi cel diplomatic este

aceea că, în materie de drept diplomatic, regulile fundamentale care
reglementează activitatea oficiilor diplomatice sunt reguli de drept
internaţional , în timp ce în cazul dreptului consular, o parte importantă a

Drept international public II

 Drept consular

normelor aplicabile sunt reglementări de natură internă ale statelor care sunt
implicate în deschiderea oficiilor consulare, atât statul trimiţător cât şi statul
primitor.

Test de autoevaluare 4.1 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.

Definirea dreptului consular?

Răspunsul la test se găseşte la pagina 2.

4.2 Izvoarele dreptului consular

Acţiunea de definire a conceptului de izvor de drept se supune celor două

mari orientări din doctrina de specialitate: pozitivistă, pură (Anzilotti s.a.),
potrivit căreia, acordul de voinţe constituie singura sursă a dreptului
internaţional (care poate îmbrăca forma expresă – tratatul, ori forma tacită –
cutuma) şi obiectivistă (Scelle, Ch. De Visscher, Bourquin) care face
distincţie între surse creatoare si sursele formale, ultimele necreând dreptul,
ci limitânduse să le formuleze ori să le constate. Aceste precizări făcute în
legătură cu izvoarele dreptului internaţional sunt valabile şi pentru dreptul
consular, ca parte a întregului.

În sens material, sintagma „izvor de drept” desemnează condiţiile sociale,

elemente extrajudiciare, care conduc la apariţia unei norme de drept, iar în
sens formal, forma de exprimare a normelor juridice.

În cele ce urmează vom avea în vedere doar cel de-al doilea sens, cel formal.

Relaţiile consulare, fiind parte a relaţiilor internaţionale, sunt dirijate de către

normele de drept internaţional. Considerăm, asadar, categoriile de izvoare ale
dreptului internaţional (care constituie genul) ca aparţinând şi dreptului
consular (care reprezintă specia). Prin izvoare ale dreptului internaţional se
înţeleg acele „mijloace juridice prin care se exprimă normele acestui drept”.

Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie (1945) a definit în art. 38 izvoarele

dreptului internaţional într-o anumită ordine în care ar urma să fie aplicate de
judecătorul internaţional:
„1. Curtea, a cărei funcţie este să soluţioneze, în conformitate cu dreptul
internaţional, diferendele ce-i vor fi supuse, va aplica:
a) convenţiile internaţionale, fie generale, fie speciale, care stabilesc reguli
expres recunoscute de statele în litigiu;
b) cutuma internaţională, ca dovadă a unei practici generale acceptate ca
reprezentând dreptul;
c) principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate;
d) hotărârile judecătoreşti şi doctrina specialiştilor cei mai calificaţi ai
diferitelor state, ca mijloace auxiliare pentru determinarea regulilor de
drept.

Drept international public II

 Drept consular

2. Prezenta dispoziţie nu aduce atingere dreptului Curţii de a soluţiona o

cauză ex aequo et bono, dacă părţile sunt de acord cu aceasta.”.

Constituie, deci, izvoare ale dreptului consular acele mijloace juridice de

exprimare a normelor rezultate din acordul de voinţă al statelor în cadrul
relaţiilor consulare.

Izvoarele principale ale dreptului consular sunt cutuma şi tratatul. Izvoare

auxiliare sunt doctrina şi jurisprudenţa. Diferenţa dintre izvoarele principale
sş cele auxiliare constă în faptul, că numai primele au efect juridic
obligatoriu, ultimele fiind utilizate doar în calitate de instrumente de
clarificare şi interpretare a normelor de drept consular. În doctrină a fost
exprimată opnia potrivit căreia dreptul consular, ca parte a dreptului
internaţional, are aceleasi izvoare, mai puţin rezoluţiile organizaţiilor
internaţionale.

Cutuma a apărut şi a jucat rol de prim ordin ca izvor al dreptului internaţional.

Domenii importante ale dreptului internaţional s-au format, au existat şi s-au

îmbogăţit pe cale cutumiară, cum sunt dreptul mării, dreptul diplomatic,
dreptul consular etc. Considerată ca fiind cel mai vechi ea continuă şi în
prezent să fie un izvor de norme generale care reglementează anumite aspecte
ale relaţiilor consulare. Aşa cum rezultă din art. 38 alin. 1, pct. b al Statutului
C. I. J. si după cum s-a precizat în doctrină, cutuma este o „o dovadă a unei
practici generale”, relativ îndelungată şi repetată a statelor, considerată de
ele ca dând expresie unei reguli de conduită cu forţă juridică obligatorie, adică
a unei reguli de drept. În esenţă, cutuma implică un element material: o
practică generalizată, uniformă şi concordantă, care se întinde pe o anumită
perioadă de timp şi un element subiectiv, opinio juris: acceptarea de către
state a valori juridice a acestei practici. Aceste elemente diferenţiază cutuma
de curtoazia internaţională, care nu are caracter obligatoriu, fiind lipsită de
recunoaştere juridică şi, deci, neatrăgând răspunderea internaţională a
statelor. Dar trebuie să precizăm că unele uzanţe s-au transformat în timp, în
reguli cutumiare, cum fi cele din dreptul diplomatic şi consularar privitoare
la imunităţi şi privilegii, după cum unele norme privind ceremonialul
diplomatic şi consular au devenit simple uzante.

Desi dreptul consular a fost codificat, cutumei i-au rămas încă importante
aspecte de rezolvat şi, ori de câte ori există o lacună în reglementarea pe care
o cuprinde aceasta convenţie, se va face apel la soluţiile din dreptul cutumiar,
după cum se precizează în Preambulul acesteia „ … regulile dreptului
internaţional cutumiar vor continua să reglementeze problemele care nu au
fost prevăzute în mod expres în dispoziţiile prezentei Convenţii”.

Altfel spus, cutuma, cel mai vechi izvor de drept, în general, dar şi al dreptului
consular, apărut în practica îndepărtată а statelor, reglementează astăzi
numai anumite aspecte ale relaţiilor consulare, deoarece majoritatea normelor
cutumiare au fost preluate de convenţiile multilaterale şi bilaterale prin care
s-a codificat dreptul consular.
4

Drept international public II

 Drept consular

Cutuma, de fapt, are un spaţiu larg de aplicare guvernând:

relaţiile dintre statele care nu sunt părţi la Convenţia de la Viena din
1963;
- relaţiile dintre statele care nu sunt legate prin acorduri bilaterale;
- domeniile nereglementate convenţional;
- relaţiile dintre statele care au denunţat Convenţia de la Viena din 1963 şi nu
au reglementări bilaterale în materie.

Tratatul este definit de Conveţia privind dreptul tratatelor încheiate între

state, semnată la Viena la 23 mai 1969, ca fiind un acord internaţional încheiat
în scris între state sau alte subiecte de drept internaţional. Mai precis, în
formularea articolului 2.1. din convenţia pe care am menţionat-o, tratatul
reprezintă: „un acord internaţional scris între state şi reglementat de dreptul
internaţional, încheiat în scopul de a produce efecte juridice şi consemnat
într-un instrument juridic unic sau în două sau mai multe instrumente conexe,
oricare ar fi denumirea sa.”

El este considerat cel mai important izvor al dreptului internaţional

contemporan „atât datorită clarităţii cu care exprimă normele de drept,
tehnicii sofisticate şi precise folosite, cât şi frecvenţei utilizării sale”. Din
punct de vedere formal, poate avea diferite denumiri: tratat, convenţie, pact,
acord, cartă statut, protocol etc.

Tratatele, atât cele bilaterale cât şi cele multilaterale, constituie izvorul

principal al dreptului consular.

Pe lângă Convenţia de la Viena din 1963, privind relaţiile consulare,

convenţie fundamentală, care cuprinde reglementările de bază în materie
consulară, există şi o convenţie europeană cu privire la funcţiile consulare,
încheiată în 1967, si care a urmărit să adapteze prevederile generale ale
Convenţiei de la Viena la cutuma, la practica europeană. Convenţia
europeană asupra funcţiilor consulare din 1967, spre deosebire de Convenţia
de la Viena din a1963 este mai limitată, în primul rând pentru faptul că părţi
la această convenţie sunt numai statele europene, si în al doilea rând pentru
faptul că obiectul său de reglementare este mai limitat, în sensul că el se referă
doar la funcţiile consulare şi nu tratează problemele generale, în ansamblul
lor, ale activităţii consulare.

Test de autoevaluare 2.2 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.

Izvoarele dreptului internaţional?

Răspunsul la test se găseşte la pagina 3.

Drept international public II

 Drept consular

4.3 Codificarea dreptului consular

În prezent, există o condiţie de codificare a dreptului internaţional, mai multe

convenţii multilaterale cu caracter regional şi numeroase acorduri bilaterale
între statele care întreţin relaţii consulare.

Trecând în revistă principalele momente ale evoluţiei reglementărilor scrise

aparţinând dreptului consular, considerăm necesar să amintim tratatul de
prietenie şi comert semnat în februarie 1535 de Franţa şi Imperiul Otoman.

În numele acestui tratat, a amendamentelor şi extinderii sale sau a tratatelor

similare semnate ulterior între alte puteri europene şi Imperiul Otoman, se
recunoştea dreptul de stabilire a comercianţilor europeni în principalele orase
ale imperiului; mai mult, europenii rezidenţi în Imperiu erau supuşi numai
legilor europene, obţinând un statut privilegiat de extrateritorialitate,
tribunalele otomane neputând judeca un litigiu între un european şi un supus
al sultanului.

În anul 1911 a fost încheiat la Caracas de către Bolivia, Columbia, Ecuador,

Peru si Venezuela primul acord multilateral în domeniul relaţiilor consulare.
A urmat apoi Convenţia de la Havana din 1928 cu privire la agenţii
consulari, care a fost ratificată de Brazilia, Columbia, Cuba, Republica
Dominicană, Ecuador, Statele Unite ale Americii, Statele Unite Mexicane,
Nicaragua, Panama, Peru, şi Uruguay. Convenţia reglementează relaţiile
consulare şi regimul de drept al agentului consular în cazurile absenţei unui
acord special între state.

Procesul de codificare a normelor de drept consular a continuat şi după al

doilea război mondial, concentrându-se în cadrul Organizaţiei Naţiunilor
Unite. La 18 decembrie 1961 Adunarea Generală a O.N.U., îndeplinind
sarcina sa "de a încuraja dezvoltarea progresivă şi codificarea dreptului
internaţional" prevăzută de Carta Naţiunilor Unite (art.13), a hotărât
convocarea la Viena, pentru anul 1963, a unei conferinţe a O.N.U. în scopul
elaborării unei convenţii privind relaţiile consulare. Conferinţa
plenipotenţiarilor din 92 de state a avut loc la palatul Hofburg din Viena între
4 martie şi 24 aprilie 1963. La Conferinţă a fost adoptată Convenţia de la
Viena cu privire la relaţiile consulare din 24 aprilie 1963.

Această convenţie a fost adoptată la Viena la 24 aprilie 1963, iar România a

ratificat-o prin Decretul Consiliului de Stat nr. 481/1972, publicat în
Buletinul Oficial nr. 10/28 ianuarie 1972.

Comisia care a lucrat la elaborarea Convenţiei a ţinut cont de reglementările

privitoare la relaţii si imunităţi diplomatice.

Convenţia privitoare la relaţiile consulare adoptată la Viena în 1963 cuprinde

78 de articole împărţite în cinci capitole, precedate de primul articol ce
cuprinde definiţii:

Drept international public II

 Drept consular

- primul capitol este consacrat Relaţiilor consulare în general, care se împarte

la rândul său în două secţiuni denumite stabilirea şi conducerea relţiilor
consulare (art.2-24) si Încetarea funcţiilor consulare (art.25-27);
- al doilea capitol, denumit Înlesniri, privilegii şi imunităţi privind posturile
consulare, funcţionarii consulari de carieră şi alţi membri ai unui post
consular, reuneste articolele privind Înlesniri, privilegii şi imunităţi ale
postului consular, pe de o parte şi Facilităţi, privilegii şi imunităţi privind
funcţionarii consulari de carieră şi ceilalţi membri ai postului consula, pe de
altă parte, fiind divizat în secţiuni corespunzătoare celor două aspecte (art.28-
39, respectiv art.40-57);
52
- al treilea capitol cuprinde dispoziţii care reglementează Regimul aplicabil
funcţionarilor consulari onorifici si posturilor consulare conduse de ei
începând cu art.58);
- capitolul IV (de la art.69) cuprinde Dispoziţii generale;
- capitolul V, Dispoziţii finale (de la art.74).

Toate capitolele, secţiunile şi articolele poartă titluri care corespunzătoare

dispoziţiilor pe care le conţin, facilitând orientarea în text si găsirea rapidă a
dispoziţiilor căutate.
Preambulul Convenţiei de la Viena din 1963, al cărui conţinut a fost inspirat
după cel al Concenţiei de la Viena din 1961, privind relaţiile diplomatice, a
fost adoptat în următoarea formă:
„Statele părţi la prezenta Convenie, Amintind că, dintr-o epocă îndepărtată,
între popoare s-au stabilit relaţii consulare, Constiente de scopurile şi
principiile Cartei Naţiunilor Unite privind egalitatea suverană a statelor,
menţinerea păcii si a securităţii internaţionale şi dezvoltarea relaţiilor
amicale între naţiuni, łinînd seama de faptul că Conferinţa Naţiunilor Unite
asupra relaţiilor şi imunităţilor diplomatice a adoptat Convenţia de la Viena
cu privire la relaţiile diplomatice care a fost deschisă pentru semnare la 18
aprilie 1961, Convinse că o convenţie internaţională asupra relaţiilor,
privilegiilor şi imunităţilor consulare va contribui, de asemenea, la
favorizarea relaţiilor de prietenie între Ţări, indiferent de diversitatea
regimurilor lor constituţionale si sociale, Convinse că scopul acestor
privilegii şi imunităţi nu este de a avantaja pe indivizi, ci de a asigura
îndeplinirea eficace a funcţiilor lor de către posturile consulare în numele
statelor lor respective, Afirmând că regulile dreptului internaţional cutumiar
vor continua să reglementeze problemele care n-au fost prevăzute în mod
expres în dispoziţiile prezentei Convenţii, Au convenit asupra celor ce
urmează:”
Acest Preambul ne indică fundamentele juridice, politice şi filosofice pe care
se sprijină construcţia convenţiei, dar nu are valoare obligatorie.
Amintind că, dintr-o epocă îndepărtată, între popoare s-au stabilit relaţii
consulare şi considerată a fi principalul document internaţional care
reglementează relaţiile consulare, Convenţia semnată la Viena în 1963,
menţionează în Preambul că obiectul de reglementare al acesteia îl constituie
"relaţiile, privilegiile şi imunităţile consulare” celelalte "probleme care nu
au fost prevăzute în mod expres în dispoziiile prezentei Convenţii” urmând
să fie rezolvate prin aplicarea regulilor dreptului cutumiar.
7

Drept international public II

 Drept consular

Convenţia din 1963 reprezintă dreptul comun în materie, dar nu înlătură

posibilitatea reglementării activităţii consulare şi prin alte instrumente
juridice internaţionale, în acest sens art.73 pct. 1 precizând că "Dispoziţiile
prezentei Convenţii nu aduc atingere celorlalte acorduri internaţionale în
vigoare în relaţiile dintre statele părţi la aceste acorduri”, iar pct.2 din
acelasi articol: "nici о dispoziţie din prezenta Convenţie nu poate împiedica
statele să încheie acorduri internaţionale care să confirme, să completeze
sau să extindă sfera lor de aplicare ".

Adoptarea unor astfel de acorduri este limitată, asa cum rezultă din
interpretarea per a contrario a dispoziţiilor menţionate, de imposibilitatea
prevederii în acestea a unor clauze care să contrazică principiile fundamentale
ale Convenţiei de la Viena din 1963.

Articolul 1, intitulat “Definiţii” a fost introdus pentru a facilita interpretarea

şi aplicarea convenţiei. Primul paragraf al acestui articol conţine definiţii ale
expresiilor utilizate în cuprinsul Convenţiei şi care nu au fost definite prin
articole speciale: post consular, circumscipţie consulară, şef de post consular,
funcţionar consular, angajat consular, membru al personalului de serviciu,
membrii postului consular, membrii personalului consular, localuri
consulare, arhive consulare. Paragraful al doilea a fost inclus pentru a indica
existena a două categorii de funcţionari: funcţionari consulari de carieră şi
funcţionari consulari onorifici, fiecare din aceste două categorii beneficiind
de un statut juridic diferit. Paragraful al treilea semnalează că acei membri ai
consulatului care sunt cetăţeni sau rezidenţi permanenţi ai statului de
resedinţă au o situaţie specială care este reglementată de art. 71 al Convenţiei.
Au fost, de asemenea, adoptate două Protocoale adiţionale, care
reglementează jurisdicţia obligatorie si, respectiv, cetăţenia membrilor
personalului consular.

Convenţiile consulare bilaterale reglementează relaţiile consulare dintre

statele respective, prevăzând regulile de înfiinţare a posturilor consulare,
statutul şi condiţiile de numire şi acceptare a personalului acestora,
imunităţile şi privilegiile consulare, funcţiile consulare etc. Convenţiile
menţionate creează un regim juridic special pentru aceste state, dezvoltând
prevederile Convenţiei de la Viena din 1963 si creând norme noi de drept
consular.

În anul 1967 Consiliul Europei a adoptat Convenţia Europeană cu privire la

funcţiile consulare, care poate fi calificată ca o convenţie multilaterală
regională.

Acordurile şi convenţiile internaţionale încheiate în scopul reglementării unei

anumite materii (de exemplu, acordurile de comerţ şi navigaţie, convenţiile
de asistenţă juridică etc.), pot servi, de asemenea, ca izvor al dreptului
consular în cazul în care ele conţin norme cu privire la atribuţiile şi
prerogativele consulilor. Prin Legea nr.177/1997, Parlamentul României a
ratificat Tratatul dintre România şi Republica Moldova privind asistenţa
8

Drept international public II

 Drept consular

juridică în materie civilă şi penală semnat la Chisinău la 6 iulie 1996. Dintre

prevederile acestui tratat menţionăm pe cele cuprinse în art.19 ("Fiecare parte
contractantă poate să transmită sau să înmâneze acte judiciare şi
extrajudiciare şi să ia mărturii cetăţenilor proprii care se află pe teritoriul
celeilalte părţi contractante prin intermediul misiunilor diplomatice şi al
oficiilor consulare, cu condiţia ca acesti cetăţeni să consimtă şi să nu fie
supusi unei măsuri de constrângere” – s.n.) şi art.25 ("1.Forma încheierii
căsătoriei este determinată de legea părţii contractante pe al cărei teritoriu se
încheie căsătoria. 2. Pentru căsătoria care se încheie la misiunea diplomatică
sau la oficiul consular, forma încheierii căsătoriei este determinată de legea
părţii contractante căreia îi aparţine misiunea diplomatică sau oficiul
consular" – s.n.).

Activitatea consulară este, incontestabil, obiect de reglementare pentru

dreptul internaţional, dar numeroase şi importante aspecte ale acestei
activităţi sunt reglementate de câtre dreptul intern al fiecărui stat. Acest fapt
este ilustrat de unul dintre principiile care stă la baza dreptului consular:
"Normele care reglementează relaţiile consulare coexistă cu normele interne
ale statelor”. În acest sens, Ion M. Anghel sublinia: „dreptul consular
reprezintă locul unde normele internaţionale coexistă împreună cu cele ale
ordinii juridice interne a statelor, iar sub influenţa primelor, se stabilesc
punctele de contact şi se produce armonizarea dintre acestea din urmă”.

Analiza reglementării activităţii consulare dintr-un anumit stat, în speţă al

României, trebuie făcută, asadar, luând în considerare atât izvoare aparţinând
dreptului internaţional, cât şi izvoarele dreptului intern.

Legislaţia României cuprinde numeroase acte normative care fac referire la

activitatea consulară. Hotărârea Guvernului României nr. 100/29 ianuarie
2004, privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Afacerilor Externe, de
exemplu, stabileste în chiar primul articol (pct. 9) că: „apără în străinătate
drepturile şi interesele statului român, ale cetăţenilor şi ale persoanelor
juridice române, în baza legislaţiei române şi în conformitate cu practica
internaţională si cu acordurile bilaterale şi multilaterale la care România
este parte”, iar potrivit art. 11, M.A.E. este încadrat cu personal diplomatic
şi consular, cu funcţionari publici, precum şi cu personal contractual;
personalul diplomatic şi consular are drepturile şi obligaţiile stabilite prin
Statutul corpului diplomatic şi consular.

Statutul Corpului Diplomatic şi Consular instituit prin Legea nr. 269/2003

cuprinde în cele nouă capitole reglementări cu privire la admiterea în Corpul
Diplomatic şi Consular al României, drepturile şi obligaţiile personalului
diplomatic si consular, trimiterea lor în misiune permanentă în străinătate,
incompatibilităţi şi interdicţii, încetarea calităţii ne membru al Corpului
Diplomatic şi Consular şi răspunderea juridică a personalului diplomatic şi
consular.

Legătura dintre dreptul intern şi dreptul internaţional în materia activităţii

consulare se manifestă şi prin aceea că în privinţa anumitor funcţii consulare
9

Drept international public II

 Drept consular

dreptul internaţional face trimitere la dreptul naţional. Norme aparţinând

dreptului românesc pozitiv relative la activitatea consulară în materia
încheierii căsătoriei cuprinde Legea nr.105/1992, privind raporturile de drept
internaţional privat, Legea nr. 119/1996, cu privire la actele de stare civilă
etc.

Pe plan intern mai semnalăm existenţa unui regulament de organizare а

oficiilor consulare de carieră si a consulatelor onorifice. Articolul unic al
Legii nr. 37/1991, privind înfiinţarea, desfiinţarea şi schimbarea rangului
misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare, dispune că acestea se fac prin
decret al Preşedintelui României, la propunerea Guvernului. În detalierea
acestei legi Guvernul României a emis H.G.nr.760/1999, prin care а aprobat
Regulamentul consular. Potrivit acestuia activitatea consulară are drept scop
acordarea de asistenţă şi de protecţie pentru apărarea în străinătate a
drepturilor si intereselor statului român, ale cetăţenilor români, persoane
fizice, şi ale persoanelor juridice române, potrivit practicii internaţionale şi în
limitele admise de normele şi principiile internaţional dreptului.

Test de autoevaluare 4.3 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.

Codificarea dreptului consular?

Răspunsul la test se găseşte la pagina 8.

Am ajuns la sfârşitul Unităţii de învăţare Nr. 4.

În loc de Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în

rezumat această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început.

Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare Unitate de învăţare Nr. 4

pe care urmează să o transmiteţi cadrului didactic.

Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 4

Dreptul consular?

Răspunsurile şi comentariile la testele de autoevaluare

Răspuns 4.1
Dreptul consular este acea parte a dreptului internaţional public care
reprezintă totalitatea normelor şi regulilor care reglementează relaţiile
consulare dintre state, organizarea şi funcţionarea oficiilor consulare, precum
şi cele care se referă la statutul juridic al oficiilor consulare şi a personalului
acestora.
10

Drept international public II

 Drept consular

Această definiţie descriptivă cuprinde, de fapt, trei mari caracteristici :

- normele generale care guvernează relaţiile consulare în general;
- regulile şi normele care privesc organizarea şi funcţionarea oficiilor
consulare;
- normele referitoare la statutul juridic al oficiilor consulare şi a personalului
lor, respectiv, imunităţile si privilegiile consulare.

Răspuns 4.2
Statutul Curtii Internaţionale de Justiţie (1945) a definit în art. 38 izvoarele
dreptului internaţional într-o anumită ordine în care ar urma să fie aplicate de
judecătorul internaţional:
„1. Curtea, a cărei funcţie este să soluţioneze, în conformitate cu dreptul
internaţional, diferendele ce-i vor fi supuse, va aplica:
a) convenţiile internaţionale, fie generale, fie speciale, care stabilesc
reguli expres recunoscute de statele în litigiu;
b) cutuma internaţională, ca dovadă a unei practici generale acceptate ca
reprezentând dreptul;
c) principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate;
d) hotărârile judecătoresti şi doctrina specialistilor cei mai calificaţi ai
diferitelor state, ca mijloace auxiliare pentru determinarea regulilor de
drept.

Răspuns 4.3
În prezent, există o convenţie de codificare a dreptului internaţional, mai
multe convenţii multilaterale cu caracter regional şi numeroase acorduri
bilaterale între statele care întretin relatii consulare.
Trecând în revistă principalele momente ale evoluţiei reglementărilor scrise
aparţinând dreptului consular, considerăm necesar să amintim tratatul de
prietenie şi comerţ semnat în februarie 1535 de Franţa şi Imperiul Otoman.
În numele acestui tratat, a amendamentelor şi extinderii sale sau a tratatelor
similare semnate ulterior între alte puteri europene si Imperiul Otoman, se
recunoştea dreptul de stabilire a comercianţilor europeni în principalele orase
ale imperiului; mai mult, europenii rezidenţi în imperiu erau supuşi numai
legilor europene, obţinând un statut privilegiat de extrateritorialitate,
tribunalele otomane neputând judeca un litigiu între un european şi un supus
al sultanului.

Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 4

1. Feltham, R.G. - Introducere în dreptul şi practica diplomaţiei - Editura

ALL, Bucureşti 1996.
2. Iacob, Gh. - Introducere în diplomaţie - Editura Fundaţiei "AXIS", Iaşi,
1998.
3. Mazilu, Dumitru – Diplomaţia. Drept diplomatic şi consular – Editura.
Lumina Lex, Bucureşti, 2003.

11

Drept international public II