UNIVERSITATEA OVIDIUS CONSTANTA

FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE

ADMINISTRATIVE
PROGRAMUL DE STUDII DE LICENȚĂ DREPT
TEMA DE CERCETARE:
Raporturile Președintelui cu Guvernul și Parlamentul României

DISCIPLINA:
Drept administrativ

PROFESOR COORDONATOR:
Lect.univ.dr. Petrescu Luminița

STUDENT:
Tulceanu Florina Mara

CONSTANȚA
2021
 Sistemul constituţional românesc a consacrat un executiv bicefal(1) compus din
Preşedintele României, pe de-o parte, şi Guvern, condus de primul-ministru, pe de altă parte.
Aşadar, Preşedintele României face parte din puterea executivă şi, în această calitate,
îndeplineşte prerogativele esenţiale ale acestei puteri, având o serie de atribuţii administrative,
dar şi unele cu caracter politic. (1)

Instituția Președintelui României este reglementată în articolul 80 din Constituție .

Acesta prevede că: Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul
independenţei naționale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării. Preşedintele României
veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest
scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi
societate . Acesta este ales prin vot iversal, egal,direct, secret şi liber exprimat pe o perioadă
de 5 ani. Mandatul preşedintelui începe în momentul depunerii jurământului şi durează până
în momentul depunerii jurămâtului de către preşedintele succesiv.Mandatul are o durată de 5
ani şi poate fi prelungit doar în condiţii extreme, de război sau catastrofă, prin lege organică.
În timpul mandatului, preşedintele nu poate fi implicat în nicio altă activitate publică sau
privată sau a vreunui partid politic şi beneficiază de imunitate.(2)

După cum s-a relevat la scurt timp după intrarea în vigoare a Constituţiei, ceea ce
este important pentru definirea funcţiei de Preşedinte al României este faptul că el nu dispune
de o putere absolută în realizarea funcţiilor sale, acestea fiind funcţii proprii puterii executive,
iar exercitarea lor este partajată între Preşedinte şi Guvern, ambele autorităţi aflându-se sub
control parlamentar(3).

Atribuţiile Preşedintelui României sunt prevăzute în art. 85-94 din Constituţia României,
republicată, iar clasificarea acestora a constituit o preocupare constantă a teoreticienilor
dreptului administrativ şi constituţional. În doctrina românească actuală, atribuţiile
Preşedintelui sunt în principal analizate după două criterii. Astfel, după criteriul criteriul
subiectelor în raport cu care se exercită sunt avute în vedere, în principiu, atribuţiile pe care
Preşedintele le exercită în raporturile sale cu celelalte autorităţi, constituţionale care realizează
clasicele funcţii ale statului. Faţă de puterea legislativă sunt analizate atribuţiile sale în
raporturile cu Parlamentul. Faţă de puterea executivă, Preşedintele intrând în componenţa
acesteia, după cum am precizat deja, sunt analizate atribuţiile sale în raport cu Guvernul şi cu
alte autorităţi ale administraţiei publice. Faţă de puterea judecătorească sunt analizate
atribuţiile sale în raporturile cu justiţia şi distinct, datorită naturii juridice speciale a acestei
autorităţi publice, atribuţiile sale în raport cu Curtea Constituţională.După criteriul domeniului
în care intervin, specialiştii în drept administrativ evocă, de regulă, atribuţiile Preşedintelui în
domeniul apărării şi în cazuri excepţionale precum şi în domeniul politicii externe.

Potrivit Constituţiei României, republicată, raporturile dintre Preşedinte şi Parlament sunt

raporturi care privesc adresarea de mesaje Parlamentului, convocarea şi dizolvarea
Parlamentului, promulgarea legilor, precum şi alte atribuţii care implică o formă de colaborare
cu Parlamentul, cum este cazul referendumului(3) .

1.
Iorgovan, vol. I, 2005, p. 313
2.
Articolul 81 ,Constituție
3.
Vida Ioan, Puterea executivă şi administraţia publică, Ed. Regia Autonomă „Monitorul Oficial”,Bucureşti, 1994, p. 38

1
 Posibilitatea Preşedintelui României de a adresa mesaje Parlamentului cu
privire la principalele probleme politice ale naţiunii este prevăzută în art. 88 din Constituţie,
republicată(2). Mesajul constituie un act politic exclusiv al Preşedintelui pe care Camerele
întrunite în şedinţă comună au numai obligaţia de a-l „primi”, motiv pentru care organizarea
dezbaterii mesajului cu participarea preşedintelui este în contradicţie cu aceste prevederi.
Acesta are dublu rol : reprezintă un mijloc instituţionalizat de comunicare între Preşedinte şi
Parlament şi,în acelaşi timp, este o modalitate prin care Preşedintele atrage atenţia
reprezentaţilor poporului şi, implicit, poporului, asupra unor probleme de interes, pe care
instituţiile statului trebuie să le rezolve sau care îi privesc în mod nemijlocit pe cetăţeni.
Art.98 alin. (2) din Constituţie, republicată, interzice preşedintelui interimar exercitarea
acestei atribuţii. Referitor la forma prin care Preşedintele adresează mesajul, textul
constituţional nu cuprinde precizări în acest sens. În absenţa unor reglementări exprese, sunt
posibile următoarele situaţii: 1) prezentarea mesajului direct de către Preşedinte; 2) citirea
mesajului de un trimis prezidenţial, de exemplu, un consilier .Cu privire la conţinutul
mesajului, doctrina a apreciat că sfera problemelor ce pot face obiectul mesajului este relativ
determinată, fiind lăsată la libera alegere a Preşedintelui, care poate decide asupra
conţinutului acestuia, fiind vorba de o adevărată putere discreţionară de care dispune
Preşedintele în alegerea conţinutului mesajului, care, însă, în mod firesc, trebuie să fie de
competenţa Parlamentului orma unei scrisori publice . (5)

Din coroborarea art. 88 cu dispoziţiile art. 65 alin. (2) lit. a) din Constituţie,republicată,
rezultă că dreptului de mesaj al Preşedintelui României îi corespunde obligaţia Camerelor
întrunite în şedinţă comună de a primi mesajul. Astfel, prin Decizia Curţii Constituţionale nr.
87/1994 privind constituţionalitatea art. 7 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei
Deputaţilor şi Senatului, s-a reţinut că „mesajul constituie un act exclusiv unilateral al
Preşedintelui, care nu produce efectele juridice ale unui decret, întrucât singura consecinţă
prevăzută de art. 62 alin. (2) lit. a)2 din Constituţie este obligaţia Camerelor de a se întruni, în
şedinţă comună şi de a-l primi”. (6)

Alte atribuții a președintelui constau în convocarea și dizolvarea

parlamentului.Acestea sunt prevăzute în Constituție în articolele 63,66 și respectiv 89.În
cuprinsul articolelor 63 și 66 sunt prezentate situațiile în care Președintele poate convoca
parlamentul. O situație este atunci când Parlamentul nou ales se întruneşte, la convocarea
Preşedintelui României, în cel mult 20 de zile de la alegeri ,iar a doua situație este
reprezentată de Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc şi în sesiuni extraordinare, la
cererea Preşedintelui României. Acestea se mai pot întâlni la cererea biroului permanent al
fiecărei Camere ori a cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau al senatorilor. În literatura
de specialitate s-a susţinut că norma constituţională nu clarifică valoarea juridică a cererii
Preşedintelui, în sensul dacă solicitarea de convocare în sesiune extraordinară este sau nu
obligatorie pentru Parlament,deoarece numai prin Constituţie se poate reglementa competenţa
Parlamentului şi aPreşedintelui României în raporturile lor reciproce. Astfel, cererea de
convocare a unei sesiuni extraordinare se face în scris şi va cuprinde motivul şi durata
sesiunii, iar respingerea de către Senat a ordinii de zi solicitate împiedică ţinerea sesiunii
4.
I, 2005, p. 299(7) Cu privire la acest ultim aspect, considerăm că, dacă o solicitare de convocare
Iorgovan, vol.extraordinare.
5.
a Parlamentului a fost înaintată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului de către
Apostol Tofan, 2008a, p. 117
6.
Iorgovan,vol. I, 2005, p. 302
7
. Brezoianu, 2004, p. 302 2
 Preşedintele României, aceştia au obligaţia de a convoca, printr-o decizie, Camerele, în
sesiune. Plenul Camerelor însă, faţă de obiectul sesiunii extraordinare propuse de Preşedintele
României, are deplina libertate de a aproba ori de a respinge ordinea de zi a sesiunii
extraordinare; votul de respingere a ordinii de zi a sesiunii extraordinare duce, în mod
obligatoriu, la consecinţa respingerii desfăşurării sesiunii extraordinare. Prin urmare,
Parlamentul nu poate refuza întrunirea în sesiune extraordinară, dacă această solicitare de
convocare i-a fost înaintată de Preşedintele României, însă simpla solicitare a Preşedintelui nu
poate obliga Parlamentul la desfăşurarea propriu-zisă a sesiunii extraordinare. Considerăm că
această opinie este justificată de rolul şi locul pe care Parlamentul şi Preşedintele României le
au în sistemul nostru constituţional, de autorităţi publice ce au aceeaşi legitimitate, dar care
trebuie să îşi exercite competenţele lor constituţionale cu respectarea principiului separaţiei şi
echilibrului puterilor în stat, consacrat la art.1 alin. (4) din Constituţie, republicată.

Potrivit normelor constituționale, Președintele României poate să dizolve Parlamentul,

doar în cazul în care Parlamentul nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului
în termen de 60 de zile de la prima solicitare și numai după respingerea a cel puțin două
solicitări de învestitură. Înainte de a dizolva Parlamentul, Președintele trebuie să se consulte
cu președinții celor două Camere și cu liderii grupurilor parlamentare în acest sens.O
dispoziție importantă este menționată în cel de al treilea alineat al art.89 din Constituție și
anume Parlamentul nu poate fi dizolvat în ultimele 6 luni ale mandatului Președintelui. Ceea
ce înseamnă că până după alegerile prezidențiale, Parlamentul este asigurat. De asemenea,
Parlamentul nu poate fi dizolvat decât o singură dată, în cursul unui an. Raţiunea instituirii
acestor interdicţii are în vedere atât evitarea organizării de consultări electorale la date prea
apropiate în cursul aceluiaşi an, cât şi evitarea unei crize a autorităţilor statale, determinată de
lipsa unui guvern bazat pe încrederea parlamentului şi guvernarea cu titlu provizoriu a unei
formaţiuni ministeriale lipsite de legitimitate.(8)Decizia de a dizolva Parlamentul poate fi luată
doar de către Președinte , exercitarea acestui drept fiind o facultate și nu o obligație.

Potrivit articolului 77 din Constituție ,Președintele României îndeplinește această

funcție ancestrală(7) , specifică fiecărui șef de stat ,indiferent de forma de guvernământ sau de
regimul politic, aceea de a învesti legea cu formulă executorie. Acesta dispune și publicarea
legii în Monitorul Oficial. Promulgarea legii reprezintă operaţiunea finală a procedurii
legislative şi ea permite şefului statului să supună legea unei ultime verificări în ceea ce
priveşte conţinutul acesteia şi chiar constituţionalitatea ei. Ca regulă, Preşedintele promulgă
legea în termen de 20 de zile de la primirea ei.Dacă Preşedintele are însă îndoieli cu privire la
conţinutul legii în întregime sau doar cu privire la anumite prevederi ale ei, fie sub aspectul
constituţionalităţii, fie sub aspectul oportunităţii, Constituţia în oferă două pârghii de acţiune.
Alături de alte subiecte de drept, Preşedintele ţării, înainte de promulgarea legii, poate sesiza
Curtea Constituţională cu unele aspecte de neconstituţionalitate ale acesteia. După
soluţionarea cererii, dacă decide că legea este constituţională, Curtea Constituţională
comunică decizia sa Preşedintelui României, care va fi obligat să o promulge în termen de 10
zile, iar dacă împărtăşeşte poziţia Preşedintelui, Parlamentul are obligaţia de a reexamina
legea şi de a o pune de acord cu decizia Curţii Constituţionale, în conformitate cu art. 147
alin. (2) din Constituţie.

8.
Atribuţiile preşedintelui româniei în raport cu parlamentul – aspecte teoretice şi practice Mihaela Codrina
Levai Camelia Tomescu

3
 Președintele poate sesiza Parlamentul în ceea ce privește reexaminarea legii pentru
neoportunitate politică. Regulamentul Senatului prevede că, în cazul în care Preşedintele cere
reexaminarea unei legi, cererea va fi înscrisă în termen de cel mult 30 de zile în proiectul
ordinii de zi, reexaminarea urmând să se facă cu respectarea procedurii legislative; totodată,
Regulamentul Camerei Deputaţilor cuprinde dispoziţii similare, precizând că cererea
Preşedintelui României va fi examinată de comisia permanentă sesizată în fond cu proiectul
de lege sau cu propunerea legislativă şi va întocmi un raport cu propunerile ce privesc
obiecţiile formulate în cererea de reexaminare. Raportul comisiei, împreună cu cererea de
reexaminare, se supun dezbaterii după regulile procedurii legislative. Cu toate acestea, ne
raliem opiniei potrivit căreia Parlamentul, în cadrul reexaminării, poate să ţină seama de
observaţiile Preşedintelui, care, trimiţând spre reexaminare o lege înainte de promulgare,
urmăreşte să determine forul legislativ să mai reflecteze o dată la conţinutul acesteia, în
special pe considerente de oportunitate, Parlamentului neputând să-i fie stabilită o obligaţie
expresă în acest sens. (9)

Există situații în care Președintele e obligat să consulte Parlamentul înainte de a lua o

decizie sau a acționa.O astfel de situație e prevăzută la art. 90 din Constituție: „Președintele
României, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului să-și exprime, prin
referendum, voința cu privire la o problemă de interes național”. În urma consultării
Parlamentului acesta urmează să adopte o hotărâre în ședință comună a celor două Camere, cu
votul majorității deputaților și senatorilor asupra referendumului inițiat de Președintele
României. Obligativitatea a fost subliniată și în decizia Curții Constituționale care a stabilit că
„în situația în care Parlamentul nu a fost consultat, Președintele nu va putea proceda la
inițierea referendumului”. În același timp Președintele ulterior consultării nu trebuie să țină
cont de poziția Parlamentului,de conținutul hotărârii adoptate de Parlament.Consultarea se
realizează prin prezentarea scrisorii Președintelui, personal sau prin reprezentant, a intenției
de a iniția referendumul cu indicarea problemei de interes național ce se supune atenției
corpului referendar, precum și adoptarea hotărârii Parlamentului, prin care forul legislativ își
exprimă poziția față de tema referendumului. Considerăm, că în adresa respectivă a
Președintelui nu trebuie să se precizeze și data referendumului. Însăși legea referendumului
prevede la alin. (4) a art. 11 că „dacă Parlamentul nu își transmite punctul de vedere în
termenul stabilit la alin. (3), președintele României emite decretul privind organizarea
referendumului după expirarea acestui termen, procedura constituțională de consultare a
Parlamentului considerându-se îndeplinită”.(9)

O altă situație privește declararea mobilizării generale sau parțiale a forțelor

armate.Regula în ceea ce privește mobilizarea forțelor armate este cea care implică
Parlamentul ,care aprobă și Președintele care declară ,în baza acestei aprobări
prealabile,mobilizarea parțială sau generală.Excepția o constituie posibilitatea recunoscută
Președintelui , ca în cazuri excepționale să declare mobilizarea,iar hotărârea de mobilizare să
fie supusă ulterior aprobării Parlamentului ,într-un interval de cel mult 5 zile de la adoptarea
ei.
. Unele aspecte teoretice
9
de interpretare
În sistemul şi românesc,
constituţional de jurisprudenţă
instituţiaconstituţională,Attila varga
prezidenţială şi Guvernul au legitimităţi
diferite şi provin din voinţe politice diferite. Astfel, Preşedintele României beneficiază de o

4
 legitimitate populară - rezultat al alegerii sale direct de către corpul electoral - iar Guvernul, în
ansamblul său, este numit de şeful statului pe baza votului de învestitură acordat de
Parlament.În conformitate cu normele constituționale statornicite în primul alineat al art. 103
din Constituția revizuită , ,,Președintele României desemnează un candidat pentru funcția de
prim-ministru , în urma consultării partidului care are majoritatea absolută in Parlament ori,
dacă nu există o asemenea majoritate , a partidelor reprezentate în Parlament”.Această etapă
din procedura de învestitură a Guvernului este caracterizată prin existența unor negocieri
politice , în cadrul cărora Președintele îndeplinește o funcție activă , de incitare , selecție ,
mediere ,și în final , de desemenare a candidatului la funcția de prim-ministru. Prim-ministrul
nu trebuie să fie obligatoriu un deputat sau un senator. S-a convenit că nu este necesar să se
prevadă expres acest lucru ,deoarece ar putea exista situații când Președintele țării să fie
obligat de împrejurări să recurgă la o persoană independentă, în special într-o perioadă de
criză.Este corectă o asemenea soluție ,deoarece permite Președintelui un evantai mai larg de
opțiuni în desemnarea candidatului pentru funcția de prim-ministru.Așadar, nu există obligația
constituțională de apartenență politică sau parlamentară a candidatului , ci doar obligativitatea
obținerii sprijinului politic parlamentar.

În ceea ce privește consultarea Parlamentului de către Președinte există unele precizări.În

primul rând , Președintele nu poate consulta decât pe cei care dețin majoritatea absolută
,nemaiconsultând alte partide parlamentare , iar dacă o asemenea majoritate nu există, sunt
consultate partidele reprezentate în Parlament , fără să se mai indice o anumită ordine de
preferință .Dacă vreun partid parlamentar ar fi omis la consultări ,în ipoteza inexistenței unui
partid politic care să aibă majoritatea absolută , atunci Președintele se face vinovat de
încălcarea Constituției putănd fi declanșată procedura de suspendare a sa din funcție.În
situația în care cei care dețin majoritatea absolută ar refuza să indice vreo persoană pentru
funcția de premier sau nu și-ar da girul(4) pentru un candidat din rândul ei, această
împrejurare îl obligă pe șeful statului ca, în subsidiar,să consulte celelalte partide
parlamentare .În niciun caz nu pot fi consultate partide neparlamentare ori să înceapă
consultarea cu partide nemajoritare.În al doilea rând , trebuie avute în vedere și existența
formațiunilor politice și a coalițiilor electorale, precum și a alianțelor politice,ceea ce
înseamnă obligativitatea consultării aceleia dintre ele care deține majoritatea absolută sau a
acelora care,chiar în lipsa acesteia , au capacitatea de a se constitui într-o asemenea majoritate
ori pot determina un vot majoritar în Camere. În al treilea rând , propunerea de candidatură
trebuie să provină și să aparțină reprezentării consultate.(10) Astfel puterea de decizie aparține
Președintelui în ceea ce privește numirea Guvernului ,dar potrivit articolului 85 din
Constituție are nevoie de votul de încredere a Parlamentului pentru a face asta.

Deasemenea în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanța postului Președintele poate

revoca și numi unii membrii ai Guvernului. Curtea reține că revocarea reprezintă un mijloc
legal pus la dispoziția prim-ministrului pentru vacantarea unei funcții din structura
Guvernului, o măsură pe care prim-ministrul o propune Președintelui României exclusiv în
sensul respectării formalismului și a principiului simetriei ce guvernează regimul actelor
juridice de numire în funcții publice și față de care, fără a avea un drept propriu de apreciere,
10.
Apostol Tofan,
Președintele
2008a, trebuie
p. 122 să se conformeze într-un termen legal de 15 zile de la data propunerii
primului-ministru. Atribuția Președintelui României de numire a miniștrilor titulari, la

5
 propunerea prim-ministrului întemeiată pe art. 85 alin. (2) din Constituție, Curtea constată că
nu există conflict juridic de natură constituțională între prim-ministru, pe de parte, și
Președintele României, pe de altă parte, generat de refuzul Președintelui de a numi miniștrii
titulari propuși de prim- ministru(11).Curtea Constituțională a stabilit că Președintele are
dreptul de a refuza, motivat, numirea propusă, ori de câte ori constată că nu sunt îndeplinite
condițiile de legalitate pentru numirea în funcția de membru al Guvernului (Decizia nr.
356/2007), că Președintele poate refuza, motivat, o singură dată pe criterii ce țin de
corespunderea persoanei în funcția propusă (Decizia nr. 98/2008) și că motivarea refuzului
trebuie să fie exprimată de îndată, clar și fără echivoc, în formă scrisă, concomitent cu
anunțarea deciziei sale de a nu da curs propunerii de numire formulate de prim-ministru
(Decizia nr. 875/2018). Curtea constată că Președintele României trebuia, înainte de toate, să
motiveze în scris opțiunea refuzului propunerilor de numire, de îndată ce a anunțat public
decizia respingerii acestora.
Potrivit articolului 46 din Constituție dacă prim-ministrul se află în una dintre situațiile de
încetare a funcției de membru al Guvernului, cu excepția revocării, sau este în imposibilitate
de a-și exercita atribuțiile, Președintele României desemnează un alt membru al Guvernului ca
prim-ministru interimar(6), pentru a îndeplini atribuțiile prim-ministrului, până la formarea
noului Guvern. Interimatul pe perioada imposibilității exercitării atribuțiilor încetează dacă
prim-ministrul își reia activitatea în Guvern în cel mult 45 de zile. n procedura desemnării
unui ministru interimar, Președintele nu mai are aceeași marjă de apreciere ca în cazul
propunerii de numire a unui nou membru al Guvernului, ca ministru titular, deci nu va putea
refuza propunerea pe motivul necorespunderii în funcție și nici al neîndeplinirii condițiilor
legale.

Motivele cererii Președintelui de a face o nouă propunere de numire în funcția de ministru, nu

pot fi cenzurate de prim-ministru, care, în procedura prevăzută de art. 85 (2), nu are decât
dreptul de a propune Președintelui numirea unui ministru, iar nu și competența decizională.
Ca și în cazul exercitării celorlalte atribuții prevăzute în Constituție, Președintele rămâne
răspunzător politic, în fața electoratului, pentru modul în care a motivat refuzul de a da curs
propunerii prim-minstrului, după cum prim-ministrul și Guvernul rămân răspunzători politic
în fața Parlamentului. În ceea ce privește posibilitatea prim-ministrului de a reitera aceeași
propunere, Curtea a stabilit că „această posibilitate este exclusă prin chiar faptul neînsușirii
propunerii de către Președinte. Așadar, prim-ministrul are obligația să propună pentru funcția
de ministru o altă persoană.’’(12)
În raporturile sale cu Guvernul, Președintele României trebuie să își motiveze refuzul în
îndeplinirea uneia dintre atribuțiile sale. O primă situație este cea în care Președintele
României numește la propunerea prim-ministrului pe unii membri ai Guvernului în condițiile
art. 85 alin. (2) din Constituție, care prevede că, „în caz de remaniere guvernamentală sau de
vacanță a postului, Președintele revocă și numește, la propunerea primului-ministru, pe unii
membri ai Guvernului”. Astfel, prin Decizia nr. 356 din 5 aprilie 2007, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 322 din 14 mai 2007, Curtea Constituțională a statuat că
Președintele României nu are drept de veto față de propunerea prim-ministrului de numire în
11.
funcție
DECIZIE nr. a membrilor
98 din 7 februarieGuvernului
2008 în condițiile art. 85 alin. (2) din Constituție, ci are dreptul de
12.
a verifica corespunderea pentru funcție a candidatului și poate cere prim-ministrului o altă
DECIZIE nr. 285 din 21 mai 2014

6
 propunere de candidat la funcție. În toate cazurile respingerea candidaturii trebuie să fie
motivată.(13)

Preşedintele României poate consulta Guvernul cu privire la probleme urgente şi de

importanţă deosebită. Consultarea are ca scop informarea reciprocă şi o mai temeinică
pregătire a deciziei. De aceea, în practica activităţii sale de şef al statului, folosirea de către
Preşedintele României a acestei metode în caz de urgenţă sau pentru soluţionarea unor
probleme deosebit de importante este firească. Președintele are libertatea să decidă care sunt
problemele urgente și de importanță deosebită cu privire la care urmează să consulte
Guvernul, precum și forma în care urmează să aibă loc consultarea.(14)

Potrivit articolului 87,, Preşedintele României poate lua parte la şedinţele Guvernului în care
se dezbat probleme de interes naţional privind politica externă, apărarea ţării, asigurarea
ordinii publice şi, la cererea primului-ministru, în alte situaţii. Preşedintele României
prezidează şedinţele Guvernului la care participă.” Curtea a reținut în jurisprudența sa că
„participarea Președintelui la ședințele Guvernului, constituie, între altele, un mod de
consultare a Guvernului, ca și un mijloc de veghere la buna funcționare a acestei autorități
publice, prerogative ale șefului statului prevăzute de art. 80 (2) și art. 86 din Constituție. În
exercitarea acestor prerogative, Președintele are libertatea să participe la orice ședință a
Guvernului. Analiza cuprinsului art. 87 (1) nu relevă vreo interdicție în privința participării
Președintelui la ședințele Guvernului, ci opțiunea acestuia de a participa, fie la ședințele în
care se dezbat probleme de interes național privind politica externă, apărarea țării sau
asigurarea ordinii politice, fie în alte situații, la cererea prim-ministrului. Președintele nu se
substituie Guvernului, nu poate împiedica Guvernul să adopte actele juridice pe care dorește
să le adopte și nici nu-l poate obliga să ia măsuri contrare voinței acestuia.În cazul în care în
cadrul ședințelor nu se dezbat problemele mai sus menționate sau Președintele nu e chemat să
participe la ele , acesta nu poate să le prezideze. Spre exemplu în politica românească a fost
un astfel de caz când actualul Președinte al României , Klaus Iohannis , a participat la o
ședință de Guvern privind grațierea(5) fără ai fi prezența justificată și fără a-l anunta pe prim-
ministru.În această situație prim-ministru avea dreptul să-i ceară plecarea Președintelui din
ședință ,lucru care nu s-a întâmplat.

Conform art. 109 alin.2 , Președintele se află printre subiectele de drept care au dreptul să
ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei
lor. Dacă s-a cerut urmărirea penală, Preşedintele României poate dispune suspendarea
acestora din funcţie. Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea
lui din funcţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.Aceasta
reprezintă o facultate a Președintelui, nu o obligație a lui.

13
. https://funky.ong/wp-content/uploads/2019/11/Ce-poate-face-un-Presedinte.pdf
14. În concluzie între președinte ,guvern și parlament există relații de interdependență. Spre
Avizul nr. 1/2007
deosebire însă de aceste autorităţi publice,Preşedintele personifică autoritatea statală. Puterea
executivă este repartizată echilibrat între şeful statului şi Guvern. Între atribuţiile acestei din
7
urmă autorităţi publice şi cele ale instituţiei prezidenţiale, există demarcaţii clare. Parlamentul
sau Guvernul reprezintă în formă specifică statul român şi se manifestă ca atare. Mai mult,
reprezentanţii Guvernului pot semna în numele României un acord internaţional. Acest tip de
reprezentare este însă inferior, ca importanţă, reprezentării prezidenţiale. Parlamentul nu este
învestit cu prerogativa de a reprezenta statul român, ci numai poporul, pe când Preşedintele
este învestit cu această prerogativă în mod expres, prin Constituţie. La rândul său, Guvernul
are o bază socială restrânsă faţă de baza socială a instituţiei prezidenţiale. Ne referim, în acest
sens, la faptul că Preşedintele României este ales prin vot universal direct, Guvernul fiind, în
general, expresia unui partid politic care şi-a împărţit voturile electoratului, cu alte formaţiuni
politice. Parlamentul sau Guvernul reprezintă în formă specifică statul român şi se manifestă
ca atare. Mai mult, reprezentanţii Guvernului pot semna în numele României un acord
internaţional. Acest tip de reprezentare este însă inferior, ca importanţă, reprezentării
prezidenţiale.Parlamentul nu este învestit cu prerogativa de a reprezenta statul român, ci
numai poporul, pe când Preşedintele este învestit cu această prerogativă în mod expres, prin
Constituţie. La rândul său, Guvernul are o bază socială restrânsă faţă de baza socială a
instituţiei prezidenţiale. Ne referim, în acest sens, la faptul că Preşedintele României este ales
prin vot universal direct, Guvernul fiind, în general, expresia unui partid politic care şi-a
împărţit voturile electoratului, cu alte formaţiuni politice.

Bibliografie

8
1. Articolul 81 ,Constituție
2. Vida Ioan, Puterea executivă şi administraţia publică, Ed. Regia Autonomă „Monitorul
Oficial”,Bucureşti, 1994, p. 38
3. Iorgovan, vol. I, 2005, p. 299
4. Apostol Tofan, 2008a, p. 117
5. Iorgovan,vol. I, 2005, p. 302
6. Brezoianu, 2004, p. 302
7. Atribuţiile preşedintelui româniei în raport cu parlamentul – aspecte teoretice şi
practice Mihaela Codrina Levai Camelia Tomescu
8. Unele aspecte teoretice de interpretare şi de jurisprudenţă constituţională,Attila varga
9. Apostol Tofan, 2008a, p. 122
10. DECIZIE nr. 98 din 7 februarie 2008
11. DECIZIE nr. 285 din 21 mai 2014
12. Avizul nr. 1/2007
13. https://funky.ong/wp-content/uploads/2019/11/Ce-poate-face-un-Presedinte.pdf