3.

Apostolul Pavel: pedagogia și sfârșitul Legii

Apostolul Pavel este primul creștin care a înțeles în toată lărgimea și adâncimea
ei interpretarea hristocentrică a Vechiului Testament. Având la bază această
intepretare, el a putut să recunoască valoarea ei unică pentru Biserică și să formuleze
noile principii de interpretare ale teologiei creștine. Marea reușită a lui Pavel constă în
faptul că, după modelul lui Iisus Hristos, a dovedit nefolositoare și vătămătoare pentru
credincios tradiția exegetică rabinică. Doar el era cel mai potrivit pentru o astfel de
lucrare, de vreme ce însuși, înainte de întoarcere, ea un zelot al Legii, „după lege
fariseu, după dreptatea cea din lege fără prihană” (Fil. 3, 6, vezi și Gal. 1, 14 ș.u.) și, prin
urmare, cunoscător și adept fanatic al interpretării rabinice a Vechiului Testament
(F.A. 22,3). De învățătorul său Gamaliel fusese firește inițiat în regulile interpretative
rabinice, reguli pe care le și aplica adeseori ca creștin, după cum vom vedea în
continuare. Faptul că Pavel estimează „câștigul” acesta ca fiind „pagubă pentru
Hristos” și pentru „înălțimea cunoașterii lui Iisus Hristos” (Fil. 3,7-8), trebuie pus în
legătură cu evenimentul cutremurător de dinaintea porților Damascului, în timpul
căruia Iisus cel înviat a îndepărtat din centrul vieții lui Legea și l-a dus la o
reconsiderare radicală a predaniilor lui strămoșești și la o nouă înțelegere a Vechiului
Testament.

a. Pavel împărtășește convingerea rabinică fundamentală că Vechiul Testament

în întregul său este revelarea voii lui Dumnezeu cu valabilitate absolută și veșnică, și în
înțelesul acesta îl numește în sinecdocă „lege”. „Legea” este în primul rând
Pentateuhul, cu totalitatea poruncilor lui morale, legale, latreutice etc. și, în al doilea
rând, sunt cărțile profetice și chiar cartea Psalmilor (vezi Rom. 3,19.21.31; 1 Cor. 14, 21.34
ș.a.). Din acest motiv el nu face dinferența între prevederile morale și latreutice ale
Legii în ceea ce privește tăria lor. Întreaga Lege este sfântă, duhovnicească și bună,
porunca ei este dreaptă și bună (Rom. 7,12.14.16) și cel care o ține se va îndrepta și va fi
viu (Gal. 3,12, Rom. 2, 13). Ca orice fariseu autentic, la fel și Pavel cred că Legea a fost
pusă „spre viață” (Rom. 7, 10). De asemenea, împărtășește concepția rabinică despre
autoritatea înaltă a Vechiului Testament prin folosirea cunoscutelor formule rabinice
„s-a scris”, „zice Scriptura”. În plus, vorbește pătimaș despre privilegiile religioase și
istorice ale fraților săi israeliți, cum ar fi alegerea, înfierea, legămintele, dăruirea legii,
închinarea (cultul) și făgăduințele (Rom. 9, 3-5), și nu se dă înapoi să-l numească pe
Israel „pârgă sfântă și rădăcină sfântă” (Rom. 11, 16), primul care are „dreptul” la noua
bunăvestire (Rom. 1,16). Chiar și când în calitatea sa de creștin vine în opoziție radicală
cu interpretarea rabinică a Legii, el iarăși stăruie că nu numai că nu o anulează, ba
chiar restabilește tăria ei: „întărim Legea” (Rom. 3,31). Potrivit mărturisirii sale făcute
înaintea dregătorului roman Felix „așa mă închin Dumnezeului părinților mei,
crezând toate cele scrise în Lege și în Proroci” (F.A. 24,14).
Educația lui de fariseu o certifică Pavel și prin modul în care interpretează
Vechiul Testament. În epistolele sale recunoaștem multe exemple de interpretare
rabinică, ca de pildă prima regulă a lui Hilel (de la mai mare la mai mic: 2 Cor. 3,11: „cu
atât mai mult” sau invers: Rom. 11,24) și a doua (analogia dintre două pasaje înrudite,
Rom. 4,3.7 ș.u.), precum și din interpretarea greacă, ca interpretarea literală simplă
(Gal. 3,16), alegoria (1 Cor. 9,9), sau chiar și interpretarea qumranică pesher (Rom. 10,6:
„adică”). Impresionează de asemenea faptul că Pavel folosește de obicei Septuaginta,
fără să se supună redării exacte a ei. În principal face trimiteri la pasaje din cărțile
Prorocilor, din Psalmi și din Pentateuh, și păstrează multe amintiri din textele
sofiologice. Referințe la Vechiul Testament apar mai ales în cele patru mari epistole ale
sale (Rom, Gal, 1 și 2 Corinteni), iar aluzii directe sau indirecte găsim risipite și în
celelalte. În multe cazuri adaptează forma literară a trimiterilor scripturistice la scopul
argumentării sale (de ex. Rom. 1,17; 3,10; 1 Cor. 1, 19.31; Gal. 3, 16 ș.a.).

b. Pavel explică în mod grăitor poziția sa față de Vechiul Testament prin noua
interpretare a „legii”. Aici recunoaștem contribuția revoluționară a lui Pavel în
formarea interpretării biblice creștine. Interpretarea Legii și, prin urmare, a Vechiului
Testament prezintă o dialectică stranie, părut contradictorie, care izvorăște natural din
punctul ei de pornire hristologic. Tradiția rabinică aproape că identifica Vechiul
Testament cu Legea, adică cu totalitatea poruncilor morale și latreutice ale
Pentateuhului, porunci care prin aplicarea lor cu fidelitate ținteau crearea dreptății
„personale”. Pavel dimpotrivă merge la o curățire radicală a înțelesului Legii de
înțelegerea ei rabinică greșită. Vezi pasajul clasic din Rom. 3,21-22: „Acum însă, fără
lege, dreptatea lui Dumnezeu s-a arătat, mărturisită de Lege și de proroci, dar dreptatea
lui Dumnezeu prin credința în Iisus Hristos”. Numai în perspectiva ei autentică „spre
viață” Legea poate sluji rânduiala evangheliei, iar această perspectivă este noua
dreptate a lui Dumnezeu prin Iisus Hristos. Înțelegerea consecventă a Legii în ce
privește valoarea ei pozitivă și negativă o reușește așadar Pavel în lumina evangheliei
lui Hristos.
Incontestabila valoare pozitivă a Vechiului Testament constă în perspectiva ei
profetică. „Sfintele Scripturi” mărturisesc evanghelia lui Dumnezeu referitoare la Iisus
Hristos, pe care a vestit-o El Însuși prin prorocii Săi (Rom. 1, 1 ș.u.). Evanghelia creștină
este așadar descoperirea „tainei celei ascunse din timpuri veșnice”, pe care a arătat-o
acum prin Scripturile prorocești (Rom. 16,25, vezi și 1 Cor. 2, 17; Efes. 3,5; Col. 2,26). Acest
fel de exprimare, dincolo de culoarea ei gnosticizantă, înțelege necunoașterea
adevăratei evanghelii a lui Dumnezeu înainte de venirea lui Hristos. Prin urmare,
Vechiul Testament este o carte a făgăduinței și a pregătirii poporului lui Dumnezeu
pentru a primi la plinirea vremurilor legământul cel nou. Desigur, plinirea
eshatologică este puterea interioară care mișcă întreaga istorie a vechiului popor. Pavel
recunoaște în multe persoane și întâmplări din Vechiul Testament tipuri profetice ale
epocii plinirii. Adam este „chip/tip al celui ce avea să vină”, al celui de-al doilea Adam
(Rom. 5,12-14; 1 Cor. 15,22.45.49). Același lucru este valabil și pentru Avraam, care este
tată „al tuturor celor ce cred” (Rom. 4,11 ș.u. Gal. 3,7), iar creștinii sunt „sămânța lui
Avraam” (Gal. 3,29). Un sens tipologic-profetic asemănător are și istorisirea din Facere
despre cele două soții și cei doi copii ai lui Avraam (Gal. 4,28-31). De asemenea și
evenimentele din pustie, întâmplate lui Israel la ieșire, ca trecerea prin Marea Roșie,
faptul că au fost apărați cu nor, mana, izvorârea apei din piatră, toate aceste
evenimente „li s-au întâmplat acelora ca preînchipuiri” (1 Cor. 10,1-4 și 11). Potrivit
acestei tipologii, credincioșii care trăiesc plinirea în Hristos aparțin perioadei din urmă
și, prin urmare, la ei „a ajuns sfârșiturile veacurilor” (1 Cor. 10,11). Prin această prismă
Pavel nu ezită să-i numească pe credincioși „Israelul lui Dumnezeu” (Gal. 6,16) și
considere indisolubilă legătura cu moștenirea Vechiului Testament (Rom. 11,1 ș.u, Efes.
2,12).
Cu toate acestea, evaluarea pozitivă a Legii conține primele semințe ale criticii
radicale împotriva interpretării date ei de rabini. După perspectiva ei profetică, Legea
este „călăuză/pedagog spre Hristos” (Gal. 3,24), adică slujitorul desemnat al lui
Dumnezeu care protejează și păzește poporul în perioada copilăriei lui. Însă în timpul
în care poporul moștenitor al făgăduințelor se află sub protecția epitropilor și
iconomilor, cum este Legea, chiar dacă este stăpân peste toate, în realitate „nu se
deosebește întru nimic de rob” (Gal. 4,1-2). Aceasta înseamnă că Legea nu cuprinde
plinătatea, nici nu are în sine o valoare absolută fără plinătatea lui Hristos. Diferența
radicală dintre vechiul și noul Israel constă în faptul că cel dintâi exprimă făgăduința și
așteptarea, în timp ce al doilea plinirea, credința. Din acest motiv întreaga moștenire a
Vechiului Testament trebuie apreciată ca o făgăduință, care nu aduce pretenția sau
dreptul de moștenitor, dat fiind că are în vedere împlinirea ei viitoare. Prin urmare fiii
adevărați ai lui Avraam sunt „sămânța făgăduinței”, adică urmașii lui Isaac, iar nu fii
săi trupești, adică moștenitorii săi după trup (Gal. 4,28.31). Din acest punct de vedere
Vechiul Testament este „cuvânt al făgăduinței” (Rom. 9,6) care are în vedere credința,
adică așteptarea vie a împlinirii lui viitoare. Tocmai în aceasta constă și valoarea dublă
a lui. Pe de o parte îl călăuzește pe Israel și îl pregătește pentru împlinire, iar pe de alta
el însuși se completează prin venirea lui Mesia, atunci când și începe o nouă rânduială.

c. Critica radicală a lui Pavel față de interpretarea rabinică a Legii este rezumată
în pasajul clasic din Rom. 10,4: „Că sfârșitul (telos) legii este Hristos, spre dreptate tot
celui ce crede”. Cuvântul polisemantic telos arată în acest context scopul, împlinirea și
completarea, precum și desființarea Legii. Prin această părere Pavel desființează
convingerea clasică rabinică că aplicare deplină a Legii creează relația corectă cu
Dumnezeu, relație care se bazează pe justificare și merit. În acest sens ținerea legii se
transformă în faptă și desființează însăși firea ei (de cuvânt al făgăduinței), care
privește dreptatea cea după har (adică venită ca dar al lui Dumnezeu). Așadar iudeii
interpretează radical greșit cuvântul Vechiului Testament și în locul dreptății „celei
din credință”, urmăresc „legea dreptății”, adică îndreptarea meritorie din faptele Legii
(Rom. 9,30-32). Această interpretare greșită păcătoasă a voii lui Dumnezeu se datorează
orbirii și împietririi, este o alipire orbească de litera moartă a Legii, care în cele din
urmă ucide. În consecință, oricât ar cerceta cu toată râvna și oricât ar aplica cu toată
acrivia iudeul legea, în realitate rămâne „departe de Dumnezeu”, deoarece poartă un
văl pe fața și pe inima sa în timpul citirii Vechiului Testament, văl care ascunde duhul
și viața (2 Cor. 3, 14-17). Așadar, râvna pentru interpretarea și aplicarea Legii îi provoacă
o puternică conștiință a autonomiei și a autojustificării față de Dumnezeu. Dar
căutarea în Lege a propriei dreptăți meritorii înseamnă în esență ignorarea dreptății lui
Dumnezeu și nesupunere față de voia Lui (Rom. 10,3). Și Pavel întreabă: „pentru ce? că
nu o căutau din credință, ci ca din faptele legii” (Rom. 9,32). Rezultatul este că prin
înțelegerea greșită a Legii aceasta se transformase într-o putere a păcatului, adică
devine blestem (Gal. 3,10. 13), adaugă călcări de lege (Gal. 3,19), provoacă mânia lui
Dumnezeu și duce în cele din urmă la moarte (1 Cor. 15,56). Ea încetează să mai
slujească dreptatea cea din credință, adică viața și libertatea, și astfel se luptă împotriva
voii mântuitoare a lui Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă, desigur, că Legea în sine este
păcat (Rom. 7,7), ci numai că prin Lege omul a dobândit „cunoștința păcatului” (Rom. 3,
20), de vreme ce păcatul a luat prilej din poruncile Legii, l-a înșelat pe om și l-a omorât
(Rom. 7,7-13). În felul acesta Legea cea duhovnicească, sfântă și bună a născut ăcatul și a
stârnit pofta cărnii. Astfel ea a scos la iveală scindarea omului, care deși în adâncul său
dorește binele, în realitate e subjugat legii lăuntrice a poftei. Aceasta este contribuția
„pozitivă” a Legii în cadrele vechi rânduieli, anume că deși face conștient tragismul
existenței umane, îl pregătește pe de altă parte pe om pentru a primi noua lege a
Duhului și a libertății. Tragismul provocat de vechea Lege se exprimă plenar în
strigătul plin de agonie: „Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morții
acesteia?” (Rom. 7,24).

d. La această întrebare existențială cutremurătoare provocată de înțelegerea

greșită a Legii Pavel dă imediat răspunsul propriei sale experiențe: „Dar har lui
Dumnezeul, prin Iisus Hristos, Domnul nostru” (v. 25). Hristos, în special prin crucea și
învierea Sa, împlinește cerința Legii, pe care omul e cu totul neputincios să o
împlinească, adică omorârea păcatului prin Lege, și ne răscumpără din blestemul ei
„făcându-Se pentru noi blestem” (Gal. 3,13). Astfel, Hristos eliberează definitiv de legea
păcatului și a morții, și inaugurează noua lege a Duhului vieții (Rom. 8,2). Aceasta
înseamnă – în ceea ce privește înțelegerea Legii – că anulează tăria literei moarte și a
robiei față de ea și-l deschide pe credincios spre libertatea legii harului. Poziția lui
Pavel față de Lege deja definește la modul general înnoirea în Hristos: „Cel vechi au
trecut, iată s-au făcut noi” (2 Cor. 5,17). Cât privește Legea Vechiului Testament, aceasta
înseamnă în mod special că trebuie înțeleasă pe baza telos-ului (sfârșitului) ei, libertatea
înnoirii în Hristos. Vechiul Testament nu mai este valabil ca lege, ci ca voie izbăvitoare
a lui Dumnezeu pentru prezent, care se încorporează în noua evanghelie a lui Hristos.
Cât timp iudeul citește Legea fără credință o perdea grea îi acoperă mintea și inima.
Când însă se întoarce la Hristos, atunci cade acoperământul și mintea lui este luminată
(2 Cor. 3, 11 ș.u.). Din acest motiv Pavel înalță Legea, prevederile ei morale, legale și
latreutice, la cel mai înalt nivel duhovnicesc. Tipurile, umbrele și enigmele fac loc
desăvârșirii celor viitoare. Tăierea-împrejur iudaică cea după trup este desființată (Gal.
5,6; 6,15; 1 Cor. 7,19) și în locul ei este valabilă „tăierea-împrejur a inimii, în duh, nu în
literă” (Rom. 2,29), adică „tăierea-împrejur a lui Hristos” (Col. 2,11). Trupul
credinciosului este noul templu al Duhului (1 Cor. 3,16), iar comunitatea templu al lui
Dumnezeu (2 Cor. 6,16). În locul vechii Legi, credinciosul devine „în legea lui Hristos” (1
Cor. 9,21 ἔννομος Χριστοῦ). În locul jertfei pascale iudaice, Pavel propune slujba
cuvântătoare (λογική λατρεία) și jertfa vie a trupurilor (Rom. 12, 1), vorbește despre
slujirea Duhului în locul dreptății literei (2 Cor. 3,6-8) etc. Peretele cel din mijloc, cel
dintre iudei și păgâni, pe care îl ridicase Legea, cade definitiv, de vreme ce Hristos
desființează „legea poruncilor prin învățături” și îi zidește pe cei doi într-un om nou,
„făcând pace” (Efes. 2, 14 ș.u.). „Vistieriile ascunse ale înțelepciunii și cunoștinței” (Col.
2, 3) nu se mai află în Vechiul Testament, ci sunt întrupate în persoana vie a lui Hristos.
Întreaga Lege a Vechiului Testament se recapitulează acum în dragostea față de
aproapele (Gal. 5, 14). În vederea acestei înnoiri nu mai este posibilă revenirea la Legea
poruncilor, la robia literei. De aceea și Pavel respinge ca pe ceva nefolositor, ca pe un
rebut, știința lui de carte fariseică (Fil. 3,7), nu ezită să dea pe față fățărnicia lui Petru
atunci când acesta, de teama creștinilor iudaizanți, evita să mănânce împreună cu
creștinii din Antiohia proveniți din păgâni (Gal. 2,6 ș.u.), iar la sinodul apostolic nu
cedează înaintea cerințelor creștinilor proveniți din iudei de a impune tăierea-împrejur
(Gal. 2, 6 ș.u.). Cu aceeași hotărâre ca și Hristos va proclama Hris Pavel că „v-ați
dezlegat de Hristos cei care v-ați îndreptat în Lege, ați căzut din har” (Gal. 5,4).
Privilegiile poporului Israel, despre care vorbea cu mândrie (Rom. 9,4-5 și 11,16-24) se
mută deja la noul popor al lui Mesia-Hristos, la poporul credinței celei după
făgăduință. Vechea rânduială a Vechiului Testament și a Legii se asumă și se înnoiește
în rânduiala harului, a credinței și a Duhului.
 Rezumăm noua „ermineutică” a lui Pavel în ce privește Vechiul Testament.
Sensul adevărat al lui l-a descoperit lui Saul, fariseul zelot al Legii, chemarea făcută de
Hristos și bogata experiență a harului său. Sensul lui mai adânc se arată prin
experierea credinței vii în Iisus Hristos, care este plinirea și sfârșitul (telos) Vechiului
Testament și este chiar și în acesta însuși. Așadar, Vechiul Testament trebuie
considerat ca o prevestire a voii lui Dumnezeu, care privește prin credință făgăduința
împlinirii. Vechiul Testament nu creează, nici nu consolidează vreun drept bazat pe
dreptatea dumnezeiască, ci indică împlinirea lui eshatologică, care se poate înțelege
numai prin credința în Hristos. Dacă se elimină perspectiva credinței după făgăduință,
Vechiul Testament se preschimbă într-o „lege a poruncilor”, care este folosită pentru
asigurarea dreptății proprii, și astfel denaturează relația vie cu Dumnezeu. Aceasta este
cauzată însă de învârtoșării și orbirii, pe care Pavel le pune pe seama atitudinii fariseice
față de Lege.
Prin această înțelegere hristocentrică a Vechiului Testament Pavel recunoaște
valoarea adevărată a lui și totodată depășirea lui de noul legământ al lui Dumnezeu în
Hristos. Prin această prismă vede el Vechiul Testament ca text al iconomiei
dumnezeiești istorice, care prevestește voia lui Dumnezeu pentru Hristos și pentru
noul Său popor, și totodată arată evanghelia Sa completată în prezent. Din acest motiv
Pavel folosește cu multă ușurință Vechiului Testament și aplică principii ermineutice
cunoscute ale iudaismului. Cu toate acestea, având drept criteriu credința și harul, el
face radical deosebirea între litera și duhul lui, și, în felul acesta, recunoaște atât
continuitatea istorică a celor două Testamente, cât și depășirea celui dintâi în cel Nou.
Acest lucru se întâmplă mai ales prin accentul pus pe perspectiva tipologică a
Vechiului Testament, cum a făcut și Hristos, și astfel se păstrează viul lui pentru
prezent. Totuși, Vechiul Testament nu este pentru Pavel doar o colecție de pasaje
doveditoare, care sunt puse voit pe seama lui Mesia-Iisus. Propovăduirea lui morală
este valabilă în întregime și pentru credincios, cu diferența că trebuie să se înțeleagă în
lumina cunoașterii desăvârșite a lui Hristos. Numai atunci Vechiul Testament devine
în întregul său „cuvânt al făgăduinței” care este valabil ineluctabil și în prezentul
creștin.
Prin interpretarea istorico-izbăvitoare a Vechiului Testament Pavel, urmând
fidel lui Hristos, desființează atât legalismul iudaic, care provoca denaturarea relației
cu Dumnezeu, cât și literatura apocaliptică iudaică, care punea în pericol fundamentul
istoric al credinței, câtă vreme muta în lumea de dincolo conceptul de Dumnezeu și
sfârșea în himere în ceea ce privește parcursul istoric al lumii. De asemenea depășește
perspectiva exegetică îngustă a tâlcuitorilor qumraniți, precum și folosirea abstractă,
neistorică a Scripturilor aplicată de Filon. Legarea strânsă de iubirea de oameni
istorică a lui Dumnezeu și totodată libertatea față de litera moartă a Vechiului
Testament, libertate pe care o impune credința în Hristos, constituie contribuția
radicală a Apostolului Pavel la înțelegerea cuvântului biblic al Vechiului Testament,
contribuție care va influența substanțial evoluția interpretării biblice în istoria
ulterioară a Bisericii.

4. Robia literei și libertatea Duhului

Interpretarea radicală a Legii este doar una din laturile creației teologice a lui
Pavel. Tot așa, substanțială este noua concepție pe care a dezvoltat-o în ce privește
natura și perspectiva evagheliei lui Iisus Hristos. Pavel a fost cel dintâi în istoria
teologiei și ermineuticii creștine care a conștientizat taina cuvântului lui Dumnezeu și
a formulat cu foarte mare claritate anumite „principii”, care au predefinit parcursul
interpretării biblice bisericești.

a. Evanghelia despre Iisus Hristos, care atinge punctul culminant mai ales în
patimă, răstignire și înviere, se sprijină pe mărturia „sfintelor Scripturi”, adică pe
mărturia Legii și Prorocilor (Rom. 1, 1-2; I Cor. 15, 3-4). Pavel nu folosește, așa cum am
văzut, Vechiul Testament ca text cu pasaje doveditoare, cum o face în parte Matei.
Vechiul Testament însuși este evanghelie, veste bună, însă numai când este înțeles în
lumina noii cunoașteri a lui Hristos (II Cor. 3, 16 ș.u.). Numai atunci se desființează
vălul, cel care întunecă inima iudeilor când cercetează Legea, și numai atunci se
descoperă cunoașterea slavei lui Hristos (II Cor. 3, 15 ș.u.). Cunoașterea lui Hristos este
identică cu dăruirea Duhului său, care îl eliberează pe credincios. Prin urmare noua
dialectică ermineutică a lui Pave este: „Litera ucide, iar Duhul face viu” (II Cor. 3, 6) sau
sub altă formă: „Legea Duhului vieții lui Hristos Iisus” și „legea păcatului și a morții”
(Rom. 8, 2). Prin această părere Pavel introduce deosebirea dintre literă și Duh, în
opoziție cu tradiția interpretativă rabinică, iar acest principiu revoluționar va predefini
tendința principală și parcursul interpretării bisericești și va constitui singurul loc de
referință al tâlcuitorilor bisericești atunci când fac interpretare duhovnicească. Aici
Pavel condamnă interpretarea literală strâmtă a rabinilor, care izolează voia
mântuitoare a lui Dumnezeu într-un sistem de porunci juridice și schimbă relația vie a
omului cu Dumnezeu într-o relație juridică a faptei și răsplatei. Pavel dimpotrivă,
presupune ca implicită prezența lui Dumnezeu Însuși, prezență care se bazează
exclusiv pe mila dumnezeiască (Rom. 6, 14). Prin urmare, pentru înțelegerea voii
dumnezeiești, așa cum este ea mărturisită în Scripturi, este necesară în prealabil o
relație de libertate personală cu El. În cadrul acestei relații interpretarea cuvântului biblic
este un act de auto-revelare a lui Hristos Însuși (I Cor. 2, 10 ș.u.), dar al prezenței și
strălucirii Lui duhovnicești (II Cor. 4, 6).
Prin perspectiva libertății în Hristos Vechiul Testament este eliberat de
interpretarea lui legalistă greșită, la care duce în mod obligatoriu și interpretarea lui
literală, și, în modul acesta, el devine „evanghelie”. Noua dreptate a lui Dumnezeu este
mărturisită în Lege și în Proroci. Pentru a fi înțeleasă și pentru a se arăta trebuie însă ca
„legea” să se desființeze (Rom. 3, 21). Prin această definiție tradițiile lui preoțești și
cultice se dovedes a fi umbre ale celor viitoare și sunt asimilate în noua ordine a
Harului. Tot ceea ce s-a întâmplat în istoria Vechiului Testament „li s-au întâmplat
acelora ca preînchipuiri (τυπικῶς), și s-au scris spre povățuirea noastră” (I Cor. 10, 11;
Rom. 2, 12), și bineînțeles țin organic de spațiul noului legământ, adică de plinirea
făgăduințelor lui. Prin această părere fundamentală Pavel legiferează interpretarea
eshatologică a Vechiului Testament și, drept urmare, înțelegerea creștină a acestuia ca
fiind absolută.
Noua interpretare a Vechiului Testament și înălțarea lui la rangul de
„evanghelie” făcută de Pavel se fac cu ajutorul unei „metode” ermineutice pe care o
numim de obicei „tipologică”. De fapt, mai mult decât orice alt autor din Noul
Testament, Pavel lărgește acest tip de interpretare și o consacră în istoria interpretării
biblice. Anterior am amintit cele mai importante exemple tipologice din epistolele lui
Pavel. Totuși, „tipologia” lui are o formă și o intenționalitate speciale. Recunoaștem cu
ușurință patru tipuri de interpretare tipologică: 1) cea morală, când se cere evitarea
anumitor comportamente, care caracterizează poporul apostat din Vechiul Testament
(I Cor. 10, 6-11). Această tipologie se poate referi și la exemple pozitive, spre imitare
(credința lui Avraam, Rom. 4, 23). 2) Cea simbolică, atunci când un eveniment din
trecut preînchipuie un eveniment asemănător din viitor și înrâurește simbolic ceea ce
se va întâmpla mai târziu (de ex. apa din piatră în pustie, din care au băut israeliții, este
comuniunea simbolică la darurile lui Hristos, I Cor. 10, 4. Trebuie desigur să notăm aici
faptul că această unitate de text, versetele 1-11, implică existența de mai înainte și
prezența lui Iisus Hristos în acele evenimente din trecut, subiect pe care îl vor dezvolta
mai târziu și mai pe larg Apologeții ca fiind hristofanii). 3) Tipologia antitetică, când o
persoană sau un eveniment din trecut preînchipuie la mod opus altă persoană sau
eveniment din viitor (Adam este tipul opus al celui de-al doilea Adam, câtă vreme prin
căderea lui cei mulți au murit, în timp ce prin ascultarea lui Hristos a prisosit viața
asupra celor mulți, Rom. 5, 12-21). În fine, 4) la Pavel apare o singură dată „tipologia
alegorică”, când un eveniment din trecut denotă prin amănuntele lui istorice o stare
duhovnicească (slujnica lui Avraam „Agar”, care naște după trup, este Vechiul
Testament, iar cea slobodă „Sarra”, care naște după făgăduință, este „Ierusalimul de
sus”, Gal. 4, 22-31). În toate cele patru cazuri interpretarea tipologică presupune trei
principii fundamentale: continuitatea istorică a evenimentelor relaționate tipologic,
perspectiva profetică a istoriei Vechiului Testament și, în fine,
depășirea/transcenderea vechilor tipuri și încorporarea lor în cel nou. În sensul acesta,
„tipologia” nu este la Pavel o schemă ermineutică strâmtă, spre deosebire de „alegorie”, ci
noua vizualizare și interpretare a revelației și istoriei Vechiului Testament prin prisma
persoanei și lucrării lui Iisus Hristos. Desigur, s-a dovedit deja că interpretarea
„tipologică” nu este o invenție a lui Pavel; ea apare seminal în textele profetice ale
Vechiului Testament. De ex., Deutero-Isaia (43, 16-21; 51, 9 ș.u.) înțelege epoca
mesianică așteptată ca o corespondență și restaurare a condițiilor ideale din epoca
mozaică a Ieșirii („Iată, fac lucruri noi, care acum vor răsări, și le veți cunoaște”, 43,19).
Interpretări „tipologice” asemănătoare există și în tradiția rabinică. De asemenea,
aseseori Iisus „tipologizează”, interpretează tipologic evenimente importate din
Vechiul Testament, în legătură cu Sine, după cum am văzut și mai înainte. Pavel
lărgește clar conținutul „tipologiei”. Fără a pună la îndoială istoricitatea evenimentelor
„tipologice” din Vechiul Testament, el are mai degrabă interesul de a da de urma
perspectivei lor profetice. Ceea ce este important în această „tipologie” a lui Pavel este
faptul că nu este motivat numai de îm-mplinirea „tipurilor” în Iisus Hristos, ci
recunoaște – ca și Iisus – chiar în evenimentele însele dimensiunea viitorului. Prin
urmare legalitatea diverselor metode ermineutice ale lui Pavel – fie că este vorba
despre tipologia simplă, fie de cea morală, simbolică sau alegorică – se leagă exclusiv
de înțelegerea persoanei și lucrării lui Iisus Hristos și, în sensul acesta, predefinește
interpretarea bibică „duhovnicească”. Această înțelegere cuprinzătoare a „tipologiei”
de către Pavel ne păzește de multe interpretări greșite fatale în ceea ce privește
originea, valoarea și legalitatea interpretării „duhovnicești” a Părinților.

b. La Pavel recunoaștem clar începuturile altor câteva puncte de vedere

decisive ale ermineuticii biblice, care s-au dovedit hotărâtoare în perioada patristică:
1) Evanghelia lui Hristos pe care o vestește Pavel are un conținut stabil, inatacabil, și o
formă bine definită: „cu ce cuvânt v-am binevestit” (I Cor. 15, 2). O componentă
fundamentală a ei este mărturia Vechiului Testament, în special în ceea ce privește
patima, răstignirea și învierea (v. 3-4). Această tradiție interpretativă Pavel a preluat-o
de la apostolii din Ierusalim, de aceasta este legat și pe aceasta o predă cu autoritate
apostolică noilor comunități. Prin urmare și Pavel pune în legătură înțelegerea
hristologică a Vechiului Testament cu kerigma apostolică, care este consfințită deja în
teologia sa ca o tradiție obligatorie. Totuși, recursul său la Vechiul Testament
deservește o necesitate teologică vitală: mărturia Legii și a Prorocilor despre noua
dreptate a lui Dumnezeu, care s-a arătat în Hristos (Rom. 3, 21). Prin această perspectivă
Pavel nu se limitează numai al anumite pasaje clasice cu prorocii mesianice care se
cristalizaseră în tradiția sinoptică sau în tradiția mai largă a Bisericii primare (acele
testimonia), ci fără deosebire, la întregul Scripturii. O premiză este desigur curățirea
Vechiului Testament de interpretarea ei greșită ca lege pe care o dăduseră rabinii. În
această definiție Vechiul Testament nu mai rămâne simplu un text profetic, care se
referă numai la persoana și lucrarea lui Iisus Hristos, ci devine mărturia voii lui
Dumnezeu în formă de tipuri, umbre și sfaturi, care călăuzesc ca un pedagog către
noua dreptate. Această dreptate funcționează însă în teologia lui Pavel ca o cheie
ermineutică a Vechiului Testament.
2) În contextul părților parenetice ale epistolelor sale Pavel vorbește adesea despre
darurile (harismele) Duhului, care lucrează în trupul Bisericii. Desigur, nu încadrează
între ele interpretarea Scripturii, dar cunoaște harisma de învățător, ca deține locul al
treilea în ierarhia harismelor, după apostoli și proroci (I Cor. 12, 28). Lucrarea
învățătorului în Biserica primară, așa cum concluzionăm din alte informații (F.A. 18,25,
Apollo), constă mai ales în învățătura corectă despre Domnul pe baza mărturiei
Vechiului Testament. Aceasta făcea foarte consecvent și Pavel (de ex. F.A. 13). De
asemenea, în șirul harismelor el așază pe primul loc cuvântul înțelepciunii și al
cunoașterii (v. 8), iar în altă parte (14, 6.26) pe locul al doilea învățătura (14,6). Toate
aceste trei harisme presupun cunoașterea și interpretarea hristologică a Vechiului
Testament. Lucrarea de interpretare a Scripturii se pare că o săvârșea și harismaticul
prin excelență al Bisericii primare, prorocul. Aceasta o putem concluziona din
informațiile indirecte ale lui Pavel, că harisma prorociei îi privea doar pe credincioși (I
Cor. 14, 22), care sunt obișnuiți cu mărturia Vechiului Testament, și urmărea mai ales
edificarea, încurajarea și mângâierea Bisericii (v. 3 ș.u.). În mod special în Efeseni el
certifică faptul că lucrarea prorocilor creștini era propovăduirea tainei lui Hristos, care
era ascunsă generațiilor anterioare și pe care au cunoscut-o prin har aceștia și apostolii
(3, 5, vezi și 2, 19; 4, 11). Adică, deși prorocii Vechiului Testament au vestit de la început
lucrarea lui Iisus Hristos, prorocii creștini a vestit pe baza împlinirii făgăduințelor
Vechiului Testament în viața lui Hristos și în epoca Bisericii. Prin lucrarea prorocilor
se atinge „mângâierea care vine din Scripturi” (Rom. 15, 4), desigur când acestea sunt
interpertate în lumina împlinirii în Hristos.
3) În contextul învățăturii sale despre harisme Pavel accentuează încă două laturi
fundamentale. Harismele se exercită în cadrul adunărilor de cult ale Bisericii („când vă
adunați împreună”, I Cor. 14, 26). Cultul Bisericii este spațiul prin excelență în care
Duhul lucrează harismele, care, în felul acesta, se leagă de viața ei liturgică. În plus,
Biserica în timpul cultului participă activ la exercitarea harismelor, de vreme ce aceasa
discerne, pune la încercare, „conciliază”, acceptă sau respinge cuvântul harismaticilor
în credința comunității (v. 29, vezi I Tes. 5, 20-21). Harisma fiecărui credincios este
harismă a Bisericii, iar când aceasta se exercită întreaga Biserică o co-săvârșește. Adică,
în cele din urmă, aceasta prorocește, învață, tâlcuiește și vorbește în limbi. În timpul
exercitării harismelor este prezent Domnul Însuși, care Se descoperă, mărturisește și
lucrează cu Duhul Său (I Cor. 12, 3). Dimensiunea eclezială și liturgică a interpretării
biblice este un fapt în contextul harismelor, așa cum le cunoaște Apostolul Pavel din
viața Bisericii primare.
4) Noua interpretare a Legii și a Vechiului Testament făcută de Pavel se leagă de un
eveniment vital, care va rămâne decisiv în istoria ulterioară a interpretării biblice, mai
ales în teologia Părinților greci. Pavel nu este reprezentantul unei noi învățături, nici
nu învață ceva nou, ci propovăduiește și binevestește o persoană vie, pe Iisus Hristos: „Iar
noi vestim pe Hristos răstignit” (I Cor. 1, 23; II Cor. 4, 5). În felul acesta Pavel
inaugurează o nouă „gnoseologie”, care nu se sprijină nici pe categoriile logice ale
cunoașterii omenești (înțelepciunea greacă), nici pe cea exterioară, arătarea istorică a
adevărului („semnele” iudaice). Evanghelia vieții și mântuirii este fără doar și poate
„sminteală”, deoarece dă peste cap categoriile ermineutice și gnoseologice omenești.
Așadar, când el vestește evanghelia sa sau când face trimiteri și interpretează pasaje
din Vechiul Testament, face acest lucru cu conștiința că vestește cuvântul vieții,
adevărului și harului, iar nu pur și simplu informații istorice sau interpretări
neîndoielnice. Interpretarea Vechiului Testament nu este pentru Pavel un exercițiu
intelectual, o dovedire a respectului și dedicării lui față de un text scris din trecut, cum
era pentru rabinii din vremea lui. Vechiul Testament este textul comunicării personale
vii al lui Dumnezeu cu vechiul Său popor, text care are valabilitate în noi condiții și în
noua epocă a Bisericii. Interpretarea biblică este o chestiune de viață pentru
propovăduitorul Evangheliei și trebuie să se facă în termenii noii comuniuni personale
și directe dintre Dumnezeul părinților și noul popor. Noii termeni ai interpretării biblice
nu sunt atât filologici (Pavel respinge ca pe un rebut educația lui rabinică), estetici sau
istorici, cât pur personali. Această ermineutică „personală” a lui Pavel este rezumată
magistral în vestitul pasaj din II Cor. 4, 5: „Dumnezeu, Cel ce a zis: Din întuneric
lumină să strălucească!, Care a strălucit în inimile noastre spre luminarea cunoașterii
slavei lui Dumnezeu, în persoana1 lui Iisus Hristos”. Dumnezeu strălucește în inima
întunecată a credincioșilor lumina slavei Sale, care este cunoașterea personală a lui
Iisus Hristos. Această cunoaștere este absolut harismatică și se dobândește prin
prezența personală și „lucrarea” lui Hristos Însuși. Recursul lui Pavel la Vechiul
Testament deservește exact această cunoaștere personală a lui Iisus Hristos, care, în
felul acesta, îi descoperă adevărul Evangheliei.

1 ἐν προσώπῳ χριστοῦ. Traducerile românești au în acest loc „pe fața lui Hristos”. Am

optat sus pentru varianta mai „personalistă”, care se leagă mai bine de ideea
textului.