Morărașu S Diana Mădălina

Anul 1 master Literatură universal și comparată, Facultatea de Litere, Comunicare educațională

Tema 5- Cunoașterea de sine.

Una din cele mai mari aventuri ale vieţii noastre este cunoaşterea de sine. Este o adevărată
tragedie faptul că unii oameni îşi petrec întreaga viaţă fără a avea un scop, o ţintă precisă,
împotmolindu-se în frustrări, pentru că nu ştiu nimic despre ei înşişi sau despre felul în care ar
trebui să abordeze problemele, multe dintre acestea fiind create chiar de mediul în care trăiesc.
Adevărul este în noi, calea vieţii este autodescoperirea, spun culturile orientale şi occidentale. În
diverse epoci s-a tot vorbit despre cunoaşterea de sine şi încă ar mai fi multe de spus. Subiectul
pare greu de epuizat, întrucât atinge chiar punctele esenţiale ale fiinţei. “Cine sunt?” este una
dintre marile întrebari ale existenţei, care – chiar dacă nu primeşte prea des un răspuns clar şi
definitiv, ne ajută să (ne) căutăm. Cine sunt şi ce caut – se dezvaluie treptat celui care îşi pune
întrebarea constant, pe măsură ce trece timpul şi odată cu el, amănuntele inutile. Următoarele
rânduri sunt insuflate de dorinţa de a mai limpezi puţin apele. De ce ar trebui să ne cunoaştem în
primul rând pe noi? Pentru că şi cunoaşterea celuilalt şi a lumii începe tot cu cunoaşterea de sine.
Deşi indivizi, suntem interconectaţi cu alţii ca şi noi, parte dintr-o reţea vastă pe care o numim
„lume”. Lumea exterioară, concretă este o reflecţie a universului nostru interior. Ce se petrece
înăuntrul nostru se proiectează în exterior (de aceea „frumuseţea este în ochii privitorului”): dacă
în sufletul nostru e linişte, lumea de afară este minunată, dacă suntem tulburaţi, agitaţi,
dezorientaţi– aşa arată şi lumea din jur. Lumea alcătuită din ceilalţi este o oglindă imensă, ce ne
returnează propria imagine. „Dacă eşti iubitor, prietenos, săritor, lumea va fi iubitoare,
prietenoasă şi săritoare cu tine. Lumea este ce eşti tu” (Thomas Dreier). În funcţie de caracterul
nostru, proiectăm trăsături pozitive sau negative asupra celor cu care interacţionăm. Aşadar, din
punct de vedere psihic şi moral, cunoaşterea de sine este primul pas în cunoaşterea lumii în
general. Cum am putem exersa cunoaşterea de sine? Prin observaţie, cu o privire cât mai clară şi
mai neinfluenţată de subiectivitate, avem şansa să devenim conştienţi de propria persoană. Trăim
după numeroase obişnuinţe, influenţaţi de tot felul de rutine care ne limitează trăirile şi
experienţele nemijlocite. Atunci când depistăm un tipar nesănătos, de care nu suntem în mod
normal prea conştienţi, este timpul să folosim liberul arbitru. Să alegem schimbarea, dacă o
dorim. Prin conştiinţă ajungem la alegere, din alegeri decurge libertatea. Un început este să
înţelegi cum funcţionează psihicul tău – totalitatea proceselor cognitive, afective şi volitive. Dacă
Morărașu S Diana Mădălina
Anul 1 master Literatură universal și comparată, Facultatea de Litere, Comunicare educațională

le înţelegi pe acestea, poţi să înţelegi mai bine legătura dintre ce simţi şi ce gândeşti şi, de
asemenea, cum transpui toate acestea în comportamente concrete. Întrucât nu putem citi
gândurile oamenilor (şi presupunerile personale sunt tot o reflecţie a propriului interior) putem să
deducem din comportamente – mergând pe drumul invers – ce simte şi ce gândeşte celălalt. Ce
nu se poate deduce, ne ajută comunicarea (reală) să completăm. Încercând să te analizezi cu
obiectivitate, îţi poţi da seama cum trăieşti, cum doreşti să fii şi cum eşti cu adevărat. Poţi afla şi
de la specialişti sau din teste de personalitate, dar dacă vrei cunoaştere autentică, este necesar să
asculţi şi vocea interioară, indiferent cum îi spui – intuiţie, revelaţie, inspiraţie etc. „De ce
cunoaştere şi nu recunoaştere?” De ce nu amândouă? Odată ce te cunoşti cât mai bine şi mai
obiectiv (cu calitaţi şi mai ales defecte), atunci poţi să recunoşti unde greşeşti. De asemenea, poţi
să te recunoşti pe tine în ceilalţi, să îi înţelegi şi să te înţelegi mai bine. Iar dacă simţi că nu ai
obţinut încă rezultatele dorite, nu-ţi pierde răbdarea, s-ar putea să găseşti adevărata încântare în
căutarea propriu-zisă, nu neapărat în cunoaşterea care rezultă. Singurul proces real prin care
omul poate ajunge la desăvârşire nu poate fi decât acela prin care îşi descoperă propriul univers
interior. Oricâtă energie ar consuma omul în cercetarea lumii exterioare, nu va descoperi
niciodată acel secret sau elixir care să îl conducă la transformarea într-o fiinţă completă,
împăcată, desăvârşită. Singura metodă viabilă rămâne cercetarea propriului interior, acolo unde
se află toate răspunsurile la întrebările lui, unde se află atât cauza supremă, cât şi soluţia la
problemele pe care le are. Astfel, pentru cei care doresc într-adevăr dezvoltarea spirituală calea
este aceeaşi: cercetarea şi descoperirea universului lăuntric. Pentru a realiza aceasta, condiţia de
bază este sinceritatea ta cu tine, sau măcar dorinţa de a fi sincer cu tine. Fără îndeplinirea acestei
condiţii, autocunoaşterea este imposibilă, deoarece mecanismele de apărare ale psihicului uman
vor păstra în permanenţă cunoaşterea doar la un nivel de suprafaţă, superficial, care nu permite
pătrunderea în profunzimile universului interior. Odată îndeplinită această condiţie, se poate
demara procesul de autocunoaştere, care presupune analiza propriilor gânduri, sentimente, trăiri
sau evenimente. Această analiză se va face diferit de modul în care suntem obişnuiți: nu
raportăm interiorul nostru la lumea exterioară, ci analizăm complexul evenimentelor și
manifestărilor externe în raport cu interiorul ființei. Păstrăm atenția către stimulii exteriori și
analizăm reacția pe care fiecare o produce în interiorul (sufletul) nostru. Pornind de la stimulii
externi şi analiza reacției la aceştia, se va descoperi în timp propriul mecanism interior și propria
metaforă personală, care ne vor dezvălui aspectele ce determină ca viața noastră personală sau
Morărașu S Diana Mădălina
Anul 1 master Literatură universal și comparată, Facultatea de Litere, Comunicare educațională

socială să fie așa cum este în prezent. Odată cunoscute mecanismele şi metafora personală se pot
modela schimbări asftel încât interiorul personal să modifice viaţa exterioară. De asemenea, pe
parcursul autoanalizei personale se vor conştientiza propriile nevoi, adevăratele dorinţe, se va
determina gradul de fericire sau nefericire; se vor descoperi conflictele interne ce determină prin
existența lor conflicte sau nemulțumiri în realitatea palpabilă. Fără acest proces de
autocunoaştere nu pot fi determinate conflictele interne, iar fără cunoaşterea lor nu poate
interveni împăcarea lor şi automat schimbarea vieţii în mai bine. Dar fără îndoială, imaginea
personală are o putere atât de mare încât impactul ei este copleşitor asupra destinului ca fiinţă
umană, ea putând influenţa atât reuşita, cât şi eşecul. Există unii oameni care îşi accentuează
aspectele negative şi nu reuşesc niciodată să se împlinească, să-şi pună în valoare calităţile de
care dispun si să-şi folosească întregul potenţial uman. Imaginea personală este reală, chiar dacă
nu o putem atinge, simţi sau vedea. Eşecul şi succesul sunt la fel de reale. Imaginea personală
este propria noastră părere despre ce fel de persoană suntem. Este rezultatul experienţelor
trecute, reuşitelor sau eşecurilor, umilinţelor sau triumfurilor şi poartă amprenta modului în care
am fost trataţi de ceilalţi, mai ales în primii ani ai copilăriei. Astfel, singura metodă viabilă
pentru viitorul nostru ca persoană rămâne cercetarea propriului interior, acolo unde se află toate
răspunsurile la întrebările lui, unde se află atât cauza supremă, cât şi soluţia la problemele pe care
le are. Pentru cei care doresc într-adevăr dezvoltarea spirituală calea este aceeaşi: cercetarea şi
descoperirea universului lăuntric. Pentru a realiza aceasta, condiţia de bază este sinceritatea ta cu
tine însuţi, sau măcar dorinţa de a fi sincer cu tine. Fără îndeplinirea acestei condiţii,
autocunoaşterea este imposibilă.

Bibliografie:

1. Venice Bloodworth, Cheia către tine însuţi, Editura Leda, 2004.

2. Rampa Lobsang, Cunoasterea de sine, Editura: HERALD, 2009.

3. Osho Rajneesh, Cunoaşterea de sine, Editura Le Voyage Interieur, 1990, Paris.

Morărașu S Diana Mădălina
Anul 1 master Literatură universal și comparată, Facultatea de Litere, Comunicare educațională

1. Redactați un eseu de 1-2 pagini în care să evidențiați cu exemple principalele diferențe între
convingere și persuasiune în comunicarea verbal-orală.

2. Propuneți un conflict de opinie între un părinte și un profesor și rezolvați-l după modelul

soluționării negociate.

3. Precizați 5 forme ale comunicării pe care le-ați utilizat de la începutul semestrului în cadrul
acestei discipline. Justificați răspunsul.

4. Rezumați în 1,5-2 pagini cursul din acest semestru precizând toate capitolele și subcapitolele.

Rezolvare:

1. Comunicarea verbal-orală este un mediu propice în care convingerea și persuasiunea își

fac simțită prezența. Termenul de convingere are o conotație mai largă în comunicarea
noastră de zi cu zi. De exemplu, politicienii își conving alegătorii ca să îi voteze pentru
un nou mandat, părinții își conving copiii să învețe la școală ca să aibă parte de o
recompensă etc. A convinge înseamnă a proba sau a aduce dovezi clare, pe linia
raționalității. Astfel, convingerea este formată pe baze raționale. Convingerea se
realizează cu ajutorul tipurilor de raționamente, pe care le analizează logica care
presupune anumite reguli care o fac să devină validă. Immanuel Kant făcea o distincție
foarte interesantă cu privire la diferența dintre convingere și persuasiune. Pentru acesta,
convingerea este un fapt de a considera ceva ca adevărat, prin intermediul intelectului
nostru, care se poate baza pe principii obiective dar care reclamă și cauze subiective în
simțirea celui care judecă. Dacă a considera ceva ca adevărat nu își are fundamentul în
decât în natura subiectivă a individului, aceasta se numește persuasiune. Astfel, de aici
distingem o diferență în ceea ce privește gradul de subiectivitate a celor două forme,
convingerea este o formă de comunicare obiectivă față de persuasiune. Unii specialiști
spun că a persuada înseamnă mai mult decât a convinge. În persuasiune se apelează și la
funcția afectivă a individului, nu doar la cea rațională. De exemplu, când cineva încearcă
să impresioneze pe cineva, se apelează la persuasiune, nu la convingere deoarece aici
sunt implicate atât inima, cât și intelectul. O altă diferență se referă la faptul că, în cadrul
convingerii ideea asociată este asumată de toate persoanele în detrimentul unor
determinări care nu țin de niciun individ. De exemplu, când un doctor îi spune unui copil
Morărașu S Diana Mădălina
Anul 1 master Literatură universal și comparată, Facultatea de Litere, Comunicare educațională

să renunțe la droguri argumentând acest lucru cu baze științifice, aceasta e o formă de

convingere pentru că are la bază un raționament corect, bine fondat, aici nu este vorba de
persuasiune pentru că s-a apelat la adevăruri științifice, total obiective. În schimb, în
cadrul persuasiunii, cercul este restrâns, delimitându-se la câteva persoane în funcție de
individualitatea persoanelor în cauză. De exemplu, dacă un prieten apelează la un nou
look și 2-3 persoane din cercul său de apropiați îi spun că nu îi stă bine, acesta va fi
determinat să revină la înfățișarea inițială deoarece aici și-a făcut simțită prezența funcția
afectivă. Pentru individ faptul că prietenii nu îl susțin în alegerea făcută ,deși poate lui îi
place, are o putere emotivă care îl va face să renunțe la acel look. În această situație
intervine și altă diferență între cele două (convingere și persuasiune) care se referă la
mecanismele pe care se bazează. Convingerea este fondată pe mecanisme raționale, iar
persuasiunea prin apelul la emoții. Astfel, convingerea este plăcerea rațiunii, iar
persuasiunea deliciul inimii, cum afirmă teoreticienii. În comunicarea didactică, ideile
profesorului pot fi adoptate de către elevi nu pentru că ar fi „corecte”, ci pentru că aparțin
profesorului, adică a unei autorități. Aici este o situație de persuasiune prin intermediul
autorității deoarece spiritul critic al elevilor dispare iar elevul se încrede doar în
autoritatea didactică.
2. La limba și literatura română, un elev a lipsit mai multe ore la rând, a fost ascultat de
profesor și a primit nota trei. Ulterior, părintele elevului vine revoltat la școală să discute
cu profesorul. Părintele l-a acuzat pe profesor că nu a procedat corect și că din cauza lui
elevul este în situație de corigență. Acesta afirma că trebuia „să aibă milă” de el și să îl
asculte când o să își ia lecțiile de la colegi. După ce l-a ascultat pe părintele elevului,
profesorul argumentează faptul că a procedat corect, argumentând faptul că este de
datoria elevului să vină pregătit la școală, profesorul nu trebuie să îl asculte când vrea el
sau „să aibă milă” pentru că școala nu este un târg. Situația delicată a elevului nu este din
pricina profesorului, ci din cauza faptului că elevul nu a fost responsabil să vină pregătit
după ce a absentat. Profesorul nu a făcut decât să își respecte meseria și a procedat exact
așa cum trebuie. Șirul lung de argumente ale profesorului au făcut ca părintele să se
tempereze și să îi dea dreptate. Profesorul văzând că părintele s-a temperat și că și-a dat
seama că a greșit a propus următoarea soluție: i-a spus părintelui că peste o săptămână îl
va asculta pe copilul său din toată materia de până acum ca să scape de corigență.
Morărașu S Diana Mădălina
Anul 1 master Literatură universal și comparată, Facultatea de Litere, Comunicare educațională

Părintele a fost bucuros că s-a găsit o soluție pentru copilul lui. În această situație vedem
faptul că argumentele mult mai puternic fondate de către profesor dar și modul corect,
obiectiv în care a procedat, a făcut ca părintele să lase garda jos și să adopte soluția
propusă de profesor.
3. Există 5 tipuri de comunicare: a) comunicare intrapersonală, b) comunicare
interpersonală, c) comunicare de grup. d) comunicare publică e) comunicare de masă. În
cadrul acestei discipline am utilizat comunicarea intrapersonală când am conceput eseul
pentru examenul final. Am avut un dialog cu mine însămi despre tema pe care să o aleg,
doream să fie ceva care să îmi placă și care să mă definescă, despre cum să concep eseul
și despre punctele cheie pe care să le ating pe baza experienței personale. Comunicarea
interpersonală am utilizat-o când mă consultam cu o colegă cu privire la curs, când nu
puteam participa sau când nu înțelegeam anumite aspecte. Comunicarea de grup am
utilizat-o în cadrul seminarului unde interveneam la anumite puncte importante din
discuțiile colegilor sau a profesorului cu noi. Comunicarea publică am utilizat-o în cadrul
prezentării proiectului de seminar. Iar comunicarea de masă am utilizat-o în cadrul
seminarului dar și a cursului care s-au desfășurat pe platforma Webex. În cadrul acestor
tipuri de comunicare s-au întrepătruns și comunicarea verbală, paraverbală și nonverbală.
4. În cadrul acestui curs am abordat următoarele teme și subteme: În cadrul primei teme
Conceptul de comunicare am abordat ce înseamnă acesta, definiția acestui concept, cum
se realizează comunicarea, prin ce mecanisme, științe care studiază fenomenul
comunicării. În cadrul celei de-a doua teme Două modele ale comunicării: modelul
matematic și modelul psihosocial am studiat cele două modele de comunicare, la ce se
referă și unde se manifestă. În cadrul celei de-a treia temă Tipuri de comunicare umană
am studiat fiecare tip de comunicare umană, unde se realizează și cum le recunoaștem. În
cadrul temei patru Funcțiile și finalitățile comunicării am studiat fiecare funcție în parte
și finalitățile actului de comunicare. La a cincea temă Comunicarea didactică am discutat
mai multe aspecte importante care vizau următoarele subteme: Delimitări conceptuale:
comunicare didactică-comunicare educațională, Convingere și persuasiune în
comunicarea didactică, Convingerea în comunicarea didactică, Ce este convingerea,
Conflictul de opinie ca exercițiu de convingere, Modelul soluționării negociate în
conflictul de opinie, Particularități ale modelului soluționării negociate a conflictelor de
Morărașu S Diana Mădălina
Anul 1 master Literatură universal și comparată, Facultatea de Litere, Comunicare educațională

opinie în comunicarea didactică, Dimensiunea persuasivă a comunicării didactice, Ce

este persuasiunea, Mecanismele discursiv-comunicaționale ale persuasiunii,
Persuasiune, seducție și manipulare în comunicarea didactică, Blocaje ale comunicării
didactice, Caracteristicile persoanei și comunicarea didactică, Relațiile social-valorice
în comunicarea didactică, Blocajele determinate de canalele de transmisie, Blocajele
comunicării determinate de natura domeniului cognitiv, Reguli utile și clare de
eficientizare a comunicării didactice. Toate aceste teme și subteme pe care le-am studiat
la cursul de Comunicare educațională și-au propus să ne arate că cel mai important și
indispensabil lucru în actul didactic este comunicarea. Iar atunci când înțelegi
comunicarea, tipurile de comunicare, rolul ei, felul în care poate să influențeze o situație
sau o persoană, ajungi să stăpânești lumea din jurul tău, să o înțelegi, dat, totodată, să te
înțelegi pe tine însuți. Toate temele de discuție au condus către a realiza cât de mult
putem eficientiza actul didactic cu ajutorul comunicării. A înțelege comunicarea, felul în
care funcționează, felul în care poate soluționa diverse situații sau chiar felul în care ne
poate influența, puterea cuvântului ne ajută să percepem realitatea cât mai aproape de
adevăr. Iar în meseria noastră viitoare de profesori, ne ajută să ne înțelegem elevii, să
rezolvăm conflicte sau situații delicate și să ne înțelegem pe noi înșine. Cheia actului
didactic este comunicarea, ceea ce transmiți, cum transmiți, ce transmiți etc.