Familii de limbi.

Limbile indo-europene
Legăturile dintre limbi nu sunt întâmplătoare, ci sunt, de cele mai multe ori, rezultatul unui trecut comun. Limbile se nasc,
cresc și mor precum ființele. În această evoluție, ele se modifică neîncetat. Limba română pe care o vorbim noi nu seamănă
întru totul cu cea scrisă de Eminescu și de contemporanii lui, iar uneori diferă chiar de limba pe care o vorbesc bunicii
noștri. Imaginați-vă că limba română nu este altceva decât continuarea limbii latine și în felul acesta vă veți da seama cât de
mult s-a putut schimba vreme de 2 000 de ani, mai ales că a fost influențată de-a lungul timpului și de alte limbi.
Totodată, limbile nu evoluează la fel: din latină provin și italiana, franceza, spaniola și portugheza, și totuși aceste limbi nu
sunt identice. Motivul este că fiecare a avut istoria ei, vorbitorii au avut contact cu limbi diferite și au înțeles lumea în mod
diferit. Așa cum nici frații nu sunt identici în evoluția lor (nici măcar gemenii), nici limbile care provin din aceeași mamă nu
cresc la fel.
Și latina, la rândul ei, are numeroase surori. Atunci cine e bunica limbii române?
Să zicem că bunica este o limbă care se vorbea în urmă cu aproximativ 5 000 de ani, probabil în zona Ucrainei de astăzi, dar
de la care nu ni s-a păstrat nici măcar un singur cuvânt scris (poate pentru că nu s-a scris niciodată în această limbă). Așadar,
tot ce putem face este să încercăm să o reconstituim, prin etimologie, pe baza trăsăturilor comune ale „fiicelor“ ei. Acestei
limbi (bunica!) i s-a dat numele de indo-europeană, pentru că „fiicele“ ei au lăsat urme din India până în Europa. De
exemplu, pentru verbul „a vedea“, arborele genealogic ar arăta astfel: