UTILIZAREA CARNIVORELOR CA MODELE ANIMALE ÎN

CERCETAREA BIOMEDICALĂ

4. 1. Utilizarea câinelui în cercetarea biomedicală

Încadrare taxonomică:
Clasa: Mammalia
Ordinul: Carnivora
Familia: Canidae
Subfamilia: Caninae
Genul: Canis
Specii: C. Lupus
Subspecii: Canis Lupus Familiaris

Câinele face parte din Familia Canidae, fiind singurul carnivor de talie mare care a fost domesticit
(Larson & Bradley, 2014; Thalmann & Perri, 2018). Determinările genetice arată că divergența dintre
strămoșul câinelui și lupul din Pleistocen a avut loc cu 20.000-40.000 de ani în urmă, începutul domesticirii
câinilor fiind asociată cu activitățile populațiilor umane de vânători-culegători desfășurate cu mai mult de
15.000 de ani în urmă (Freedman & Wayne, 2017; Frantz et al, 2020)
Conviețuirea lungă cu oamenii a determinat transformarea comportamentului câinelui apropiindu-
l de cel al omului, atât din punct de vedere social, cât și alimentar, câinele actual fiind considerat animal
omnivor (Kaminski et al, 2009, Custance & Mayer, 2012; Axelsson et al, 2013).
De asemenea, câinii sunt implicați în activitățile omului, îndeplinind cu succes sarcini mai noi cum
ar fi cele militare și ale poliției (Paterniti, 2014; Willingham, 2019), asistarea persoanelor cu dizabilități și
vârstnice, este implicat în diferite terapii (Whitmarsh, 2005, Glenk et al, 2019) sau în activități mai vechi
cum ar fi protecția și paza omului și a bunurilor, vânătoarea, păstoritul, etc.
Datorită intensei selecții a tipului de câine dorit, în ultimii 200 de ani s-au format 339 rase de câini,
conform World Canine Organization (Coren, 2013) care pot varia ca mărime și greutate de la un Pudel de
0,46 kg la un Mastiff gigant de 90 kg.
Câinii utilizați pentru cercetare sunt crescuți în mod special și provin din unități de reproducere
autorizate, conform prevederilor legislației europene și naționale (*,**) urmărind să se să asigure standarde
înalte de bunăstare a animalelor, încurajând în același timp dezvoltarea de alternative non-animale.
Astfel, în ultimii 40 de ani se observă o scădere considerabilă a numărului de câini utilizați în
cercetare, într-un raport emis de Departamentul de Agricultură din USA se arată că în anii 70 se utilizau în
jur de 200.000 de câini pe an numai pe teritorul USA, în 2018, ajungând la aproximativ 59.000, 75% dintre
aceștia fiind utilizați în testarea unor produse farmaceutice, iar restul pentru studii de comportament,
învățământ (Hasiwa et al, 2011), conform tabelului nr. 5. 1. 1.
În USA, câinii folosiți în cercetare sunt cumpărați de la dealeri de clasă A, crescători comerciali
autorizați care vând câini „crescuți special” pentru cercetare sau de la dealeri de clasa B autorizați care vând
câini ce provin din adăposturi pentru animale, licitație sau sunt abandonați (Meunier, 2006;
https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC4589817/, 2010).
 Tabel nr 5. 1. 1. Numărul de câini utilizați în cercetare, testare și învățământ în SUA
https://www.navs.org/what-we-do/keep-you-informed/science-corner/animals-used-in-research/dogs-in-
research/#.X_7KVegzZPY

Fiind extrem de apropiat omului, câinele a fost subiectul multor cercetări bio-medicale cum ar fi:
- studii de comportament și psihologie comparativă
Primele studii pe câini au fost făcute de Darwin care a descris pe larg comportamentul, inteligența
și emoțiile câinilor precum dragostea, frica, rușinea și furia, visele sau capacitatea de a imita și de a raționa
(Darwin, 1871).
Sir John Lubbock (1889) a demonstrat capacitatea câinilor de a învăța să identifice și să înțeleagă
mesaje scrise ca ”mâncare”, ”ceai”, etc, pentru a testa abilitățile de diferențiere a culorilor sau capacitatea
de a număra, dar nu au fost publicate rezultate (Udell & Wynne, 2008). Relația dintre stimul și răspuns,
prin crearea unui reflex condiționat, a fost promovată de Ivan Pavlov demonstrând capacitatea câinelui de
a învăța, în urma unor repetări, și de a produce reacții predictibile și repetabile tocmai cu scopul de a explora
sensibilitatea câinilor la mirosuri, atingere, temperatură, tonuri muzicale, etc (Pavlov, 1906/1966).
Pe principiul învățării, prin crearea unui reflex condiționat, se bazează și reacțiile câinilor la
gestualizarea unor comenzi cu sau fără verbalizare cum ar fi aruncatul mingii, fixarea cu privirea a unui
obiect, înclinarea capului sau mișcarea altor părți ale corpului cum ar fi piciorul, mâna, etc, aspecte utilizate
în dresajul câinilor. Pentru întărirea relației de condiționalitate sunt necesare cel puțin 30 de repetări, iar
pentru a trece la învățarea unei noi activități fiind necesară o precizie de 80% din exercițiul învățat anterior
(Miklósi et al, 1998; Soproni et al, 2001, Wynne & Feuerbacher, 2011).
- Model animal în studii despre îmbătrânire și cercetări în boala Alzheimer
Pentru studiul unor fenomene de îmbătrânire și efectele degenerării organelor interne determinate
de bătrânețe se utilizează multe rase de câine, spre exemplu, rasa Beagle, cel mai des folosită în
experimente. Aceștia înregistrează o durată de viață de 12 până la 14 ani, indivizii de peste 9 ani sunt
considerați „bătrâni” fiind asociați cu persoane cu vârste între 66 și 96 de ani (Lowseth et al, 1990; Patronek
et al, 1997). La fel ca la oameni, modificările cognitive și neurobiologice sunt observate la câini începând
cu vârsta mijlocie și devin mai pronunțate pe măsură ce îmbătrânesc, câinii dezvoltând etapele și
simptomele neuropatologiei precoce din boala Alzheimer (Cotman & Head, 2008; Head, 2013).
 Pe câinii afectați se testează diferite strategii terapeutice care includ diete antioxidante și programe
de învățare, întreruperea procesării beta-amiloidului de către medicamente antiinflamatoare sau statine, etc
(Head, 2013).
Memoria scade, de asemenea, odată cu înaintarea în vârstă și, la câini, deteriorarea capacității
spațiale are loc la începutul procesului de îmbătrânire, între 6 și 7 ani (Studzinski et al, 2006). Studiile de
imagistică cerebrală in vivo arată că la nivelul encefalului câinilor bătrâni se înregistrează atrofia corticală
și lărgirea ventriculilor (Su et al, 1998), atrofia producându-se prin distrugerea neuronilor sau modificări
ale densității neuronale, ca și în cazul oamenilor (Simić et al, 1997; Wang et al, 2020).
- Model animal pentru testarea toxicologică
Deoarece legislația în vigoare prevede ca studiile toxicologice preclinice să implice testarea pe două
specii de rozătoare și pe o specie de nerozătoare (*, **), câinii sunt modelul animal ”nerozător” preferat,
deoarece aceștia sunt mai bine adaptați să trăiască în captivitate și în proximitatea oamenilor, resimțind un
nivel redus de stres, dar și ușurinței aplicării procedurilor (Parkinson & Grasso, 1993; Slaughter et al, 2002;
Bailey et al, 2013). Pe de altă parte, Olson et al (2000) au arătat concordanța toxicității în studiile
farmacologice dintre oameni și rozătoare care a fost de 43%, în timp ce dintre oameni și câini a ajuns la
63%.
Este bine cunoscut faptul că testarea medicamentelor la șoareci și alte animale mici este adesea
înșelătoare, deoarece există diferențe semnificative între metabolismul rozătorului și cel al omului (Kararli,
1995). Câinii, în schimb, sunt animale mult mai mari, cu viață lungă, care sunt din punct de vedere evolutiv
sunt mai asemănători oamenilor decât rozătoarele.
- Model animal pentru studiul maladiilor umane ereditare și pentru obținerea terapiilor genice
În urma progreselor făcute în studierea genomului canin, s-a constatat că majoritatea bolilor
genetice de la câine au fost identificate și la om, în consecință, câinii sunt utilizați ca modele animale pentru
studiul acestor boli (Tsai et al, 2007).
Dintre bolile determinate de prezența în stare homozigotă sau de mutația produsă la o singură genă
(boli monogene) s-a identificat la câine orbirea nocturnă staționară descrisă în Briads (Switonski, 2004;
Whitmarsh, 2005) care poate afecta una sau mai multe rase de câine și care are ca și corespondent în
patologia umană maladia amaebrozei Leber la copii care se manifestă prin defecte de percepere a luminii
la nivelul celulelor retiniene cu conuri și bastonașe și care provoacă orbire (Fazzi et al, 2007)
De asemenea, distrofia musculară Duchenne este o boala monogenică cunoscută la om dar care
poate fi întâlnită la mai multe rase de câine cum ar fi Golden Retriever, Beagle, etc, câinele fiind model
animal în dezvoltarea unor strategiile de terapie genică a acestei boli (Kornegay et al, 2012; Mc Greevy et
al, 2015; López et al, 2018).
De asemenea, câinii sunt implicați în studiile asupra determinismului genetic al unor boli
metabolice cum ar fi obezitatea, sindromul metabolic sau diabetul zaharat (Switonski, 2004).
Conform studiilor publicate de Montague, C.T. et al (1997) se pare că obezitatea severă cu debut
precoce ar fi determinată de mutații ale genei care codifică leptina atât la om cât și la alte mamifere,
perturbând mecanismul de acțiune al leptin–melanocortinei. Astfel, G. S. H. Yeo (2017) într-un studiul pe
rasa Labrador arată că 20% dintre exemplare erau heterozigoți și 2% homozigoți pentru mutația 14 bp a
genei POMC (pro-opiomelanocortina este un precursor de peptide biologic active), această mutație fiind
asociată cu un nivel redus de POMC și ACTH manifestat prin stimularea consumului alimentar, țesut adipos
în cantitate mare și greutate corporală crescută, această mutație fiind detectată și la rasa Flat-Coated
Retriever, înrudită cu Labradorul, la care a fost asociată și cu adipozitatea crescută și un consum alimentar
excesiv (Raffan et al, 2016).
 Câinii dezvoltă o formă spontană de diabet care are unele caracteristici ale diabetului de tip 1 care
evoluează la oameni (Hume et al, 2006) fiind cauzat de un deficit de celule β ceea ce duce la necesitatea
administrării insulinei, fără de care câinii dezvoltă cetoacidoză diabetică (Shields et al, 2015). Deși diabetul
se manifestă la foarte multe rase de câini, la Australian Terrier și Samoyeds s-au identificat diferențe între
zona unde este poziționată gena responsabilă de diabet la animalele sănătoase și cea de la animalele afectate,
manifestarea bolii având și etiologie genetică (Hess et al, 2019).
- Model animal în studiul unor afecțiuni endocrine
O varietate de tulburări endocrine despre care se știe că afectează oamenii apar spontan și la câini,
spre exemplu, disfuncții în producerea hormonului de creștere producând nanismul sau acromegalia pot fi
identificate și la câine (Rijnberk et al, 2003).
Nanismul hipofizar la câini este cauzat de deficiență hormonală pituitară cu caracter autozomal
recesiv fiind observată în special la rasa Ciobanesc german. Ca și la om, afecțiunea se caracterizează prin
niveluri reduse de hormoni cum ar fi hormonul de creștere, tirotropină, prolactină și gonadotropine, datorită
subdezvoltării glandei epifize.
Excesul de hormon de creștere la câini duce adesea la acromegalie, care evoluează cronic fiind
caracterizat prin creșterea excesivă a țesutului conjunctiv, oase și viscere, la vârsta adultă. La câine,
etiologia afecțiunii pare să fie diferită de cea de la om și pisică (Peterson et al, 1990; Rijnberk et al, 2003)
unde este cauzată de adenom hipofizar, la câine acromegalia poate fi determinată și de hipersecreția de
hormon de creștere în glanda mamară la care evoluează cu diabet și cancer mamar (Francassi et al, 2007).
Hipercorticismul sau boala Cushing afectează atât oamenii cât și câinii, boala fiind determinată de
excesul de hormoni glucocorticoizi produși de suprarenale, fiind cauzat cel mai adesea de adenomul
hipofizar (Ishino et al, 2019) și mai rar de adenomul adrenocortical la ambele specii sau poate apărea
secundar în cazul altor tumori (Hughes et al, 2007; Alexandraki & Grossman, 2010; Lee et al, 2020).
Afecțiunea apare mai frecvent la câinii de vârstă mijlocie și la cei bătrâni și evoluează cu simptome similare
cu cele de la om, inclusiv modificări ale pielii, creșterea în greutate și obezitate abdominală, oboseală și
atrofie musculară, hipertensiune și disfuncție renală, din acest motiv, câinii sunt modele experimentale
eficiente pentru studiul acestei boli (De Bruin et al, 2009; Lee et al, 2020).
Câinii dezvoltă spontan Boala autoimună Addison care are etiologie autoimună și simptome
asemănătoare cu cele de la om, manifestându-se prin distrugerea autoimună a celulelor cortexului
suprarenal, cauza principală a insuficienței suprarenale severe care duce la moarte. Cortizolul, aldosteronul
și hormonii adregenici sunt produși în cantități insuficiente ceea ce afectează funcționarea sistemelor
organismului (Chase et al, 2006; Hanson et al, 2016; Bianchi, 2017).
Hipotiroidismul la om și câine este o afecțiune cronică, destul de frecvent întâlnită, putând avea
etiologie ereditară sau poate fi declanșată de tiroidita limfocitară, cunoscută sub numele de hipotiroidism
autoimun Hashimoto care determină atrofia idiopatică a tiroidei, fiind mai degrabă de natură degenerativă
decât un proces autoimun (Bianchi, 2017). Câinele este considerat un model experimental pentru studiul
hipotiroidismului uman deoarece evoluează cu manifestări clinice și modificări biochimice similare
(Beierwaltes & Nishiyama, 1968; Mooney, 2011; Bianchi, 2017).
- Model animal în studiul unor afecțiuni respiratorii
Câinii au fost folosiți frecvent pentru studiul fiziologiei sistemului respirator animal și uman, de la
cercetarea mecanicii pulmonare, ventilație, reflexul de tuse (Chapman, 2008) sau mecanismele centrale de
control al respirației până la studiul disfuncțiilor acestuia, a bolilor infecțioase sau parazitare și a cercetărilor
în domeniul toxicologiei sau farmacologiei.
 Câinele este considerat model animal pentru studiul evoluției unor boli inflamatorii cronice de tipul
astmului sau boala pulmonară cronică obstructivă (BPOC).
Structura pulmonară a câinelui este monopodială (Chapman, 2008), cu un număr mai mare de
alveole și o microstructură epitelială mai asemănătoare omului decât rozătoarelor (King & Clements, 1972).
Astmul indus la câini sănătoși de factori alergenoci, hiperventilație sau administrare de ozon are ca
rezultat obținerea unor manifestări clinice similare astmului la om (crizele de astm), iar la nivel pulmonar
se produce o hiperreactivitate a căilor respiratorii și inflamație cronică asociate cu deteriorarea
semnificativă a mucoasei căilor respiratorii și a unora dintre mediatorii chimici ca histamină, serotonină și
bradikinină care afectează în timp controlul central al funcției respiratorii (Yanay et al, 1990; Chapman,
2008; Ling & Long, 2010).
Boala pulmonară obstructivă cronică (BPOC) evoluează la câine asemănător omului, câinii fiind
utilizați ca model experimental atât pentru studiul acestei afecțiuni cât și pentru testarea unor variante
terapeutice. La câine, BPOC apare în urma inhalării fumului de țigară, SO2, a gazului metan sau a unor
agenți alergnici din aerosoli. În general, expunerea pe termen scurt la acești iritanți inhalatori are ca rezultat
intensificarea unor reflexe pulmonare cum ar fi tusea, hipersecreția mucoasă și bronhoconstricția. La nivel
pulmonar se produce edem, inflamație caracterizată prin infiltrare cu neutrofile și macrofage, alterarea
glandelor mucoase și a epiteliului căilor respiratorii.
Expunerea pe termen mai lung, în unele cazuri, duce la modificări patologice în țesuturile
pulmonare asemănătoare cu emfizemul fiind manifestate prin mărirea alveolelor și remodelarea
parenchimului pulmonar, similar patologiei umane (Chapman et al, 2008; Tanner & Single, 2020).
- Model animal în studiul bolilor cardiovasculare
Deoarece există diferențe între specii în ceea ce privește distribuția ramurilor arterelor coronare în
raport cu dimensiunea teritoriului pe care îl irigă la om și animale, câinele este folosit ca model experimental
pentru simularea ischemiei sau infarctului miocardic. Modul de distribuție a fibrelor rețelei Purkinje la
câine și pisică este predominant subendocardic, asemănător omului, ceea ce ajută la interpretarea
electrofiziologiei cordului și la studierea anumitor evenimente precum aritmiile asociate cu prelungirea
intervalului QT (Chorro et al, 1990; Hamlin, 2007). De asemenea, câinele este implicat în studii privind
dezvoltarea tehnologiilor de stimulare cardiacă (Mirowsky et al, 1978), dezvoltarea terapiilor antiaritmice
(Sugiyama et al, 1991) și a dezvoltării unor strategii farmaceutice sigure pentru anestezia de scurtă sau de
lungă durată a pacienților afectați (Chorro et al, 2009).
- Model animal în studiul cancerului
Deoarece câinii au durată lungă de viață, sunt modele experimentale foarte utilizate pentru studiul
cancerului, dar și a terapiilor anticanceroase. La câine, la fel ca la om, cancerul apare spontan și are
frecvență ridicată, omul și câinele dezvoltând aceleași tipuri de cancer. Deoarece câinii sunt expuși acelorași
factori care pot influența evoluția cancerului, cu ajutorul câinelui se poate urmări interacțiunea dintre
structura genetică și factorii de mediu care concurează sau influențează progresul bolilor tumorale.
Numeroase tipuri de cancer pot fi studiate pe câine cum ar fi sarcoamele țesuturilor moi ca Limfomul
Non-Hodgkinian (Ito et al, 2014; Richards & Suter, 2015), carcinoame mamare (primare și secundare)
(Francassi et al, 2007), carcinoame pulmonare (Rose & Worley, 2020), melanoame maligne și cancere ale
prostatei, vezicii urinare, intestinului, creierului, bucale, etc (MacEwen, 1990).
De asemenea, câinii cu tumori sunt utilizați pentru testarea unor noi medicamente sau metode de
administrare a medicamentelor, chimioterapii, imunoterapii, precum și diete modificate sau alte strategii de
tratament (Richards & Suter, 2015).
 5. 1. 1. Particularități de creștere și cazare a câinilor
Câinii din unitățile de creștere și exploatare în scop științific sunt adăpostiți în pereche sau în grup
mic. Pentru cel mult 4 ore consecutive, spațiul vital poate fi redus la jumătate din spațiul total disponibil (2
m2 pentru un câine sub 20 kg, 4 m2 pentru un câine peste 20 kg) în situația în care fac obiectul unor proceduri
sau în cazul în care izolarea este esențială în scopuri științifice (tabel nr. 5. 1. 2.; 5. 1. 3.; 5. 1. 4.)) (*).

Tabel nr. 5. 1. 2. Cazarea câinilor adulți (*)

Tabel nr. 5. 1. 3. Densitatea câinilor în cuști (*)

 A. B.
Fig. 5. 1. 4. Cazarea câinilor în cuști
A. https://time.com/5639473/laboratory-animals-bill/,
B. https://www.peta.org/issues/animals-used-for-experimentation/dogs-laboratories/

Condițiile de microclimat trebuie să asigure un regim de iluminat realizat prin surse naturale sau
artificiale de 12 ore lumină și 12 ore întuneric, temperatura de 15℃-20℃, umiditate relativă între 40-60%
și un număr de 8-12 aerisiri pe oră.
Deoarece câinii sunt animale foarte active, ei trebuie să dispună de spațiu în cușcă pentru alergare
și joacă, recomandându-se ca fiecare animal să beneficieze de un spațiu de 4 ori cât lungimea corpului și
de obiecte pentru joacă sau pentru ros care sunt înlocuite după ce animalele le abandonează. Pentru
reducerea stresului și stimularea comunicării, cuștile vor permite contactul visual între câini.
5. 1. 2. Alimentația și administrarea hranei
Necesarul de hrană se calculează în funcție de dimensiunea câinilor, sex, particularirățile rasei și
vârstă sau de efortul fizic pe care îl depune un individ într-o zi.
Necesarul total de hrană este reprezentat de consumul voluntar al indivizilor, fiind estimat la
aproximativ a-20-a parte din greutatea corporală, și o eficiență a digestiei de 80% (Marcus et al, 2018).
Consumul în calorii este estimat la 80 kcal/kgcorp/zi la câini de talie medie. Trebuie menționat că
tineretul canin digeră proteinele și grăsimile într-un procent mult mai scăzut decât adulții.
Hrănirea adulților se va face o dată pe zi, iar a cățeilor până la 9-10 luni de 2-3 ori pe zi, și chiar de
mai multe ori imediat după încărcare (de 4 ori pe zi între 10 săptămâni și 4-6 luni) (Marcus et al, 2018).
Numeroase studii arată că prin conviețuirea permanentă cu omul, câinele domestic și-a modificat
modul de digestie de la tipul strict carnivor la cel omnivor, tolerând mai bine carbohidrații (Axelsson et al,
2013). Totuși, pentru a menține sănătatea animalelor, proteinele trebuie să asigure un aport de minim 25%
din rație, să fie de origine animală (carne și oase ce provin de la animalele abatorizate sau de pește, lapte,
ouă), îndeplinind standardele sanitar-veterinare privind calitatea (***).
Condițiile de depozitare, stocare și prelucrare a alimentelor sunt un aspect important pentru evitarea
deteriorării sau alterării produselor, a degradării sau distrugerii unor componente esențiale a hranei cum ar
fi vitaminele sau substanțele minerale care determină carențe nutriționale, manifestate prin tulburări
metabolice.
De asemenea, asigurarea hranei se poate face utilizând produse alimentare standard destinate
câinilor de diferite vârste care sunt fabricate conform unor tehnologii care să nu deterioreze calitatea
produselor de bază, fiind realizate după rețete echilibrate din punct de vedere nutritiv. Acestea conțin carne
deshidratată de vită, porc, pui sau pește, făină de oase, cereale și suplimente vitamino-minerale,
remarcându-se printr-o bună digestibilitate.
Apa trebuie să fie asigurată la discreție (ad libitum). În funcție de condițiile de cazare, de starea
fiziologică și de vârstă, consumul de apă poate varia.
Particularitățile morfo-fiziologice, de reproducere și patologia câinilor reprezintă domenii intens
studiate în cadrul disciplinelor clinice veterinare, nefiind necesară aprofundarea acestor noțiuni.
 5. 2. Utilizarea pisicii domestice în cercetarea biomedicală

Pisica se incadrează taxonomic în:

Clasa: Mammalia
Ordinul Carnivora
Familia: Felidae
Subfamilia: Felinae
Genul: Felis
Specia: Felis catus
Subspecii:
F. catus domesticus Erxleben, 1777
F. angorensis Gmelin, 1788
F. vulgaris Fischer, 1829

Pisica (Felis catus) este singura specie domesticită din familia Felidae, este denumită pisica
domestică pentru a o deosebi de formele sălbatice. Cele mai vechi dovezi despre îmblânzirea pisicilor
datează, cu aproximație, din anii 7500-7200 î.Hr., dovezi în acest sens fiind găsite într-un mormânt din
regiunea actuală a Ciprului (Vigne et al, 2004), dar primele semnalări despre existența pisicilor domestice
sunt semnalate pe teritoriul Greciei, în jurul anului 1200 î.Hr (Faure & Kitchener, 2009). Apropierea
pisicilor sălbatice de așezările umane și conviețuirea acestora în proximitatea omului s-a datorat pe de o
parte discreției, activității predominant nocturne și evitării contactului direct cu oamenii, iar pe de altă parte
a toleranței față de aceste animale și a aprecierii rolului pozitiv al acestora în reducerea numărului de
rozătoare din arealul așezărilor umane.
Se consideră că începând de acum 3600 de ani în urmă, din pisica sălbatică egipteană s-au
selecționat și s-au stabilizat cele aproximativ 60 de rase de pisici care sunt cunoscute și crescute ca animale
de companie și pentru experimentare (Driscoll et al, 2009).
Conviețuirea lungă cu omul nu a modificat instinctul de vânător al pisicii, chiar crescute în
captivitate, pisicile au un corp armonios, reflexe rapide, dinți ascuțiți și gheare retractabile, adaptate
prinderii și uciderii animalelor de talie mică.
Acuitatea vizuală este mai accentuată noaptea, pisicile prezentând pe retină tapetum lucidum ce
amplifică intensitatea luminoasă, și pupile sub formă de fantă care permit să concentreze lumina, fără
aberații cromatice (Ollivier et al, 2004; Malmström & Kröger, 2006; Bradshaw, 2019).
Pisicile posedă o acuitatea auditivă largă cuprinsă în medie între 500 Hz până la 32 kHz, percepând
atât sunetele cu frecvență joasă (55 Hz), cât și pe cele frecvență înaltă (78 KHz) (Heffner & Heffner, 1985;
Solecki & Gerken, 1990), care, împreună cu un simț olfactiv dezvoltat (pot detecta cu ușurință locația
animalelor pe care le vânează.
Comunicarea pisicilor include vocalizări precum mieunatul, torsul, șuieratul, mârâitul, mormăitul,
precum și limbajul transmis prin mișcările corpului, specific pisicii.
Își marchează teritoriul prin feromoni eliberați prin urină sau prin contactul capului cu obiectele
învecinate.
Pisicile trăiesc în medie 9 - 15 ani, femelele ajung la pubertate la 5-10 luni iar masculii la 5-7 luni,
devin maturi din punct de vedere reproductiv începând de la 3,5 la 18 luni. Felinele aparțin grupului de
animale poliestrice sezoniere, au durata ciclului estral de 21 zile, ovulație spontană iar gestație durează între
64 și 67 de zile, cu o medie de 65 de zile (Jemmett & Evans, 1977).
Pisicile ocupă un loc important în cercetarea biomedicală, într-un raport emis de Departamentul de
Agricultură al USA se arată că între anii 1970-1980 au fost utilizate peste 70.000 de pisici pe an, numărul
acestora reducându-se considerabil până în prezent, în 2018 fiind utilizat în experimentare un număr de
18.619 de pisici, conform Tabelului nr 5. 2. 1.

Tabel nr. 5. 2. 1. Numărul de pisici utilizate în scop experimental în SUA

https://www.navs.org/what-we-do/keep-you-informed/science-corner/animals-used-in-research/cats-in-
research/#.YAwGqugzZPY

Pisicile utilizate în experimentare provin din unități autorizate unde sunt crescute conform
prevederilor legislației europene și naționale (*, **), urmărind să li se asigure standardele de bunăstare și
siguranță. Crescătorii de pisici, prin controlul originii acestora și respectarea măsurilor de profilaxie, au
posibilitatea de a obține animale ”SPF”, punând astfel la dispoziție animale libere de boli care evoluează
de cele mai multe ori cronic și fără manifestări clinice evidente și care reprezintă variabile necontrolabile
cu potențial semnificativ în influențarea rezultatelor unui experiment (Festing & Bleby, 1970).
În USA, majoritatea pisicilor utilizate în cercetare sunt achiziționate de la dealeri de clasă A
autorizați care vând pisici „crescute special” pentru cercetare, selectate genetic și controlate sanitar-
veterinar și reducerea cât mai mult posibil a achizționării de pisici de la dealerii de clasă B care necestă
costuri suplimentare pentru vaccinare și tratamentul unor afecțiuni, multe dintre acestea influențând negativ
rezultatele experimentelor (https://www.ncbi.nlm.nih.gov/books/NBK32672/). Pisicile crescute sunt
selectate genetic, obținându-se indivizi cu comportament mai docil și uniform.
Asemănarea structurii și funcțiilor unor sisteme organice la pisică și oameni, precum și
dimensiunea și ușurința cu care se pot manipula, fac din pisici modele animale experimentale ideale pentru
cercetare, atât pentru studii de fiziologie cât și modele pentru studiul unor patologii umane, pentru trainingul
sau simularea unor manevre medicale sau testarea unor produse utilizate în medicina umană și veterinară,
cum ar fi:
- Utilizatrea pisicii în procesul de educație
Utilizarea pisicilor pentru disecția demonstrativă în cadrul laboratoarelor de anatomie din
învățământ universitar de medicină și biologie are rolul de a evidenția in situ structurile unui organism și
de a stabili relațiile de continuitate și contiguitate ale structurilor anatomice. În ultimul timp, s-a încercat
înlocuirea disecțiilor pe pisică cu unele metode alternative, cum ar fi modelarea în lut sau plastilină (Waters
et al, 2005; DeHoff et al, 2011).
De asemenea, în învățământul veterinar, pisicile sunt utilizate pentru a dezvolta studenților
abilitățile clinice, prin manipularea directă a acestora, efectuarea anesteziilor, a manevrelor pre- și intra-
operatorii, îngrijirea și tratamentul postoperatorii, prelevarea și prelucrarea probelor biologice prin biopsii
sau recoltări de sânge, etc, aspecte esențiale pentru formarea medicului veterinar (Ducceschi & Green,
2009).
- Utilizarea pisicilor ca modele experimentale în studiul bolilor neurologice
Pisicile au fost utilizate pe scară largă ca subiecți de cercetare în studii neurologice, în studii de
tulburări de vedere și auz.
- Pisicile sunt implicate în studiul epilepsiei convulsive spontane care evoluează și la om,
manifestată la pisici prin convulsii parțiale complexe cu exprimare orofacială (crize motorii faciale focale,
diferite automatisme orale ca mestecarea, linsul, vocalizarea, etc) și care are manifestări clinice
asemănătoare cu encefalita limbică autoimună în asociere cu scleroza hipocampului, nivel la care se
identifică degenerare și distrugere neuronală, astroglioză și neuroinflamații (Pakozdy et al, 2014; Wagner
et al, 2014).
- pisicile sunt utilizate ca model animal în studii privind recuperarea după producerea leziunilor
traumatice ale măduvei spinării, având în vedere că accidentele traumatice asupra coloanei vertebrale sunt
frecvente atât la oameni cât și la animale (Barbeau & Rossignol, 1987; Bélanger et al, 1996). Deoarece
structura și particularitățile măduvei spinării sunt similare cu cele de la om (Perese & Fracasso, 1959),
pisicile au fost speciile preferate pentru investigarea metodelor de recuperare postraumatică a leziunilor
produse asupra coloanei vertebrale utilizând serii de antrenament, stimulare electrică și medicație (Bélanger
et al, 1996; Martinez & Rossignol, 2013), a transplantului cu celule stem embrionare sau grefarea nervilor
periferici pe măduva spinării (Cote et al, 2010; Hanna et al, 2011).
De asemenea, pisicile sunt implicate în studiul electrofiziologic și în evaluarea efectelor
neurotransmițătorilor care controlează locomoția (Nielsen et al, 2005; Hultborn & Nielson, 2007; Boyce et
al, 2007).
- pisicile sunt utilizate ca modele experimentale în cercetarea somnului, având în vedere că pisicile
adulte dorm aproximativ două treimi din timpul unei zile.
Neuzeret et al (2011) au selecționat pisici care manifestă apnee obstructivă în somn (aspect întâlnit
frecvent la oameni) în vederea dezvoltării unor terapii eficiente pentru a diminua această afecțiune. Atât la
om cât și la pisică, flexia gâtului și poziția în decubit dorsal în timpul somnului determină un flux de aer
discontinuu ceea ce declanșează apnea prin hipoxie. Prin realizarea unei ventilări eficinete a pulmonilor cu
ajutorul măștilor cu oxigen, crizele de apnee se diminuează, atât la pisici cât și la oameni.
De asemenea, pisica a fost propusă ca model experimental al tulburărilor de somn în boala
Parkinson, la pisici afecțiunea fiind indusă medicamentos, determinând simptome reversibile (Aznavour et
al, 2012).
- utilizarea pisicii ca model animal în studiul fiziologiei și afecțiunilor sferei vizuale
Câinii și pisicile sunt utilizate ca modele animale pentru studiul bolii retiniene spontane umane, în
ultimii ani fiind identificate mutațiile specifice pentru apariția bolilor retiniene ereditare la pisici (Menotti-
Raymond et al, 2010; Narfström et al, 2011), similare din punct de vedere clinic cu aspectele produse la
câini și oameni.
- Utilizarea pisicii domestice ca model experimental în studiul bolilor cardiovasculare
 Bolile cardiace apărute spontan sunt asemănătoare cu cele la om, în ultimul timp fiind foarte
frecvente la pisici. Ca și la om, cardiomiopatia hipertrofică este caracterizată prin hipertrofia cronică a
cordului, aritmii, insuficiență cardiacă congestivă și tromboembolism arterial, semnalate ca manifestări
clinice frecvente (Freeman & Rush, 2007; Narfström et al, 2011). O colonie de pisici din rasa Maine Coon
la care apare cardiomiopatia hipertrofică determinată de o mutație genetică, este utilizată ca model
experimental pentru studiul fiziopatologiei și evoluției acestei boli (Kittleson et al, 1999; Mary et al, 2010).
- Utilizarea pisicii ca model animal în studiul afecțiunilor respiratorii
Prin expunerea pisicilor într-un mediu bogat în aeroalergeni relevanți clinic pentru om, aceastea
vor dezvolta astmul alergic, fiind astfel considerate modele animale pentru studiul mecanismelor
imunopatofiziologice ale acestei afecțiuni (Heller et al, 2014). Expunerea cronică la alergen determină la
pisică numeroase modificări imunologice, fiziologice și patologice care imită caracteristicile observate în
astmul produs la om (Norris Reinero et al, 2004; Kirschvink & Reinhold, 2008; Lee et al, 2020).
- Utilizarea pisicii în studiul infecțiilor respiratorii cu SARS-CoV-1 și SARS-CoV-2
Pisicile domestice sunt susceptibile atât la infecția naturală, cât și la cea experimentală cu SARS-
CoV-2 și s-a observat transmiterea experimentală de la pisicile infectate la cele sănătoase (Martina et al,
2003; Shi et al, 2020; Zhang et al, 2020) în sângele pisicilor infectate fiind identificați anticorpi neutralizanți
împotriva SARS-CoV-2 (Zhang et al, 2020). Receptivitatea la SARS-CoV-1 sau SARS-CoV-2 și
patogeneza bolilor sunt foarte asemănătoare cu fiziopatologia umană, pisicile fiind utilizate ca model
animal pentru screeningul terapiilor antivirale sau al vaccinurilor (Guo et al, 2008; Patterson, 2000; Shen et
al, 2020).
- Utilizarea pisicii în studiul afecțiunilor digestive
Deoarece Helicobacter pylori este responsabil de producerea unor modificări degenerative în
mucoasa gastrică la om manifestate prin gastrită, ulcer peptic și dezvoltarea carcinomului gastric, o atenție
deosebită trebuie acordată pisicilor care, pe lângă infecția cu Helicobacter felis, pot fi infectate natural sau
experimental cu Helicobacter pylori (Handt et al, 1994, 1995; Burkholder et al, 2015). Astfel, pisicile
infectate reprezintă un model experimental în studiul evoluției, tratamentului și prevenției afecțiunilor
produse de H. pylori atât la om cât și la pisică, pisica putând fi rezervor pentru acest agent patogen (Perkins
et al, 1996, Handt et al, 1994, 1995).
- Utilizarea pisicii ca model experimental în studii genetice
Există peste 200 de boli ereditare umane care au corespondent în patologia felină (O'Brien et al,
2008).
Bolile de stocare lizozomală (LSD) sunt boli autozomale recesive care cuprind un grup de peste 70
de afecțiuni metabolice rare moștenite la om, dintre care multe au fost identificate la câini și pisici precum
mucopolizaharidoza de tip I sau mucopolizaharidoza VI, etc (Skelly & Franklin, 2002; Gurda et al, 2017).
Activitatea deficientă a unei enzime duce la perturbarea catabolismului lizozomal manifestat prin
acumularea de produse nedegradate în celule care determină mărirea acestora, disfuncție celulară și, în cele
din urmă, moarte celulară. Disfuncția afectează celulele sistemului nervos central, osos și neuromuscular,
ducând în timp la debilitate și dificultăți motorii. Câinii și pisicile afectate de LDS au fost utilizați în testarea
diferitelor forme de terapie cum ar fi transplantul celulelor stem hematopoietice, terapia de substituție
enzimatică sau terapia genică (Haskins et al, 1981; He et al, 1999; Sleeper et al, 2008; Gagliardi & Bunnel,
2009, Bradbury et al, 2015; Gurda et al, 2017; Partrige & Rossmeisl, 2020).
- model animal pentru a studiul imunodeficienței umane dobândite (SIDA)
Boala imunodeficienței pisicilor produsă de lentivirusul FIV este considerată unul dintre cele mai
sugestive modele pentru studiul sindromului de imunodeficiență dobândită la om (SIDA) (Elder et al, 2010)
fiind remarcate similitudini în patogeneza și evoluția bolii la om și pisică. Infecția experimentală pe pisică
este utilizată în testarea unor vaccinuri, dovedite eficiente deocamdată pentru pisici (Yamamoto et al, 2010)
dar și a unor terapii împotriva acestei maladii grave.
- model animal pentru studiul cancerului
Pisicile domestice dezvoltă cancere spontane cum ar fi carcinomul cu celule scvamoase orale
feline, afecțiune care determină atât caracteristici clinice, cât și modificări morfo-patologice cu cancerul
bucal și faringian la om, pisica reprezentând un model animal pentru testarea și evaluarea noilor terapii
(MacEwen, 1990; Cannon & Modiano, 2015). De asemenea, la pisici evoluează tumori mamare care sunt
de obicei maligne și agresive, asemănător aspectelor semnalate la om, oferind astfel posibilitatea să se
testeze potențiale metode de diagnostic și de tratament (De Maria et al, 2005; Cannon & Modiano, 2015).

5. 2. 1. Particularități de creștere și cazare a pisicilor

Deși pisicile se adaptează bine la creșterea în captivitate cu densitate mai mare de indivizi, trebuie
acordată o atenție deosebită facilităților de cazare, pentru a evita stresul pisicilor și apariția unui
comportament anormal, transmiterea bolilor sau declinul reproductiv (Hall & Bradshaw, 1998; Hurley,
2005; Mostl et al, 2013; Burkholder et al, 2015).
Pisicile sunt animale cu inteligență dovedită iar atunci când sunt închise în mediul de laborator
restrictiv suferă de probleme psiho-comportamentale specifice cum ar fi plictiseala, frica, agresivitatea față
de oameni sau alte pisici și auto-mutilarea, așa încât crescătorii și cercetătorii încearcă să îmbogățească
spațiul de adăpostire al pisicilor cu obiecte de joacă și de cățărat cât mai variate și să mențină contacrul
vizual și olfactiv cu membrii grupului din care fac parte (Carlstead et al, 1993; Loveridge, 1998; Ellis &
Wells, 2008; 2010).
Conform legislației naționale și europene (*, **), pisicile nu trebuie adăpostite individual pentru
mai mult de 24 de ore consecutive. Pisicile care sunt în mod repetat agresive față de alte pisici trebuie
adăpostite individual numai dacă nu li se găsește un partener compatibil. Pentru a evita manifestările
produse de stresul social, toți indivizii cazați pereche sau în grup trebuie supravegheați cel puțin săptămânal.
În tabelul nr. 5. 2. 2. sunt prevăzute condițiile privind dimensiunea spațiului vital pentru asigurarea
confortului și necesităților de mișcare și joc a pisicilor crescute în unitățile de experimentare (**).

Tabel nr. 5. 2. 2. Dimensiunea cuștilor pentru adăpostirea pisicilor, conform Legii nr. 43/2014 privind
protecţia animalelor utilizate în scopuri ştiinţifice actualizată în 2019.
(*) Suprafața podelei fără rafturi

Dacă pisicile sunt cazate în cuști individuale, acestora li se va permite să iasă din cuști pentru
mișcarea zilnică (Fig. 5. 2. 1.).
 Fig. 5. 2. 1. Cazarea liberă a pisicilor în camere (Burkholder et al, 2015)

Pisicile trebuie adăpostite în perechi compatibile sau, de preferință, în grupuri mici de același sex.
Femelele care alăptează și puii sub 4 luni nu ar trebui să fie adăpostite cu pisici adulte (Burkholder et al,
2015).
Nucleele de reproducere sunt de obicei organizate în grupuri în sistem harem; într-un grup făcând
parte patru până la șase femele și un mascul (Fig. 5. 2. 1.). Într-o cameră pentru reproducere pot fi cazate
între 20-25 de animale, oferind însă suficient spațiu de deplasare hrănire și odihnă (Rochlitz, 2000;
Burkholder et al, 2015).
Pentru menținerea unor animale sănătoase, se asigură o temperatură de 15℃-20℃, umiditate de
40-60% și un număr de 10-12 aerisiri pe oră. Iluminatul este esențial pentru menținerea unui ciclu de
reproducere normal, la pisici fiind asigurate 10 sau mai multe ore de lumină pe zi (Hurni, 1981), pentru
stimularea ciclului estral se induce o fotoperioadă de 14 ore lumină (Crandall et al, 1966; Michel, 1993).

5. 2. 2. Alimentația și administrarea hranei

Pisicile sunt animale carnivore fiind adaptate fiziologic și metabolic la o alimentație bogată în
proteine de origine animală. O dietă echilibrată pentru pisici va conține aproximativ 52% proteine brute
(Plantinga et al, 2011), dar și cerințe suplimentare în special pentru vitaminele din grupul B. Deoarece
tractul intestinal este mai scurt comparativ cu alte carnivore cum ar fi câinele, și digestia este mai rapidă,
de aceea hrana administrată trebuie să fie de calitate superioară și corect prelucrată astfel încât să se evite
afecțiunile produse de carența unor factori nutriționali (Hayes și Carey, 1975; Cassidy et. al, 2007).
Dietele comerciale pentru pisici domestice sunt echilibrate din punct de vedere nutrițional, sunt
potrivite și pentru pisicile crescute în condiții ”SPF”, acestea fiind disponibile atât în formă umedă
(conserve), cât și sub formă uscată.
Pisicile consumă mai multe mese pe zi, de aceea trebuie asigurată hrană suficientă dar nu în exces,
deoarece unele animale mănâncă în exces ceea ce determină obezitate, iar hrana neconsumată, fiind de
natură proteică, se poate altera în 8-12 ore.
 Vârsta, starea fiziologică și nivelul de activitate influențează necesarul de energie al pisicilor adulte,
acesta este estimat la o medie de 100 kcal / (kg greutate corporală) 0,67 pe zi (***), pentru evaluarea
cerințelor energetice ale pisicilor fiind necesare cântăriri periodice pentru a se stabili cantitatea de hrană
aproximativă necesară fiecărui individ (Michel et al, 2011).
Pisicilor gestante sau care alăptează li se suplimentează dieta cu aproximativ 25-30 % (Lawler et
al, 1986).
Administrarea apei se face la discreție, asigurând condițiile de calitate și potabilitate conform
legislației în vigoare (**).

Particularitățile morfo-fiziologice, de reproducție și patologia pisicilor este studiată în cadrul

disciplinelor clinice veterinare, nefiind necesară reluarea acestor noțiuni.
 5. 3. Utilizarea dihorului domestic în cercetarea biomedicală

Încadrare taxonomică:
Încrengătura Vertebrata
Supraclasa Tetrapodae
Suprafamilia Canidae
Familia Mustelidae
Din familia Mustelidae fac parte:
- Dihorul sălbatic (Mustella putorius L.)
https://zupreem.com/ferret-conversion/
- Dihotrul domestic (Mustella putorius furo)

Dihorul sălbatic (Mustella putorius L.) este cunoscut ca dihorul comun sau european, își are originea
în vestul Eurasiei și nordul Marocului (Sato et al, 2003).
Culoarea blănii este în general maron închis, pe abdomen fiind mai deschisă, caracteristice fiind petele
închise din regiunea feței. Ocazional, pot apărea indivizi albinotici sau roșcați.
Dihorul este mai puțin teritorial comparativ cu alte specii de carnivore, astfel că indivizi de același sex
pot împărți același teritoriu. Vânează rozătoare mici, păsări, amfibieni și reptile, deseori își face reserve de
hrană prin păstrarea animalelor paralizate după perforarea craniului cu dinții (Poole, 1973; Medina-Vogel
et al, 2000).
Este cunoscut faptul că atunci când este în pericol sau când vânează, glandele anale elimină în jeturi o
substanță un miros extrem de urât.
Durata medie de viață este de aproximativ 10 ani, iar maturitatea sexuală este atinsă între 6 luni și 1 an.
Ovulația este spontană iar gestația durează 41-42 zile, obținându-se în medie 5-6 pui, o singură dată pe an,
de obicei la începutul verii.
Dihorii au o formă tipică a corpului, fiind lungi și subțiri. Lungimea medie a corpului este de
aproximativ 50 cm iar coada de 13 cm. Cântăresc între 0,7 și 2,0 kg, masculii fiind mai mari decât femelele.
Dihorul domestic, cunoscut ca ”dihorul englezesc”, este o variantă mai mult sau mai puțin albinotică
derivată din dihorul Mustella putorius foetidus sau M. eversmannii, un descendent al unei specii nord-
africane (Pyle, 1940; Davison et al, 1999, Watson, 2021). Izvoarele istorice nu specifică cu exactitate, dar
se crede că dihorii au fost domesticiți în urmă cu aproximativ 2.500 de ani de vechii egipteni sau fenicieni,
Pliniu, din anul 23 până în 79 d.Hr. menționează că dihorii (sau marmotele) ar fi fost folosiți de romani
pentru vânarea iepurilor sau erau păstrați în proximitatea așezărilor umane și pe navele maritime pentru
combaterea șobolanilor și/sau șerpilor (Thompson, 1951; Brown, 2011). Deși se crede că dihorul, ca și alte
animale sălbatice, este imun la veninul de șarpe (Tretten, 2018), Loredo et al (2018) descriu pentru prima
dată schema de tratament și simptomele unui dihor de casă mușcat de un șarpe cu clopoței (Crotalus sp.).
David Brooks (2020) în Concord Monitors amintește faptul că dihorii erau folosiți pentru a vâna iepuri
în multe țări ale lumii cum ar fi Noua Zeelandă sau Australia, în Anglia, utilizarea lor în acest scop fiind
interzisă din anul 1935 iar deținerea de dihori ca animal de companie în New Hampshire a devenit o
activitate legalizată din anul 1993.
Disponibilitatea anatomică de a trece prin tuneluri înguste fac din dihorii domestici instrumente ideale
pentru transportul cablurilor prin conducte (Brown, 2011). Concerne petroliere, companiile de telefonie,
aeronautică și echipele de montare a cablurilor pentru camerele de luat vederi au folosit dihori cu ham la
care este atașată un fir de nylon de care se prinde cablul care trebuie tras prin conductă.

Utilizarea dihorului în cercetarea biomedicală

Dihorul alb (de laborator) este o variantă albinotică a dihorului sălbatic, în anul 1551, Gerner din Zurich
a descris primul dihor alb (Brown, 2011).
De-a lungul timpului, dihorul a fost utilizat ca model experimental în multe afecțiuni ale omului și
animalelor cum ar fi:
- Utilizarea dihorului ca model pentru cercetarea infecțiilor respiratorii umane
Dihorii au fost utilizați în studiul gripei încă din anii 1930 (Smith et al, 1933; Pyle et al, 1940; Matsuoka
et al, 2009), iar cercetările biomedicale (Lambert & Fauci 2010; De Graaf & Fouchier, 2014) arată că dihorii
sunt susceptibili la infecția cu virusurile influenței umane și aviare și prezintă semne clinice (febră, scurgere
nazală, letargie și strănut) transmițând boala prin eliberarea și contactul cu picăturile contaminante
respiratorii. Asemănarea patologiilor respiratorii virale, la dihor și om sensibilizarea are la bază similitudini
de expresie a unor makeri celulari sau existența acelorași tipuri de receptori pentru virusuri (Jayaraman et
al, 2012; Ng et al, 2014).
- Dihorii sunt utilizați ca model animal în studiul Sindromului Reye care este o afecțiune gravă la copiii
cu vârsta de până la 6 si 12 ani și care se pare că este indusă de administrarea de aspirină sau alte
medicamente antiinflamatoare utilizate pentru tratamentul unor infectii virale de tipul varicelei, gripei dar
și al gastroenteritelor, afectând în principal encefalul și ficatul. La dihor, după o dietă dezechilibrată în
arginină urmată de infectare cu virus gripal uman tip B, animalele dezvoltă simptome de encefalopatie
progresând spre comă și moarte, similar copiilor (Deshmukh & Thomas, 1985; Deshmukh, 1985;
Mukhopadhyay et al, 1992).
- De asemenea, dihorul și cobaiul sunt modele animale în studiul transmiterii aeriene a gripei atât în
condiții de laborator, cât și în mediul extern, (Sorrell et al, 2011, Belser et al, 2013).
- Dihorii sunt modele animale experimentale pentru studiul SARS (Darnell et al (2007), în cercetarea
modului și capacității de transmitere a virusul SARS-coV-1 sau SARS-coV-2 (Capraro et al, 2008; Kutter
et al, 2020) prin aerosoli sau a studierii patologiei respiratorii provocate de aceste virusuri (Kim et al, 2020;
Shi et al, 2020).
- La dihor s-a reușit infecția experimentală cu diferite virusuri care aftează omul cum ar fi virusul simian
5, virusurile parainfluenței canine sau umane, togavirusuri ca virusul rubeolei și paramixovirusuri care
produc oreionul sau rujeola la copii (Elizan et al, 1969; Durchfeld et al, 1991; Xu et al, 2013; Enrich & von
Messling, 2015).
- Utilizarea dihorului ca model animal pentru bolile respiratorii hipersecretorii, cum ar fi fibroza
chistică sau bronșita cronică ce au la bază particularități comune cu cele întâlnite la om a mucusului,
celulelor caliciforme și a glandelor submucoase din arborele traheobronșic. Astfel, în 2008 se reușește
obținerea dihorilor transgenici care reproduc fibroza chistică cu afectare multiorgan, așa cum se întâmplă
în patologia umană și să ofere noi oportunități pentru dezvoltarea și evaluarea eficacității terapiilor genice
și celulare (Sun et al, 2008; Keiser & Engelhardt, 2011; Yan et al; 2015).
- utilizarea dihorilor în testarea eficacității unor vaccinuri sau abordări terapeutice în prevenirea și
tratarea gripei la om
Utilizarea dihorilor testați seronegativ pentru evaluarea eficacității noilor strategii de vaccinare are rolul
de a elimina factorii de confuzie suplimentari care nu pot fi evaluați la populația umană, unde majoritatea
adulților au fost expuși la cel puțin una, dar probabil la mai multe tulpini ale subtipurilor circulante de
virusuri gripale (Mahmood et al, 2008; Boltz, et al, 2008; Ross et al, 2009).
De asemenea, dihorul se utilizează pentru evaluarea eficacității vaccinurilor antirabice pentru carnivore
(Rupprecht, 1990).
- Utilizarea dihorului în producerea și dezvoltarea aparaturii medicale utilizate pentru intubarea
pediatrică.
La dihorii adulți, dimensiunile traheii și morfologia laringelui fac ca manevrele din intubația
endotraheală să se desfășoare asemănător ca la nou-născuți, astfel că dihorul este utilizat în antrenamentul
de intubare pediatrică dar și pentru testarea unor tehnici și instrumente noi (Kircher et al, 2009; Delaney &
Orosz, 2011).
- Utilizarea dihorul în cercetări neuroendocrinologice și neuroanatomice
Dintre animalele de laborator, dihorii manifestă cel mai frecvent afecțiuni și tumori endocrine
comparativ cu alte animale, începând cu vârsta de 3-5 ani (Schoemaker & van Zeeland, 2013;
Bakthavatchalu et al, 2016). Deși patogeneza mai multor tumori la dihori nu a fost elucidată, dihorii sunt
considerați a fi un model animal cu potențial pentru studiul sindroamelor neoplazice endocrine multiple
(MEN). Astfel, trecerea de la alimentația proteică la dietele bogate în carbohidrați au dus la apariția
insulioamelor pancreatice (Chen, 2008) iar castrarea dihorilor a fost asociată cu hiperplazie
adrenocorticală și neoplasme adrenocorticale (Shoemaker et al, 2000).
- Utilizarea dihorului în studii de neuroanatomie și cardiologie
Cercetări recente au arătat că encefalul dihorilor prezintă multe dintre caracteristicile observate la
vertebratele mai evoluate filogenetic, cum ar fi oamenii și unele primate neumane. Comparativ cu
rozătoarele, cortexul cerebral al dihorilor adulți prezintă mai multe girusuri și șanțuri, utilizarea dihorilor
făcând posibilă studierea factorilor care influențează dezvoltarea și organizarea structurilor corticale ante-
și postpartum (Kroenke et al, 2014; Empie et al, 2015).
- De asemenea, dihorul este considerat model animal pentru studiul distribuției arterelor și venelor
cerebrale pentru evaluarea posibilităților de vizualizare și intervenție în ariile cerebrale afectate de ischemie
sau infarcte (Atkinson et al, 1989).
- Dihorul este model animal pentru studiul infarctului miocardic fiind utilizat în testarea unor variante
terapeutice pentru prevenția și tratamentul postinfarct (Gomoll & Lekich, 1990; Gomoll, 1996).
- De asemenea, dihorul este model animal pentru studiul ulcerului gastric determinat de Helicobacter
sp sau Campylogacter sp (Fox et al, 1988; Yu et al, 1995), în metabolismul absorbției și distribuției celulare
a pigmenților carotenoizi (Gugger et al, 1992), în studiul cauzelor emezei sau pentru testarea produselor
farmaceutice antiemetice (Knox, 1993; Endo et al, 2004; Nanivadekar et al, 2019), etc.

5. 3. 1. Comportamentul dihorului domestic

Dihorii sălbatici trăiesc aproximativ 13-15 ani iar cei albinotici în jur de 8-10 ani.
Dihorul sălbatic parcurge distanțe de aproximativ 5-10 km în jurul cuibului pentru a vâna.
Dihorul sălbatic este o specie crepusculară, retina prezentând tapetum lucidum care permite
vizualizarea mai eficientă a obiectelor la intensitate luminoasă redusă, dar nu văd bine în întuneric și au
dificultăți în adaptarea la lumina puternică (Fisher, 2006). Având poziție frontală a ochilor, dihorii au vedere
binoculară, pupila este orizontală, și asemănător pisicilor au acuitate vizuală foarte bună pe distanțe mici,
concentrată în special pe obiectele în mișcare (Matulich,1998).
Dihorii adulți aud cel mai bine atunci când sunetele se încadrează în intervalul de 8-12 kHz (Fisher,
2006). Puii se nasc cu ochii și canalele auditive închise, ochii se deschid până la 4 săptămâni iar urechile
până la aproximativ 32 de zile ceea ce explică de ce puii emit sunete foarte puternice și cu frecvență înaltă
(mai mare de 16 KHz) în primele 4 săptămâni de viață și numai mamele care alăptează vor răspunde la ele
(Shimbo, 1992). Pentru a stimula diversificarea activității dihorilor, în cușcă se introduc obiecte care produc
sunete în acest interval sonor.
Puii la naștere cântăresc între 6-12 g, au viteză de creștere mare, la 6-8 săptămâni ajung să cântărească
400 g (Shump & Shump, 1978), la 3 luni părăsesc cuibul și explorează împrejurimile, iar la 4 luni au o
greutate ce reprezintă 90% din cea a adultului. La maturitate, dihorii masculi cântăresc între 1200-1500 g
iar femela între 1000-1200g (Ciudin, 2004).
În general, dihorii duc o viață solitară și își marchează teritoriul pe o distanță de 0,4- 1m în jurul cuibului
sau pe teritoriul pe care își desfășoară activitatea efectuând un repertoriu de marcare (Clapperton, 1989)
prin urină, secreția glandelor pielii și anale.
Pentru nou-născuți, tiparele de comportament și relațiile sociale sunt dezvoltate prin învățare în cadrul
familiei de dihori iar unele sunt moștenite, ierarhizarea indivizilor fiind influențată de statutul social,
teritorialitate și perioadele de reproducere (Chivers & Einon, 1982; Stockman et al, 1985; Carroll et al,
1988; Fisher, 2006). De asemenea, puii tineri interacționează unul cu celălalt prin joc (Lazar & Beckhorn,
1974; Chivers & Einon, 1982).
O activitate pe care dihorii o fac cu plăcere este îngrijirea blănii prin lins menținând blana netedă și
strălucitoare, acest aspect fiind influențat și de un aport de hrană suficient.
Temperatura corpului este în medie de 38.8°C (37.8°–40°C).

5. 3. 2. Particularități de creștere și îngrijire a dihorului în captivitate

În unitățile specializate de creștere a animalelor utilizate în scop de experimental, dihorii adulți se
cazează în cuști individuale confecționate din lemn, fier, beton sau plasă de sârmă groasă sau plastic având
dimensiunea prevăzută în tabelul nr 5.3.1. (*). Cuștile pot fi etajate pe trei nivele (Tabel nr. 5. 3. 1.).
O atenție deosebită trebuie acordată materialului din care este confecționată cușca. Dihorii
obișnuiesc să lingă și să muște pereții cuștii, așa că trebuie evitate muchiile ascuțite și metalul zincat.
Straube & Walden (1981) au raportat intoxicația cu zinc prin lingerea barelor cuștilor unde pojghița zincată
s-a desprins în urma decontaminării cu abur.
Suprafața minimă Suprafaţa minimă a Înălţimea
2
a incintei (cm ) podelei/animal minimă (cm)
(cm2)
Animale până la 600 g 4.500 1.500 50
inclusiv
Animale peste 600 g 4.500 3.000 50
Masculi adulţi 6.000 6.000 50
Femelă şi puii săi 5.400 5.400 50
Tabel nr. 5. 3. 1. Parametrii cuștilor pentru creșterea dihorilor (*)
 Fig. 5. 3. 1. Metode cde cazare a dihorilor (Enrich & von Messling, 2015)

Dihorii se cresc în adăposturi separate și la distanță de zonele destinate rozătoarelor, deoarece

mirosul dihorului poate crea discomfort, frică și stress.
Dihorii tolerează bine temperaturile scăzute, temperatura optimă recomandată pentru animalele
tinere și adulte fiind între 4-18℃. Tineretul cu vârsta mai mică de 6 săptămâni este mai sensibil asigurându-
i-se o temperatură peste 15℃, dacă este necesar prin surse suplimentare (Fisher, 2006). Temperaturile peste
30℃ sunt greu tolerate de dihori, simptomele de hipertermie incluzând tahicardie, stare de moliciune și
emeza.
Pentru un confort sporit, umiditatea relativă trebuie să se încadreze între 40-65% și să se asigure un
regim de ventilare a spațiilor închise de 10-15 aerisiri pe oră (*).
În mod normal, iluminatul este realizat prin surse naturale care să asigure o periodicitate de 12 ore
lumină și 12 ore de întuneric, dar pentru a controla ciclurile de reproducere, fotoperiodicitatea poate fi
modificată (Carroll et al, 1988; Stockman et al, 1985). Spre exemplu, în unitățile de reproducere și lactație
sunt asigurate 16 ore de lumină, iar celor crescuți pentru reproducere (sau pentru utilizare peste 6 luni) li se
induce un regim de lumină „de iarnă” timp de 6 săptămâni pe an reprezentat prin 14 ore de întuneric zilnic
(Fisher, 2006).

5. 3. 3. Alimentația și administrarea apei la dihori

Tainul zilnic este împărțit în mai multe mese (6-8 mese) pe zi și constă în alimente cu conținut
ridicat de proteine animale și grăsimi.
În funcție de anotimp, la dihori crește în mod normal necesarul nutritiv cu aproximativ 30% iarna,
aceștia se îngrașă prin depunerea de grăsime subcutanată, aspect ce se inversează vara.
Pentru întreținere, dihorii consumă zilnic 200-300 kcal/kg corp, adică în medie de 42 g substanță
uscată/ Kg greutate corporală la masculi și 49 g de substanță uscată per kg de greutate corporală pentru
femele (Bleavins & Aulerich,1981).
Consumul de apă este de 75–100 ml/zi, dihorii din crescătorii având la dispoziție apă potabilă la
discreție.

5. 3. 4. Particularități anatomo-fiziologice ale dihorului

 Forma corpului dihorului, împreună cu membrele scurte îi permit acestuia să urmărească prada în
cele mai mici spații. Ochii sunt mici, urechile scurte, gâtul este cilindric, puternic și lung, continuându-se
cu trunchiul și abdomenul subțire. Masculul este mai mare decât femela și prezintă de obicei depozite de
grăsime în regiunea inghinală.
Craniul dihorului este aproape de două ori mai lung decât lat, regiunea facială este scurtă și
constituie aproximativ o treime din lungimea craniului (Figg. 5. 3. 2.; 5. 3. 3.). Cutia craniană este largă iar
aboral prezintă creasta nucală foarte bine evidențiată, care se extinde transversal de la o bulă timpanică la
cealaltă, dorsal fiind prezentă creasta sagitală care separă cele două fose orbito-temporale largi.

Fig. 5. 3. 2. Craniul la dihor mascul, aspect lateral

1- Porțiunea orizontală a mandibulei, 2- condilul

articular, 3- procesul conono-condilar, 4- procesul
angular, 5- maxilar, 6- arcada zigomatică, 7-
procesul orbital, 8- fosa orbito-temporală, 9- bula
timpanică, 10- protuberanța occipitală externă

Maxilarul și mandibula sunt scurte iar condilul mandibulei are suprafața de articulare orientată
transversal, caudal cavității glenoide fiind prezent un evident proces retro-articular. Procesul coronoid este
conic, masiv și perpendicular pe porțiunea longitudinală, fosa maseterică extinzându-se și pe acesta
(Coțofan & Hrițcu, 2000; He et al, 2002). Literatura de specialitate specifică dimorfismul sexual al
craniului, determinat de modul diferit de procurare a hranei și de faptul că la femele craniul își înceterază
creșterea mai devreme decât la mascul (Lawes & Andrews 1987). La femele, osul parietal este mai subțire,
aspect ce poate cauza accidente, mai ales în timpul împerecherii (Ciudin, 2004).
Coloana vertebrală se compune din 7 vertebre cervicale, 15 vertebre toracice, 5 vertebre lombare,
3 vertebre sacrale și 14 vertebre codale. Coastele asternale sunt largi si flexibile ceea ce permite adaptarea
dimensiunii dihorului la spații înguste.
Ca la toate carnivorele, musculatura este dezvoltată, în special musculatura masticatoare și cervilală
care sunt implicate în prinderea și transportul prăzii (Dessem & Druzinky, 1992). Musculartura membrelor,
dezvoltată și foarte puternică, asigură mișcările agile de cățărare și de alergare pe distanțe scurte, dar cu
viteză mare.
Sistemul digestiv la dihor
Dihorul este un carnivor cu un tract intestinal scurt, lipsit de cec și valvă ileo-ceco-colică. Intestinul
subțire este de aproximativ cinci ori mai lung decât corpul dihorului, iar timpul mediu de tranzit
gastrointestinal al alimentelor este de 182 de minute (Bell, 1999). Tranzitul rapid, lipsa unor enzime
digestive cum ar fi lactaza duc la absorbția intestinală ineficientă a substanțelor nutritive la dihorul adult
(Fisher, 2006). Astfel, în captivitate, dihorul necesită o dietă concentrată, bogată în proteine și grăsimi, dar
săracă în fibre.
Formula dentară este reprezentată de 2 x (I 3/3, C 1/1, P 4/3, M 1/2), însumând un total de 36 de
dinți.
Cei șase incisivi superiori sunt mai lungi decât cei inferiori iar când gura este închisă, aceștia sunt
mai proeminenți. Există o particularitate în ceea ce privește poziționarea incisivilor mijlocași inferiori care
sunt plasați în spatele celorlalți, având rol în prinderea eficientă a prăzii în gură (Fig. 5. 3. 3.). Caninii sunt
masivi, cei superiori fiind mai lungi.

Fig. 5. 3. 3. Aspectul dentiției la dihor

1, 2, 3- incisivi, C- canini

Glandele parotide sunt reduse, situate la baza urechii și prezintă secreție seroasă. Glandele
mandibulare sunt dezvoltate, au diametrul de 1,8 cm, și produc o secreție predominant mucoasă,
asemănătoare glandelor molare și zigomatice.
Dihorul are stomac unilocular, similar stomacului la câine are formă de „J” și este dispus în poziție
transversală în cavitatea abdominală. Are o mare capacitate de distensie, depinzând de cantitatea de hrană
ingerată (Fig. 5. 3. 4.).
Intestinul subțire măsoară între 182 și 189 cm. Raportul dintre lungimea intestinului și lungimea
corpului este aproximativ 5:1. Intestinul gros la dihor măsoară aproximativ 10 cm din care colonul
reprezintă 7 cm, rectul 2 cm și canalul anal de 1 cm. Deoarece cecumul lipsește, joncțiunea ileo-colică poate
fi dedusă doar prin identificarea anastomozei arterei jejunale cu artera ileocolică (Fig. 5. 3. 5.). Datorită
tractului intestinal scurt, tranzitul intestinal durează aproximativ 3 ore (Bleavins & Aulerich,1981; Coțofan
& Hrițcu, 2000).
Ca și în cazul altor mustelide, glandele odorante (para)anale la dihor sunt bine dezvoltate și produc
o secreție uleioasă care are rolul de a marca teritoriul, fiind create astfel momeli cu substanțe chimice cu
miros asemănător pentru controlul populației de dihori dintr-o anumită regiune (Clapperton et al, 1989;
Spurr et al, 2004).
Pancreasul are formă de V, este alungit și ușor lobulat, culoarea variind de la roz deschis la roșu.
Glanda este divizată în doi lobi uniți într-un corp situat aproape de pilor.
 Fig. 5. 3. 4. Aspectul masei gastro-intestinale la dihor
1- cardia, 2- pilor, 3- duoden, 4- jejun, 5- pancreas

Fig. 5. 3. 5. Aspectul masei intestinale la dihor

1-stomac, 2- ficat, 3- jejun, 4- ileon, 5- colon, 6- rect, 7- anus
Fig. 5. 3. 6. Ficatul la dihor, fața viscerală
1- lob lateral stâng; 2- lob medial stâng; 3- lob
patrat; 4- lob medial drept; 5- lob lateral drept; 6,
6`- lob caudat, 7- vezică biliară

Comparativ cu dimensiunile corporale, dihorul are ficat mare care cântărește între 35-59 g și are
dimensiunile de 8×7.5 cm (Fig. 5, 3. 6.).
Splina la dihor este mare și puternic recurbată (Fig. 5. 3. 4), splenomegalia poate fi frecvent întâlnită
datorită fenomenului de hematopoieză extramedulară, fenomen întâlnit frecvent la această specie (Marini
et al, 2002).

Sistemul respirator la dihor

Cavitatea toracică la dihor este îngustă și alungită și, în consecință, traheea este proporțional mai
lungă decât la câine sau pisică (Coțofan & Hrițcu, 2000). Acest lucru face ca dihorul să fie o specie ideală
pentru studii de fiziologie traheală.
Pulmonii sunt relativ mari, mai dezvoltat fiind lobul diafragmatic (Coțofan & Hrițcu, 2000) iar prin
poziția oblică a diafragmului, este predominant muscular, aspecte corroborate cu particularitățile coastelor
asternale, rezultă că se mărește mult capacitatea pulmonară totală în comparație cu alte mamifere (Vinegar
et al, 1985). De asemenea, ramificarea bronșiolară mai intensă și prezența unui număr mare de glande
submucoase bronșice, face dihorul un model atractiv pentru studiile de fiziopatologie pulmonară (Wang et
al, 2001; Delaney & Orosz, 2011).
Rata respiratorie este de 33-36 respirații/minut.

Sistemul urinar la dihor

Volumul de urină produs de dihor în 24 de ore este de 26–140 ml la femelă și între 8-48 ml la
masculul adult (Loeb & Quimby, 1999), urina având un pH de 6,5-7,5 (Marini, 2002). Rinichii măsoară 2
cm lungime și 1,5 cm lățime, ureterele trimițând urina spre vezica urinară care are aspect de pară, fiind
înconjurată de paniculi adipoși care o protejează de eventualele traumatisme în timpul parcurgerii prin spații
înguste mai ales când aceasta se află în distensie.
În urma efectuării analizei biochimice a urinii de dihor în vârsă de 8 luni, Loeb & Quimby (1999)
au observant un nivel redus de proteinurie (Tabel nr. 5. 3. 2.)
Tip analiză Femelă Mascul
Proteine (mg/100 ml) 0-32 7-33
Na (mmol/24h) 0,2-5,6 0,4-6,7
K (mmol/24h fu-) 0,9-5,4 1-9,6
Cloruri (mmol/24h hr) 0,3-7,5 0,7-8,5
Tabel nr. 5. 3. 2. Analiza biochimică a urinii de dihor în vârsă de 8 luni (Loeb & Quimby, 1999)

Aparatul genital la dihor

Aparatul genital masculin la dihor se caracterizează prin testicule cu aspect ovoid și epididim foarte
dezvoltat care acoperă aproximativ 1/3 din testicul. Penisul are formă de ”J”, lungime de 6 cm și 0,5 cm în
diametru, osul penian extinzându-se aproape pe toată lungimea acestuia. Glandul penian este dur, recurbat
ca un cârlig și bifid, având rolul de a se fixa de peretele vaginal în timpul copulației.
Glanda prostată este dezvoltată, înconjurând uretra.
Aparatul genital feminin la dihor este asemănător tuturor carnivorelor, având ovarele incluse în
bursele ovariene, oviductul prezintă un pavilion redus, coarnele uterine au formă de ”V” , cervixul scurt iar
peretele vaginului este bogat în țesut erectil. Mucoasa vaginală formează un pliu retrocervical care este
congruent cu ”cârligul” penian, facilitând acuplarea (Coțofan & Hrișcu, 2000). Peretele vestibulului vaginal
și a vulvei este bogat în glande.
Reproducerea la dihor
La dihor, pubertatea se instalează la vârsta de 5 luni dar pentru reproducție se utilizează dihorii cu
vârsta peste 9-12 luni.
La femelele sălbatice, căldurile se manifestă o dată pe an, primăvara, în lunile martie-aprilie. La
dihorii hibrizi din crescătorii, femelele pot avea 4-5 cicluri sexuale pe an (Carroll et al, 1988; Stockman et
al, 1985). După fiecare fătare, femelele devin apte pentru reproducție la 7-10 zile după înțărcarea puilor.
Apariția căldurilor este precedată de tumefierea și congestionarea evidentă a vulvei. În faza maximă
a estrului, consumul de alimente poate scădea și femelele sunt mai puțin active, se odihnesc și crește gradul
de nervozitate (Donovan, 1985).
Deoarece ovulația este indusă de actul sexual, femela va manifesta căldurile pentru perioade lungi
de timp dacă nu are loc împerecherea, țesutul vulvar rămânând tumefiat, în câteva luni hiperestrogenismul
poate provoca anemie severă care nu se restabilește fără tratament hormonal sau castrare (Fisher, 2006).
Atât în sălbăticie cât și în captivitate, dihorul este poligam, împerechindu-se cu 3-4 femele
aproximativ 3 zile consecutiv, ovulația fiind spontană (Miller & Anderson,1989).
 Timpul de împerechere la dihori variază între 34 și 172 de minute (Miller & Anderson, 1989).
Gestația durează 41-42 de zile, la o gestație obținându-se în medie 5-7 pui.

Particularități ale sistemului cardiovascular și parametrii hematologici la dihor

La dihor, ritmul cardiac se încadrează între 200–400 contracții/minut. Presiunea arterială sistolică
la masculi este de 133mmHg iar la female de 161 mmHg iar cea diastolică de 110-125 mm Hg la indivizii
anesteziați (Fox, 1998, citat de Marini et al, 2002).
În ceea ce privește valorile hemoleucogramei la dihor, Thornton et al (1979) a remarcat variații
semnificative ale rezultatelor analizelor la masculi și female, acestea fiind incluse în tabelul nr. 5. 3. 3.
Elemente Masculi Femele
sangvine Nr elemente Diametru (mm) Nr elemente Diametru (mm)
Hematii 10,2x 106/mL 5,94 8,11 x 106/mL 6,32
3 3
Leucocite 9,7 x 10 /mL 10,5 x 10 /mL
Neutrofile 57% 11,2 59% 9,6
Monocite 4,4% 15,4 4,4% 14,0
Eozinofile 2,4% 12,7 2,6% 12,6
Bazofile 0,1% 13,5 0,2% 13,8
Limfocite 35,6% 7,7 33,4% 8,7
Trombocite 453 x103/mL 1,71 545 x103/mL 1,71
Hematocrit 55,4 % 49,2%
Hemoglobină 17,8 g/dL 16,6 g/dL
VEM (fl) 54 61
HEM (pg.) 17,6 19,9
CHEM (%) 32,2 32,2
Fig. 5. 3. 3. Parametrii hematologici la dihor, valori medii (Thornton et al, 1979)
Particularitățile biochimice ale sângelui de dihor adult sunt cuprinse în Tabel nr. 5. 3. 4.
Specificare După Thornton, 1979 După Lee, 1982
Masculi Femele Masculi Femele
Necastrați Castrați
Proteină (g/dl) 6,1 5,8 5,9 5,8 6,0
Albumină (g/dl) 3,3 3,2 3,7 3,7 3,8
Glucoză (mg/dl) 126 145 104 95,4 104
Na (mEq/L) 149 148 154,4 150,6 150,4
K (mEq/L) 5,3 6,5 4.,8 4,9 4,9
Ca (mg/dL) 9,4 8,9 9,5 9,3 9,0
P (mg/dL) 6,0 5,7 6,7 6,1 6,7
Creatinină (mg/dL) 0,6 0,6 0,4 0,3 0,4
Cloruri (mEq/L) 114 117 112,5 117,3 117,1
Fig. 5. 3. 4. Componența serului sangvin la dihor, valori medii

5. 3. 5. Afecțiunile dihorului domestic

În ceea ce privește bolile infecțioase, dihorii pot fi sursă de TBC atât pentru om cât și pentru alte
animale, la aceștia evoluează tuberculoza produsă de diferite subspecii de Mycobacterium, inclusiv M.
bovis, M. avium și M. tuberculosis.
 In cazul infectării cu tulpina bovină, la dihori boala evoluează sistemic, cu scădere în greutate,
anorexie, letargie, deces și leziuni miliare care implică pulmonii și alte viscere (Fox, 1998).
În cazul infecției cu bacilii tuberculozei umane, boala evoluează ca infecție localizată, adesea
limitată la locul de intrare și la limfonodurile regionale.
Infecția cu M. avium este rar întâlnită la dihori (Marini et al, 2002) și se manifestă cu vărsături,
diaree, anorexie și scădere în greutate, la nivelul intestinului producându-se o inflamație granulomatoasă în
lamina propria, submucoasa jejunului și pilorului, țesutul adipos peripancreatic, limfonodurile
mezentericie, splină și ficat (Schultheiss & Dolginow, 1994).
Infecția cu Clostridium perfringens tip A (Clostridium welchii) se manifestă prin distensie
abdominală acută, diaree, dispnee și cianoză, dihorii fiind găsiți morți și balonați, apariția bolii fiind
favorizată de schimbarea bruscă a dietei, mai ales în perioada de înțărcare (Schulman et al, 1993).
În urma contactului cu fecalele sau a consumului de alimente și apă contaminate cu Campylobacter
jejuni, dihorii pot manifesta simptome de diaree ușoară până la severă, anorexie, deshidratare și avort la
majoritatea animalelor infectate (Bell & Manning, 1990).
La dihorii tineri, asocierea speciilor de Campylobacter, Coccidia și Chlamydia poate fi cauza
declanșării Bolii intestinale proliferative la dihori (Li et al, 1996) care se manifestă cu diaree cronică,
anorexie, scădere în greutate (care este adesea marcată) și deshidratare, prolaps rectal, ataxie și tremurături
musculare.
Deoarece Helicobacter mustelae a fost identificat în fecale la aproape 100% din dihori la scurt timp
după înțărcare (Fox et al, 1992), evoluția bolii poate fi de obicei asimptomatică. La unii dihori la care se
instalează ulcerul gastric sau duodenal, boala se manifestă prin vărsături, melenă, scădere cronică în
greutate, pe termen lung ducând la adenocarcinom și limfom gastric (Erdman et al, 1997).
Salmoneloza la dihori se transmite pe cale orală de la animale și oameni purtători sau infectați și
prin furaje sau apă contaminate, fiind provocată în principal de Salmonella typhimurium dar și de alte
serotipuri cum ar fi S. hadar, S. enteritidis, S. kentucky. La dihori evoluează cu semne ușoare sau mai grave
cum ar fi conjunctivită, scădere rapidă în greutate, diaree cu sânge, febră fluctuantă, tremurături musculare,
deshidratare, etc (Gorham & Gordy, 1949 citat de Marini et al, 2002).
Streptococcus zooepidemicus și alte streptococi din grupul C și G, Escherichia coli, Klebsiella
pneumoniae, Pseudomonas aeruginosa și Bordetella bronchiseptica au fost identificați ca fiind agenții
patogeni ce produc pneumonia infecțioasă la dihori care se manifestă cu dispnee, secreții nazale apoase,
letargie, anorexie, cianoză și febră (Rosenthal, 1997), formele grave determinând moartea animalelor (Fox,
1998 citat de Marini et al, 2002).
În ceea ce privește bolile virale, profilaxia prin vaccinarea dihorilor este esențială și obligatorie,
dihorii putând fi afectați de numeroase boli virale cum ar fi:
Turbarea la dihorul domestic este prevenită prin măsurile de vaccinare profilactică a dihorilor peste
vârsta de 3 luni, în cazul în care se identifică, evoluția bolii este asemănătoare cu cea întâlnită la câine.
Infecția cu paramixovirusuri din genul Morbillivirus produce boala numită Boala picioarelor
(canine distemper sau footpad disease) care afectează mai multe specii de carnivore, inclusiv dihorul. La
7-10 zile după contaminare se manifestă forma catarală cu simptome de anorexie, febră, fotosensibilitate,
secreție nazală seroasă și erupție eritematoasă pruriginoasă întinsă de la bărbie până în regiunea inghinală.
Simptomul de hiperkeratoză a pielii cuzineților palmari și plantari este inconstant manifestat și dă
denumirea bolii. Boala poate debuta direct cu forma nervoasă manifestată prin ataxie, tremurături și
paralizie, fiind urmată de moartea animalelor într-un interval de timp mai lung sau mai scurt, în funcție de
tipul de virus infectant (Liu & Coffin, 1957; von Messling et al, 2003).
 Boala de Aleutine (ADV) evoluează cronic fiind produsă de un parvovirus ce se elimină prin urină,
salivă, sânge, fecale, iar tulpinile care afectează dihorul sunt mai puțin virulente decât cele de la nurci, o
caracteristică a biolii fiind creșterea cu peste 20% față de normal a gamaglobulinelor (Welchman et al,
1993; Mentré & Lafon, 2014). Semnele clinice sunt puțin evidente, pe termen lung au fost descrise pierderea
progresivă în greutate, cahexia, starea de rău și melena (Porter et al, 1982), la unii indivizi poate evolua cu
ataxie, paralizie, tremurături și convulsii.
Influența este produsă de ortomixovirusuri și transmisă prin aerosoli de la oameni la dihori și între
dihori, aceștia fiind un model experimental pentru studiul acestei boli. De asemenea, sunt receptivi la gripa
aviară, umană, ecvină și porcină, deși numai în gripa porcină se observă semne clinice de anorexie, febră,
strănut și scurgere nazală seroasă, conjunctivită (Jayaraman et al, 2012; Ng et al, 2014).
Diareea produsă de rotavirusuri (Wise et al, 2009) afectează tineretul cu vârsta cuprinsă între 1-4
zile până la 6 săptămâni, cu procent de mortalitate ce scade odată cu vârsta, aspect influențat de
complicațiile produse de suprainfecțiile bacteriene.
Infecțiile parazitare la dihor care au ca simptome diarea pot fi produse de coccidii și evoluează de
obicei de subclinic și mai rar sever (Blankenship-Paris et al, 1993 citat de Marini et al, 2002), afectează
dihorii tineri și nou-născuții, fiind mai frecvente după un eveniment stresant (Williams et al, 1996).
Dintre ectoparazitoze, leziunile produse de Sarcoptes scabiei sunt cele mai răspândite. Râia produsă
de scabie afectează în general membrele, manifestându-se prin prurit și alopecie (Phillips et al, 1987). De
asemenea, otita determinată de Otodectes cynotisita este frecvent întâlnită la dihori și este de obicei
asimptomatică.
S-a raportat faptul că dihorii pot fi întâmplător infestați cu Dirofilaria immitis care este transmis de
țânțari și care la dihor se manifestă cu slăbiciune, apatie, dispnee, cianoză, anorexie, deshidratare, tuse și
mucoase palide finalizându-se cu moartea animalelor (Miller & Merton, 1982; Supakorndej et al, 1994).
Bolile metabolice întâlnite la dihor
Toxemia de gestație apare frecvent la femelele primipare la care se dezvoltă mai mult de 8 pui sau
când femelele din ultimul stadiu de gestație nu sunt hrănite timp de 24 de ore (Dalrymple, 2004). Se
manifestă printr-un metabolism energetic anormal, cu hiperlipidemie, hipoglicemie, cetoză și lipidoză
hepatică. Pentru a preveni avortul și moartea femelelor gestante, se recomandă operația cezariană și
restabilirea unei alimentații echilibrate, iar puii se hrănesc artificial.
Hiperestrogenismul este o afecțiune gravă la dihor fiind întâlnită la femelele la care perioada de
estrus se continuă mai mult de o lună, în lipsa împerecherii. Semnele clinice includ mărirea vulvei, alopecie
bilaterală simetrică a cozii și abdomenului, slăbiciune, anorexie, depresie, letargie, scădere în greutate,
infecție bacteriană și secreții vaginale mucopurulente, un simptom definitoriu fiind anemia progresivă gravă
(Sherrill & Gorham, 1985; Fisher, 2006).
Cel mai raportate afecțiuni neoplazice la dihor sunt tumorile pancreatice (insulioamnmele),
tumorile glandei suprarenale, limfoamele și tumorile cutanate.
Tumorile pancreatice (insulioamele) afectează celulele β din insulele pancreatice la dihorii cu
vârste între 2 și 5 ani (Chen, 2008; Wu et al, 2017). Datorită excesului de insulină secretată care produce
hipoglicemie, consecutiv acesteia se constată scăderea în greutate, vărsături și ataxie, stare de epuizare,
dezorientare și colaps. La examenul clinic se constată splenomegalie și limfocitoză iar determinarea valorii
glicemiei este relevantă pentru diagnostic.
Tumorile suprarenale adrenocorticale sunt de asemenea frecvent întâlnite la dihorii între 3 și 6 ani
de viață (Bakthavatchalu et al, 2016) și se manifestă prin pierdere în greutate și alopecie bilaterală,
simetrică.
 Limfoamele pot afecta dihorii de aproape orice vârstă. La dihorii cu vârsta sub 2 ani s-a observat
frecvent limfomul mediastinal și/sau leucemie, în timp ce dihorii cu vârsta peste 3 ani dezvoltă adesea
tumori solide care cuprind mai mulți limfocentri (Erdman et al, 1996).
Apariția și dezvoltarea limfoamelor la dihor pot fi provocate de agenți infecțioși virali (încă incert)
sau bacterieni, așa cum este cazul dezvoltării limfomului gastric cu celule B în urma infecției cornice cu
Helicobacter mustelae și Campylobacter ssp (Erdman et al, 1997).
Tumorile cutanate la dihor sunt reprezentate în general de tumori benigne.
Mastocitoame pot să apară oriunde pe corp și sunt reprezentate de leziuni cutanate ferme, nodulare,
cu dimensiuni de 2-10 mm, care sunt adesea asociate cu alopecie sau ulcerații acoperite de cruste, adesea
însoțite de prurit (Strauber et al, 1990; Orcutt, 1997; Avallone, et al, 2016).
Tumorile bazocelulare au origine epitelială și apar sub forma unor plăci ferme sau noduli
pedunculați de culoare albă sau roz care pot deveni ulcerative (Parker & Picut, 1993).