Ceai

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Sari la navigareSari la căutare
Deși acest articol conține o listă de referințe
bibliografice, sursele sale rămân neclare deoarece îi
lipsesc notele de subsol.
Puteți ajuta introducând citări mai precise ale
surselor.

Ceai

Ceai oolong lăsat la infuzat într-un vas gaiwan

Tip Băuturi calde și reci

Proveniență China[1]

Anul apariției Secolul al X-lea î. Hr.[2]

Prezență online

Modifică date / text 
Camellia sinensis- plantă de ceai în floare

Ceaiul este o băutură obținută prin infuzarea frunzelor uscate ale plantei Camellia

sinensis (L.). În funcție de gradul de oxidare a frunzelor, cele patru tipuri principale de
ceai sunt: ceaiul alb, ceaiul verde, ceaiul oolong și ceaiul negru. Compoziția chimică a
ceaiului variază în funcție de recoltă, condiții pedoclimatice și metoda de prelucrare;
dintre componenți amintim: teina (alcaloid asemănător cu cel care se găsește în cafea,
maté și nucile de cola), tanin și uleiuri volatile.
Producția mondială de ceai este estimată la circa 3,15 milioane de tone anual.
Termenul de „ceai” desemnează și infuziile din alte plante decât Camellia sinensis, cum
ar fi maté (Ilex paraguarensis), lapacho (Tecoma curialis), rooibos (Aspalathus
linearis), condimente, mentă, mușețel, fructe uscate etc.

Cuprins

 1Istorie
 2Cultivarea și recoltarea ceaiului
 3Prelucrarea frunzelor de ceai
 4Clasificare
o 4.1După calitatea frunzelor și gradul de fărâmițare
 4.1.1Frunze întregi
 4.1.2Frunze mărunțite
 5Principalele tipuri de ceai
o 5.1Ceaiul alb
o 5.2Ceaiul verde
 5.2.1Ceaiuri chinezești
 5.2.2Ceaiuri japoneze (ocha)
 5.2.3Ceaiuri aromatizate
o 5.3Ceaiul oolong
 5.3.1Varietăți de ceai oolong
o 5.4Ceaiul negru
 5.4.1Ceai chinezesc
 5.4.2Ceai indian
  5.4.3Amestecuri de ceai negru
 5.4.4Ceaiuri aromatizate
o 5.5Ceaiul pu-erh
 6Efectele asupra sănătății
o 6.1Potențiale beneficii
 7Prepararea și servirea ceaiului
o 7.1Metoda chinezească
o 7.2Metoda japoneză
o 7.3Metoda marocană
o 7.4Metoda englezească
o 7.5Metoda rusească
 8Ceaiul în culturile lumii
o 8.1China
o 8.2Japonia
 8.2.1Tipuri
o 8.3Regatul Unit
o 8.4Hong Kong
o 8.5Iran
o 8.6Irlanda
o 8.7India
o 8.8Sri Lanka
o 8.9Turcia
 9Etimologie
 10Economie
 11Vezi și
 12Surse
 13Note
 14Legături externe

Istorie[modificare | modificare sursă]
Planta de ceai își are originile în partea de sud-est a Asiei, în regiunea formată din nord-
estul Indiei, nordul Burmei (Myanmar) și provincia Yunnan (China). Ceaiul a fost
întrebuințat pentru prima oara de chinezii din provincia Yunnan, folosindu-se atât la
prepararea băuturilor cât și a mâncărurilor.
Ceaiul fiind de mare importanță pentru civilizațiile asiatice, s-au născut legende despre
descoperirea sa. O legenda populară chineză spune că împăratul Shennong a
descoperit ceaiul în timp ce bea dintr-un bol cu apă fierbinte la umbra unui copac, în
anul 2737 î.Hr. Câteva frunze se scuturară în bolul împăratului, făcând culoarea apei să
se schimbe. Curios din fire, Shennong luă o sorbitură și fu plăcut surprins de aroma și
de proprietățile revigorante ale băuturii.
Altă legendă, din vremea dinastiei Tang, atribuie răspândirea ceaiului lui Bodhidharma,
fondatorul școlii budiste Zen. Acesta, după ce meditase în fața unui zid timp de nouă
ani, s-a întâmplat să adoarmă. Disprețuindu-se pentru slăbiciunea sa, își tăie pleoapele
și acestea căzură pe pământ unde prinseră rădăcini, din ele crescând tufe de ceai.
Dovezi materiale ale întrebuințării plantei sunt recipientele cu ceai descoperite în
morminte datând de pe timpul dinastiei Han (206-220), iar prima atestare documentară
aparține unui funcționar chinez despre care se știe că a murit în anul 273; despre planta
de ceai se poate să fi pomenit și Confucius în scrierile sale cu 600 de ani înainte, însă
atestarea este nesigură. Cert este că în timpul dinastiei Tang (618-907) băutul ceaiului
devenise popular datorită gustului său și a calităților sale medicinale. Ceainăriile
atrăgeau artiștii vremii, unul dintre ei, Lu Yu (723-804) fiind autorul primului tratat despre
ceai: Cha Jing (Obiceiurile ceaiului).
Cam în aceeași perioadă (648-749), ceaiul a fost introdus și în Japonia de către un
călugăr budist, Gyoki; el a plantat arbuștii în 49 de grădini ale templelor; în secolul al
XIII-lea un preot Zen a creat Ceremonia ceaiului (Cha-no-yu).
Pe la sfârșitul secolului al XVI-lea apar mențiuni rare despre acest obicei și la europeni,
autorii acestora fiind negustorii și misionarii portughezi care trăiseră în părțile acelea
răsăritene. Dar nu portughezii au fost cei care au făcut primele importuri de ceai
în Europa, ci olandezii. Prima ladă cu ceai care-a fost înregistrată într-un port european
a ajuns la Amsterdam în 1606 și pe parcursul secolului a câștigat în popularitate. Ceaiul
a devenit o băutură la modă printre olandezii bogați și din Olanda s-a răspândit și în alte
țari din vestul Europei. La curtea engleză, obiceiul de a bea ceai a fost introdus la
mijlocul secolului al XVII-lea de către prințesa lusitană Ecaterina de Braganza în urma
căsătoriei cu viitorul rege Carol al II-lea al Angliei. Britanicii au preluat cu entuziasm
obiceiul, fiind și în prezent unii dintre cei mai mari consumatori de ceai.

Cultivarea și recoltarea ceaiului[modificare | modificare sursă]

Plantație de ceai în Sri Lanka. Se poate observa dispunerea plantelor de ceai în pantă cât și prezența copacilor
meniți să filtreze razele solare

Camellia sinensis este o plantă rezistentă care crește spontan mai ales în

zonele tropicale și sub-tropicale. Ceaiul se cultivă în următoarele țări:

 în
Asia: Bangladesh, China, India, Indonezia, Japonia, Malaezia
, Nepal, Sri Lanka, Taiwan, Vietnam;
 în Africa: Camerun, Mauritius, Kenya, Ruanda, Zimbabwe;
 în America de Sud: Argentina, Brazilia;
 în regiunea Mării Caspice și a Mării
Negre: Georgia, Iran, Turcia.
Două varietăți principale ale plantei sunt cultivate: varietatea cu frunze mici
de China (C. Sinensis Sinensis) și cea cu frunze mari de Assam (C. Sinensis
Assamica). Planta de ceai necesită un climat tropical și soluri acide, permeabile și
bogate în humus. Ceaiul se cultivă în pantă, pentru ca apa de ploaie să se poată
scurge, o prea mare umezeală fiind dăunătoare. Cea mai bună calitate a frunzelor este
obținută din culturile situate la altitudini mai mari de 1500 m, deoarece planta crește mai
încet și capătă o aromă mai bună. Pe plantații înmulțirea se face prin butași. După o
perioadă de stat în pepiniere, noile plante de ceai sunt transplantate și lăsate să
crească timp de patru ani înainte de prima recoltare. Dacă asupra plantei nu se
efectuează modificări, aceasta va crește sub forma unui copac, putând atinge și 9 m
înălțime, însă cele de pe plantații sunt menținute la înălțimi mici (de cel mult 1.25 m)
pentru a fi mai ușor de recoltat. Lumina solară indirectă favorizează obținerea unor
frunze cu aromă mai bogată, de aceea printre tufele tunse sunt lăsați să crească copaci
care filtrează și împrăștie razele soarelui. Viața plantei de ceai nu depășește de obicei
40-50 de ani, însă există varietăți care pot atinge și vârsta de 100 de ani. Perioadele în
care se face recoltarea depind de climatul în care se află cultura de ceai. În China și
nordul Indiei (Darjeeling, Assam) sezonul durează din Februarie până în Noiembrie; în
Taiwan, de la sfârșitul lunii Martie până la sfârșitul lunii Octombrie; în Japonia, din Mai
până în Octombrie; în sudul Indiei, Sri Lanka (Ceylon) și Indonezia culesul se face tot
timpul anului, exceptând zonele de mare altitudine. Recoltarea se face după mai multe
metode: fie se culeg doar mugurii apicali, fie se culeg și primele 2-3 frunze în josul
tulpinii sau primele 4-5. Frunzele se culeg împreună cu partea de tulpină pe care se
află, pentru a permite vârfurilor să se regenereze. După o perioadă de 7-10 zile, timp în
care vârfurile plantei se refac, recoltarea se va relua. În țările asiatice majoritatea
culegătorilor sunt femei, iar în Africa printre culegători sunt mai mult bărbați. Ei poartă în
spate coșuri de nuiele în care aruncă frunzele culese. De câteva ori pe zi coșul este
descărcat, recolta strânsă de fiecare culegător este cântărită și inspectată calitativ;
fiecare este plătit în funcție de cantitatea de frunze recoltată.

Prelucrarea frunzelor de ceai[modificare | modificare sursă]

Tipurile de ceai se disting după tipul de procesare, toate provenind din aceeași plantă.
La scurt timp după ce sunt culese, frunzele de Camellia sinensis încep să se ofilească
și să se oxideze. Clorofila se descompune și taninurile sunt eliberate, frunzele
înnegrindu-se progresiv. Procesul acesta de oxidare enzimatică este numit în industria
ceaiului „fermentație”, deși nu este cu adevărat un fenomen de fermentație, nefiind
cauzat de microorganisme. Următorul pas este oprirea procesului de oxidare (sau a
„fermentării”) prin încălzire, metodă care dezactivează enzima responsabilă. Fără un
control atent al temperaturii și umidității, pe ceai se pot dezvolta fungi; aceștia cauzează
o fermentație adevărată, care contaminează ceaiul cu substanțe toxice (uneori chiar
cancerigene) și cu mirosuri nedorite, ceaiul devenind impropriu consumului.
Fazele prelucrării frunzelor de ceai sunt:

 Veștejirea (stafidirea sau preuscarea): în timpul acestui

proces frunzele de ceai pierd din umezeală. Frunzele
proaspăt culese sunt asezate într-un strat subțire și lăsate la
 soare între 18 și 24 de ore pentru a se deshidrata până ajung
de consistența unor mănuși moi de piele.
 Rularea: scopul rulării este spargerea celulelor frunzei pentru
ca zeama să fie eliberată și supusă procesului de oxidare.
Sucul celular conține taninuri, tein, uleiuri esențiale și alte
substanțe.
 Oxidarea („fermentația”): frunzele rulate sunt întinse în
camere răcoroase și umede, pe podele pardosite cu piatră
sau ciment; aspectul frunzelor se modifică, substanțele din
sucul ce le acoperă începând să absoarbă oxigenul
atmosferic (umezeala aerului din încăperi favorizează
oxidarea). Culoarea devine roșcata iar apoi brună, iar
aromele devin mai puternice și mai plăcute.
 Stoparea oxidării: oxidarea este oprită prin expunerea la
temperaturi suficient de mari ca enzimele responsabile de
oxidare să fie dezactivate. Frunzele sunt întinse în tăvi și
expuse aerului fierbinte, având grijă să nu se pârlescă. Odată
cu oprirea oxidării, datorită temperaturii, o mare parte din apa
conținută în celule se evaporă. Pe suprafața frunzelor rămân
substanțele ce dau gustul și parfumul ceaiului, acestea fiind
activate prin infuzare.
 Sortarea: frunzele întregi sunt de obicei separate de cele
fragmentate, acestea din urmă fiind și ele sortate la rândul lor
după dimensiune.
 Modelarea, finisarea, uscarea: frunzele pot fi comprimate în
diferite forme, cum este cazul ceaiurilor pu-erh sau modelate
în spirale, granule etc. Acest procedeu face ca frunzele să se
umezească de la sucul rămas în interior, necesitând apoi
încă o uscare, de data aceasta nemaifiind neapărat nevoie de
temperaturi mari; frunzele sunt lăsate la soare, uscate cu aer
cald sau coapte.
 Învechirea : ceaiurile de tip pu-erh câștigă în savoare pe
măsura ce devin mai vechi; pentru atinge forma finală, aceste
ceaiuri trebuie sa fie supuse unui proces de post-fermentație
la care participă mai multe microorganisme. În urma învechirii
gustul amar și astringența se estompează.
După metoda tradițională, totul se face manual, însă metodele moderne presupun
folosirea mașinilor pentru realizarea fiecărei etape. Deși procesarea este relativ simplă,
fiecare fază trebuie controlată cu atenție pentru a obține aroma și calitatea potrivită.
Ceaiul alb
Mugurii și frunzele foarte tinere, acoperite cu puf alb, trec prin două etape: tratarea
termică pentru oprirea fermentării și deshidratarea. Frunzele nu sunt lăsate să se
veștejească, nu sunt rulate și nici lăsate la oxidat, păstrându-se cât mai multe dintre
caracteristicile inițiale. Pentru că este produs în cantități mici, prețul său este mare.
Ceaiul verde
Frunzele sunt culese, lăsate la veștejit, apoi sunt tratate uscat (în tigăi, după metoda
chinezească) sau la abur fierbinte la maxim 2 zile după cules pentru împiedicarea
oxidării. Frunzele pot fi modelate în formă de perle, de spirale sau lăsat în stare liberă.
Ceaiul oolong
După ce frunzele sunt culese, lăsate la stafidit și rulate, timp de 2-3 zile (sau mai mult)
sunt întinse pentru oxidare. Ceaiul oolong (sau wulong) este un tip intermediar între
ceaiul verde și cel negru, apropiindu-se ca proprietăți mai mult de unul sau de celalalt în
funcție de perioada cât a stat la oxidat.
Ceaiul negru
Frunzele sunt lăsate să se oxideze complet, procesul durând între 2 săptămâni și o
lună, după ce au fost parcurse etapele de veștejire și rulare. Apoi, intervine procesul de
stopare a oxidării, de eliminare a umezelii și sortarea frunzelor în funcție de gradul de
fărâmițare.
Ceaiul pu-erh
Frunzele culese manual din copaci de ceai bătrâni și sunt sortate, îndepărtându-se
frunzele rupte, veștede sau oxidate; sunt întinse în încăperi bine ventilate pentru a se
ofili un pic înaintea următoarei etape: stoparea oxidării prin prăjirea în tăvi. Acum
frunzele sunt rulate fără a le rupe și întinse la soare pentru a se usca până mai rămâne
nu mai multă umezeală decât este nevoie pentru ca frunzele să nu se sfărâme, apoi
sunt sortate pe 10 categorii (sau chiar mai multe). Felul în care este prelucrat de acum
înainte îl încadrează în tipul sheng sau shu.
Pentru a obține pu-erh de tip sheng (crud), frunzele sunt aburite, comprimate în forme
diverse și depozitate în camere uscate, care permit o oxidare lentă. O seamă de micro-
organisme participă la desăvârșirea aromelor ceaiului pu-erh.
Ceaiul de tip shu este obținut prin oxidarea forțată a frunzelor: acestea sunt întinse,
stropite cu apă și lăsate să se oxideze câteva zile până la o lună. După oxidare
urmează tratarea cu abur fierbinte și presarea în forme.
Amestecurile și adaosurile
Majoritatea ceaiurilor comercializate în vest sunt amestecuri. Amestecurile pot fi făcute
cu ceaiuri din aceeași regiune (cum este ceaiul de Assam) sau cu ceaiuri din regiuni
diferite. Scopul este obținerea unui gust mai bun, a unui preț mai bun sau din ambele
motive, căci varietatea mai scumpă și cu aromă mai bună poate acoperi calitatea
inferioară a varietăților ieftine. Prin amestecare se poate asigura conservarea aromei
specifice unui sortiment, indiferent de variația recoltelor de ceaiuri pure folosite. Multe
ceaiuri din comerț conțin diverse adaosuri sau sunt procesate folosind tehnici speciale.
Ceaiul are o susceptibiliate mare la felurite arome, fapt ce constituie atât un dezavantaj
(necesitând condiții deosebite de procesare, transport și depozitare) cât și un avantaj,
permițând realizarea unui număr foarte mare de rețete. Aromarea se face folosind flori,
uleiuri volatile naturale sau arome artificiale.
Clasificare[modificare | modificare sursă]
Sunt mai multe criterii după care se face clasificarea ceaiurilor. Unul dintre ele
este gradul de oxidare („fermentare") a frunzelor, după care avem 5 categorii
principale:

 Ceai alb: neveștejit și neoxidat;

 Ceai verde: veștejit și neoxidat;
 Ceai oolong: veștejit, ușor zdrobit și parțial oxidat;
 Ceai negru (numit roșu de către chinezi): veștejit, zdrobit și
complet oxidat;
 Ceai Pu-erh: veștejit și parțial sau complet oxidat.
După calitatea frunzelor și gradul de fărâmițare[modificare | modificare
sursă]
Frunze întregi[modificare | modificare sursă]

 F.O.P. Flowery Orange Pekoe: ceai din cea mai buna recoltă,
compus din muguri și următoarele două frunze din vârf.
Termenul „Orange” provine de la numele dinastiei
olandeze Orania-Nassau („Orange” în limba engleză), iar
termenul „pekoe”, provenit din chinezescul pak-ho, denotă
perișorii albi de pe mugurii terminali ai plantei.
 O.P. Orange Pekoe: ceai din frunze tinere, strâns rulate;
recolta este de buna calitate, dar ceva mai târzie ca
precedenta, în care caz, mulți muguri deja au crescut și au
devenit frunze, ceaiul ajungând să conțină mai puțini muguri.
 P. Pekoe: recolta este mai puțin rafinată și nu conține muguri;
 S. Souchong: frunzele sunt culese mai din josul tulpinii, sunt
mai mari, mai bătrâne și cu un conținut mai scăzut de teină,
iar prin infuzare dau un lichid mai slab colorat; sunt rulate pe
lungime și sunt folosite mai ales în rețetele de ceaiuri
afumate.
Se pot adăuga și următoarele categorii, care indică ceaiuri scumpe, de cea mai bună
calitate, produse de obicei în regiunea indiana Darjeeling:

 G.F.O.P. Golden Flowery Orange Pekoe: ceai cu o

abundență mare de muguri, care în urma oxidării capătă o
nuanță aurie („golden” în limba engleză) în comparație cu
restul de frunze negre. Abundența de muguri denotă o
culegere atentă, fiind un indicator al calității ceaiului.
 T.G.F.O.P. Tippy Golden Flowery Pekoe
 F.T.G.F.O.P. Fine (Fancy) Tippy Golden Flowery Orange
Pekoe
  S.F.T.G.F.O.P. Super Fine (Fancy) Tippy Golden Flowery
Orange Pekoe
Frunze mărunțite[modificare | modificare sursă]

 D. Dust: categoria ce indică cel mai mare grad de mărunțire a

frunzelor; dimensiunile mici ale particulelor de ceai permit
obținerea rapidă a unui ceai tare și intens colorat. În general
ceaiurile mărunțite sunt folosite în amestecuri și ambalate în
pliculețe.
 F. Fannings: ceai bine mărunțit, ambalat în pliculețe.
Desi mulți consideră ceaiurile mărunțite ca niște rămășițe de calitate inferioară de pe
urma sortării celor mai bune frunze, în această categorie pot intra și ceaiuri de calitate
foarte bună, recoltate și procesate cu ajutorul mașinilor.
Termenul ’„broken”’’ indică un grad mai mic de mărunțire.

 B.P. Broken Pekoe: ceai mărunțit din recoltă de tip Pekoe.

 B.O.P. Broken Orange Pekoe
 B.O.P.F. Broken Orange Pekoe Fannings
 F.B.O.P. Flowery Broken Orange Pekoe
 G.B.O.P. Golden Broken Orange Pekoe
 T.G.B.O.P Tippy Golden Orange Pekoe
 B.P.S. Broken Pekoe Souchong
 G.O.F. Golden Orange Fannings
Clasificarea de mai sus se aplică ceaiurilor negre.

Principalele tipuri de ceai[modificare | modificare sursă]

Ceaiul alb[modificare | modificare sursă]
Ceaiul alb provine din recoltarea mugurilor și a frunzulițelor foarte tinere pe care se
distinge încă puful alb. Procesarea ceaiului este simplă și nu presupune altceva decât
uscarea frunzelor la o temperatură relativ scăzută, de multe ori fiind lăsate să se usuce
la soare. Obiectivul este obținerea unui grad cât mai scăzut de oxidare („fermentare”).
Pentru că ceaiul alb nu este oxidat și rulat, perișorii argintii rămân vizibili, constituind un
semn al calității procesării.
Infuzat, ceaiul alb dă un lichid limpede și de culoare foarte deschisă, cu savoare
delicată.
Originile ceaiului alb sunt plasate, potrivit tradiției, în provincia chineza Fujian, frunzele
provenind din soiul Da Bai (Marele Alb).
Dintre varietățile de ceai alb, mai cunoscute sunt:

 Bai Hao Yin Zhen (Ace de argint): obținut numai din mugurii
nedeschiși, cărnoși, fără defecte, acoperiți cu perișori albi;
 mugurii sunt culeși primăvara, pe timp uscat. Aceasta este
cea mai scumpă varietate de ceai alb și este produs aproape
in exclusivitate în provincia Fujian din soiul Da Bai.
 Bai Mu Dan/ Pai Mu Tan (Bujorul alb): ceai de calitate foarte
bună, considerat a fi al doilea tip de ceai pe scara valorică
după Yin Zhen; sunt culeși nu doar mugurii ci și primele doua
frunzulițe acoperite cu puf argintiu; la fel ca și Yin Zhen, este
cules primăvara, niciodată pe timp ploios și numai după ce
roua s-a evaporat complet de pe plante.
 Gong Mei (Sprâncenele onoarei): ceai alb de gradul trei,
provenit mai ales din culturile soiului Xiao Bai.
 Shou Mei (Sprâncenele vieții lungi și nobile): cules în urma
ceaiurilor Yin Zhen și Bai Mu Dan; pentru că este recoltat mai
târziu, compoziția sa constă din frunzulițele tinere și mugurii
rămași de pe urma recoltărilor anterioare. Gustul său este
fructat, asemănător ceaiurilor oolong.
 Ceylon White (Ceai alb de Ceylon): ceai apreciat, produs în
Sri Lanka; cultivat la altitudini situate între 2200 și 2500 m,
cules manual și uscat la soare. În urma infuzării rezultă un
lichid auriu cu gust delicat, având note de miere și pin.
 Darjeeling White (Ceai alb de Darjeeling): cultivat la 2000 m
altitudine, ceaiul este recoltat și rulat manual, apoi uscat la
soare. Culoarea sa este de un auriu pal, iar gustul suav și
ușor dulce.
Ceaiul verde[modificare | modificare sursă]
Ceaiul verde este obținut oprind oxidarea frunzelor de ceai prin uscarea acestora
imediat după recoltare. Ceaiul este procesat în maximum două zile după culegere.
Majoritatea ceaiurilor verzi sunt oprite din procesul de oxidare prin metode termice.
Frunzele pot fi uscate prin metoda tradiționala chinezească de prăjire în tigaie sau prin
metoda japoneză de oprire a oxidării cu abur fierbinte; aceste procedee distrug enzima
responsabilă de oxidarea frunzelor.
Ceaiul preparat din frunze nefermentate are o ușoară nuanța verde-gălbuie și aromă
delicată specifică.
Originar din China, este cel mai consumat tip de ceai în tarile asiatice, fiind popular și în
restul lumii.
Ceaiuri chinezești[modificare | modificare sursă]
Ceai verde Chun Mee

 Longjing (Fântâna Dragonului): varietate superioară de ceai;

este cules și rulat manual, apoi prăjit uscat în tigaie. Este unul
dintre cele mai falsificate ceaiuri.
 Gunpowder (Praf de pușca): cunoscut și sub numele zhuchá.
Frunzele sunt rulate sub formă de granule, asemănătoare cu
cele de praf de pușcă.
 Bi Luo Chun (Melcul verde de primăvară): ceai foarte
apreciat, asemănător ceaiului alb, cu gust floral-fructat.
 Chun Mee (Sprâncene prețioase): ceai mai acid și mai puțin
dulce decât varietățile obișnuite.
 Hou Kui (Pașnicul suveran al maimuțelor): deosebit prin
aspectul său, două frunze drepte flancând un mugure mare
cu peri argintii.
Ceaiuri japoneze (ocha)[modificare | modificare sursă]

 Gyokuro (Picătura de rouă): cel mai prețios ceai japonez. Cu

cel puțin două săptămâni înainte de recoltare, frunzele sunt
acoperite, pentru ca diminuarea luminii solare să dulceața
ceaiului.
 Matcha: ceai măcinat sub formă de pulbere fină, folosit în
cadrul Ceremoniei ceaiului, dar și pentru a da gust și culoare
unor feluri de mâncare.
 Sencha: ceai japonez nefărâmițat, cu gust ierbos provenit din
prima și a doua recoltă.
 Bancha: ceai provenit din a treia și a patra recoltă; are o
aromă puternică de fânețe.

Ceai verde Jasmine

 Kukicha: ceai obținut din rămurele și codițe de ceai. Gustul

său amintește de cel de nuci și de rooibos.
 Tamaryokucha : ceai verde cu aromă de fructe de pădure,
migdale, citrice și ierburi.
Ceaiuri aromatizate[modificare | modificare sursă]

 Jasmine: ceai verde impregnat cu parfum de iasomie;

procedeul este originar din nordul Chinei și constă în
așezarea alternativă a straturilor de ceai și flori, urmata de o
a doua uscare a ceaiului dupa impreganare șî îndepărtarea
florilor.
 Osmathus: ceai obținut printr-o metodă similară cu cea de
obținere a ceaiului Jasmine.
 Ceai vietnamez cu lotus: florile de lotus Nelumbo nucifera
sunt împănate cu frunze de ceai verde; ceaiul este lăsat
astfel peste noapte pentru ca parfumul florii să intre în
frunzele de ceai. Un alt procedeu este coacerea ceaiului
împreună cu staminele de lotus.
Ceaiul oolong[modificare | modificare sursă]

Ceai Bu Zhi Chun

Ceaiul oolong (Ceaiul Dragonului Negru) este un fel de ceai tradițional chinezesc,
semioxidat, numit qīngchá (albastru-verzui). În funcție de numărul de zile care trece
între recoltare și uscare, ceaiul oolong poate fi „fermentat” în proporție de 10-70%,
situându-se din acest punct de vedere între ceaiul verde și cel negru. Lichidul obținut
poate de la verde deschis până la auriu închis, iar aroma sa poate fi ierboasă, florală
sau fructată, lăsând în gură un gust dulceag.
Varietăți de ceai oolong[modificare | modificare sursă]

 Da Hong Pao (Marea robă roșie) : ceai chinezesc foarte

prețuit; gustul său diferă în funcție de condițiile din locurile de
cultivare și de prelucrarea ulterioară.
 Shu Xian (Zâna apei): este un ceai oolong oxidat destul de
puternic, de culoare închisă și cu gust puternic de miere.
 Tie Guan Yin (Zeița de fier a milei)
 Pouchong/ Baozhong: foarte puțin oxidat, considerat
câteodată drept un ceai verde; gustul său este floral, iar cele
mai bune ceaiuri din această varietate au o aromă suavă de
pepene galben.
 Dong Ding: ceai de proveniența taiwaneză, floral cu note de
miere și de cantalup.
  Formosa Oolong: ceai din Taiwan (denumirea sa provenind
de la numele dat de portughezi Taiwanului: Isla Formosa -
Insula Frumoasa); are gust de fructe și se servește fără
adaosuri.
Ceaiul negru[modificare | modificare sursă]
Numit de chinezi ceai roșu (Hongcha), acest tip de ceai este obținut lăsând frunzele de
ceai să se oxideze complet în mod natural înainte de a fi uscate. Frunzele sunt lăsate
pentru început la uscat cel mult 18 ore în lădițe de lemn, apoi sunt rulate și întinse în
încăperi umede și reci. Acest procedeu dă frunzelor culoarea neagră.
Ceaiul negru își păstrează aroma mai bine și timp mai îndelungat decât ceaiul verde.
Infuzia are culoare roșiatică cu gust mai intens decât al ceaiurilor mai puțin oxidate,
putând avea arome de migdale, flori sălbatice, fructe, malț.

Ceai negru Dian Hong

În țările europene, această formă a ceaiului chinezesc este cea mai consumată.
Ceai chinezesc[modificare | modificare sursă]

 Lapsang Souchong: originar din provincia Fujian; este un ceai

negru afumat (uscat în fumul unor ace de pin arzând); aroma
sa este puternica, asemănătoare mirosului unui foc de
tabără.
 Keemun: ceai de culoare roșie-portocalie, cu aroma
echilibrata de fructe și note de pin și flori; este un component
de baza al cunoscutului amestec English Breakfast.
 Dian Hong: ceai din provincia Yunnan, având o proporție
destul de mare de muguri aurii; cele mai fine ceaiuri din
aceasta varietate dau un lichid oranj-auriu, dulceag și cu gust
catifelat, deloc astringent; varietățile mai ieftine produc un
lichid de culoare mai închisă care pot fi foarte amare.
Ceai indian[modificare | modificare sursă]
Ceai negru Assam

 Assam: ceai cultivat la nivelul marii; în urma infuziei rezulta

un ceai tare, puternic aromat, cu gust de malț și culoare
intensă. Se folosește și în amestecurile English
Breakfast, Irish Breakfast și Scottish Breakfast.
 Darjeeling: foarte apreciat, infuzia este limpede, de culoare
deschisă, variind de la auriu la roșiatic; este un ceai floral,
astringent, cu note fructate.
 Nilgiri: ceai foarte aromat, parfumat, savuros.
 Ceylon: gustul variază în funcție de regiunea de cultură; de
obicei culoarea infuziei este intensă, maro-roșiatică, gustul
aspru, intens aromat.
Amestecuri de ceai negru[modificare | modificare sursă]

 Earl Gray: amestec de ceaiuri negre aromate cu ulei

volatil de bergamotă. Amestecul original conținea ceai negru
indian și ceai negru de Ceylon.
 English Breakfast: amestec variabil de ceai negru
de Assam, Ceylon, Keemun. Gustul este intens, complex,
aspru.
 Irish Breakfast: cel mai adesea este un amestec de ceaiuri
negre foarte tari de Assam, mai rar întrând în componența sa
și alte varietăți.
 English Afternoon: amestec de ceaiuri negre mai ușoare
decât cele folosite la ceaiurile Breakfast.
 Russian Caravan: amestec de ceai afumat Lapsang
Souchong, ceai Keemun sau Yunnan; printre ingrediente se
pot regăsi și ceaiuri oolong.
Ceaiuri aromatizate[modificare | modificare sursă]

 Earl Grey
 Rose Congou: ceaiul negru este lăsat la oxidat împreună cu
flori de trandafir.
Ceaiul  pu-erh[modificare | modificare sursă]
Ceai pu-erh sheng

Acest tip de ceai este făcut dintr-un soi vechi de Camellia sinensis cu frunza mare (de
dimensiunea unei palme). Denumirea provine de la târgușorul Pu-erh din
provincia Yunnan, unde comerțul cu acest fel de ceai inflorea în vremea
dinastiei Tang (618 - 907). Este singurul tip de ceai care se îmbunătățește pe măsură
ce se învechește; de fapt, un ceai pu-erh de bună calitate se obține printr-o învechire de
cel puțin câțiva ani. Ceaiul pu-erh este disponibil în diferite stadii de oxidare iar
procesarea presupune de obicei și comprimarea frunzelor în diferite forme. Există două
categorii principale în care poate fi împărțit acest tip de ceai:

 sheng – deloc sau foarte puțin oxidat înainte de a fi presat în

diverse forme ;
 shu – oxidat, mult sau puțin, apoi comprimat sau lăsat în
forma liberă (necomprimată).
Ceaiul sheng neînvechit este de multe ori considerat o varietate de ceai verde, iar
ceaiul pu-erh, shu și cel sheng învechit sunt considerate ceaiuri negre.
Cele mai bune ceaiuri sunt cele din frunze culese din copaci sălbatici bătrâni, uscate la
soare și prelucrate manual.
Ambele tipuri de ceai se depozitează în locuri răcoroase, ventilate și uscate, ferite de
lumina soarelui unde stau la oxidat vreme de mai mulți ani, gustul catifelându-se în
urma acestui proces. Ceaiul shu necesită 15 ani pentru a atinge calitatea sa cea mai
bună, iar cel sheng devine mai bun an după an dacă este păstrat în condiții potrivite.
Frunzele uscate ce ceai sunt maroniu roșiatice; infuzia este limpede, are culoare
roșiatica și un gust puternic, cu atât mai catifelat cu cât ceaiul este mai vechi.
Caracteristicile frunzelor uscate și ale infuziei diferă în funcție de vârsta și de forma în
care frunzele au fost păstrate (comprimate sau nu).

Efectele asupra sănătății[modificare | modificare sursă]

Ceaiul este o băutură foarte lăudată și apreciată pentru proprietățile sale. Încă din
vechime chinezii considerau ceaiul un leac bun pentru diferite afecțiuni. Incidența mai
scăzută a unor boli printre consumatorii de ceai a stârnit interesul cercetătorilor. Într-
adevăr, fitochimicalele din frunzele de ceai oferă numeroase beneficii stării de sănătate.
Ceaiul conține flavonoide, aminoacizi, teină, polizaharide și vitamine (C, E, K).
Potențiale beneficii[modificare | modificare sursă]
  Sistemul cardiovascular: consumul de ceai îmbunătățește
elasticitatea vaselor de sânge și previne apariția bolilor
cardiovasculare prin scăderea nivelului de colesterol LDL,
atenuarea proceselor inflamatorii asociate aterosclerozei,
susținerea funcțiilor endoteliale normale,
reducerea trombozei.
 Sistemul nervos:
 Cancer: potrivit studiilor, ceaiul verde ajută sistemul imunitar
să lupte împotriva toxinelor ce cresc riscul bolilor canceroase,
scade capacitatea invadatoare a celulelor tumorale în cazul
cancerului de sân, contracarează efectele fumatului,
reducând riscurile cancerului la plămâni. Alte studii de
laborator indică o eventuală protecție împotriva cancerului de
colon.
 Sistemul osos: există unele dovezi care indică o îmbunătățire
a stării articulațiilor în cazul pacienților cu artrită reumatoidă;
împreună cu o alimentație bogată în calciu și vitamina D,
consumul de ceai poate contribui la menținerea unei densități
osoase normale la femeile în vârstă, reducând riscul
fracturilor.
 Metabolism: s-a constatat, în urma unui studiu, proprietatea
ceaiului de a crește metabolismul și de a arde grăsimile,
datorită capacității termogenice a ceaiului. Ceaiul verde este
eficient în combaterea obezității.
 Diabet: în urma studiilor efectuate pe șobolani, s-a constatat
ca substanțele conținute în ceai scad nivelul zaharurilor din
sânge și previn cataracta la indivizii diabetici.
 Sistem imunitar: există indicii că această băutură poate ajuta
organismul să lupte împotriva infecțiilor.
S-a descoperit că adăugarea laptelui reduce semnificativ efectele benefice ale
ceaiului. Cazeina din lapte se leagă la polifenolii antioxidanți din ceai, blocând efectele
ceaiului asupra sistemului cardiovascular și proprietățile preventive împotriva
cancerului. Un efect pozitiv este legarea substanțelor din lapte la taninuri, neutralizând
efectele negative ale acestora. Laptele de soia, neconținând cazeină, nu are asemenea
efecte asupra ceaiului.
Multe din studii care indica numeroasele beneficii ale consumului de ceai sunt departe
de a fi exacte, concluziile fiind trase fie de pe urma statisticilor, fie după testări pe
eșantioane de populație, descoperirile putând fi influențate și de alți factori.
Efecte negative:

 Anemia feriprivă: compușii fenolici din ceai (precum și cei din

cafea, vin roșu, unele frunze, nuci și legume) inhibă absorbția
fierului în organism.
  Prezenta fluorului și a aluminiului: toate frunzele de ceai
conțin fluor, cele mature de 10 până la 20 de ori mai mult
decât cele tinere, deoarece planta îl absoarbe foarte ușor.
Ceaiul cultivat în regiuni poluate trebuie evitat, deoarece
fluorul reduce proprietățile anti-cancerigene ale ceaiului și
chiar cauzează afecțiuni neurologice și renale, precum și
osteoporoză, artrită și cancer de tract digestiv.
 Oxalați: deși oxalații sunt un ajutor eficient în lupta cu
infecțiile, inclusiv cu HIV, acumulările afectează sănătatea
rinichilor; concentrațiile de oxalați din ceai sunt mici, fiind
nevoie de mari cantități pentru a produce acumulări
periculoase.

Prepararea și servirea ceaiului[modificare | modificare sursă]

Metoda chinezească[modificare | modificare sursă]
Gaiwan este una dintre metodele chinezești de preparare și servire a ceaiului. Cuvântul
„gaiwan” denumește micul bol de porțelan așezat pe o farfurioară și acoperit cu un
capac din care se bea ceaiul. Pașii ce trebuie urmați sunt:

 clătirea ceștii cu apă fierbinte – acesta etapa pregătește

recipientul în care va fi pus ceaiul, purificându-l simbolic și
practic. Apa fierbinte încălzește ceașca, detaliu important în
prepararea ceaiurilor fine.
 frunzele de ceai (1 sau 2 lingurițe) sunt adăugate imediat
după clătirea ceștii, înainte ca aceasta să se răcească.
 înaintea infuzării, frunzele sunt înmuiate cu câteva picături de
apă fierbinte, eliberându-se aroma ceaiului, ce trebuie
adulmecată înaintea adăugării restului de apa; altă modalitate
de înmuiere este turnarea apei fierbinți și scurgerea ei
imediat după aceea;
 infuzarea – calitatea apei este foarte importantă; cea mai
potrivită apă este cea de izvor cu un conținut potrivit de
minerale (apa de la robinet și apa distilată nu sunt indicate).
Temperatura apei și timpul de infuzare se stabilește în funcție
de tipul de ceai:

1. - pentru ceaiul verde: temperatura apei trebuie să fie sub

punctul de fierbere; cu cât temperatura este mai scăzută
(60, chiar 50 de grade Celsius), cu atât timpul de infuzare
poate fi mai lung și aroma va fi mai puternică, fără a
deveni și amară;
2. - ceaiul oolong se recomandă a fi infuzat 3 minute la 80
de grade Celsius;
 3. - ceaiul negru se infuzează 3 minute la 85 de grade
Celsius;
4. - pentru ceaiul pu-erh se folosește apă la 100 de grade
Celsius, lăsându-l la infuzat între 3 și 5 minute.

 când infuzia este gata, se acoperă cu capacul; se

ridică gaiwanul cu mâna stângă, apucând farfurioara; se trece
în mâna dreaptă și se toarnă într-o carafă mică, mișcând ușor
poziția capacului și ținând gaiwanul cu degetul mare plasat
pe capac și restul degetelor susținând farfuria.
 dacă frunzele sunt întregi și de bună calitate, se poate obține
și o a doua și a treia infuzie, imediat după prima.
Metoda gongfu datează din aceeași perioadă ca și metoda gaiwan. Se folosesc
ceainice mici de ceramică nesmălțuită așezate în boluri întinse. Metoda este similară cu
cea gaiwan, însa nu se recomandă a se folosi la prepararea ceaiurilor neoxidate
datorită proprietăților ceramicii cu proprietăți izolatoare din care este făcută vesela.
Metoda japoneză[modificare | modificare sursă]
Chanoyu, ceremonia japoneză a ceaiului, este o tradiție influențată de budismul Zen.
Estetica ceremoniei presupune rafinament, simplitate, suavitate. La prepararea ceaiului
se folosesc chadōgu (unelte de ceai) și matcha (ceai verde sub formă de pudră). Pașii
ceremoniei sunt:

1. -curățarea bolurilor, fierberea apei, servirea musafirilor cu

dulciuri urmată de prepararea ceaiului și servirea
acestuia: -
2. -în chawan (recipientul în care se servește ceaiul) se
pune pulberea de ceai (matcha);
3. -peste matcha se toarnă apa fierbinte și se amestecă bine
folosind un pămătuf de bambus (chasen);
4. -plecăciuni sunt schimbate între gazdă și musafir în
momentul primirii bolului cu ceai;
5. -musafirul ia chawanul cu mâna dreaptă și îl așează în
palma stângă; apoi îl rotește în sensul acelor de ceasornic
de trei ori înainte să se soarbă ceaiul;
6. -când musafirul a terminat de băut, trebuie să laude cu
voce tare ceaiul;
7. -cu mâna dreaptă, el trebuie să șteargă chawanul în
partea în care l-a atins cu buzele ;
8. -chawanul este întors în sens invers acelor de ceasornic
și înapoiat gazdei.
În mod tradițional, ceremonia are loc în camere așternute cu tatami, iar gazda, fie ea
bărbat sau femeie, poartă chimono.
Metoda marocană[modificare | modificare sursă]
În Maroc, ceaiul reprezintă simbolul ospitalității și este preparat și servit de capul familiei
sau de fiul sau cel mai mare. De cele mai multe ori se folosește ceai verde (mai
ales Gunpowder). Se pregătesc două ceainice în același timp și în fiecare se pun frunze
de ceai; frunzele se clătesc cu apă fierbinte, care se scurge imediat. Peste ceaiul verde
înmuiat se pune mentă și relativ mult zahăr, apoi se toarnă apa clocotită. După câteva
minute, gazda sau cel care prepară ceaiul, amestecă și gustă băutura, adăugând zahăr
sau mentă dacă este necesar. Când ceaiul este gata, gazda ridică ambele ceainice și
toarnă în pahare așezate pe o tavă gravată de metal. Se servesc trei infuzii, din ce în ce
mai dulci; după a treia, este politicos din partea musafirului să-și anunțe plecarea.
Metoda englezească[modificare | modificare sursă]
Ceaiul este preparat urmând cu strictețe următorii pași:

 încălzirea ceainicului;
 adăugarea frunzelor de ceai, câte o linguriță pentru fiecare
persoană și una în plus „pentru ceainic”;
 turnarea apei fierbinți, dar nu clocotite peste frunze și
infuzarea timp de 3-5 minute;
 amestecarea conținutului cu o mișcare circulară a ceainicului.
Musafirilor li se pune la dispoziție și lămâie, lapte și zahăr.
Metoda rusească[modificare | modificare sursă]
Ceaiul rusesc se prepară folosind un samovar.

 se prepară o infuzie concentrată de ceai într-un ceainic;

 se toarnă într-o ceașcă câte puțin din ceaiul concentrat și se
diluează cu apă caldă din samovar.

Ceaiul în culturile lumii[modificare | modificare sursă]

Ceaiul este o băutură importantă în cadrul multor culturi ale lumii, fiind servit deseori cu
ocazia unor evenimente sociale.
China[modificare | modificare sursă]

Cultivator chinez de ceai din Batumi, 1915

Astăzi, locuri unde se consumă ceai se pot găsi în majoritatea cartierelor și localităților
chinezești. Casele de ceai chinezești oferă zeci de varietăți și combinații de ceaiuri
calde și reci. Deasemenea, servesc alte mâncăruri care se consumă cu ceaiul. Timpul
când se consumă cel mai mult ceaiul este după masa, înainte de apunerea soarelui,
când casele de ceaiuri devin pline cu studenți și muncitori. China este patria ceaiului,
având o istorie de 4-5 mii de ani de cultivare a acestei plante. În 2003 suprafața
plantată cu arbuști de ceai s-a extins la 1.200.000 de hectare și, care a produs peste
700.000 de tone de ceai, realizând o valoare de 34 de miliarde de yuani, circa 4
miliarde de dolari americani. În orașele chineze se pot găsi peste tot magazine de ceai
și ceainării. Renumitele sunt acelea din orașele Hangzhou, Chengdu, Guangzhou,
Chaozhou. Mulți oameni, atât vârstnici cât și tineri au obiceiul de a se duce împreună cu
prietenii la ceainărie. Este o plăcere deosebită să mergi împreună cu prietenii la o
ceainărie.
Japonia[modificare | modificare sursă]
Ceaiul verde japonez este bogat în vitamina C și prezintă un modest conținut de teină.
Ceaiul verde (茶 cha , sau お茶 o-cha) este una din băuturile cele mai îndrăgite de
?

japonezi. Îl beau fără zahăr sau lapte.

În Japonia se vorbește despre existența unui ceai in pulbere, asemănător cu matcha,
încă din anul 730. Cert este[necesită  citare] că în anul 1193, călugărul Eisai a plantat semințe
de ceai pe care le adusese din China. Timp de ca. 500 de ani a fost folosit doar în
formă de pulvere (matcha). Prelucrea ceaiului sencha a fost inventată de abia în secolul
al XVI-lea. Ceremonia ceaiului a fost perfecționată de Sen no Rikyu la sfârșitul secolului
al XVI-lea, iar înainte de era Edo (1600-1868), consumul de ceai era limitat clasei
conducătoare. Metoda de prelucrare a ceaiului gyokuro a fost inventată în secolul al
XIX-lea. Doar odată cu introducerea metodeleor de producție în masă, ceaiul a devenit
băutură îndrăgită de către majoritatea populației.
Cam jumătate din ceaiul produs în Japonia este din prefectura Shizuoka, dar în ultimii
ani a crescut și producția ceaiului produs în regiunea Kyūshū. La fel, în regiunea Uji, nu
departe de Kyoto, sunt prezente plantații de ceai numeroase. În 1981, Japonia devine
prima țară care comercializează ceai îmbuteliat în doza de aluminiu.
Tipuri[modificare | modificare sursă]
Tipurile depind de metoda de cultivare și de modul de prelucrare a frunzelor.

 Sencha (煎茶 ): constituie 80% din toate frunzele de ceai

?

prelucrate în Japonia; se obține prin sterilizarea frunzelor cu

aburi pentru a opri fermentarea (oxidarea). Astfel frunzele nu
își schimbă culoarea. Frunzele prelucrate se fac sul pentru a
elimina umiditatea și enzimele, și apoi uscate cu jet de aer
cald, obținându-se mici bucăți de culoare verde închis, care
arată ca niște ace, gata pentru împachetat. Ceaiul se face cu
apă fierbinte (nu clocotită). Este transparent.
 Gyokuro (玉露 ): este ceaiul de cea mai înaltă calitate din
?

Japonia. Este obținut din frunzele cele mai moi de pe

 plantație, care este protejată de un fel de jaluzele de bambus.
Prelucrarea este la fel ca cea pentru sencha.
 Matcha (抹茶 ): este forma pulverizată a ceaiului verde, folosit
?

mai ales la ceremonia ceaiului. Nu se prepară prin opărire, ci

se adaugă apă fierbinte în ceașca cu matcha, iar apoi se bate
cu un bătător special din bambus. Nu este transparent, ci are
o culoare verde închis.
 Bancha (番茶 ): este un ceai de calitate inferioară. Se obține
?

din frunze mai puțin proaspete care au început să devină

sfărâmicioase. Are culoare transparentă (maro deschis spre
galben).
 Hōjicha (ほうじ茶 ): se obține din
?

frunze sencha și bancha care se încălzesc până când devin

maro. Are culoare transparentă (maro roșiatic), iar gustul este
puțin prăjit.

Sencha
 

Gyokuro
 

Matcha
  

Bancha
 

Hōjicha

Regatul Unit[modificare | modificare sursă]

Ceaiul a ajuns în Anglia în 1652, fiind consumat la început de nobili datorită prețurilor
ridicate. Elizabeth I a înființat John Company, o companie care avea monopol asupra
comerțului cu Asia și dreptul de a cuceri teritorii și de a guverna, de a bate moneda, de
a purta războaie atunci când ea considera necesar. Acesta a fost cel mai mare monopol
din istoria omenirii. El a ținut prețul ceaiului nejustificat de mare, ceea ce a creat în timp
multe probleme imperiului britanic. Pentru ceaiul luat de la chinezi, englezii
ofereau opiu, pe care îl plantau în coloniile din India.
Hong Kong[modificare | modificare sursă]
Ceaiul este o băutură importantă în Hong Kong deoarece cultura sa gastronomică a fost
influențată și de China și de Regatul Unit, ambele țări unde ceaiul este băut frecvent.
Ceaiul din Hong Kong se bea cu lapte, ca în Regatul Unit, și este vândut în timpurile
moderne la majoritatea supermarketurilor, autoservirilor și restaurantelor tip fast food.
Există și ceaiuri tradiționale chinezești, incluzând ceaiul verde și ceaiul de crizanteme.
Iran[modificare | modificare sursă]
Ceaiul a ajuns în Persia (astăzi Iran) din India, și în scurt timp a devenit băutura
națională. Nordul Iranului este o zonă importantă pentru cultivarea plantei de ceai. În
această zonă, milioane de persoane lucrează în cultivarea ceaiului. Iranienii au una
dintre cele mai mari consumații medii de ceai din lume, și aproape fiecare stradă are o
casă de ceai, sau châikhâne. Aceste case sunt locuri importante sociale și în ziua de
astăzi. Iranienii beau tradițional ceaiului fără nici un alt ingredient, deși există un obicei
unic care nu se găsește nici unde în lume: se plasează un cub de zahăr în gură înainte
de a se bea ceaiul pentru a "îndulci" gustul.
Irlanda[modificare | modificare sursă]
Irlanda este țara cu cel mai mare consum de ceai pe cap de locuitor, fiecare irlandez
având o medie de patru pahare pe zi. Ceaiul se bea frecvent în loc de cafea. Obiceiurile
și stilurile de ceai sunt similare cu cele din Regatul Unit.
India[modificare | modificare sursă]
India este printre cei mai mari producători de ceai din lume, și băutură este populară în
multe state din țară ca băutură de mic dejun și cină. Este servit în general cu lapte și
zahăr și de multe ori cu alte ierburi care dau o aromă plăcută. Majoritatea ceaiului
consumat în India este ceai negru, și frunzele de ceai sunt fierte în apă, laptele fiind
adăugat la sfârșit. Este un obicei cultural să li se ofere oaspeților o ceașcă de ceai.
Sri Lanka[modificare | modificare sursă]
Ceaiul în Sri Lanka este servit în stil englezesc, cu lapte și zahăr, deși laptele este
întotdeauna încălzit de înainte. Băutul ceaiului este o parte importantă a culturii Sri
Lankane.
Turcia[modificare | modificare sursă]

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Economie[modificare | modificare sursă]
Vezi și[modificare | modificare sursă]
 Infuzare
 Cafea
 Mate

Surse[modificare | modificare sursă]
 http://www.tea.co.uk/index.php?pgId=47
 http://www.palaisdesthes.com/en/tea/index.htm
 http://www.stashtea.com/facts.htm
 http://www.2basnob.com/tea-history-timeline.html
 http://www.246.dk/teaea65.html
 http://www.palaisdesthes.com/en/tea/grades.htm
 http://www.theteahousetimes.com/tea_facts.htm#Grading
 http://www.teaw.com/en/tea/Tea_Classification.html
 http://www.asiafood.org/classification.cfm
 http://www.palaisdesthes.com/en/tea/white-teas.htm
 http://whiteteacentral.com/
 http://www.tea.co.uk/index.php?pgId=7
 http://www.pu-erh.net/sections.php?Choice=Green_Puerh
  http://www.houdeasianart.com/index.php?
main_page=puerhinfo
 http://coffeetea.about.com/library/weekly/aa070302puerh.htm

Note[modificare | modificare sursă]
1. ^ Fuller, Thomas (21 aprilie 2008).  „A Tea From the Jungle Enriches a
Placid Village”. The New York Times. New York. p. A8.
2. ^ Tea.  Encarta. Arhivat din original la  8 martie 2008. Accesat în  23 iulie
2008.

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Ceai

 Ceai pe Curlie

[arată]
v • d • m
Ceai
[arată]
v • d • m
Forme farmaceutice și căi de administrare ale medicamentelor; dispozitive
medicale
GND: 4059283-2
 
LCCN: sh85132924
Informații
 
bibliotecare
NARA: 10645808
 
NDL: 00573562
Categorii: 
 Ceai
 Împrumuturi lingvistice din rusă
Meniu de navigare
 Nu sunteți autentificat
 Discuții
 Contribuții
 Creare cont
 Autentificare
 Articol
 Discuție
 Lectură
 Modificare
 Modificare sursă

Mai mult

Căutare
Căuta re Sa lt

 Pagina principală
 Schimbări recente
 Cafenea
 Articol aleatoriu
 Facebook
Participare
 Cum încep pe Wikipedia
 Ajutor
 Portaluri tematice
 Articole cerute
 Donații
Trusa de unelte
 Ce trimite aici
 Modificări corelate
 Trimite fișier
 Pagini speciale
 Navigare în istoric
 Informații despre pagină
 Citează acest articol
 Element Wikidata
Tipărire/exportare
 Creare carte
 Descarcă PDF
 Versiune de tipărit
În alte proiecte
 Wikimedia Commons
În alte limbi
 Български
 Deutsch
 Ελληνικά
 English
 Español
 Français
 Magyar
 Српски / srpski
 Türkçe
Încă 176
Modifică legăturile
 Ultima editare a paginii a fost efectuată la 5 iulie 2021, ora 09:43.
 Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot
exista și clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.
 Politica de confidențialitate

 Despre Wikipedia

 Termeni

 Versiune mobilă

 Dezvoltatori

 Statistici

 Declarație cookie

{"mode":"full","isActive":false}