3.4.

ELEMENTE DE GENETICĂ BACTERIANĂ

3.4.1. Unități funcționale ale materialului genetic la bacterii

Secvenţa bazelor azotate pe traiectul longitudinal al catenei ADN stă la baza unităţilor
funcţionale ale materialului genetic.
Gena este secvenţa de ADN care, transcrisă într-una sau mai multe molecule de
ARNm, este capabilă să controleze sinteza unei proteine responsabilă pentru un anumit
caracter (fig.40).
Fiecare genă are o poziţie determinată pe cromozom, numită locus. Un locus poate fi
ocupat de o singură genă (de tip nonalelic) sau de gene alternative numite alele, care
controlează exprimări diferite ale aceluiaşi caracter.

Fig.40 Structura unor fragmente din macromolecula de ADN şi ARN (după

Wikipedia)

În cadrul genei se pot distinge două unităţi infragenice: cistronul şi poziţia.

Cistronul este o secvenţă funcţională din genă la nivelul căreia se poate transcrie o
moleculă de ARN-m responsabilă pentru sinteza unei proteine date. In majoritatea cazurilor, o
genă este constituită dintr-un singur cistron.
Poziţia (mutonul, reconul) este cea mai mică secvenţă dintr-un cistron la nivelul căreia
poate fi localizată o mutaţie sau un fenomen de recombinare genetică.
Operonul este un complex funcţional de gene care acţionează sub controlul aceleeaşi
gene operatoare şi reglatoare.
Cromozomul, care la bacterii se identifică cu genomul, reprezintă totalitatea
materialului genetic nuclear (nucleoidul).
Plasmidele, constituind în ansamblul lor plasmonul, sunt molecule de ADN
extracromozomale, a căror replicare este independentă de cromozom.
Genomul bacterian (nucleoidul, cromozomul)
Genomul bacterian este constituit dintr-o singură moleculă de ADN dublu catenar, cu
o configuraţie circulară, având lungimea de 1100-1400 micrometri şi diametrul de 25Å. Masa
moleculară a ADN-ului nuclear este de ordinul 109 daltoni, permiţându-i stocarea informaţiei
pentru sinteza a 5000 – 6000 molecule proteice diferite. Comparativ cu celula eucariotă,
cantitatea de material genetic din celula bacteriană este de 1000-22000 de ori mai mică.
Întrucât molecula de ADN depăşeşte de mai multe sute de ori lungimea celulei
bacteriene, ea este pliată pe baza răsucirii şi superrăsucirii în jurul propriului ax, alcătuind un
corp cromatic compact de aproximativ 1500 de ori mai mic decât propria sa dimensiune în
stare desfăşurată.
In mod normal, bacteriile aflate în faza de repaos (în culturi staţionare şi vechi) au un
singur cromozom, deci sunt uninucleate. In faza de creştere exponenţială a culturilor pe medii
optime, celulele bacteriene pot fi multinucleate având doi sau mai mulţi cromozomi, ca
rezultat al unei lipse de sincronizare între ritmul mai accelerat de replicare a ADN-ului şi
ritmul normal de diviziune celulară.
Apariţia bacteriilor multinucleate se mai poate datora acţiunii unor factori care
interferează diviziunea celulară, cum este spre exemplu penicilina, care blochează sinteza
componentei muramice a peretelui celular. Acesta nu mai poate participa la formarea septului
transversal de diviziune şi astfel apar celulele filamentoase sau globuloase cu mai mulţi
nuclei.
Indiferent de numărul nucleilor prezenţi la un moment dat în celulă, bacteriile sunt
organisme haploide deoarece nucleii provin dintr-un singur cromozom parental şi sunt genetic
identici. Multiplicarea cromozomului şi transmiterea echivalentă a informaţiei genetice la
celulele-fiice sunt asigurate prin replicarea semiconservativă a macromoleculei de ADN (fig.
41).

Fig.41 Mecanismul replicării moleculei de ADN.

Chiar şi atunci când celula bacteriană primeşte material genetic exogen prin transfer
de la o altă celulă, diploidia nu este decât parţială şi tranzitorie.
Cu ajutorul mijloacelor moderne de cercetare s-au putut identifica genele componente
şi locusul fiecăreia pe cromozomul bacterian, ajungându-se pe această cale la alcătuirea de
hărţi genetice detaliate ale unor specii bacteriene. Escherichia coli – specia de referinţă în
cercetările de genetică - este bacteria cu cele mai multe gene cartografiate (fig.42).
 Cromozomul bacterian poartă informaţia genetică esenţială pentru existenţa bacteriei,
informaţie codificată de genele care controlează metabolismul energetic şi de biosinteză,
creşterea, diviziunea şi reglarea diferitelor activităţi celulare.
Plasmidele (Plasmonul)
Plasmidele sunt molecule mici de ADN dublu catenar extracromozomial, cu o
configuraţie circulară. Ele reprezintă sub aspect cantitativ, aproximativ 1% din masa
genomului
Plasmidele pot fi clasificate pe baza mai multor criterii.
a) în funcţie de capacitatea lor de integrare în cromozom, se împart în două categorii:
- plasmide propriu-zise, care au întotdeauna o existenţă autonomă şi sunt
neintegrabile în cromozom, şi
- epizomi, care pot avea o existenţă autonomă, de fază plasmidică, dar care se pot
integra temporar în cromozom. Integrarea se realizează prin deschiderea ambelor
formaţiuni circulare – plasmidă şi cromozom – urmată de reunirea lor prin
extremităţi într-un singur dublu helix inelar.
b) Pe baza posibilităţii de a se transfera de la o celulă bacteriană la alta prin procesul
de conjugare, plasmidele se împart în:

Fig.42 Harta cromozomului la E.coli.

Distanţele sunt măsurate în minute necesare transferului prin conjugare. Sunt menţionate câteva locusuri din cele câteva
sute cunoscute: locusuri ale genelor de sinteză a treoninei (thr),leucinei (leu), etc.,de utilizare a unor zaharuri
ca lactoza (lac), galactoza (gal), de rezistenţă cromozomală la streptomicină (str), acid nalidixic (nal). în interior
sunt marcate câteva din punctele de integrare a factorului F, dând naştere la diverse tulpini Hfr; orientarea
săgeţii arată ordinea în care sunt transferate genele cromozomale în conjugare (după Ivanof A.şi col., 1982 citat
de Guguianu E., 2002).
– plasmide neconjugative sau criptice, incapabile de a se transfera prin conjugare,
şi
– plasmide conjugative (conjugoni) care au capacitatea de a trece de la o celulă
bacteriană la alta prin conjugare.
Plasmidele, ca şi cromozomul bacterian, sunt ataşate de membrana
citoplasmatică prin intermediul mezozomilor şi sunt dotate cu proprietăţi autoreplicante. In
stare autonomă replicarea lor este independentă şi necorelată cu replicarea genomului, iar în
stare integrată se replică simultan cu acesta.
Prezenţa plasmidelor nu este esenţială pentru definirea genotipului şi nici pentru
supravieţuirea bacteriilor în condiţii normale de mediu, deoarece ele nu codifică desfăşurarea
activităţilor vitale ale celulei. Plasmidele poartă o informaţie genetică accesorie, ,,de confort”,
care permite bacteriilor o mai bună adaptare la condiţiile de mediu noi sau modificate, motiv
pentru care mai sunt numite minicromozomi, material genetic auxiliar sau suplimentar.
Prin urmare, plasmidele pot lipsi, sunt transmise de la o celulă bacteriană la alta, sau
pot fi pierdute, fără ca celula de origine să sufere.
Principalele tipuri de plasmide sunt: plasmidele F (de fertilitate), plasmidele R (de
rezistenţă faţă de antibiotice), plasmidele ,,col”(de colicinogeneză sau bacteriocinogeneză),
plasmidele ,,ent”(de enterotoxicitate) şi genomul fagic integrat.
Plasmidele F.
 Identificarea plasmidelor F, numite şi factori de fertilitate sau de sex, este strâns
corelată cu descoperirea de către Lederberg şi Tatum (1946) a fenomenului de conjugare.
Prezenţa plasmidelor F într-o celulă bacteriană îi conferă capacitatea de donor de
material genetic, deoarece ele codifică sinteza pilului sexual sau conjugativ, prin lumenul
căruia are loc transferul.
Plasmidele F sunt plasmide mari (20 x 106 daltoni), trec cu uşurinţă din faza
plasmidică în faza epizomală şi invers şi sunt conjugative. În afară de transferul lor propriu,
plasmidele F sunt capabile să ,,mobilizeze” în vederea transferului şi alte categorii de material
genetic, cum ar fi unele plasmide care în starea lor obişnuită sunt neconjungative şi
fragmente de cromozom.
În funcţie de prezenţa sau absenţa plasmidelor F în celulă, de faza plasmidică sau
epizomală în care acestea se află, celulele bacteriene se împart în:
- F- - lipsite de plasmide F, echivalente unor celule femele, care sunt receptoare de
material genetic;
- F+ - cu factorul F în faza plasmidică, echivalente unor celule mascule donatoare de
material genetic prin transmiterea factorului F ;
- Hfr (High frequency of recombination = cu mare frecvenţă de recombinare) – cu
plasmide F în faza epizomală, considerate supermascule având în vedere
posibilitatea lor de a transfera un număr variabil de gene cromozomale, uneori o
replică a cromozomului în întregime ;
- F’ – celulă masculă purtătoare de factor F în faza plasmidică, în urma reversiei lui
din faza epizomală. în acest caz, factorul F conţine secvenţe din materialul genetic
cromozomal pe care le va transfera celulelor receptoare.
Harta genetică a plasmidelor F este constituită din aproximativ 12 gene, posibilitatea
de transfer prin conjugare fiind controlată de genele ,,tra”, care codifică sinteza pilul sexual
prezent la bacteriile F+.
Plasmidele F îşi exprimă cu o frecvenţă relativ redusă capacitatea de transfer, datorită
controlului de tip represiv căruia le sunt supuse genele ,,tra”. Derepresarea acestora şi iniţierea
conjugării este de regulă rezultatul unei mutaţii plasmidice.
Bacteriile F+ sunt, de cele mai multe ori, incapabile de a primi material genetic de la alţi
donori - proprietate numită “excluzia intrării”.
Plasmidele R (de rezistenţă) sunt implicate în determinismul genetic al rezistenţei
extracromozomale la antibiotice. Unele sunt conjungative, iar altele neconjungative.
Plasmidele R conjungative se transmit cu uşurinţă de la o celulă bacteriană la alta,
fenomen cunoscut sub denumirea de rezistență infecțioasă ,,R- infecţie”. Ele sunt mai mari
decât cele neconjugative, având o masă moleculară de aproximativ 20 – 80 x 106 daltoni, iar
genele care le compun sunt grupate în 3 ansambluri funcţionale:
♦ Genele care condifică capacitatea autoreplicantă (replicatorul);
♦ genele care determină rezistenţa faţă de antibiotice (determinanţii r ).
♦ genele care controlează posibilitatea de transfer, constituind factorul RTF
(,,rezistance transfer factor”), absent la plasmidele R neconjugative. Această
secvenţă de gene se poate desprinde de plasmida R, devenind independentă şi
comportându-se asemănător cu o plasmidă F.
 Numărul determinanţilor r poate varia de la 1 până la un număr care asigură rezistenţa
la toate antibioticele utilizate în terapie la un moment dat.
Prin urmare, antibiorezistenţa indusă bacteriilor de prezenţa factorului R este de tip
,,multi steep“, deosebindu-se de rezistenţa cromozomală la antibiotice (consecutivă unei
mutaţii), care este de tip ,,one- steep”(faţă de un singur antibiotic). In mod obişnuit,
plasmidele de rezistenţă conţin până la 6 determinanţi r , pentru notarea cărora se utilizează
prescurtările uzuale pentru antibiotice, urmate de litera ,,r”.
Prima hartă genetică a unei plasmide R (fig. 43) a fost întocmită în anul 1963 de către
cercetătorul de origine japoneză Watanabe, cel care a demonstrat că rezistenţa multiplă faţă de
antibiotice este infecţioasă, în sensul că ea se poate transmite de la o celulă bacteriană la alta.

Fig.43 Harta genetică a unui factor R

cuprinzând determinanţii genetici ai rezistenţei la antibiotice şi factorul de transfer al rezistenţei
(RTF) – după Watanabe, citat de Guguianu E.,2002)

Transferul factorului R se realizează prin conjugare (fig. 44) sau, în cazul plasmidelor
neconjugative, prin transducţie mediată de fagii cu dimensiuni mari. Transferul prin
conjugare se realizează însă în egală măsură de la donatori F+ şi F– , necesitând sinteza unei
substanţe cu rol în formarea punţilor de conjugare. Structura morfologică a acestor punţi este
asemănătoare cu cea a sexpililor de conjugare.

Fig.44 Transmiterea rezistenţei infecţioase la antibiotice, implicând transferul factorului R prin

conjugare.
(după Zarnea G.,1970, citat de Guguianu E., 2002).
Spre deosebire de antibiorezistenţa dobândită prin mutaţie, care nu apare decât după
prima diviziune celulară, exprimarea fenotipică a antibiorezistenţei prin factor R are loc
imediat după transfer: instalarea rezistenţei la sulfamide necesită doar 2 minute, la
cloramfenicol 4 minute, la tetracicline 5 minute şi la streptomicină 11 minute.
De asemenea, rezistenţa infecţioasă la antibiotice se propagă în populaţia bacteriană cu
o frecvenţă ridicată, care contrastează vizibil cu frecvenţa joasă a instalării rezistenţei prin
mutaţie (o celulă dintr-o populaţie bacteriană de 107 – 108 celule).
Plasmidele R se integrează rareori în cromozom, însă între ele au loc deseori fenomene
de reasortare care se realizează prin inserţia sau desprinderea de elemente genetice mobile.
Între diferitele plasmide R pot exista relaţii de incompatibilitate, exprimate prin
imposibilitatea coexistenţei lor în celulele aceleeaşi specii bacteriene. Această constatare a
dus la clasificarea plasmidelor în grupe de incompatibilitate (peste 15 grupe la E. coli, 6 grupe
la Pseudomonas, etc.). Plasmidele R au fost evidenţiate la majoritatea membrilor familiei
Enterobacteriaceae, la bacteriile din genurile Pseudomonas, Staphylococcus, Streptococcus,
Clostridium, ş.a.
Transferul factorului R se realizează între tulpinile bacteriene din aceeaşi specie dar şi
între speciile înrudite taxonomic, oriunde există o floră bacteriană mixtă: în intestin, de
exemplu, dar şi înafara organismului, în produsele patologice recoltate de la animalul bolnav.
Acest aspect prezintă importanţă epidemiologică având în vedere posibilitatea de transfer a
factorului R de la bacteriile purtătoare nepatogene, care constituie microbiota normală a
organismului, la bacteriile patogene invadatoare, înrudite taxonomic. De exemplu, tulpini de
E.coli şi de Proteus spp. pot transmite factorul R, bacteriilor din genurile Salmonella şi
Shigella, care devin astfel rezistente la acelaşi spectru de antibiotice (Duca Eugenia şi col.,
1979; Grecianu Al., 1976, Guguianu E., 2002).
În afară de R-infecţie, deci câştig de rezistenţă infecțioasă la antibiotice, s-a constatat
că plasmidele R se pot pierde cu uşurinţă, având un grad slab de fixitate în celula bacteriană.
Ele pot fi eliminate spontan sau sub acţiunea unor factori fizici (raze ultraviolete, păstrarea
timp îndelungat în anumite condiţii de temperatură) şi chimici (diferite substanţe colorante,
detergenţi, etc.).
Aspectele privind câştigarea şi pierderea factorului R impun o anumită conduită în
practicarea antibiogramei. Pentru ca testul să evidenţieze situaţia reală a sensibilităţii faţă de
antibiotice a tulpinilor bacteriene testate, este obligatorie însămânţarea produsului patologic în
prima oră sau imediat după recoltare şi efectuarea antibiogramei pe cultură primară, ori de
câte ori este posibil (densitate suficientă a bacteriei infectante, produs necontaminat sau slab
contaminat).
Rezistenţa faţă de antibiotice determinată de plasmidele R se realizează prin cel puţin
patru mecanisme (Zarnea G.,1984 ; Guguianu E., 2002):
1. blocarea transportului antibioticului în celulă de către proteinele-purtător prin
modificarea stucturii acestora;
2. alterarea ţintei asupra căreia acţionează antibioticul, reprezentată de ribozomi sau
ARN-polimeraza, prin înlocuirea unor aminoacizi din structura proteinelor
constitutive;
3. utilizarea unei căi alternative (paralele) celei perturbate de antibiotic;
4. producerea unor enzime care inactivează antibioticele.
Referitor la ultimul mecanism de acţiune, Anderson şi Datta (cit. de Grecianu Al.,
1986, Guguianu E., 2002) au demonstrat în 1967 că rezistenţa la penicilină determinată de
factorul R se datorează producerii unei enzime hidrolitice – penicilinaza – care transformă
penicilina în acid penicilinoic, derivat inactiv.
Ulterior, au fost identificate şi alte enzime capabile să inactiveze antibioticele şi a
căror sinteză este controlată de plasmidele R. Spre exemplificare, menţionăm streptomicin-
adeniltransferaza şi cloramfenicol-acetiltransferaza, enzime care prin adenilarea şi respectiv
acetilarea antibioticelor respective, împiedică legarea lor de ribozomi (Guguianu E., 2002).
Plasmidele Col (de colicinogeneză sau bacteriocinogeneză) sunt determinanţii
genetici ai colicinelor sau bacteriocinelor. Acestea sunt substanţe antibiotice active faţă de
tulpini bacteriene din aceeaşi specie sau aparţinând unor specii strâns înrudite taxonomic.
Celulele bacteriene care conţin factor ,,col” sunt imune faţă de colicina omologă.
Ca şi celelalte plasmide, plasmidele ,, col” pot fi conjungative şi neconjungative.
Plasmidele ,,col” conjungative sunt mai mari, cu masa moleculară de 40 - 80 x 108
daltoni şi sunt compuse din 100-200 gene.
Plasmidele ,,col” neconjungative sunt mai mici, având masa moleculară de numai 4,2
– 8 x 106 daltoni. Activitatea lor autoreplicantă este mai intensă, în celulă găsindu-se
totdeauna un număr mai mare de copii, comparativ cu cel al plasmidelor ,,col” conjugative.
 Grupele de gene comune ambelor tipuri de plasmide sunt:
• genele care codifică autoreplicarea;
• gena determinantă a sintezei bacteriocinei;
• gena responsabilă pentru sinteza proteinei de imunitate.
Plasmidele ,,col” conjungative posedă în plus genele ,,tra”, responsabile de transfer
(Guguianu E., 2002).
Genomul fagic integrat. Virusurile pot exista în natură sub trei forme: virion (virus
matur sau complet), virus vegetativ şi virus integrat sau provirus. Forma de virus integrat sau
provirus se caracterizează prin integrarea reversibilă a genomului viral în genomul celulei
gazdă, unde se comportă ca un fragment de material genetic propriu celulei, replicându-se şi
transmiţându-se celulelor fiice în timpul diviziunilor celulare.
Acest fenomen a fost semnalat prima dată virusurile bacteriofage (virusuri care
parazitează bacteriile) de către Bordet şi Ciucă în 1921 (cit. de Răducănescu H. şi col., 1986,
Guguianu E., 2002).
Genomul fagic integrat în cromozomul bacterian (profagul) are toate însuşirile unei
plasmide în faza ei epizomală. Integrarea profagului în genomul bacterian poartă numele de
lizogenie, iar populaţiile bacteriene la care s-a produs acest fenomen sunt numite lizogene.
Tulpinile bacteriene lizogene sunt rezistente faţă de infecţia cu acelaşi bacteriofag. în 1949,
Rountree (cit. de Răducănescu H. şi col., 1986, Guguianu E., 2002) dovedeşte însă
posibilitatea polilizogeniei, adică a integrării mai multor fagi diferiţi în genomul aceleeaşi
celule bacteriene.
Termenul ,,lizogenie” a fost inspirat din caracteristica populaţiilor lizogene, rezistente
la liza fagică datorită imunităţii mai sus menţionate, dar generatoare de liză fagică în contact
cu o populaţie lizosensibilă, care nu conţine fagul integrat.
Posibilitatea populaţiilor lizogene de a provoca liza populaţiilor sensibile se datorează
faptului că, la o tulpină lizogenă genomul fagic nu se integrează în 100% din celulele
populaţiei respective. într-un număr foarte redus de celule, virusul este multiplicat, iar virionii
eliberaţi prin liză sunt insesizabili în populaţia lizogenă. în contact cu populaţia lizosensibilă,
ei generează însă liza evidentă a acesteia.
Fenomenul de integrare a bacteriofagilor a fost studiat în detaliu de Lederberg în 1951,
pe modelul fagului λ la Escherichia coli. Genomul fagic este constituit din aproximativ 35
gene, din care 6 participă la stabilirea şi menţinerea lizogeniei prin inserarea genomului fagic
în cromozomul bacterian.
Stabilizarea sistemului fag integrat – bacterie este asigurată de o proteină represor care
reprimă transcrierea informaţiei genelor fagice responsabile de replicarea, biosinteza şi
morfogeneza noilor virioni. Singurele gene virale care rămân în funcţie sunt cele care
controlează biosinteza genomului fagic integrat.
Poziţia genomului fagic pe cromozomul bacterian este, în cazul unor fagi, întotdeauna
aceeaşi, în timp ce alţi fagi se pot integra în mai multe regiuni ale cromozomului (Guguianu
E., 2002).
Acest tip de ciclul evolutiv al virusurilor este numit ciclu reductiv sau lizogenizant, în
opoziţie cu cel productiv sau litic, în care genomul fagic rămâne în stare autonomă, sau trece
în stare autonomă desprinzându-se din cromozom şi dirijează activitatea celulei gazdă în
sensul producerii de noi virioni (fig.45).
 Odată cu reluarea ciclului productiv, unii fagi pot ancora fragmente din cromozomul
bacterian sau din plasmide, transferând genele astfel preluate, la bacteriile pe care le vor
infecta într-o etapă următoare, prin fenomenul de transducţie.
Prezenţa unui genom fagic în cromozomul bacterian poate determina însuşiri diferite
celulelor populaţiei lizogene, în funcţie de suplimentul de informţie genetică conţinută în
bacteriofagul integrat.
Dobândirea unor proprietăţi noi de către o populaţie lizogenă, consecutiv integrării
bacteriofagului, se numeşte conversie fagică sau lizogenă. Determinanţii genetici ai acestor
proprietăţi sunt asociaţi constant cu genomul fagic, ceea ce deosebeşte conversia, de
transducţia fagică.
Astfel de proprietăţi bacteriene sunt toxinogeneza la Corynebacterium diphteriae,
producerea eritrotoxinei la streptococii de grup A, schimbarea structurii antigenice la
Salmonella typhi, creşterea ratei de sporogeneză la Bacillus anthracis, sinteza de bacteriocine,
etc., (Zarnea G., 1986, Guguianu E., 2002).

Fig.45 Raporturile dintre genomul fagilor temperaţi şi cromozomul bacterian în cazul

bacteriilor lizogene: după infecţie, genomul fagic poate să rămână autonom în citoplasmă, unde
se replică şi iniţiază o infecţie litică, sau este integrat ca profag în cromozomul bacteriei, care
astfel devine lizogenă (după Watson, cit. de Zarnea G., 1970)

3.5.2.Transcrierea şi traducerea informaţiei genetice

Informaţia din genomul bacterian este transpusă în activitatea vitală a celulei prin
mecanismele de transcriere şi traducere, al căror suport material îl constituie acizii
ribonucleici.
Acizii ribonucleici au o compoziţie chimică asemănătoare cu cea a acidului
dezoxiribonucleic, de care se deosebesc prin următoarele particularităţi:
• pentoza este reprezentată de riboză, în locul dezoxiribozei;
• uracilul (U) substituie timina (T);
• configuraţia moleculară a secvenţei nucleotidelor este monocatenară.
Pe baza funcţiei pe care o îndeplinesc, acizii ribonucleici se împart în trei categorii:
acizi ribonucleici mesageri (ARNm), solubili sau de transport (ARNs) şi ribozomali (ARNr).
Acizii ribonucleici mesageri (ARNm) au o configuraţie moleculară lineară şi aceeaşi
secvenţă de baze ca ADN-ul de pe care sunt transcrişi, cu deosebirea că în locul timinei conţin
uracil.
Informaţia genetică este determinată de succesiunea bazelor azotate pe lanţul de ADN,
transcrisă pe ARNm, iar combinaţiile de câte trei baze de pe traseul lanţului de ARNm, sunt
responsabile de poziţia aminoacizilor în structura polipeptidelor.
Secvenţa a trei baze care codifică sinteza unui aminoacid poartă denumirea de tripletă
sau codon. În afară de codonii purtători de informaţie genetică, există şi triplete care nu
codifică aminoacizi (triplete non sens), ci intervin în mecanismele de stopare a sintezei
lanţurilor peptidice. În toate sistemele vii, acelaşi aminoacid este codificat de acelaşi codon -
corelaţie care poartă numele de cod genetic. Caracterul universal şi legic al codului genetic stă
la baza unităţii şi diversităţii lumii vii.
 Acizii ribonucleici solubili sau de transport (ARNs sau ARNt) sunt constituiţi
dintr-un lanţ pliat în aşa fel încât molecula are aspectul unui trifoi cu patru foi (fig. 46).

Fig. 46 Configuraţia moleculei de ARN solubil (după Răducănescu H., şi col.,1986, citat de
Guguianu E., 2002).

La extremitatea a două din cele 4 ramuri ale moleculei se găsesc sedii de cuplare cu un
înalt grad de specificitate şi anume:
♦ anticodonul (nodocul), reprezentat de bazele azotate complementare celor din
codonii care se succed de-a lungul lanţului de ARNm (de exemplu, unui codon
ACG– adenină-citozină-guanină îi va corespunde un anticodon UGC- uracil –
guanină-citozină );
♦ zona de acceptare pentru aminoacid, reprezentată de o grupare chimică
complementară acestuia, astfel încât fiecărui aminoacid îi corespunde un ARNs
specific.
Acizii ribonucleici ribozomali (ARNr), intră în structura ribozomilor.
Ribozomii (granulele lui Palade) sunt formaţiuni corpusculare diseminate în
citoplasmă, la nivelul cărora are loc traducerea informaţiei genetice, concretizată în sinteza
proteinelor prin ansamblarea aminoacizilor în lanţuri polipeptidice.
În celula bacteriană se găsesc în medie 20000 – 30000 de ribozomi de tip 70 S. Din
punct de vedere al structurii chimice, ribozomii sunt ribonucleoproteine, grupate în două
subunităţi diferite ca formă şi mărime (fig. 47): o subunitate mică, asemănătoare cu o pereche
de haltere asimetrice şi o subunitate mare, având forma aproximativă a unui fotoliu.

Fig. 47 Reprezentarea schematică a structurii ribozomilor

 Cele două subunităţi se unesc şi se disociază reversibil. În timpul sintezei proteinelor,
ele sunt cuplate în aşa fel încât gâtul halterei se sprijină de spătarul fotoliului, delimitând un
canal prin care se deplasează ARNm.
Ribozomii prezintă două sedii sau situsuri de cuplare: unul destinat ataşării
aminoacidului nou transportat de ARNs (situsul A- acceptor sau aminoacid), situat pe
subunitatea mai mică şi altul pe care este translocat şi menţinut ARNs sosit anterior, până în
momentul formării legăturii dintre cei doi aminoacizi (situsul P – peptidic sau donor), în
vederea formării lanţului peptidic.
Transcrierea constă în sinteza ARNm, având ca matriţă o secvenţă de pe un lanţ al
moleculei de ADN (un cistron), sub acţiunea unei transcriptaze: ARNm polimeraza ADN
dependentă.
Iniţierea sintezei ARNm se declanşează într-o regiune a ADN numită promotor. La
bacterii, promotorii au, de regulă, aceeaşi secvenţă de baze. Astfel, la distanţa de 10
nucleotide înaintea situsului de iniţiere a ARNm se găseşte suita de baze U A U A A T G,
cunoscută ca secvenţă Pribnow. Sinteza ARNm dureză până în momentul intervenţiei
mecanismelor de stop, reprezentate de semnale de transmitere, constituite din secvenţe poli A
şi de unele proteine specifice, cum este cazul factorului ,,rho” evidenţiat la Escherichia coli.
Traducerea este un mecanism complex prin care mesajul genetic, transmis de la ADN
prin ARNm, este recepţionat şi citit la nivelul ribozomilor, în vederea constituirii lanţurilor
peptidice. Acestea se formează prin secvenţializarea aminoacizilor transportaţi la ribozomi de
către ARNs.
în traducerea informaţiei genetice se pot distinge mai multe faze şi anume:
1. ataşarea ARNm de ribozomi la nivelul situsului A, în cursul deplasării acestuia
prin canalul delimitat de cele două subunităţi constituiente ale ribozomilor;
2. iniţierea lanţului peptidic pe baza semnalului reprezentat de un codon de iniţiere
(AUG sau GUG), care recunoaşte un anumit tip de ARNs ce transportă metionina formilată;
complexul ARNs-aminoacid este ataşat la situsul A al ribozomului, fiind apoi translocat pe
situsul P. Odată cu această translocare, situsul A este eliberat, ARNm deplasându-se şi
ataşând de ribozom, codonul următor.
3. creşterea lanţului peptidic prin ataşarea de aminoacizi printr-un mecanism
similar celui de iniţiere;
4. încheierea sintezei lanţului peptidic prin acţiunea unui mecanism de stop,
declanşată de sosirea la nivelul ribozomului a unuia dintre codonii non sens (UAA. UAG şi
UGA).
Această colinearitate AND →ARNm →proteine, în transferul şi materializarea informaţiei
genetice, este un exemplu concludent de aplicare în biologie a ,,teoriei informaţiei”