Bogdan al III­lea – note de antropologie politică

«Bogdan III – political anthropology notes»

by Maria Magdalena Szekely

Source:
Annals of Putna (Analele Putnei), issue: 1 / 2008, pages: 265­278, on www.ceeol.com.
MARIA MAGDALENA SZÉKELY

BOGDAN AL III-LEA – NOTE DE ANTROPOLOGIE POLITICĂ

Urmând unei perioade de aproape o jumătate de veac, inegalabilă şi de

nerepetat, marcată de uriaşa personalitate a lui Ştefan cel Mare, domnia de 13 ani a
lui Bogdan al III-lea a avut neşansa de a fi supusă comparaţiei imediate. Raportată
la un fenomen unic al istoriei noastre, fireşte că ea a fost socotită o domnie minoră,
iar Bogdan – un epigon al tatălui său, un suveran lipsit de strălucire, care nu a făcut
decât să copieze un model prea mare pentru a-l putea ilustra, la rându-i. Aşa se face
că acest principe al Moldovei a intrat arareori în atenţia cercetătorilor noştri: de la
lucrarea de seminar a lui Iulian Marinescu, publicată în 19101, puţine studii şi
articole i-au fost consacrate2. Situaţia este oarecum paradoxală, pentru că acele
categorii de informaţii care îngăduie îndeobşte alcătuirea unei monografii există cu
prisosinţă. Paradoxal este, însă, şi faptul că despre Bogdan al III-lea se cunosc
amănunte mai puţin obişnuite la alţi domni moldoveni, ba aş îndrăzni să spun la alţi
domni români (de pildă, data exactă a naşterii), în schimb rămân obscure,
pretându-se la speculaţii şi interpretări, aspecte ale vieţii sale pentru care nu ar
trebui să existe nici un fel de dubii (cum ar fi căsătoriile sau împrejurările morţii).
Numele. Când pruncul a venit pe lume, la 16 iunie 14793, Ştefan cel Mare
mai avea un fiu cu numele Bogdan, rezultat din căsătoria cu Maria Asanina
Paleologhina, răposata lui soţie. Cu toate acestea, noul născut a primit, şi el, la
botez numele bunicului patern şi, ca al doilea nume, pe acela al străbunicului
dinspre mamă. Desigur că atribuirea unui nume dublu – practică ieşită din comun
în Evul Mediu românesc – nu se explică doar prin nevoia de a-l deosebi pe ultimul

1
Iulian Marinescu, Bogdan III cel Orb (1504–1517), Bucureşti, 1910.
2
V., de pildă, M. Neagoe, Contribuţii la problema aservirii Moldovei faţă de Imperiul
Otoman (Înţelegerea dintre Bogdan cel Orb şi Selim din anul 1512), în „Studii.”, XVII, 1964, 2, p.
311–322; Marcel Dumitru Ciucă, Din relaţiile Moldovei cu Imperiul Otoman în timpul domniei lui
Bogdan al III-lea, în RdI, 31, 1978, 7, p. 1252–1263; Constantin Burac, Bogdan-Vlad urmaşul lui
Ştefan cel Mare, în AIIAI, XXV, 1988, 1, p. 247–252; Ovidiu Pecican, Ideologia puterii centrale în
Moldova lui Bogdan cel Orb, în RI, V, 1994, 7–8, p. 771–781, reluat în idem, Troia, Veneţia, Roma.
Studii de istoria civilizaţiei europene, Cluj-Napoca, 1998, p. 316–331; Virgil Pâslariuc, Marea
boierime moldoveană şi raporturile ei cu Bogdan al III-lea (1504–1517), în IN, serie nouă, II–III,
1996–1997, p. 1–18; idem, Raporturile politice dintre marea boierime şi domnie în Ţara Moldovei în
secolul al XVI-lea, Chişinău, 2005, p. 17–39; Alexandru Simon, „Fata de la nemţi”. Bogdan III,
Maximilian I şi o căsătorie din 1513, în „Anuarul Şcolii Doctorale «Istorie. Civilizaţie. Cultură»”, II,
Cluj, 2006, p. 103–118.
3
Cronicile slavo-române din sec. XV–XVI publicate de Ion Bogdan, ediţie revăzută şi
completată de P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1959, p. 34.

„Analele Putnei”, IV, 2008, 1, p. 265–278.

Access via CEEOL NL Germany

266 MARIA MAGDALENA SZÉKELY

Bogdan de primul4. În ordinea succesiunii la tronul Moldovei, cel din urmă fiu al
lui Ştefan cel Mare ocupa, la naştere, locul al patrulea (după fraţii săi mai mari,
Alexandru, Petru şi Bogdan). Altfel spus, posibilitatea ca el să acceadă la tron era,
în condiţii normale, foarte redusă. Dar, spre deosebire de fraţii săi, el moştenea,
prin mamă, întregul patrimoniu de putere al domnilor munteni: Vlad Dracul
(străbunicul său), Vlad Ţepeş (unchiul său mare) şi Radu cel Frumos (bunicul său).
Că reunirea numelor Bogdan şi Vlad – nume tipice şi definitorii pentru dinastiile
din Moldova şi Ţara Românească – s-a făcut în chip ostentativ şi programatic5 o
dovedesc acţiunile lui Ştefan cel Mare de după naşterea fiului său.
Letopiseţul de curte şi apoi cronicile ulterioare reţin, pentru anii care au
urmat venirii pe lume a lui Bogdan Vlad, doar două evenimente însemnate: lupta
de la Râmnic (1481) şi luarea cetăţii Crăciuna (1482)6. Ele au fost precedate de un
altul – încheierea păcii cu Imperiul Otoman la 1480–1481 şi plătirea, o singură
dată, a haraciului –, dar asupra acestuia izvoarele noastre narative tac cu
obstinaţie7. Din cronologia anilor 1480–1482 se vede că, excluzând episodul păcii
cu turcii – temporară şi fără efecte, de altminteri –, toată atenţia lui Ştefan cel Mare
s-a concentrat asupra Ţării Româneşti. Încercarea de a-l detrona pe Basarab
Ţepeluş şi de a-l înlocui cu pretendentul Mircea pare, la nivelul actual de
cunoştinţe, să fi redeschis starea de război cu Muntenia, în vara lui 14808, deci la
un an de la naşterea lui Bogdan Vlad. Conflictul, agravat de plecarea lui Basarab
Ţepeluş la Poartă, în iarna lui 1480, şi de o invazie în Moldova a fraţilor Ali şi
Iskender Mihaloglu, stârnită şi plătită de acelaşi domn al Ţării Româneşti, s-a
acutizat după proclamarea, de către papa Sixt al IV-lea, la 8 aprilie 1481, a noii
cruciade9. Cu o oaste de circa 60.000 de oameni, Ştefan, însoţit de fiul său cel mare
şi moştenitor al tronului Moldovei, Alexandru (pe atunci un adolescent de vreo 17
ani), a intrat în Ţara Românească10. Au urmat, se pare, vreme de 17 zile, câteva
confruntări, urmărirea învinşilor până la Dunăre şi chiar o incursiune peste fluviu,
cu atacarea a două fortăreţe. Este posibil ca lupta decisivă, care a avut loc la
Râmnic, duminică, 8 iulie, în ziua Sfântului Mare Mucenic Procopie, să se fi dat
când oastea lui Ştefan se afla pe drumul de întoarcere către casă. Lupta a fost
crâncenă, cu mari pierderi de vieţi omeneşti, între care aceea a cumnatului
domnesc, Şendrea, portarul Sucevei. Desfăşurarea ei este povestită, cu amănunte

4
Ştefan S. Gorovei, Maria Magdalena Székely, Princeps omni laude maior. O istorie a lui
Ştefan cel Mare, carte tipărită cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei
şi Rădăuţilor, Sfânta Mănăstire Putna, 2005, p. 209.
5
Ibidem, p. 210.
6
Cronicile slavo-române, p. 19; Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţia a II-a,
îngrijită de P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1959, p. 105–106.
7
Ştefan S. Gorovei, Maria Magdalena Székely, op. cit., p. 191–194.
8
Ibidem, p. 196–197.
9
Ibidem, p. 200–201.
10
Pentru campania din 1481, v. ibidem, p. 200–207.
 BOGDAN AL III-LEA – NOTE DE ANTROPOLOGIE POLITICĂ 267

bogate şi deosebit de vii, în izvoarele narative moldoveneşti11. Sărbătorirea

biruinţei după întoarcerea la Suceava, ospăţul, instituirea vitejilor, acordarea
darurilor, învăţătura dată oştenilor de a-i mulţumi lui Dumnezeu, toate fac parte
dintr-un scenariu al victoriei cunoscut, în parte, şi din alte situaţii similare. În locul
lui Basarab cel Tânăr, în tronul Ţării Româneşti a fost aşezat Vlad Călugărul, care
s-a menţinut în scaun aproximativ o lună, după care a fost înlocuit din nou de
Basarab Ţepeluş.
Încercând să stabilizeze situaţia din Muntenia, Ştefan cel Mare a trimis un
nou corp de oaste, de data aceasta pentru a ocupa cetatea Crăciuna, ridicată cu un
deceniu în urmă în zona de frontieră. La 10 martie 1482, cetatea a fost cucerită şi
pârcălabii moldoveni au preluat cârmuirea ei12.
Participarea domnului şi a moştenitorului său la campania din 1481, felul
în care a fost sărbătorită biruinţa, înălţarea, în amintirea ei (lucru cu totul
excepţional !), a două biserici – una în pământul Ţării Româneşti, chiar la Râmnic, şi
cealaltă în Moldova, la Bădeuţi (Milişăuţi), în a cărei pisanie este descrisă lupta13 –,
revenirea, după repetatele încercări eşuate cu Dăneştii, la sprijinul acordat
Drăculeştilor şi aşezarea pe tronul muntean a lui Vlad Călugărul – fiu al lui Vlad
Dracul şi, prin urmare, unchi al doamnei Maria şi unchi mare al lui Bogdan Vlad –
mă determină să cred că însemnătatea înfrângerii lui Basarab Ţepeluş, în 1481, şi a
cuceririi cetăţii Crăciuna, la 1482, nu trebuie căutată atât în planul politic sau
militar, cât în cel dinastic şi ideologic. Spre deosebire de celelalte campanii, mai
vechi, din Ţara Românească, îmi pare că intervenţiile din anii 1480–1482 au
caracterul unui avertisment şi al unei declaraţii politice: ele sunt făcute de Ştefan

11
„În anul 6989 <1481>, luna iulie 8, duminică, a fost război cu muntenii şi cu Ţepeluş la
Râmnic şi a biruit iarăşi Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu şi cu rugăciunile Preacuratei Maicii
lui Dumnezeu şi ale tuturor sfinţilor şi cu rugăciunea Sfântului şi Slăvitului Mare Mucenic Procopie.
Şi au fost ucişi foarte mulţi, mulţime mare fără număr şi toate steagurile lor au fost luate şi nici unul
n-a scăpat. Şi toţi vitejii şi boierii au căzut atunci şi se va pomeni acest război şi acea moarte până la
sfârşitul veacurilor [...]. Iar domnul Ştefan voievod a lăsat să domnească peste Ţara Muntenească pe
Vlad voievod Călugărul [...]. Şi domnul Ştefan voievod de acolo s-a întors ca un purtător de biruinţe
cu toată oastea sa şi cu toţi boierii săi în cetatea sa de scaun a Sucevii. Şi acolo atunci domnul Ştefan
voievod a făcut mare ospăţ mitropolitului şi episcopilor şi boierilor săi şi întregii lui oştiri. Şi a
instituit atunci mulţi viteji şi a dăruit atunci multe daruri şi îmbrăcăminte scumpe boierilor săi şi vitejilor
şi întregii lui oştiri. Şi pe toţi, după vrednicie, i-a slobozit, pe fiecare la ale sale şi i-a învăţat să laude şi
să binecuvânteze pe Dumnezeu pentru cele ce au fost, pentru că de la Dumnezeu au fost cele
întâmplate” (Cronicile slavo-române, p. 19; v. şi p. 34, 51, 64).
12
Pentru luarea cetăţii Crăciuna, v. Ştefan S. Gorovei, Maria Magdalena Székely, op. cit.,
p. 207–209.
13
„În anul 6989 <1481>, luna iulie, 8, în ziua Sfântului Mare Mucenic Procopie, Io Ştefan
voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, şi cu preaiubitul
său fiu, Alexandru, a făcut război la Râmnic cu Basarab voievod cel Tânăr, domn al Ţării Româneşti,
poreclit Ţapaluş. Şi a ajutat Dumnezeu pe Ştefan voievod şi a biruit pe Basarab voievod; şi a fost
pieire foarte mare printre Basarabi” (Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui
Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1958, p. 57–58, nr. 2).
268 MARIA MAGDALENA SZÉKELY

cel Mare nu atât ca domn al unei ţări vecine, aflat în căutare de aliaţi pentru lupta
împotriva turcilor (cu atât mai mult cu cât, precum s-a arătat, „eşecul politicii lui
Ştefan în privinţa Ţării Româneşti ilustrează clar inexistenţa unui front românesc
[antiotoman] comun”14), ci în calitate de tată al unui băiat care descindea din
familia domnitoare munteană, care purta un nume caracteristic acestei familii şi
care, la nevoie, putea constitui o alternativă la tron. Prin botezarea fiului lui Ştefan
cel Mare cu dublul nume – remarca, în urmă cu două decenii, Constantin Burac –
„se continuau pe de o parte legăturile dinastice ale celor două ţări, iar pe de alta,
marele domn se putea gândi ca pe acest ultim fiu, care «era de sânge şi de viţă
înaltă», să-l impună, când va ajunge mare, pe tronul Ţării Româneşti, care «se afla
sub jugul tiraniei turcilor» şi «expusă la atâtea schimbări primejdioase»”15.
Ipoteza ar putea explica mai nuanţat şi două consemnări – una din
letopiseţul moldovenesc, cealaltă din letopiseţul muntenesc –, atât de neobişnuite,
încât le-au dat de gândit istoricilor16. Prima se referă la Vlad Călugărul: „A făptuit
trădare faţă de domn [Ştefan cel Mare], pentru că a dat ajutor turcilor, când au luat
cetăţile şi când au ars ţara şi a mers pe urma celorlalţi domni munteni şi nu s-a
lepădat de dânşii”17. Cea de-a doua se leagă de confruntarea din 1481: „...şi au avut
războiu la Râmnicul Sărat cu bătrânul Ştefan vodă den Ţara Moldovei. […] şi au
fost izbânda lui Ştefan vodă. Şi au şăzut aicea în ţară de au domnit ani 16”18. O
explicaţie plauzibilă a venit din partea lui P. P. Panaitescu: „aceşti domni munteni,
puşi în scaun de Ştefan cel Mare, i-au depus un jurământ de credinţă, după obiceiul
feudal”19. Reluând analiza, Leon Şimanschi a simţit că trebuie să fi fost vorba de
ceva mai mult: „credem că naşterea, tocmai acum, a unui nou copil, dar de data
aceasta din căsătoria sa cu Maria, fiica lui Radu cel Frumos, a putut să-l determine
[pe Ştefan cel Mare] la o reconsiderare a atitudinii sale faţă de domnia Ţării
Româneşti. Însuşi numele dublu cu care acesta a fost botezat: Bogdan-Vlad –
primul, antroponim dinastic moldovenesc, iar cel de-al doilea, muntenesc – este
sugestiv în acest sens. Ca urmare […], preferându-l pe Vlad Călugărul, domnul
Moldovei va prelua din nou iniţiativa în confruntarea sa cu turcii. Va învinge
oastea munteano-otomană la Râmnic, întronându-l pe noul pretendent în regimul
specific feudal, al relaţiei suzeran-vasal, chiar dacă acesta nu se va fi concretizat în
formele clasice, occidentale. Oricum, el devenea domnul din Ţara

14
Ovidiu Cristea, Frontul românesc antiotoman în secolele XIV–XV: realitate istorică sau
mit istoriografic ?, în vol. Miturile comunismului românesc, sub direcţia lui Lucian Boia, Bucureşti,
1998, p. 153.
15
Constantin Burac, op. cit., p. 250.
16
Ştefan S. Gorovei, Maria Magdalena Székely, op. cit., p. 209 şi nota 574.
17
Cronicile slavo-române, p. 19.
18
Letopiseţul Cantacuzinesc, în Cronicari munteni, ediţie îngrijită de Mihail Gregorian, I,
Bucureşti, 1961, p. 85.
19
P. P. Panaitescu, Ştefan cel Mare şi oraşul Bucureşti, în „Studii”, XII, 1959, 5, p. 20; v.
şi p. 19.
 BOGDAN AL III-LEA – NOTE DE ANTROPOLOGIE POLITICĂ 269

Românească…”20. În sfârşit, într-o cercetare foarte recentă, dar închinată unui alt
subiect, Ştefan S. Gorovei a afirmat cu mai multă hotărâre: „Pe Bogdan-Vlad,
însuşi numele său îl arată menit unei eventuale ridicări în tronul strămoşilor săi
materni (a căror amintire tânărul prinţ a venerat-o, după cât se pare, în egală
măsură ca pe aceea a înaintaşilor săi din Moldova)”21.
Nu se ştie şi probabil că nu vom şti niciodată cum gândise Ştefan cel Mare
să valorifice moştenirea fiului său în principatul muntean. De o unire propriu-zisă,
sub cârmuirea domnului Moldovei, nu putea fi vorba: o asemenea idee nu circula la
vremea aceea, când statele nu se creau şi nu se guvernau după principii naţionale.
Trimiterea lui Bogdan Vlad în Ţara Românească era şi ea exclusă. Boierii munteni
nu priveau cu simpatie amestecul unui alt suveran în cârmuirea ţării lor, ale cărei
temeiuri erau foarte hotărâţi să le apere, chiar cu preţul uciderii adversarului. Stau
mărturie despre aceasta lichidarea lui Vlad Ţepeş, aşezat, la 1476, în scaun cu
sprijin din partea Ungariei şi a Moldovei, precum şi răspunsul de o duritate extremă
primit de Ştefan cel Mare la scrisoarea sa, adresată, chiar în preajma anului 1480,
„tuturor boierilor, şi mari şi mici, şi tuturor judecilor, şi tuturor judecătorilor, şi
tuturor săracilor, de la mic până la mare”, din judeţele Brăilei, Buzăului şi
Râmnicului22: „Şi învaţă-ţi tu ţara ta cum să te slujească, iar pe noi să ne laşi în
pace că, de-ţi cauţi duşman, îl şi găseşti ! Şi aşa să ştii: avem domn mare şi bun,
şi avem pace din toate laturile; să ştii că toţi pe capete vom veni asupra ta şi vom
sta pe lângă domnul nostru, Basarab voievod, până ce vă vom pierde capetele”23.
Probabil că identificarea unui domn din ramura înrudită, a Drăculeştilor, care să
exercite puterea până ce micul prinţ avea să ajungă la vârsta maturităţii, va fi fost
cea mai bună soluţie de moment. Dar toate eforturile îndreptate de Ştefan cel Mare
către sud aveau să fie sortite eşecului. Important mi se pare, însă, faptul că, în
epocă, el a fost perceput cu adevărat ca domn al Ţării Româneşti. Şi, ca dovadă de
obiectivitate, trebuie subliniat că lucrul acesta şi-a găsit reflectarea, chiar dacă
eronată în calculul anilor, nu în letopiseţele moldoveneşti, ci exclusiv în cele
munteneşti, de unde mai apoi a trecut şi în alte scrieri24.
După 1482, interesul lui Ştefan cel Mare faţă de Ţara Românească s-a
stins. Vlad Călugărul – a cărui domnie se va prelungi până în toamna anului 1495 –
a fost, la rându-i, chemat la Poartă, iar în 1484 a participat la campania otomană

20
Leon Şimanschi, Ştefan cel Mare – domn al Moldovei şi Ţării Româneşti, în vol. Ştefan
cel Mare şi Sfânt. Portret în istorie, carte tipărită cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Pimen,
Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, Sfânta Mănăstire Putna, 2003, p. 436.
21
Ştefan S. Gorovei, Titlurile lui Ştefan cel Mare. Tradiţie diplomatică şi vocabular politic,
în SMIM, XXIII, 2005, p. 53.
22
Ioan Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, II, Bucureşti, 1913, p. 363, nr. CLXII.
23
N. Iorga, Scrisori de boieri. Scrisori de domni, ediţia a II-a, Vălenii de Munte, 1925, p.
16, nr. VI; v. şi Gr. G. Tocilescu, 534 documente istorice slavo-române din Ţara Românească şi
Moldova privitoare la legăturile cu Ardealul, 1346–1603, Bucureşti, 1931, p. 399–400, nr. 397.
24
Leon Şimanschi, op. cit., p. 435, care îl citează pe istoriograful sas Johann Filstich.
270 MARIA MAGDALENA SZÉKELY

încheiată cu cucerirea Chiliei şi a Cetăţii Albe. Este tot atât de adevărat, însă, că şi
contextul politic general şi situaţia din Moldova se schimbaseră. După
moartea fraţilor săi mai mari, Bogdan şi Petru (survenită exact în momentul
redeschiderii conflictului cu Muntenia), Bogdan Vlad devenise al doilea în ordinea
succesiunii la tron.
Portretele. Bogdan al III-lea constituie un caz aparte în rândul suveranilor
noştri şi pentru că este printre foarte puţinii – dacă nu singurul – care a fost
reprezentat înainte de a fi domn, în timpul domniei şi chiar târziu după moarte. Nici
chiar Ştefan cel Mare, Matei Basarab sau Constantin Brâncoveanu – suveranii de la
care ne-au rămas cele mai multe portrete – nu s-au bucurat de acest privilegiu. În
tablourile votive de la Rădăuţi25, Voroneţ26, Sfântul Ilie27 şi Pătrăuţi (repictat mult
mai târziu)28, Bogdan Vlad apare la vârste diferite (sugerate prin diferenţa de
înălţime), alături de părinţi şi de una sau de amândouă surorile sale. O situaţie
particulară o reprezintă tabloul din biserica Sf. Nicolae Domnesc din Iaşi, dispărut
odată cu biserica, dărâmată pentru restaurare, la sfârşitul secolului al XIX-lea.
Compoziţia votivă, repictată în a doua jumătate a veacului al XVII-lea, foarte
probabil după fresca originală, îi cuprindea pe Ştefan cel Mare, pe doamna
Evdochia şi pe Bogdan29. Pictarea Evdochiei în calitate de doamnă într-o biserică
înălţată la vremea când Ştefan era căsătorit cu Maria – „manifest vizual de
putere”30 – a fost interpretată de Alexandru Lapedatu în sensul că: „inscripţiile
vechi fiind şterse şi la refacere nemaicunoscându-se îndeajuns relaţiile familiale ale
marelui voievod, s-a putut uşor face confuzie, punându-se numele Evdochiei pentru
al Mariei”31. Mai degrabă, urmând raţionamentul lui Ştefan S. Gorovei, „mi se pare
că prezenţa Evdochiei a fost rezultatul nu al neştiinţei sau confuziei, ci al unei
alegeri intenţionate, pe care o indică, de altminteri, şi explicarea personalităţii ei
prin formula cronicii slavone: este expresia unei preferinţe, fie pentru titlul purtat
de fratele doamnei, fie, eventual, (şi) pentru locul ei de origine”32.
Ca moştenitor al tronului, Bogdan poartă întotdeauna coroană şi veşminte
domneşti, croite din stofe grele de catifea, cu fir de aur, stofe ţesute în ateliere
veneţiene ori florentine. Însă, dincolo de imaginea frumoasă, de portretul ideal al

25
Ion I. Solcanu, Portretul lui Ştefan cel Mare în pictura epocii sale. Noi consideraţii, în
vol. Ştefan cel Mare şi Sfânt. Portret în istorie, p. 122–125.
26
Idem, Datarea picturii din altarul şi naosul bisericii Voroneţ, în CC, serie nouă, 5 (15),
1999, p. 263; idem, Portretul lui Ştefan cel Mare în pictura epocii sale, p. 125.
27
Idem, Portretul lui Ştefan cel Mare în pictura epocii sale, p. 119–121; Ştefan S. Gorovei,
Maria Magdalena Székely, op. cit., p. 516–517, nota 422.
28
Ion I. Solcanu, op. cit., p. 121–122; Ştefan S. Gorovei, Maria Magdalena Székely, op. cit.,
p. 517, nota 423.
29
Ştefan S. Gorovei, Maria Magdalena Székely, op. cit., p. 296, nota 222.
30
Ştefan S. Gorovei, Titlurile lui Ştefan cel Mare, p. 68.
31
Al. Lapedatu, Portretele ctitoriceşti de la Sf. Nicolae Domnesc din Iaşi, în BCMI, V,
1912, p. 132.
32
Ştefan S. Gorovei, op. cit., p. 65.
 BOGDAN AL III-LEA – NOTE DE ANTROPOLOGIE POLITICĂ 271

tânărului succesor, tablourile în frescă nu spun nimic despre felul său de a fi. Lipsa
aceasta este suplinită de caracterizarea medicului Matteo Muriano, cuprinsă în
raportul trimis la Veneţia în 1502: „Fiul său [al lui Ştefan cel Mare], domnul
Bogdan voievod, urmează pilda domnului, tatăl său, e sfios ca o fată şi e bărbat
viteaz, prieten al virtuţilor şi al oamenilor virtuoşi, este tânăr cam de vreo 25
de ani…”33.
Din vremea când Bogdan al III-lea era domn al Moldovei, a ajuns până la
noi un singur portret: acela brodat pe dvera Adormirii Maicii Domnului, dăruită
Mănăstirii Putna în chiar ziua hramului, 15 august 151034 (Fig. 1). Din cusătura cu
fir pe fond de mătase roşie se alege o siluetă mică, dispusă discret la picioarele
Apostolilor care înconjoară catafalcul Maicii Domnului. În picioare35, ca şi când ar
lua parte la Liturghie, domnul Moldovei priveşte în sus, către personajele sfinte,
ţinându-şi mâinile în atitudine de rugă. Tipul de reprezentare nu are nimic
extraordinar în sine: el este frecvent întâlnit în cazul ctitorilor. Ceea ce se cuvine
remarcat este, însă, că portretul lui Bogdan al III-lea este, de fapt, o replică a
portretului lui Ştefan cel Mare, cusut cu zece ani înainte, pe dvera Răstignirii de la
Putna36 (Fig. 2). Trupul uşor înclinat pe spate, ca pentru a îngădui capului să se
ridice, palmele cu degetele strânse într-un gest de rugăciune oarecum reţinut, ca şi
când mişcarea amplă a braţelor ar fi fost stânjenită de veşminte, părul buclat,
atârnând pe spate, mantia cu mânecile largi şi aproape ascuţite la vârfuri, bordată
cu pietre scumpe37 şi încălţările roşii, toate sunt identice. Deosebite sunt doar
coroanele celor doi domni şi poziţia pe care ei o ocupă în cadrul compoziţiei:
Ştefan cel Mare este aşezat în colţul din stânga al broderiei, în vreme ce Bogdan
este reprezentat în partea dreaptă. Aparent, autorii dverei Adormirii, Mardarie, Ioil
şi Zosima, au copiat pur şi simplu un model pe care îl aveau sub ochi, folosind,
pentru realizarea portretului lui Bogdan al III-lea, pe acela mai vechi al tatălui său.
O privire mai atentă dovedeşte, însă, că dvera, în întregimea ei, este de-a dreptul
somptuoasă, neobişnuită sub raportul compoziţiei38, iscusit şi cu îngrijire lucrată,
de oameni care stăpâneau prea bine meşteşugul broderiei, încât, tocmai la portretul
donatorului, să aibă nevoie a recurge la un mijloc facil, precum acela al copierii, în

33
Călători străini despre Ţările Române, I, volum îngrijit de Maria Holban, Bucureşti,
1968, p. 149.
34
Maria Ana Musicescu, Broderia medievală românească, Bucureşti, 1969, p. 36, nr. 28 şi
fig. 58, 59.
35
Corpul drept este semn al „îndreptării inimii către Dumnezeu” (Jean-Claude Schmitt,
Raţiunea gesturilor în Occidentul medieval, traducere de Doina Marian, prefaţă de Alexandru Duţu,
Bucureşti, 1998, p. 381).
36
Maria Ana Musicescu, op. cit., p. 33, nr. 20 şi fig. 31, 32.
37
Corina Nicolescu, Istoria costumului de curte în Ţările Române (secolele XIV–XVIII),
Bucureşti, 1970, p. 126–127. Acelaşi tip de mantie apare şi în reprezentările votive din frescele de la
Rădăuţi şi Voroneţ.
38
Istoria artelor plastice în România, redactată de un colectiv sub îngrijirea acad. prof.
George Oprescu, I, Bucureşti, 1968, p. 388–389.
272 MARIA MAGDALENA SZÉKELY

cele mai mici detalii, a unui model deja existent. Mai degrabă, este de crezut că
asemănarea frapantă dintre cei doi suverani a fost anume dorită de comanditar,
pentru a sugera o idee. Nu putea fi alta decât ideea dinastică, de descendenţă, de
moştenire, de succesiune, aşa cum apare formulată, de data aceasta în cuvinte, în
inscripţia dedicatorie a aceleiaşi dvere: „Binecinstitorul şi de Hristos iubitorul Io
Bogdan voievod, cu mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei, fiul lui Ştefan
voievod, nepotul lui Radu voievod, a făcut această dveră pentru biserica zidită de
părintele său…”39.
O caracterizare, succintă dar grăitoare, a lui Bogdan ca domn o oferă
Letopiseţul Ţării Moldovei până la Aron vodă: „Bogdan vodă cel Grozavu, ficiorul
lui Ştefan vodă cel Bun, s-au pristăvit […] nu cu puţină laudă pentru lucrurile céle
vitejăşti ce făciia, că nu în beţii, nici în ospéţe petrecea, ci ca un strejar în toate
părţile priveghiia, ca să nu să ştirbească ţara ce-i rămăsése de la tată-său. Şi
domnindu 12 ani şi 9 luni şi 3 săptămâni, multe lucruri bune au făcut”40.
După trecerea sa în rândul drepţilor, Bogdan a continuat să apară în scene
votive. În calitate de ctitor, el a fost pictat, în vremea lui Petru Rareş, în fresca
bisericii mitropolitane din Suceava, a cărei zidire o începuse41. Acelaşi Petru Rareş,
fiu nelegitim al lui Ştefan cel Mare, care a încercat, încă din primii ani de domnie,
să identifice şi să valorifice orice sursă şi mijloc de legitimare, l-a aşezat pe fratele
şi înaintaşul său întru domnie, Bogdan, în trei compoziţii dinastice. Una se află pe
faţada turnului de la Mănăstirea Bistriţa, pictată (probabil după un tablou mai
vechi) în 1529: Ştefan cel Mare – având ca intercesor pe Sfântul Ioan cel Nou –
prezintă Mântuitorului ctitoria sa; îi urmează Petru Rareş, iar în faţă (de-a stânga
lui Iisus Hristos, care binecuvântează cu amândouă mâinile) îi stau Bogdan al
III-lea şi Ştefan cel Tânăr42. La Dobrovăţ, biserică începută de Ştefan cel Mare şi
isprăvită de Bogdan al III-lea, Petru Rareş porunceşte, tot la 1529, pictarea unui
tablou votiv în care îi aşează, înaintea sa, pe ctitorii zidirii43. Cei trei domni, fără
doamne şi copii, individualizaţi doar prin câteva trăsături fizionomice particulare,
îmbrăcaţi în mantii de brocart identice şi purtând coroane identice – după un
procedeu pe care tocmai l-am înfăţişat, în legătură cu portretele brodate de la Putna –
se înfăţişează Mântuitorului care, aşezat pe tron, fără intercesori şi fără îngeri,

39
O. Tafrali, Le trésor byzantin et roumain du monastère de Poutna. Texte, Paris, 1925, p.
44–45, nr. 73.
40
Grigore Ureche, op. cit., p. 143.
41
Sorin Ulea, Datarea frescelor bisericii mitropolitane Sf. Gheorghe din Suceava, în SCIA,
XIII, 1966, 2, p. 219–221, 228–230 (lucrările par să se fi terminat la 1534, după cum o indică
inscripţia votivă de pe peretele de vest al naosului).
42
Marina Sabados, Consideraţii în legătură cu tabloul votiv de pe faţada turnului-clopotniţă
de la Mănăstirea Bistriţa (Neamţ). Inscripţia originală, în SCIA, seria Artă plastică, 39, 1992, p.
110–115; Ştefan S. Gorovei, Maria Magdalena Székely, op. cit., p. 356 şi nota 514.
43
Sorin Ulea, Datarea ansamblului de pictură de la Dobrovăţ, în SCIA, seria Artă plastică,
VIII, 1961, 2, p. 483–485.
 BOGDAN AL III-LEA – NOTE DE ANTROPOLOGIE POLITICĂ 273

binecuvântează macheta bisericii. Deosebit de sobră şi cu o mare forţă de sugestie,

această compoziţie îi pune faţă în faţă doar pe deţinătorii puterii: de o parte, pe
tronul Lui de suveran absolut, Iisus Hristos, de cealaltă parte, în picioare, mica
galerie de suverani ai lumii pământeşti. În sfârşit, în biserica Sf. Nicolae din
Dorohoi, un alt tablou dinastic îi cuprinde, după Ştefan cel Mare şi doamna Maria,
pe Bogdan al III-lea, pe Ştefăniţă şi pe un „Petru voievod”. Identificarea acestuia
cu Petru Rareş este pusă sub semnul îndoielii de unii cercetători, care socotesc că
ultimul personaj din şir ar fi fratele lui Ştefăniţă, ceea ce ar data pictura pe la
1522–152544. Din cele ce se ştiu până acum despre Ştefăniţă, se vede, însă, că el nu
a fost preocupat în mod special de mesajul pe care o scenă votivă putea să îl
transmită. De pildă, în tabloul ctitoricesc din biserica Sfântul Ilie, el a poruncit ca
fiica (fiicele) lui Ştefan cel Mare să fie scoasă (scoase) din rândul membrilor
familiei şi în locul ei (lor) să fie introdus propriul său portret45. În schimb, Petru
Rareş a manifestat un interes constant pentru reprezentările dinastice, toate
compoziţiile de acest tip pictate după moartea lui Ştefan cel Mare aparţinând
domniei lui. Ca atare, rămân la credinţa că şi tabloul din biserica Sf. Nicolae din
Dorohoi, în care apare şi Bogdan al III-lea a fost realizat tot din porunca lui
Petru Rareş.
Semne. Mai mult decât alte domnii, cea a lui Bogdan al III-lea a fost
bogată în semne, al căror rost în izvoarele medievale se pierde dacă el nu este
înţeles şi interpretat în sensul gândirii tradiţionale.
În ordine cronologică, primul semn – remarcat deja în cercetări de dată
foarte recentă46 – pare a fi cel înregistrat în Cronica sârbo-moldovenească: „În anul
7020 (1512), luna aprilie 3, a lăsat Baiazid împărăţia sa fiului său, Selim, cel urât
de Dumnezeu. Şi în acel an, în timpul binecinstitorului Io Bogdan voievod a fost
boală şi molimă ucigătoare mare şi neorânduială întru toate în Ţara Moldovei, cu
voia lui Dumnezeu, când moarte, când foamete, apoi dese strângeri de oşti, încât
mulţi spuneau că acestea sunt semne rele pentru că se va ridica împăratul cel rău,

44
După opinia lui Sorin Ulea (Datarea ansamblului de pictură de la Sf. Nicolaie-Dorohoi,
în SCIA, seria Artă plastică, XI, 1964, 1, p. 74–79).
45
Maria Magdalena Székely, Observaţii mărunte în vechi biserici moldoveneşti, în SMIM,
XV, 1997, p. 179.
46
Liviu Pilat, Mesianism şi escatologie în imaginarul epocii lui Ştefan cel Mare, în SMIM,
XXII, 2004, p. 103. Anterior, Dan Ioan Mureşan remarcase consemnarea din cronică referitoare la
semnele sfârşitului, făcând o conexiune cel puţin surprinzătoare: „…dans la même année fatidique
1512, pour Bogdan il est arrivé encore deux malheurs. C’est alors que disparurent tant sa mère,
Maria-Voïchiţa, que sa femme, la princesse Nastasia…” (Dan Ioan Mureşan, Rêver Byzance. Le
dessein du prince Pierre Rareş de Moldavie pour libérer Constantinople, în „Études byzantines et
post-byzantines”, IV, 2001, p. 230, nota 39). Or, nici unul dintre cele două evenimente amintite nu s-a
petrecut în 1512: precum se ştie, doamna Maria a murit cu un an înainte, „miercuri, în săptămâna
albă” (Grigore Ureche, op. cit., p. 141), adică la 26 februarie 1511, iar Nastasia, enigmaticul personaj
înmormântat în biserica Mănăstirii Dobrovăţ, la 14 octombrie 7021, ceea ce, pentru Moldova acelei
vremi, înseamnă 1513.
274 MARIA MAGDALENA SZÉKELY

despre care se scrie, Antihristul”47. Aparent, între pasajul referitor la succesiunea

lui Baiazid al II-lea şi cel despre întâmplările din Moldova anului 1512 nu pare să
existe nici o legătură. O investigaţie mai aprofundată dovedeşte, însă, contrariul. În
Cronografia alcătuită la 1472, Ghenadie Scholarios, primul patriarh de după
căderea Constantinopolului, a calculat că sfârşitul lumii se va întâmpla în anul
7000 de la Facere, ceea ce corespundea fie anului 1492 (după Septuaginta), fie
anului 1513 (după calculul lui Flavius Josephus)48. Ghenadie Scholarios optase
pentru prima variantă, dar, cum la 1492 nu se întâmplase nimic, era normal ca
aşteptările escatologice să fie transferate celuilalt an, adică 1513. Semnele
Sfârşitului, chiar dacă ele se concretizau în suferinţe sau în pierderi, apăreau doar
în locuri alese şi se adresau numai celor aleşi. Este adevărat că, în izvoarele
timpului, nici pentru domnia lui Ştefan cel Mare, căreia îi aparţine anul 1492, nici
pentru aceea a lui Bogdan al III-lea nu există informaţii directe despre existenţa
unui curent de gândire escatologică. Aceasta nu înseamnă, însă, că el nu a circulat.
Mi se pare deosebit de sugestiv faptul că o cronică, altminteri foarte săracă în
informaţii despre Moldova primelor decenii ale veacului al XVI-lea, plasează
semnele prevestitoare ale sfârşitului tocmai în această ţară, pe atunci cârmuită de
Bogdan al III-lea. Sensul întregului pasaj citat din Cronica sârbo-moldovenească
este acesta: venirea lui Selim I, „cel urât de Dumnezeu”, „împăratul cel rău”, un
adevărat Antihrist, în fruntea Imperiului Otoman a fost prevestită de semne,
materializate în boli, molime ucigătoare, „neorânduială întru toate”, moarte,
foamete şi adunări de oşti, toate petrecute în Moldova lui Bogdan al III-lea49.
Despre una dintre năvălirile tătarilor – pusă de el pe seama anului 1514, dar
care trebuie să fie aceea din 1513 –, episcopul Macarie scria: „a venit mulţime de
tătari de la Perecop şi au năvălit deodată şi fără veste asupra Ţării Moldovei şi au
prădat, luând mulţime de pradă fără număr, oameni şi vite, de la Nistru şi până la
Prut, toată valea Prutului şi a Jijiei, de la Ghigheci până la Hotin şi toate vitele de la
câmp”. „Şi s-au întors în pace – adaugă cronicarul –, împlinind mânia lui

47
Cronicile slavo-române, p. 192–193.
48
A. Vasiliev, Medieval Ideas of the End of the World: West and East, în „Byzantion”,
XVI, 1942–1943, 1, p. 499; Marie-Hélène Congourdeau, Byzance et la fin du monde. Courants de
pensée apocalyptiques sous les Paléologues, în vol. Les traditions apocalyptiques au tournant de la
chute de Constantinople, Actes de la Table Ronde d’Istanbul (13–14 avril 1996), édités par Benjamin
Lellouch et Stéphane Yerasimos et publiés par l’Institut Français d’Etudes Anatoliennes Georges-
Dumézil d’Istanbul, Paris-Montreal, 1999, p. 72, 94 (textul grec), 95 (traducerea franceză) şi nota 85.
49
Într-un studiu foarte recent consacrat Cronicii sârbo-moldoveneşti, răposata Valentina
Pelin a propus următoarea interpretare: „Împreună cu relevarea instabilităţii politice a ţării din timpul
lui Bogdan voievod (1504–1512), după dispariţia marelui absent din textul cronicii, a lui Ştefan cel
Mare, autorul cronicii surprinde în final un moment istoric de mare gravitate, asemuit cu venirea
vremii de apoi – pericolul aproape iminent ce plana acum asupra Ţării Moldovei şi a Bisericii ei
lipsite de apărare în faţa puterii extensive a Imperiului Otoman. Acesta este, după părerea noastră,
mesajul autorului din partea a doua a cronicii” (Valentina Pelin, Cronica sârbo-moldovenească.
Revenire la textul original, în RIM, 2 (58), 2004, p. 21).
 BOGDAN AL III-LEA – NOTE DE ANTROPOLOGIE POLITICĂ 275

Dumnezeu”50. Macarie nu caută să afle şi nu comunică cine sau ce stârnise mânia

lui Dumnezeu într-o asemenea măsură încât o prădăciune aşa de grozavă să fie
îngăduită. Lucrul era evident şi nu mai presupunea cercetări şi explicaţii. Potrivit
mentalităţii medievale, mânia divină era stârnită de păcate, la care Domnul
reacţiona trimiţând asupra oamenilor molime, fenomene naturale devastatoare ori
războaie. În cel din urmă caz, dacă adversarii creştinilor erau păgâni, iar invazia
acestora era însoţită de incendieri ale unor biserici şi de robiri, pedeapsa divină era
cu atât mai evidentă, iar păcatele care o stârniseră – cu adevărat grave. Pentru ele,
indiferent dacă le făptuise sau nu, era responsabil alesul Domnului, suveranul ţării.
Aşa se explică de ce, de pildă, în 1475, Ştefan cel Mare îi reamintea marelui cneaz
al Moscovei: „Măria Voastră o ştie doar mai bine decât noi, câte domnii au fost:
cea grecească, şi nu una, şi cea sârbească, şi bulgărească, şi arbănăşească şi
bosniacă, pe toate, pentru păcatele noastre, Dumnezeu le-a supus păgânilor; iar
acum turcii au trecut Marea Neagră şi au luat Caffa. Să luăm, dară, aminte de cu
vreme”51. Iar doi ani mai târziu, în descrierea luptei de la Războieni, înfăţişată prin
Ioan Ţamblac la Veneţia, Ştefan cel Mare spunea: „Eu, împreună cu curtea mea,
am făcut ce-am putut, şi s-a întâmplat cum am spus mai sus, care lucru socotesc că
a fost voia lui Dumnezeu, ca să mă pedepsească pentru păcatele mele; şi lăudat să
fie numele Lui”52. Reîntorcându-ne la invazia tătarilor, este evident că ea a fost
privită de episcopul Macarie ca o pedeapsă a divinităţii pentru păcate pe care nu le
aminteşte şi care, la urma urmei, nici nu mai contau pentru analist, dar de care era
răspunzător, cu siguranţă, domnul ţării, Bogdan al III-lea.
Anul 1516 a avut şi el semnele lui, dar nu de pedeapsă, ci de prevestire. La
10 martie „au murit Laslău craiul ungurescu”53, adică regele Vladislav al II-lea,
sprijinitorul de odinioară al lui Ştefan cel Mare. Despre turci se auzea că, după ce
aveau să termine războaiele din Asia, vor veni în Europa şi vor lovi Ungaria.
Regele Ludovic al II-lea, succesorul lui Vladislav – care avea să-şi găsească
sfârşitul, deodată cu regalitatea maghiară, în câmpiile de la Mohács, în 1526 – îi
scria, la 10 aprilie 1516, regelui Poloniei, Sigismund, despre ajutorul care trebuia
dat Ţărilor Române pentru ca acestea să nu cadă sub stăpânirea turcească, lucru
foarte păgubitor atât pentru Ungaria, cât şi pentru Polonia54. Istoria părea să se
repete. Şi tot ca o repetare, avertismente naturale, mai grave şi mai

50
Cronicile slavo-române, p. 92.
51
Relaţiile istorice dintre popoarele U.R.S.S şi România în veacurile XV – începutul celui
de al XVIII[-lea], comitetul de redacţie: J. S. Grosul, Andrei Oţetea, A. A. Novoselski, L. V.
Cerepnin, I (1408–1632), Moscova, 1965, p. 63, nr. 9, reluat în vol. Ştefan cel Mare şi Sfânt. Portret
în cronică, carte tipărită cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi
Rădăuţilor, Sfânta Mănăstire Putna, 2004, p. 351 şi notele de la p. 369, privind datarea.
52
G. Mihăilă, Importanţa politică şi literară a corespondenţei lui Ştefan cel Mare cu
Veneţia, în vol. Ştefan cel Mare şi Sfânt. Portret în istorie, p. 101.
53
Grigore Ureche, op. cit., p. 142.
54
Hurmuzaki-Densuşianu, Documente, II/3, Bucureşti, 1892, p. 246, nr. CXCIII.
276 MARIA MAGDALENA SZÉKELY

înspăimântătoare decât cele politice ori diplomatice, atrăgeau atenţia asupra celor
ce aveau să se întâmple. Nu au fost iarnă grea, ploi şi revărsări de ape, ca în lunile
care au premers morţii lui Ştefan cel Mare, dar la 8 noiembrie 1516, „semnu mare
s-au arătatu pre ceru, că au strălucit dispre miiazănoapte ca un chip de om, de au
stătut multă vréme şi iară s-au ascunsu în văzduh”55. În împrejurările acelea, când
se zvonea că steagul verde al Profetului va fi purtat din nou de oştile otomane spre
răsăritul şi centrul Europei, un semn venit în ziua Soborului Sfinţilor Arhangheli
Mihail şi Gavril, când se prăznuieşte voievodul oştilor cereşti, sprijinul popoarelor
creştine56, anunţa, fără doar şi poate, un nou război. Numai că, la puţină vreme
„după acelaşi semnu, într-acéiaş lună, au fost cutremur mare de pământu, într-o
luni”57. Seismul a fost simţit şi în Transilvania. Izvoarele braşovene menţionează că
„în ziua Sf. Ecaterina a fost un cutremur la prima oră după prânz, care a dărâmat
mai multe case” şi o parte a zidului de incintă al oraşului58. Avertisment sau
sancţiune, „semn-răspuns” sau semn prevestitor59, cutremurul era fenomenul
natural asociat cel mai adesea cu un sfârşit – fie sfârşitul unei vieţi, fie chiar
Sfârşitul Lumii. Or, în acest nou context, şi semnul de la 8 noiembrie se preta la o
interpretare mai cuprinzătoare, ştiut fiind că Arhanghelul Mihail era, în egală
măsură, şi cel ce anunţa Judecata de Apoi. La 1516, oamenii vor fi înţeles că se
apropia un sfârşit.
Moartea. Nu se ştie ce făcea, în acest timp, domnul Moldovei60. În mersul
firesc al lucrurilor, la 17 ianuarie 1517, el îi întărea lui Luca Arbure stăpânirea
asupra satului Soloneţ61. La data aceea, domnul şi sfatul ţării erau la Hârlău.
Emiterea hrisovului pentru Luca Arbure este ultimul gest de autoritate cunoscut al
lui Bogdan al III-lea. Nu avem ştiri despre vreo boală care să-l fi măcinat, despre
vreo rană care să-i fi provocat suferinţe. Izvoarele nu consemnează cereri pentru
trimiterea de medici din Apus. Soli în căutare de leacuri nu par să fi plecat de la
Suceava, precum cu un deceniu şi jumătate în urmă. Atât se ştie: că, aflat la curţile
din Huşi, Bogdan al III-lea a trecut la Domnul, în aprilie 1517. În ziua de 18, „în
ceasul cel dintâi al nopţii”, spune Letopiseţul Ţării Moldovei până la Aron vodă62,

55
Grigore Ureche, op. cit., p. 143.
56
Pentru cultul Arhanghelului Mihail şi semnificaţia sa ideologică, v. Ovidiu Olar,
Împăratul înaripat. Cultul arhanghelului Mihail în lumea bizantină, Bucureşti, 2004.
57
Grigore Ureche, op. cit., p. 143.
58
Paul Cernovodeanu, Paul Binder, Cavalerii Apocalipsului. Calamităţile naturale din
trecutul României (până la 1800), Bucureşti, 1993, p. 212.
59
Gilbert Dagron, Quand la terre tremble…, în „Travaux et mémoires”, 8, 1981, p. 103,
reluat în idem, La romanité chrétienne en Orient. Héritages et mutations, Londra, 1984, nr. III.
60
Cele trei documente cu destinaţie internă din anul 1516, care ni s-au păstrat, au fost
emise, toate, la 10 decembrie 1516, la Hârlău (DIR, A, XVI/1, p. 102–103, nr. 101; p. 103–104, nr.
102; p. 105–106, nr. 103).
61
DIR, A, XVI/1, p. 106–108, nr. 104.
62
Grigore Ureche, op. cit., p. 143.
 BOGDAN AL III-LEA – NOTE DE ANTROPOLOGIE POLITICĂ 277

în ziua de 22, consemnează unul dintre letopiseţele putnene63. Este de crezut, însă,
informaţia dăltuită pe piatra sa de mormânt: în anul 7025 (1517), aprilie 20, la
miezul nopţii”64.
Mormântul. „Şi décii cu mare cinste l-au îngropat în mănăstire în Putna”,
mai spune cronica65. Mormântul era, fără îndoială, pregătit din vreme, pe latura de
cinste, rezervată ctitorilor, a pronaosului. Un baldachin de piatră, sprijinit pe
coloane, decorat cu stema de urmaş al lui Ştefan cel Mare, proteja sarcofagul şi
acoperea, în acelaşi timp, o compoziţie funerară conţinând, într-un arcosoliu, şi
portretul defunctului. Din compoziţia aceasta, ale cărei analogii se regăsesc în
biserica de la Solca (Arbore), au mai rămas doar două chipuri şterse de sfinţi cu
aureole, pictate pe fond albastru, şi câteva resturi de vopsea roşie – urme palide ale
frescei bogate în aur din vechea biserică a Putnei66.
În 1856, mormântul lui Bogdan al III-lea a fost desfăcut, deodată cu alte
morminte din necropola de altădată a domnilor Moldovei67. Resturile de veşminte,
putrezite în cea mai mare parte, dovedeau că Bogdan fusese cu adevărat îngropat
„cu mare cinste”. Doar două piese de îmbrăcăminte au mai putut fi identificate şi
descrise: o haină şi acoperitoarea pentru cap. Cea dintâi fusese confecţionată din
mătase scumpă, cu gulerul şi manşetele dintr-o „ţesătură de aur specială”, închisă
cu mici nasturi din metal. În ceea ce priveşte acoperitoarea pentru cap, dintr-o
„stofă foarte groasă de catifea, căptuşită cu mătase fină”, şi una şi cealaltă de
culoare roşu închis la origine, ea poate să fi fost asemănătoare cu aceea purtată de
Alexandru cel Bun în reprezentarea brodată pe epitrahilul de la Ladoga68 şi cu
acelea cu care sunt înfăţişaţi unii suverani din Europa apuseană, de pildă regele
Franţei, Carol al VII-lea (1422–1461), într-un portret de Jean Fouquet69. Această
„pălărie” – obiect vestimentar distinctiv pentru deţinătorii puterii – era împodobită,
în cazul lui Bogdan al III-lea, cu mici aplice din aur (52 de formă triunghiulară şi
24 în formă heptagonală, toate conţinând câte o piatră roşie neşlefuită) şi cu două

63
Cronicile slavo-române, p. 66.
64
Eugen Kozak, Die Inschriften aus der Bukovina, Viena, 1903, p. 89, nr. XIII. Episcopul
Macarie indică doar luna aprilie 1517, fără zi (Cronicile slavo-române, p. 92). Data de 22 august a
anului 1517 din Cronica moldo-polonă (Cronicile slavo-române, p. 183) nu este de luat în seamă, ea
rezultând, în chip evident, din confundarea, în cursul repetatelor copieri ale izvorului, literelor care
formează substantivele aprilie şi august.
65
Grigore Ureche, op. cit., p. 143.
66
Maria Magdalena Székely, Mănăstirea Putna – loc de memorie, în vol. Ştefan cel Mare şi
Sfânt. Atlet al credinţei creştine, carte tipărită cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Pimen,
Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, Sfânta Mănăstire Putna, 2004, p. 61 şi fig. 23 a, 23 b.
67
Pentru inventarul mormântului lui Bogdan al III-lea, v. Deschiderea mormintelor
voievodale din Mănăstirea Putna efectuată în 1856, proces verbal şi acte publicate de K. A. Romstorfer,
în vol. Ştefan cel Mare şi Sfânt. Portret în istorie, p. 148–149.
68
Maria Ana Musicescu, op. cit., p. 29, nr. 7 şi fig. 11.
69
Le Louvre. Trésors du plus grand musée du monde, Paris-Bruxelles-Montreal-Zürich,
1994, p. 196.
278 MARIA MAGDALENA SZÉKELY

pandelocuri grele de aur, „cu ornamente încrustate, reprezentând struguri aşezaţi

într-un cerc necomplet”. Degetele purtaseră trei inele de aur: unul simplu, „pe faţa
căruia se văd două încrustături la margine şi un desen gravat în formă de plasă”; al
doilea, mai gros, prevăzut cu un topaz, cu un rubin mic, neşlefuit şi cu un smarald
şi, în fine, al treilea, cel mai mare dintre toate, „cu un karneol în care este gravat un
zimbru”. În rest, ecou profund al Ecclesiastului, rămăşiţele umane ale celui care
fusese ales de Dumnezeu domn al Ţării Moldovei şi care fusese învestit cu puterea
lumească se topiseră cu totul; în pământul negru au mai fost găsiţi doar 16 dinţi.
„Puţin dispărţitu de firea tătâne-său – spune cronicarul, referindu-se la
Bogdan al III-lea –, că de n-au ajuns anii, iară lucruri mari apucase”. „Lucrurile
mari” îşi aşteaptă interpretarea şi preţuirea de acum înainte. În aprecierea lor va
trebui să se ţină seama că ele au fost înfăptuite în mai puţin de 13 ani de domnie şi
că, la moartea sa, Bogdan nu împlinise 38 de ani. Tocmai la acea vârstă ilustrul său
părinte, în urma confruntărilor de la Vaslui şi Războieni, înceta a mai fi un oarecare
principe ortodox al unei ţări de la marginile răsăritene ale Europei civilizate,
devenind o personalitate ale cărei iniţiative şi izbânzi, chiar dacă invidiate de unii şi
minimalizate de alţii, erau cunoscute de toţi suveranii contemporani lui. Moartea
lui Bogdan al III-lea va fi venit, poate, prea timpuriu, domnia îi va fi fost, poate,
prea scurtă, iar moştenirea, în tot cazul, prea apăsătoare.