Vulpoiul păcălit

(poveste chineză)
S-a întâmplat odată, do mult, că un răţoi s-a dus să se scalde într-un râu din afara satului
unde locuia. S-a scăl¬dat el, s-a tot scăldat până seara, cînd se hotărî să se îndrepte spre casă.
O porni răţoiul la drum, dar, ajuns în apropierea satului, se întâlni deodată cu un vulpoi.
Văzîndu-l vulpoiul nu nai stătu pe gînduri ... se năpusti la rătoi, îl înhăţă în labe, căscă botul şi se
pregăti să-l înghită. Încă o clipită, şi răţoiul era cât pe-aci să fie înfulecat de vulpoi!
În locul răţoiului nostru, oricine altcineva s-ar fi pierdut cu firea; el însă nu se înfricoşă ci,
uitându-se spre sat, îi veni un gând salvator şi îi grăi astfel vulpoiului:
 — Chiar ai de gînd să mă mănânci, vulpoiule?
 — De bună seamă, răţoiule!
 — Să te întreb ceva: nu-i aşa că eu alerg mai încet decât tine?
 — Adevărat!
 — Nu-i aşa că tu eşti mult mai puternic decât mine?
 — Adevărat! răspunse iarăşi vulpoiul.
— Nu-i aşa că, dacă eu te-am întâlnit acuma pe tine, nu mai am nici o scăpare?
 — Aşa este, răţoiule!
 — Atunci, dacă eu, oricum, tot sunt pierdut şi fără îndoială că o să fiu mâncat de tine, de ce mai
eşti neliniştit? întrebă răţoiul.
— Dar sunt cât se poate de liniştit!
 — Dacă este aşa, dă-mi drumul din labe şi lasă-mâ să termin o treabă pe care o am de făcut, iar
apoi te voi lăsa să mă mănînci! Vrei?
 — Despre ce treabă este vorba, răţoiule?
 — Eu am un talent anume: pot să scheaun ca o vulpe. Dacă mă apuc să fac exerciţii de scheunat,
pot să scheaun mai frumos chiar decât o vulpe adevărată!
 — Ia te uită! zise vulpoiul. Unde s-a mai auzit ea un răţoi să scheaune ca o vulpe?!
 — Dacă nu mă crezi, dă-mi drumul din labe şi o să vezi!
 — Tu, răţoiule, chiar că nu mai ai nici o scăpare. Ia să vedem şi minunăţia asta de care îmi zici tu!
spuse vulpoiul, dându-i drumul răţoiului din labe.
Îndreptându-se spre sat, răţoiul începu să scoată nişte sunete de puteai să juri că scheaună o
vulpe! Între noi fie spus, un răţoi oarecare nu este în stare să scheaune ca o vulpe. Dar cu răţoiul
din povestea noastră este cu totul altceva!
Ascultându-l, vulpoiul dădu mirat din cap şi exclamă:
 — Nemaipomenit! Cum seamănă cu scheunatul vul¬pii! Noi, vulpile, chiar aşa scheunăm! Zicând
aceasta, vulpoiul începu şi el să scheaune cât îl ţineau puterile.
Răţoiul însă dădu nemulţumit din cap şi zise:
 — Nu seamănă cu scheunatul vulpii! Zău că nu prea seamănă!
Auzind acestea, vulpoiul se supără:
 — Vulpile aşa au scheunat dintotdeauna! Cum adică nu seamănă?! Dacă-i aşa, eu o să scheaun
mai departe, iar tu să faci bine şi să mă asculţi cum trebuie! zise vulpoiul şi se porni iarăşi să
scheaune.
Şi iată că, tocmai când vulpoiul scheuna din toate puterile sale, cu botul larg căscat, se
înfruptă gândul salvator al răţoiului. Căci, dinspre satul care nu era departe, veni alergând în goana
mare un câine. În clipa în care nimerise în labele vulpoiului, răţoiul cel isteţ se gândise imediat la
prietenul său, câinele, care locuia împreună cu el. Și ştiind că are urechea tare ascuţită, se gândi că
va auzi de departe scheunatul vulpoiului. Şi se întâmplă întocmai după gîndul răţoiului. Auzindu-1
pe vulpoiul care nu se mai oprea din scheunat, câinele veni într-o goană, să-l înhaţe pe vulpoi.
Vulpea cel mai tare se teme de câine iar acum, vulpoiul nostru, de cum îl zări pe câine
venind ţintă spre el, de groază, nu numai că nu-i mai trecu prin cap să-l mănânce pe răţoi, ci îşi luă
picioarele la spinare într-o goană nebună, ca să-şi salveze propria lui piele!