10 lucruri pe care nu le ştiai despre

rechini

Galerie foto (7)

Străvechi, dar minunat adaptaţi lumii lor, înzestraţi cu capacităţi fizice uimitoare, cu
simţuri aparte, chiar cu o inteligenţă ce te pune pe gânduri, rechinii există - şi rezistă - de
sute de milioane de ani pe Terra. Deşi asociaţi, în mentalul colectiv, cu pericolul, atacul,
întâmplările sângeroase, ei sunt mult mai mult decât atât, iar acestă viziune limitată,
superficială, asupra lor, arată cât de puţin sunt, de fapt, cunoscuţi.

1. Rechini sunt numiţi, în general, peştii cartilaginoşi cu corpul alungit, de formă

hidrodinamică. Clasificările actuale îi
încadrează fie în supraordinul
Selachimorpha, fie într-o subdivizie
numită Selachii (da, ştiu, e complicat -
aşa-i taxonomia, adică disciplina care
se ocupă de clasificarea vieţuitoarelor).
Noi, ca să nu mai complicăm lucrurile,
o să-i numim rechini pur si simplu.

Formă hidrodinamică nu înseamnă

neapărat că arată toţi ca rechinii din
desene animate, cu un bot ascuţit, plin
de dinţi. Evoluţia a înzestrat diferitele
specii cu siluete diferite, uneori
prezentând o oarecare dezvoltare
laterală, într-o regiune sau alta a
corpului dar, la o privire atentă, cel
puţin partea posterioară a copului prezintă înfăţişarea tipică pentru rechini - alungită şi
musculoasă.

2. Cele mai vechi fosile cunoscute arată că aceste animale au apărut cu cel puţin 420
milioane de ani în urmă.

3. Există, la ora actuală, peste 400 de specii de rechini, răspândite în întreg Oceanul
Planetar.

4. Cel mai mic rechin cunoscut până în prezent este rechinul-lanternă (Etmopterus
perryi) găsit în apele Columbiei şi ale Venezuelei. Exemplarele mature ating abia 17 cm
lungime.

5. Cel mai mare este rechinul-balenă (Rhincodon typus - in poza de mai jos) ce poate
depăşi 12 metri lungime şi 20 tone greutate. (Nu, nu mănâncă oameni; este un uriaş
paşnic - mă rog, din punctul de vedere al omului -, se hrăneşte cu plancton, peşti şi
calmari mărunţi.)

6. Rudele cele mai apropiate ale rechinilor, ca grup, sunt pisicile de mare, vulpile de mare
& comp., care sunt tot peşti cu schelet cartilaginos, dar au un corp mult dezvoltat lateral
şi aplatizat dorso-ventral - dacă vreţi, ca un fel de rechini turtiţi. Grupul este numit
Batoidea, de unde şi numele de rechini batoizi dat uneori acestor vieţuitoare. Dar grupul
Batoidea nu descinde din rechinii "alungiti", aşa cum s-a crezut multă vreme, ci s-a
dezvoltat paralel cu acestia, dintr-un strămoş comun cu al lor.
7. Marea majoritate a speciilor de rechini sunt marine. Există foarte puţine excepţii (cu
atât mai remarcabile), specii care pot trăi şi în apă sărată, dar şi în apă dulce.
Rechinul-taur (Carcharhinus leucas) şi rechinii de râu (câteva specii din genul Glyphis ,
destul de puţin cunoscute) nu numai că trăiesc în estuare cu apă salmastră (la vărsarea
unor fluvii în ocean), dar şi urcă pe fluvii, în apele dulci. Rechinul-taur, unul dintre cei
mai primejdioşi pentru om, după ce că trăieşte în toate zonele oceanice, mai merge şi în
amonte pe fluvii, in America de Nord şi de Sud, Asia şi Australia, uneori cale de mii de
kilometri. Au fost găsiţi rechini-taur care urcaseră pe Amazon până în Peru, la Iquitos,
localitate aflată la 4.000 de km de ocean.
Rechinul-taur poate face asemenea călătorii datorită unei capacităţi rar întâlnite, aceea de
a-şi modifica mediul intern, din punct de vedere al compoziţiei chimice, adaptându-l
la caracteristicile mediului extern. Astfel, în apa oceanelor, sângele rechinului este fel de
"concentrat" ca şi apa foarte sărată din jur - are o concentraţie mare de substanţe precum
ureea şi oxidul de trimetilamină. Dar, când intră în apă dulce, animalul trebuie să-şi
"dilueze" oarecum sângele, să-i scadă concentraţia de uree, altfel diferenţa prea mare
între parametrii osmotici ai sângelui şi cei ai apei dulci ar avea efecte fatale asupra
organismului. Rechinul-taur izbuteşte să se adapteze făcându-şi rinichii să excrete
cantităţi foarte mari de uree, ajustând astfel caracteristicile osmotice ale sângelui, pentru a
se potrivi cu cele ale mediului din jur.

8. Scheletul rechinilor nu este alcătuit din oase, ci din cartilaje. Ţesutul cartilaginos, deşi
are doar jumătate din desitatea tesutului osos, este flexibil şi rezistent.

9. Reproducerea la rechini are multe caracteristici interesante, având în vedere că e

vorba de peşti. De pildă, spre deosebire de peştii osoşi, la rechini fecundaţia este internă
şi presupune o acuplare a celor doi parteneri de sexe diferite. Rechinii masculi au câte
două organe copulatoare, numite pterigopode, pe care le folosesc (nu, nu pe amândouă
odată!) pentru a transfera sperma în corpul femelei (care are doar o singură deschidere
genitală, ca să fie totul clar). Iarăşi spre deosebire de majoritatea peştilor osoşi (care
depun un număr mare de ouă), rechinii produc un număr mic de urmaşi, dar bine
dezvoltaţi.

Unele specii de rechini sunt ovipare, adică depun în apă ouă din care, după câteva zile,
ies pui. Ouăle acestor rechini au un înveliş pielos, cu forme diferite şi dimensiuni diferite
de la specie la alta (fotografiile de mai jos). Învelişurile goale ale acestor ouă ajung
uneori la mal, fiind duse de valuri pe plajă; prin unele părţi ale lumii, oamenii le
denumesc trăistuţe ale sirenelor.
Alţi rechini sunt ovovivipari, asta însemnând că ouăle eclozează chiar în corpul femelei,
după o dezvoltare de mai multe luni, iar puii sunt expulzaţi îndată după aceea.

Există şi un al treilea scenariu: viviparitatea. La speciile de rechini vivipare, puii se

dezvoltă în corpul mamei, fiind în legătură directă cu acesta, prin organe asemănătoare
placentei întâlnite la mamifere. Acestea sunt, deci, specii care "nasc pui vii", cum se
spune în limbajul familiar.

Şi, în fine, sunt cunoscute şi cazuri (foarte puţine, însă bine documentate) de
partenogeneză - reproducere asexuată: femele de rechin au dat naştere unor pui fără să fi
avut niciun contact cu masculi, iar analizele genetice au arătat că puii nu aveau ADN de
provenienţă paternă. Aceste fenomen a fost observat în captivitate; probabil că, în condiţii
normale el nu este prea răspândit, deoarece înmulţirea asexuată reduce diversitatea
genetică, scăzând astfel puterea de adaptare a speciei.

10. Simţurile rechinilor sunt printre cele mai uimitoare adaptări ale lor şi explică, în parte,
larga lor răspîndire şi diversitate, semne ale unui succes evolutiv remarcabil.
Simţul olfactiv e bine dezvoltat, unele specii putând distinge prezenţa sângelui în apă în
concentraţii de numai o parte la un milion.

Văzul, foarte important mai ales pentru speciile prădătoare, nu are de-a face cu culorile,
ci mai degrabă cu contrastul dintre pradă şi fondul pe care se proiectează. Unii dintre
rechini sunt bine înzestraţi şi pentru vederea nocturnă.

Auzul beneficiază de o trăsătură anatomică specifică - pe ambele laturi ale corpului,

urechea internă este legată direct de exterior, printr-un orificiu - o trăsătură care nu există
nici la peştii osoşi şi nici la tetrapode (amfibieni, reptile, păsări, mamifere).

Iar pe lângă aceste simţuri… obişnuite, să zicem (suntem obişnuiţi cu ele fiindcă le avem
şi noi), rechinii mai au nişte capacităţi senzoriale aparte şi fascinante, asociate unor
organe de simţ cu totul speciale.

De exemplu, ei pot percepe câmpurile electromagnetice, cu ajutorul unor organe

electroreceptoare, numite ampulele Lorenzini. Cum toate vieţuitoarele produc semnale
electrice (de obicei slabe, putând fi detectate doar cu aparatură specială), rechinii folosesc
acest simţ pentru a detecta prezenţa unor creaturi vii, potenţială hrană sau potenţiali
duşmani. Unii cercetători cred că rechinii se folosesc de acelaşi simţ pentru a se orienta,
urmărind liniile câmpului electromagnetic terestru.

Linia laterală este un organ caracteristic peştilor, cu care aceştia simt vibraţiile transmise
prin apă, ce pot semnaliza prezenţa unei fiinţe vii care se mişcă prin apropiere. Rechinii
percep vibraţii cu frecvenţa cuprinsă între 25 şi 50 Hz. Unii specialişti sunt de părere că şi
linia laterală conţine receptori de câmp magnetic, ca şi ampulele Lorenzini, completând
funcţia acestora.

Oricum ar fi, e sigur că rechinii îşi urmăresc şi capturează prada cu multă eficienţă şi sunt
capabili de călătorii lungi: unii cutreieră oceanele lumii, străbătând mii de kilometri în
fiecare an, orientându-se numai ei ştiu cum