Obiceiuri de

Sfântul Gheorghe

NICOLAE DIDA-ANA

ȘCOALA PROFESIONALĂ DANEȚI

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință, este
unul dintre cei mai venerați sfinți din calendarul ortodox,
sărbătorit la data fixă în fiecare an - 23 aprilie. În tradiția
populară sărbătoarea este cunoscută sub numele de Sân-
George. În calendarul popular, Sân-George este considerat a
fi un zeu al vegetației, protector al naturii înverzite, al vitelor
si al oilor, el fiind identificat în Panteonul românesc cu
Cavalerul Trac. În spiritualitatea populară, Sân-George este
cel de-al doilea stâlp calendaristic, alături de Sfântul Dumitru
- Samedru -, între cele două divinități existând o înțelegere
cosmică, facilitate și de divinitatea supremă. Se spune că
atunci când se aud primele broaște cântând, Sân-George ia
cheile de la Samedru pentru a deschide drumul naturii spre
viața, el fiind considerat Cap mare de primavară, înverzitorul
întregii naturi, semănătorul tuturor culturilor și închizătorul
anotimpului friguros. Toamna, Samedru, care nu iubește
pomii înverziți, primește cheia de la Sân-George pentru a
închide timpul frumos și a slobozi din adâncuri anotimpul
rece. În calendarul popular, ca și în tradiția creștina, Sân-
George este o divinitate tânără, hipomorfă, purtată în spate
de un cal. În egală măsură, el este și o divinitate pastorală, de
origine indo-europeană, ziua sa de celebrare fiind
considerată a fi momentul de început a anului pastoral.
Dacă în trecut această sărbătoare era cinstită cu mult fast
timp de trei zile, astăzi, doar cu totul izolat, mai străbate
farmecul ei de altădată. Cele mai multe obiceiuri legate de
aceasta zi au fost abandonate pe parcursul timpului dar
importanța sărbătorii în spiritualitatea tradiționala ne
obligă să amintim câteva dintre practicile și obiceiurile de
odinioară.
În ajunul zilei de 23 aprilie oamenii pregăteau cu grijă
brazde verzi, tăiate sub forma pătrată, în care înfigeau
ramuri înmugurite de salcie și flori galbene de primavară
cunoscute, în Bucovina, sub numele de calce. În noaptea
sau dimineața zilei de San-George capul familiei,
întotdeauna un bărbat, așeza brazdele, astfel împodobite,
"de straja„ la stâlpii porților și ai caselor, la ferestrele și
ușile caselor și grajdurilor, în grădini și pe mormintele din
cimitire. Se credea că, astfel, oamenii, vitele și
semănăturile erau protejate de forțele malefice, ce
deveneau extrem de active în acest moment de început a
anului pastoral. Măsurile de protecție se luau mai ales
împotriva strigoilor și strigoaicelor care, conform
tradiției, furau mana vitelor cu lapte. Tot împotriva
strigoilor se obișnuia a se pune lângă poarta casei și la
intrarea în grajd o grapă, așezata cu dinții în sus și cu un
brăcinar de fecior cast petrecut printre aceștia.

O altă practică care se săvârșea acum era împodobirea donițelor
de muls vacile cu multă verdeață și flori de primavără. Donițele,
pline cu apă și astfel "gătite", se puneau în tinda casei, după ușa
de la intrare. În dimineața zilei de Sân-George, apa și verdeața
tocată erau turnate în hrana animalelor, crezându-se că, astfel,
va spori laptele vitelor și că vor fi protejate de toate relele.
Întrucât Sân-George era considerat a fi Cap Mare de Primavară
- moment important în derularea timpului calendaristic - în
preziua sărbătorii dar și pe parcursul celor trei zile în care era
celebrat, erau îndeplinite numeroase ritualuri de aflare a ursitei
și a norocului. În ajunul zilei de Sân-George, fetele de măritat
credeau că își pot vedea ursitul dacă priveau, în această noapte,
într-o cofă plină cu apă.
În dimineața zilei de 23 aprilie tot ele, fetele, puneau în mijlocul
drumului brazde verzi, împodobite cu coronițe, pentru a
observa, pe furiș, care fecior va călca peste ele. Dacă flăcăii ce
le erau dragi nu călcau pe coronițe, fetele credeau ca în acel an
se vor căsători. Brazdele și coronițele erau păstrate peste an,
pentru a fi folosite ca remediu în ameliorarea diferitelor boli sau
pentru a se face cu ele farmece de dragoste.
În aceasta zi fetele mai obișnuiau să semene usturoi, pe care-l
păstrau până în anul viitor. Mâncând usturoiul semănat cu un an
înainte, ele credeau că vor fi înzestrate cu toate virtuțile și că se
vor căsători în cel mai scurt timp. Dis - de – dimineață, înainte
de a se scutura roua, fetele mergeau pe furiș în pădure, în locuri
ferite și îndepartate, "până acolo unde nu se auzeau lătratul
câinilor și cântatul cocoșilor", pentru a culege mătrăguna și
năvalnic, pe care le aduceau acasa și le puneau în pod sau sub
streașina, în credința că aceste plante miraculoase le vor aduce
pețitori bogați. Obiceiul păstra ceva din solemnitatea
ceremonială a marilor rituri: fetele își luau traista și un colac
descântat și, odată ajunse în pădure, se încingeau într-un joc cu
semnificații magice, mâncau colacul, stropeau cu vin locul din
care recoltaseră plantele și abia apoi se întorceau acasa purtând
un steag, numit pe alocurea strut, confecționat din ramuri de
copac împodobite cu panglici multicolore.
Mătrăguna recoltată acum era păstrata peste an pentru a fi
folosita la vindecarea unor bolii sau la practicarea vrăjilor de
maritiș pentru fetele urate sau bătrâne, a vrăjilor pentru
îmbogățire și câștigare a faimei sau a celor de înmulțire a
laptelui la vaci. Mătrăguna putea să provoace și nenorocire,
sărăcie, urâțenie, nebunie sau moarte, în funcție de modul cum
era folosită, de riturile sau vrăjile în care era uzitată sau în
funcție de actul care-i declanșa puterea.
Flăcăii, pentru a nu rămâne mai prejos decât fetele, căutau,
în dimineața zilei de 23 aprilie, iarba fiarelor, planta
miraculoasă ce putea să sfărâme lacătele și lanțurile sau
putea să le confere lor, flăcăilor, proprietăți miraculoase,
în ajunul sărbătorii, tinerii mergeau într-o dumbrava din
pădurea localității în care trăiau, ducând cu ei câte o cofă
cu apa neîncepută.
Fiecare tânăr își ascundea vasul într-un loc doar de el știut
rostind numele fetei ce-i era draga. Apoi, până la ivirea
zorilor se prindeau cu toții în hora, spuneau cimilituri sau
cântau din fluiere. La răsăritul soarelui fiecare privea în
cofa cu apa. Dacă în vas se afla un fir de iarba, credeau că
se vor căsători cu fata iubită și că vor trăi împreuna pînă
la adânci bătrânețe. Dacă în apă se afla o floare uscată sau
veștedă, era semn că tânărul nu se va însura în acel an, iar
dacă găseau pământ, se credea că feciorul va muri în
curând.
Femeile căsătorite săvârșeau și ele practici magice
pentru bunul mers în gospodărie. De exemplu, în
dimineața zilei, înainte de răsăritul soarelui, mergeau
în pădure și culegeau plante doar de ele știute
(mulgătoare, untul vacii), pe care le adăugau în hrana
animalelor, în credința că vacile vor da lapte mult și de
bună calitate.
Tot în aceasta zi se prepară și "unsoarea oilor", un
medicament obținut din plante și grăsimi animale,
unguent ce se aplica pe ugerul oilor pentru a le apăra,
astfel, de boli pe tot parcursul verii. Nimeni nu avea
voie să doarmă în aceasta zi deoarece se credea că acel
care încalca interdicția avea să fie somnoros întregul
an.
Urzicatul era un alt obicei de Sân-George,
practicat de tinerii din comunitățile tradiționale
bucovinene. Întrucât sărbătoarea deschidea o
perioadă solicitantă în derularea tuturor
activităților economice, tinerii se atingeau, pe
furiș, peste părțile neacoperite ale corpului, cu
tulpini de urzică, nutrind convingerea că în
felul acesta vor fi mai ageri, mai harnici și mai
sănătosi de-a lungul întregii veri care urma să
înceapa.
În strânsă dependență cu faptul că Sân-George deschidea anul pastoral, în ajunul sau în dimineața acestei
zile se aprindeau focuri vii, fie în vatra casei, prin frecarea a doua bucăți uscate de lemn, fie în ograda, prin
învartirea energică a unui fuscel de lemn introdus într-o gaura practicată în blana ușii de la grajd, fie într-un
loc dinainte stabilit situat în vatra satului. În cazul focurilor aprinse în ograda sau în vatra satului, tinerii
obișnuiau a sări peste foc sau prin fum crezând că, în felul acesta, se purifică și se apară de orice posibile
influențe nefaste.
Dintre toate obiceiurile de Sân-George mai sus enumerate, în comunitățile sătești contemporane se mai
păstrează obiceiul împodobirii stâlpilor de la poartă cu ramuri verzi de salcie înmugurită și flori galbene de
calce, înfipte în brazde înverzite. Înțelesurile străvechi ale acestei practici sunt, însă, arareori cunoscute.