Tema 2.

Morfologia peştilor cartilaginoşi

S/ph. Vertebrata
Classis Chondrichtyes
Subclassis Elasmobranchii
Ordo Selachiiformes
Species Squalus acanthias - rechinul ţepos
Materiale
Preparate umede ale rechinului ţepos; tabele: „Topografia organelor interne la rechin”, „Sistemul
circulator”, „Scheletul”, „Sistemul nervos al rechinului”
Obiective
1. Studierea caracteristicii generale a peştilor cartilaginoşi
2. Analizarea structurii externe a rechinului ţepos
3. Studierea morfologii interne a rechinului ţepos
4. Subscrierea desenelor referitoare la structura sistemelor de organe
Caracteristica generală a peştilor cartilaginoşi
Peştii cartilaginoşi prezintă un grup străvechi de vertebrate cu maxilare – Gnathostomata, care păstrează
cele mai numeroase caractere primitive. Astfel, corpul lor este acoperit cu solzi placoizi; scheletul este
întotdeauna cartilaginos; înotătoarele pare sunt articulate orizontal de corp; înotătoarea caudală, de obicei,
heterocercă; lipseşte vezica înotătoare; aparatul branhial comunică cu exteriorul prin fante branhiale separate.
Tot odată, sunt prezente şi unele particularităţi progresive, cum ar fi: structura sistemelor digestiv şi
sexual; dezvoltarea stemului nervos şi a organelor de simţ; complexitatea scheletului, care prezintă o treaptă
mai înaltă de dezvoltare, faţă de ciclostomi. Coardă, puternic redusă, este substituită de coloana vertebrală
segmentată si se formează cutia craniană. Sistemul digestiv este bine diferenţiat. Telencefalul are paliu şi faţă
de ceilalţi peşti, este mult mai mare. Masculii sunt prevăzuţi cu organe de acuplare, fecundaţia fiind internă.
Morfologia peştilor cartilaginoşi
Aspectul exterior. Corpul rechinului ţepos este alungit, fusiform, prezentat prin trei regiuni: cap, torace
şi coadă. Capul este prelungit într-un rostru (fig. 11.1), sub care, pe partea ventrală, se află orificiul bucal (fig.
11.4). Înaintea gurii, tot pe faţa ventrală a rostrului, se găsesc nările (fig.11.5). Pe laturile capului se găsesc cei
doi ochi (fig. 11.2), iar pe faţa dorsală a capului, înapoia ochilor, se deschid spiraculii (fante branhiale
rudimentare) (fig. 11.3). Pe părţile laterale ale capului se deschid 5 perechi de fante branhiale (fig.11.6). Pe
cap şi trunchi se întinde linia laterală (fig. 17.7), organul seismosenzorial, care percepe cele mai mici oscilaţii
ale apei.
Pe partea ventrală a trunchiului sunt aşezate înotătoarele pare: pectorale (fig. 11.9) şi abdominale (fig.
11. 10), iar după acestea se găseşte orificiul cloacal (fig. 11.8). La masculi bazaliile înotătoarelor abdominale
se transforma în organe de acuplare, numite pterigopodii (fig. 23.10).
Pe partea dorsală a corpului să găseşte înotătoarea dorsală dublă (fig. 11.11). Dintre cele două
înotătoare dorsale, prima, de obicei, este aşezată pe partea dorsală a trunchiului, iar a doua pe coadă.
Înotătoarea caudală (fig. 11.12) nu este simetrică, lobul ei superior în care întră şi coloana vertebrală este mai
mare, astfel de înotătoare fiind numită heterocercă.
Tegumentul. În epidermă (fig. 12.1) sunt prezente celulele mucoase unicelulare. Pielea este acoperită de
solzi placoizi (fig. 12). Solzul placoid constă dintr-o placă bazală (fig. 12.5), înfiptă în dermă (fig. 12.2), pe
care se găseşte un spin (fig. 11.3), cu vârful îndreptat înapoi şi acoperit cu email (fig. 12.4). Pe fălci solzii
placoizi se modifică în dinţi, care sunt aşezaţi în câteva rânduri.
Scheletul rechinilor este în întregime cartilaginos. La indivizii în vârstă scheletul este calcificat.
Coloana vertebrală, constituită din vertebre amficelice (fig. 13.2; 14.2), prezintă două regiuni: troncală şi
caudală. În interiorul vertebrelor şi între ele se păstrează un rest de coardă dorsală (fig.13.1; 14.1). Vertebrele
regiunii troncale au arcuri superioare (fig.14.3), care formează canalul neural (fig. 13.5; 14.4), şi poartă
coaste (fig. 14.6), articulate de procesele transversale (fig. 14.5) a vertebrei. Canalul neural prezintă orificii
pentru ieşirea nervilor rahidieni (fig. 13.9). Vertebrele regiunii caudale, concomitent cu arcurile superioare
(fig. 13.3), au şi arcuri inferioare (fig. 13.6; 14.7), care formează canalul hemal (fig. 13.7; 14.8), pentru vena
şi artera caudală. Între arcurile superioare şi cele inferioare sunt prezente plăcile intercalare superioare (fig.
13.4) şi inferioare (fig. 13.8).
Scheletul capului este prezentat prin scheletul cutiei craniene (fig. 15.1-5) şi scheletul visceral (fig. 15.6-
12). Cutia craniană are o structură simplă, fiind formată dintr-o capsulă cartilaginoasă (fig.15.3), prelungită
anterior printr-un cartilaj rostral (fig. 15. 1), iar posterior, formând regiunea occipitală (fig. 15.5). În plafonul
cutiei craniene se păstrează un orificiu – fontanela, acoperit cu ţesut conjunctiv. Capsulele organelor de simţi
au concrescut cu cutia craniană: posterior lateral – capsulele acustice (fig. 15.4), anterior lateral – capsulele
olfactive (fig. 15.2).
Scheletul visceral constă din arcuri viscerale consecutive, care sunt: arcul mandibular, arcul hioidian şi
arcurile branhiale. Elementul superior al arcului mandibular, cartilajul palatopatrat (fig.15. 6), serveşte ca
maxilar superior, iar elementul inferior, cartilajul lui Meckel (fig. 15. 7), ca maxilar inferior. Anterior de arcul
mandibular sunt expuse cartilajele labiale (fig. 15.13) – arcurile viscerale reduse. Arcul hioidian se găseşte
după arcul mandibular şi este compus din două elemente perechi şi unu nepereche. Elementele perechi sunt:
cartilajul hiomandibular (fig. 15.8) şi cartilajul hioid (fig. 15.9). Elementul nepereche – cartilajul bazihial
(fig. 15.10), uneşte pe linia medio-ventrală cele două părţi ale arcului hioidian. După arcul hioidian, urmează
cinci arcuri branhiale (fig. 15.11). Fiecare arc branhial constă din patru elemente pereche şi unul nepereche şi
poartă raze branhiale cartilaginoase (fig. 15.12).
Scheletul înotătoarelor perechi este prins de trunchi prin cele două centuri: scapulară (fig. 16) şi
pelviană (fig. 17). Centurile nu au legătură cu coloana vertebrală. Centura scapulară prezintă un arc
cartilaginos numit pectoral, constituit din partea dorsală – corn scapular (fig. 16. 1) şi partea ventrală – corn
coracoidian (fig. 16. 2). Între regiunile dorsală şi ventrală a arcului pectoral se formează o ridicătură cu
cavitate (fig. 16. 3) în care se articulează baza înotătoarelor pectorale.
Scheletul înotătoarei pectorale este format din trei bazalii (fig. 16.4), pe partea externă a lor se
articulează două rânduri de radialii (fig.16. 5), după care urmează un rând de raze - elastotrihii (fig. 16.6).
Centura pelviană este reprezentată printr-o placă ischiopubiană (fig. 17.1), aşezată pe linia mediană a
corpului, de care se articulează înotătoarele abdominale.
În scheletul înotătoarelor abdominale este prezentă o singură bazalie (fig. 17.2), pe o latură a cărei se
articulează un rând de radialii (fig. 17.3) şi un rând de elastotrihii (fig. 17.5). La masculi bazalia înotătoarei
abdominale ia parte la constituirea organului de acuplare – pterigopodii (fig. 17.4).
Scheletul înotătoarelor nepereche este constituit din raze cartilaginoase interne, cuprinse în musculatura
corpului şi raze externe cornoase, care susţin înotătoarea la suprafaţa corpului.
Musculatura corpului la rechini este formată din segmente musculare – miomere, aşezate sub forma
unor benzi de-a lungul corpului. Miomerele au forma literei „M” culcate. Musculatura corpului este împărţită
în două jumătăţi, una dorsală şi alta ventrală, printr-un sept orizontal de ţesut conjunctiv. Partea dorsală a
musculaturii este dezvoltată mai bine decât cea ventrală.
Sistemul nervos. Encefalul rechinului prezintă toate cele cinci regiuni. Telencefalul (fig. 18.1) este bine
dezvoltat şi prezintă substanţă cenuşie, nu numai pe partea ventrală şi laterală, ci şi pe plafonul emisferelor.
Din telencefal pornesc lobii olfactivi (fig. 18.2) bine dezvoltaţi. Diencefalul (fig. 18.3) este mic, prezentând pe
partea dorsală epifiza (fig. 18.8), iar ventral - infundibulul (fig. 18.4) cu sacul vascular (fig.18.5) şi hipofiza
(fig.18.6). Ventral, de la diencefal, pornesc nervii optici (fig. 18.7). Tuberculi bigemeni ai mezencefalului (fig.
18.9) sunt bine dezvoltaţi. Metencefalul (fig. 18.10) este bine dezvoltat şi el, în parte acoperind mezencefalul
şi mielencefalul (fig. 18.11).
Organele de simţ. Linia laterală pe cap are o dispoziţie complicată, iar pe laturile corpului se întâlneşte
în forma unui canal longitudinal.
Organul olfactiv este prezentat prin două fose nazale. Nările externe sunt divizate în două orificii, de
intrare şi de ieşire a apei. Epiteliul olfactiv, care căptuşeşte fosele nazale, este mult plisat.
Organul stato-acustic constă numai din urechea internă sau labirintul membranos, plasat în capsula
auditivă cartilaginoasă. Trei canale semicerculare (fig.19.1) se deschid în sacul membranos, prezentat prin
utriculă (fig.19.2) şi saculă (fig.19.3), de la care porneşte o mică excrescenţă – lagena (fig.19.4). Labirintul
membranos comunică cu exteriorul prin canalul endolimfatic, care se deschide pe partea dorsală a capului.
În structura organului optic - corneea este plată, iar cristalinul sferic. Acomodarea vederii se realizează
prin deplasarea cristalinului, care este retras de la cornee cu ajutorul muşchiului proces falciform.
Sistemul digestiv. Orificiul bucal, cu dinţii dispuşi în mai multe rânduri, duce în faringe, perforat de
fante branhiale şi spiraculii. După faringe urmează esofagul scurt, care se deschide în stomacul (fig.20.9)
diferenţiat în partea cardială şi pilorică. Stomacul trece în intestinul subţire (fig. 20.10), apoi urmează
intestinul gros (fig. 20.11), prevăzut cu o valvulă spirală, care măreşte suprafaţa de absorbţie a intestinului.
Rectul (fig. 20.12) se deschide în cloacă (fig. 20.13). De la partea mediană a rectului porneşte un apendice –
glanda rectală (fig. 20.14), cu funcţia de a elimina surplusul de sare din organism.
Glandele anexe la rechin sunt bine dezvoltate. Ficatul (fig. 20.15) trilobat este prevăzut cu o vezică
biliară (fig. 20.16). Secretul ficatului se varsă prin canalul coledoc (fig. 20.17) în intestinul subţire.
Pancreasul (fig. 20.18), situat în ansa intestinului subţire, îşi varsă secreţia în intestin prin canalele
pancreatice.
 În apropierea stomacului se găseşte un organ compact – splina (fig. 20.19) cu funcţia de formare a
elementelor sângelui.
Sistemul respirator. Faringele rechinului este perforat de cinci perechi de fante branhiale (fig. 21.3). În
pereţii faringelui, între fantele branhiale, se găsesc arcurile branhiale cartilaginoase (fig. 21.I-V). De la
arcurile branhiale se desprind septele interbranhiale (fig. 21.1). Lamele branhiale (fig. 21.2) sunt aşezate pe
suprafeţele anterioară şi posterioară a septului interbranhial. Totalitatea lamelelor branhiale de pe o parte a
septului interbranhial formează o semibranhie (fig. 21.a). Arcurile branhiale poartă câte o branhie (fig.21.b,c,
d, e), cu excepţia arcului V, care poartă o semibranhie, a două semibranhie se află pe arcul hioidal. De partea
internă a arcurilor branhiale se fixează spinii branhiali (fig.21.4), totalitatea cărora formează aparatul filtrator.
Mecanismul de respiraţie la rechini este foarte simplu: apa întră prin gură, apoi peştele închide gura şi
împinge apa spre branhii, de unde aceasta iese afară prin fantele branhiale.
Sistemul circulator. Inima este aşezată ventral, înaintea centurii scapulare, fiind închisă în cavitatea
pericardică. Inima este bicamerală şi constă dintr-un atriu (fig. 22.2; 20.2), cu pereţii subţiri, care primeşte
sângele venos din tot corpul şi un ventricul (fig. 22.3; 20.3) cu pereţii groşi, urmat cu o prelungire musculară
contractilă - con arterial (fig. 24.4; 20.4). Acesta trece în aorta ventrală (fig. 22.5; 20.5) cu cinci perechi de
artere branhiale aferente (fig. 20.6), ce duc sânge venos spre branhii. Venele branhiale eferente (fig. 22.6),
care pornesc de la branhii, duc sângele oxigenat. Prima pereche de artere branhiale duce sânge spre spiraculi şi
formează arterele carotide. Restul arterelor branhiale eferente contopindu-se se varsă în aorta dorsală (fig.
22.7). Aorta dorsală se întinde sub coloana vertebrală, trecând posterior în artera caudală. De la aorta dorsală
pornesc artere către organele interne: arterele subclaviculare spre înotătoarele pectorale; artera intestinală
spre stomac, ficat, partea anterioară a intestinului; artera mezenterică anterioară spre partea posterioară a
intestinului şi organele sexuale; arterele anale, iliace, artera mezenterică posterioară porneşte spre rinichi,
înotătoarele abdominale şi pereţii cavităţii abdominale.
Sângele venos din corp se adună în vene care se deschid în sinusul venos (fig.22.1; 20.1). De la cap
sângele venos este adunat de către venele cardinale anterioare (fig. 22.8) şi venele jugulare (fig. 29.9). Vena
caudală (fig. 22.10), din regiunea posterioară, întrând în cavitatea corpului, se divide în venele portrenale care
formează sistemul portrenal (fig.22.11) în rinichi. Din rinichi sângele se adună în venele cardinale
posterioare (fig. 22.12). Venele jugulare şi cele cardinale anterioare şi posterioare, din fiecare parte a
corpului, se contopesc în ductele lui Cuvier (fig. 22.14; 20.7), ce se varsă în sinusul venos.
Din înotătoarele abdominale sângele este dus prin venele laterale (fig. 22.13; 20.8), care se contopesc cu
venele subclaviculare din înotătoarele pectorale şi se varsă în ductul lui Cuvier corespunzător. Din stomac,
intestin şi splină sângele venos se adună în câteva vene care se contopesc în vena porthepatică (fig. 22.15),
care formează sistemul porthepatic (fig. 22.16). Venele hepatice (fig. 22.17), ce duc sângele din ficat, se varsă
în sinusul venos.
Sistemul urogenital. Rinichii (fig. 23.1; 24.1) sunt în stadiul de mezonefros şi au forma unor cordoane
de culoare roşie-brună, situate pe laturile coloanei vertebrale, de-a lungul corpului.
Masculii peştilor cartilaginoşi prezintă ureterele (fig. 23.2), canalele de sine stătătoare, care derivă de la
partea posterioară a canalelor lui Wolff. La femele funcţia ureterelor este realizată de canalele lui Wolff (fig.
24.2), care se deschid în cloacă prin papila urinară (fig. 24.3).
Testiculele (fig. 23.4) alungite contactează cu regiunea anterioară a mezonefrosului prin canalele
seminale (fig. 23.5). Regiunea anterioară a mezonefrosului funcţionează ca anexă a testiculului, unde are loc
maturizarea spermatozoizilor. Canalele seminale se contopesc în canalul lui Wolff sau spermiduct (fig. 23.6).
La masculii maturizaţi sexual, partea posterioară a spermiductului formează o dilatare, numită vezica
seminală (fig. 23.7). Spermiductele se deschid în cloacă (fig. 23.11) prin papila urogenitală (fig. 23.3).
Ovarele (fig. 24.4) perechi sunt fixate lateral de esofag (fig. 24.10). Oviductele (fig. 24.5), sau canalele
lui Miuller, sunt situate pe partea ventrală a rinichilor. Capetele anterioare a oviductelor formează o pâlnie
comună (fig. 24.6), fiind situată pe partea ventrală a lobului central al ficatului (fig. 24.11). În partea sa
anterioară oviductele formează nişte dilatări - glande cochiliere (fig. 24.7), secretul cărora formează
membrana ouălor. Partea posterioară, dilatată, a fiecărui oviduct este numită „uter” (fig. 24.8), care se
deschid în cloacă (fig.24.12) de sine stătător, prin orificii sexuale (fig. 24.9), lateral de papila urinară.