Recenzia carții „Christine” – Stephen King de Stăvaru Valentin

Nu eu am fost acela care a aflat de carte, ci aș putea spune că, ironic, cartea m-a găsit pe mine tot
așa cum Christine l-a găsit pe Arnie. Îmi amintesc că tocmai terminasem „Enigma Otiliei” de
George Călinescu și, exasperat de sfârșitul acesteia, căutam nerăbdator ceva cu care să îmi refac
starea de spirit. Cu ochii roșii din cauza cititului în ore târzii, am coborât în living room unde, pe
masă, trona întredeschisă cartea „Christine”.Era lectura altcuiva, dar acel altcineva nu era prezent,
eram doar eu și cartea. Faptul că era deschisă la o oarecare pagină, care trebuie să recunosc: era
destul de înaintată, m-a tentat să îi pun semnul de carte între paginile deschiderii și să citesc câteva
pagini, din început, doar încât să îmi îndrept gândurile spre un univers distinct celuia din „ Enigma
Otiliei”, dar egoința mea m-a dus atât de departe încât acum scriu despre aceasta într-un topic
despre cartea preferată.
Acțiunea se petrece în Libertyville, un oraș relativ mic și liniștit în anul 1977. Un tânar adolescent
desprins din realitate, hărțuit și desconsiderat pe nume Arnie o zăreste pe Christine, o mașina
veche, din ’57. După nenumarate certuri în familie din cauza cumpărării și reabilitării acesteia,
Arnie ajunge să fie obsedat de mașina care se dovedește a fi posedată. După ce mașina ucide
harțuitorii săi, Arnie ajunge să moară și el, în final, ducând-i cu sine și pe parinții lui.
Ceea ce m-a impresionat a fost dezvolatarea protagonistului, anume, a lui Arnie. Acesta la
începutul nu era nimic mai mult decât o victimă a societății, persecutat pentru aspectul său de
tocilar. Curând, nu știu dacă ar trebuit să datorită sau din cauza lui Christine, acesta a devenit
impunator, chipeș, stăpân pe sine câstigându-și un renume. Din păcate, acesta a ajuns în extremă
devenind astfel în permanență netrebnic, violent, paranoic și bolnav, atât fizic cât și psihic, în
prezența mașinii sale. În finalul carții acesta se luptă disperat cu sufletul lui LeBay care îl poseda,
dar cum nu toate poveștiile au final fericit, Arnie nu reușește găsindu-și sfârșitul într-un accident.
Totuși, acesta se arată în somnul altui personaj, Denis, mulțumindu-i că l-a ajutat să scape.
Eu mă regăsesc în perioada în care acțiunea se petrece. În calitate de fan al muzicii din a doua
jumatate a secolului XX, pot spune că acestă perioadă a fost una satisfacatoare. Fiecare capitol
începe cu o strofă dintr-o o melodie reprezentativă tematicii, mai mult de atât, pentru a oferi
cititorului șansa de a recrea atmosfera, când personajele se află în vreo mașină și pe fundal se aude
radioul, este precizată melodia și chiar sunt oferite câteva versuri. Tind să cred că și autorul este un
fan al rock-ului clasic, al blues-ului și a jazz-ului anilor ’50-’60 sau, cel puțin, acesta are cunoștințe
în domeniu.
Aceasta îmi este cartea preferată din diferite motive, unul dintre acestea putând fi captivanța carții,
altul ar putea fi modul în care este narată acțiunea, în trei parți diferite, din trei perspective diferite.
Dar cel mai important motiv pentru care eu numesc acestă care „cartea mea preferată” îl constitue
conținutul acestia.De asemenea, o acțiune complexă nu este nicicum ușor de pus pe hârtie, dar
Stephen King a excelat făcând-o, hrănind tematică horror prin epilogul în care spunea că tot ceea ce
el a povestit a fost personal și real, zicând că „nimeni nu ar putea descrie atmosefera mai bine decât
un martor”.