MĂNĂSTIREA IZVORUL MUREȘULUI

Mănăstirea este aşezată lângă şoseaua naţională, trezind admiraţia şi stârnind curiozitatea călătorului, care
este surprins să vadă dintr-o dată, un zid masiv de piatră, care aminteşte de epoca medievală şi o clopotniţă
înaltă, albă şi frumoasă. Această “apariţie” într-o zonă în care sunt prea puţine biserici ortodoxe, este
surprinzătoare şi îl incită să oprească şi să cerceteze mai îndeaproape.

Chiar de la intrare îl întâmpină o troiţă maramureşeană şi o impunătoare faţadă de piatră cu o firidă de

unde îl priveşte icoana în mozaic a Maicii Domnului, Ocrotitoarea Sfântului Locaş.

Cu gândul adunat, pelerinul pătrunde prin poarta masivă de stejar, bogat ornamentată cu feronerie de
epocă. Intrând pe sub bolta clopotniţei, parcă toată fiinţa se cutremură de frumuseţea care se dezvăluie. Nu
ştii ce să priveşti mai întâi: frumuseţea peisajului, care de sub arcadă ţi se dezvăluie ca un adevărat colţ de
rai, frumuseţea clădirilor ce răsar, albe şi curate sau bogăţia artistică şi tematică a picturilor care
împodobesc acest mic pridvor şi îţi pare a fi cu adevărat „Tinda Raiului”.

Privirea coboară din cerul înalt spre „cerul de pe pământ” – Sfânta Biserică, care răsare printre flori şi
verdeaţă, zveltă şi curată prin albul său imaculat. Totul este armonios şi echilibrat, îţi dă senzaţie de
libertate şi odihnă, privirea nu se loveşte în clădiri îngrămădite şi austere. Ele parcă sunt risipite de o mână
măiastră într-un peisaj mirific, ca nişte corăbii albe ce plutesc pe o mare de verdeaţa. Se cunoaşte mâna
omului gospodar prin aleile riguros trasate, pavate cu piatră cubică, străjuite de o parte şi de alta de
frumoase alei cu flori, în special trandafiri. Peste tot, pe la toate ferestrele, sunt aşezate flori care te îmbie
să le admiri.

Cu sufletul plin porneşti încet pe aleea cu trandafiri spre Casa lui Dumnezeu – un edificiu tradiţional în
formă de cruce, ce ne aduce aminte de perioada bizantină. Este construită în spiritul arhitecturii munteneşti
a epocii de înflorire din timpul domniilor lui Matei Basarab şi Constantin Brâncoveanu.

Sfântul locaş este pictat în întregime în tehnica frescă, în stil neobizantin, după Erminia picturii bizantine, de
către pictorul Liviu Dumbravă din Gura Humorului. Catapeteasma bisericii este sculptată în lemn de păr
sălbatic. Decoraţia ei se înscrie între sculpturile epocii brâncoveneşti şi este preluată după modelul
iconostasului din paraclisul Mănăstirii Dealu. Icoanele de pe catapeteasmă sunt pictate de maici în
atelierele mănăstirii.

Sfânta Biserică adăposteşte racla cu o părticică din Sfintele Moaşte ale Sf. Ierarh Nicolae aduse de la Bari-
Italia şi donate de către domnul Cristian Tabără.

Toată fiinţa, cu trup şi suflet, pare că se desfată şi se împlineşte aici. Privirea se bucură de frumuseţea
naturii, a florilor, dar şi de cea a picturilor prezente peste tot. Toate clădirile sunt împodobite în interior cu
fresce foarte bogate prin tematică şi culoare, fiind peste 2.000 mp de pictură, un caz unicat în ţară şi în
lume. Mintea se bucură căutând şi găsind sensurile adânci ale celor zugrăvite peste tot cu atâta „risipă” şi
ingeniozitate, încât rămâi surprins de diversitatea şi bogăţia scenelor, prezentate totuşi cu rigoare,
respectând regulile de aur ale iconografiei bizantine. Cu toată diversitatea lor se regăseşte o minunată
unitate în toate programele iconografice executate de echipa pictorului Marcel Codrescu.
Clopotniţa, care este şi poarta de intrare în Sfânta Mănăstire, simbolizând Poarta Raiului, este
pictată cu scene care ne amintesc de dragostea de aproapele, mila de cei săraci şi primirea de străini.

Corpul de chilii al maicilor domină prin mărimea şi forma arcelor în stil brâncovenesc, având şi un
Paraclis de iarnă închinat Sf. Ioan Botezătorul. Holurile clădirii sunt pictate în tehnica frescă, fiind
împodobite cu programe iconografice tematice. Scenele din foişor prezintă binecuvântarea revărsată de
Dumnezeu asupra poporului român, de la geneză până la sfârşitul lumii, realizându-se o îmbinare foarte
reuşită a scenelor legate de istoria laică şi cea bisericească, o tematică foarte originală şi unicat în ţara
noastră.
 Tot parterul corpului de chilii este împodobit numai cu sfinţi români, în ordine cronologică, începând de
la martirii primelor secole creştine, primii ierarhi, cuvioşi întemeietori de mănăstiri, apărători şi
mărturisitori ai credinţei noastre străbune, nevoitori şi rugători pentru neam şi ţară şi terminând cu sfinţii
care au strălucit în zilele noastre (Sf. Ioan Iacob Hozevitul).
Casa scărilor este pictată cu scene din Vechiul Testament, preînchipuire a Celui Nou, zugrăvit la etaj. Aici
este prezent un adevărat sinaxar în culori al anului bisericesc, fiind pictaţi sfinţi, precum şi martiriul unor
mucenici din fiecare lună a anului bisericesc.

Casa duhovnicului are şi ea o tematică aparte: holul şi trapeza fiind pictate cu scene specifice şi de bine-
primire a pelerinilor.

În afara incintei mănăstirii, coborând pe aleile cu flori, spre pădure, de o parte şi de alta a drumului te
întâmpină cele două case pentru pelerini, care aşteaptă să odihnească pe oricine este dornic să-şi petreacă
aici câteva ore de linişte şi rugăciune.

Mănăstirea este un aşezământ de maici cu viaţă de obşte, care se străduiesc să împletească armonios
rugăciunea cu ascultarea. Viaţa mănăstirii este rânduită de Înaltpreasfinţitul Ioan, după rânduiala
mănăstirilor din Oltenia şi Moldova. Obştea celor 25 de maici sub îndrumarea maicii stareţe Stavrofora
Miriam Oprea şi a părintelui duhovnic Protosinghelul Emanuel Manţa, trudeşte zilnic la întreţinerea şi
înfrumuseţarea Sfintei Mănăstiri. În incinta mănăstirii se găsesc atelierele de pictură, tricotaje, croitorie,
sculptură şi tâmplărie, unde maicile se ostenesc cu dăruire şi migală.

Se spune că la edificiul istoriei fiecare pune câte o cărămidă şi la Judecata Obştească nimeni nu va avea
pretenţia că a ridicat singur, ci, la rândul său, fiecare a contribuit la realizarea edificiului.
Chiar dacă mănăstirea este nou zidită şi nu este încărcată de istorie, are o contribuţie duhovnicească şi
culturală. Este izvor de duhovnicie şi uşurare pentru pelerinul trecător; pentru localnici este umbra istoriei
care îi acoperă şi îi marchează permanent, fiindu-le reazem că au fost şi încă mai există aceste meleaguri.
Este balsamul care oblăduieşte şi leagă rănile românilor din această încercată zonă a ţării. Pentru trecători
este lumina care stârneşte curiozitatea de a pătrunde în interior şi izvor de cunoştinţă duhovnicească
pentru cel care doreşte să se adape. Pentru cei pasionaţi de arta religioasă, mănăstirea încântă ochiul şi
sufletul prin arhitectura sa şi prin picturile murale. La început de mileniu mănăstirea este o candelă aprinsă
în inima Ardealului şi are rolul de a ţine strânsă legătura dintre viaţa monahală şi poporul din care s-a
născut.

„Oricum, omul propune şi Dumnezeu hotărăşte ce este folositor şi întru zidire”.