Sunt obosita dupa o lunga zi si ma pun in pat sperand sa-mi vina somn,dar acesta invita fantomele

trecutului meu la o intalnire de durata. Toate vorbesc una peste alta si se acuza intre ele; o nebunie
de cuvinte aruncate in disperarea lor de a mai schimba ceva ce deja a fost facut. As putea spune ca
era un tablou ridicol, a caricatura a tragicului : dungi, pete, linii trase una peste alta, forme
geometrice, toate intr-o nuanta a exegerarii. Oare poate timpul sterge un desen intr-o asemenea
nuanta? La un moment dat stafiile se uira una la alta lipsite de orice fel de expresivitate, o fata lunga
si cu privirea stana de piatra, chiar plictisite de conflictul care tinde spre infinit, dar responsabil de o
persistenta stare de neliniste. Oare ce nu lasa aceste fantome sa se odihnesca ? Mintea mea imi
joaca feste si imi arunca in fata ochilor scene rupte din filme vechi; ma simt afectata si ochii mei
obositi sunt mai deschisi ca niciodata. Spiritele acelea incep din nou sa tipe, dar de data asta ma
acuza pe mine; sunt enervate de lipsa mea curaj de a uita, de slabiciunea mea imi fata trecutului,
care pare ca imi rapeste tot prezentul si-l transforma in amintiri triste. Fantomele se opresc din a mai
tipa si e liniste in capul meu, ma pot relaxa; dintre ele se aude o voce stinsa si ragusita de parca nu ar
mai fi vorbit demult. Domol aud cateva cuvinte care ma pun in dificulate: Lasa ne sa ne odihnim. Sunt
deadreptul stupefiata si ma uit in jurul meu cautand un raspuns; as putea face ce m au rugat, dar asta
inseamna ca ar trebui sa uit. Mi e frica... mi-e frica de esec, sa nu se repete ce s-a intamplat, dar ce
pot invata eu oare din amintiri care ma bantuie si storc din mine pana la ultima picatura de fericire.
Mai cad pe ganduri doua clipe si in minte imi rasuna intrebarea, pusa de aceasi voce de mai
devreme : Dar ce s-a intamplat? Simteam ca este o intrebare retorica, dar se astepta un raspuns.
Realitatea si ratiunea m au zguduit : Nu stiu. Si ele pentru ultima oara au spus: Lasa-ne sa ne odihnim.