CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND REGIMUL DE DETENŢIE ÎN

DREPTUL EXECUŢIONAL PENAL

În trecut pedeapsa privativă de libertate avea drept scop izolarea totală ori
eliminarea condamnaților, iar regimul de detenție se reducea doar la asigurarea hranei
și impunera unui regim de disciplină riguros asupra persoanelor condamnate să
execute pedeapsa privativă de libertate. Regimul penitenciar era bazat pe izolarea
celulară a condamnaților sau pe muncă în comun sub un regim al tăcerii.
În timp, datorită schimbărilor sociale, prin pedeapsa privativă de libertate se
urmărește îndreptarea, reeducarea condamnaţilor pe perioada de executare a pedepsei,
astfel încât aceștia să poată fi redați societății după ispășirea pedepsei.
Dreptul penitenciar reprezintă subramură de drept ce cuprinde ansamblul
normelor de drept prin care se reglementează executarea pedepsei cu închisoarea.
Ținând cont de faptul că pedeapsă se execută într-un penitenciar, ramura de
drept a fost numită drept penitenciar, ce cuprinde normele de drept ce reglementează
executarea pedepsei cu închisoarea și sancțiunile de drept penal (măsuri de sigurantă și
măsuri educative) ce implică o restrângere a libertăţii.
În ultimul timp, dreptul penitenciar capătă un sens mai larg și anume: dreptul
penitenciar cuprinde totalitatea normelor de drept privind executarea pedepselor
(pedepse principale, complementare, accesorii) și a celorlalte sancțiuni de drept penal
(măsuri de sigurantă și măsuri educative).

Noțiunea de sistem penitenciar

Datorită dezvoltării și nevoilor sociale ale omului, au apărut două clase
sociale, clasa oamenilor bogați și clasa oamenilor săraci, ce în timp s-au diferențiat
foarte mult, determinând apariția închisorilor. Acestea au apărut nevoilor de a
sancționa persoanele ce încălcau normele de conduită stabilite și, de aceea, întregul
proces evolutiv al închisorilor, al diferitelor sisteme penitenciare trebuie privit ca un
fenomen social-istoric.
În perioada de scalvie, principala pedeapsă era cea corporală, iar pedeapsa cu
închisoarea avea o sferă foarte restrânsă de aplicare.
 În dreptul român, închisoarea era considerată ca o măsură preventivă, nu ca o
pedeapsă.
În perioada feudalismului, pedeapsa privării de libertate se caracteriza prin
torturi și chinuri groaznice, ce erau aplicate condamnaților din ordinul inchiziției.
În perioada capitalismului, închisorile dispuneau de condiții precare pe
perioada detenției, ceea ce a dus la ideia ca regimului penitenciar să se aducă anumite
imbunătăţiri prin diferite măsuri, ideie ce ulterior a și fost pusă în practică.
J. Haward este cel ce a pus bazele sistemului penitenciar modern. Acesta, în
urma unor studii și cercetării precum și a propriei experiențe a propus ca deținuții pe
perioada executării pedepselor privative de libertate, să li se creeze condiții minime
pentru a putea fi recuperați de societate.
Concepția umanizării sistemului de detenție a inspirat legislațiile penale din
ţările europene, moment în care s-a impus luarea unor măsuri de îmbunătățire a
condițiilor de detenție, prin construirea de noi așezăminte (penitenciare) care să ofere
condamnaților condiții cât mai umane.
Sistemul penitenciar cuprinde modul de executare a privațiunii de libertate și
tratamentul aplicat celor aflați în penitenciare.
Penitenciarele sunt instituții specializate ce au ca atribuții organizarea și
asigurarea executării pedepsei privative de libertate și a măsurilor de executare
preventivă, contribuind prin tratamentul aplicat, la reeducarea și redarea societății
civile a foștilor deținuți.

Domeniul dreptului penitenciar

Dreptul penitenciar stabilește regimul de executare a pedepsei închisorii și
mijloacele de utilizare a regimului aplicat.
În cadrul domeniului Dreptului Penitenciar, întâlnim termenul de “tratament
penitenciar”, ce semnifică reacția socială împotriva persoanelor ce comit fapte care vin
în contradicție cu legile societăţii.
Importanţa Dreptului Penitenciar constă în faptul că el luptă împotriva
infracţionalităţii și a criminalităţii.
 Sensul sintagmei “pedeapsa închisorii”
Pedeapsa închisorii se aplică tuturor persoanelor ce au săvarsit fapte
antisociale, fapte ce sunt condamnate de legile penale.
Pedeapsa privativă de libertate (închisoarea) aplicată pesoanelor ce au săvârșit
fapte antisociale, presupune în primul rând un rău, iar în al doilea rând – o suferinţă,
întrucât:
-cel ce execută pedeapsa privată de libertate este în permanență nevoit să
accepte în jurul sau indivizi ce sunt aflați sub influența răului și a infracţionalităţii
-persoana privată de libertate, fără voia sa, se află într-un mediu viciat, mediu
ce va avea influență negativă asupra psihicului individului
-persoana condamnată trebuie să accepte necondiționat supraaglomerarea din
camerele de detenție precum și atmosfera tensionată din mediul în care este nevoită să-
și petreacă existența o perioadă de timp
-persoana ce a ispășit pedeapsa privată de libertate, după liberare va avea
mustrări de conştiinţă care îl va tulbura neîncetat, întrucât închisoarea va rămane în
mintea celui privat de libertate și după ce își ispăşeşte pedeapsa.
-personalitatea celui condamnat este diminuată foarte mult, uneori ducând
până la distrugere.
Analizând mediul penitenciar, constatăm faptul că, există indivizi ce încearcă
să domine și să impună prin diferite metode, în special prin forță fizică, principii și
reguli pe care să le respecte cu multă strictețe ceilalți indivizi.
Mentalitatea infracţională din mediul penitenciar are consecințe negative
asupra psiho-fizicului individului.
Indiferent de metodele aplicate, de regulile stabilite, nu s-a putut transforma
mediul penitenciar, într-un mijloc de educație.
În cele mai multe cazuri, penitenciarul devine un loc unde cel ce ispășește
pedeapsa privativă de libertate, dobândește mai multe deprinderi caracteristice lumii cu
predispoziții infracționale.
 SCURT ISTORIC

Penitenciarele sunt instituții unde oamenii sunt internați cu scopul de a ispăși o

pedeapsă pentru anumite fapte apreciate ca periculoase de către ceilalți membrii ai
societății. Rolul penitenciarelor este acela de a asigura un mediu propice persoanelor
sancționate de societate, de a încerca educarea acestora în vederea reintegrării în
societate și de a oferi o compensație morală victimei, alături de celelalte tipuri de
sancțiuni. În aceste instituții, indivizii trebuie să respecte un regim de viață strict, bine
definit, iar nerespectarea acestuia ducând la sancțiuni din partea personalului.
Deținutul nu poate alege modul de viață, persoanele cu care să socializeze, locul de
muncă sau activitățile preferate. Privarea de libertate este prețul pe care deținutul
trebuie să-l plătească pentru a fi reabilitat.
Analizând modul de distrubutie a dreptătii într-o societate, se pot trage
concluzii în privinţa mentalităţii, atitudinii faţă de criminalitate, toleranţă fată de
persoanele ce depăsesc limitele normalităţii specifice unei societăti.
În urma studierii timpului locurilor de executare a pedepselor în diferite
momente ale timpului se pot trage concluzii în ceea ce privește sistemul de executare a
pedepselor.
Sitemul de detenție românesc a cunoscut o evoluție greoaie, transformările
acestuia fiind influențate de sistemele de drept al popoarelor ce au dominat teritoriile
din România de-a lungul timpului, sau care s-au aflat în contact cu teritoriile
românești.
Informații cu privire la sistemul juridic ce a fost aplicat pe teriroriile românești
sunt mai numeroase în momentul în care ne apropiem de epoca modernă, iar de ce ne
depărtăm în trecut aceste informații sunt inexistente sau chiar incomplete.
Nu există informații directe cu privire la sistemul juridic practicat în Dacia
antică. Totuși, istoricul Herodot amintește tangențial de geto-daci numindu-i “cei mai
viteji și drepți dintre traci”. Informații mai abundente au fost după ce Dacia a fost
cotropită de romani.
 După războaiele din anii 101-102 și 105-106, peste dreptul dacilor s-a
suprapus dreptul roman. Dreptul roman a continuat să fie aplicat pe teritoriile Daciei și
după retragerea aureliana din anul 274 e.n.
Ulterior, o mare influența a avut legislația bizantină asupra legislației din cele
trei voievodate românești până în anul 1453, când a avut loc războiul de cucerire a
Constantinopolului de către Imperiul Otoman.
Dreptul bizantin a funcționat sub denumirea de Jus Vlachicum sau Legea
Românească1ce era compus din suprapunerea legii bizantine peste elemente dacice și
influențate de legile popoarelor migratoare, care prin însușirea lor de către locuitorii
voievodatelor s-au închegat sub denumirea de datina norodului.

ÎNCEPUTURILE REFORMEI PENITENCIARE ȘI ORGANIZAREA

ÎNCHISORILOR. ANII 1831-1865
În secolul XV datorită ascensiunii militare a nobililor maghiari asupra
teritoriilor din Transilvania, s-a impus dreptul maghiar.
Pană în secolul al XV - lea, punerea în executare și executarea pedepselor
privative de libertate se efectua prin încarcerare în gropinete și saline despre care nu au
mai rămas date în prezent.
În perioada secolului XVII- lea, persoanele privative de elibertate executau
pedepsele în case părăsite, în beciurile curților domnești, gropi adânci și ocne,
prizonierii fiind lipsiți de orice drept. Cel ce decidea asupra modului de aplicare și
executare a pedepselor era domnul ţării, acesta era cel stabilea vinovăţia sau
nevinovăţia, iertarea celor găsiţii vinovaţi, legea fiind de fapt voinţa domnitorului.
Informații cu privire la dreptul din Transilvania, găsim înlucrarea Privațiuni
de libertate în feudalism în Ungaria, ce oferă informaţii cu privire la acest teritoriu-
select din sec. XVIII - lea, începutul sec. XIX referitor la aristocrația ce a încercat de-a
lungul timpului să controleze nemulțumirile populației, construind penitenciare în tot
Ardealul, fiecare județ din Transilvania având un astfel de edificiu.
În aceea perioadă s-a constat că pedepserle corporale şi cele privative de
libertate erau nepractice şi nu aduceau venituri, astfel s-a legiferat ca pedepsele să fie
transformate în sancţiuni pecuniare. Legea din 1646 şi Îndreptarea legii (1652) dădea
posibilitatea ca făptaşul unei crime nepremeditate, săvarsită în urma unui conflict
spontan, să plătească o importantă sumă de bani dacă acesta era „om de treabă,
folositor ţării şi dispunea de avere”.
În prima parte a sec. XIX are loc unirea principatelor, moment în care apar
primele reglementări în domeniu, astfel prin Regulamentul Organic din 1834 se
stabilesc reguli în domeniu cu privire la siguranța, hrana şi condițiile din închisori.
Temnițele din aceea vreme erau într-o stare deplorabilă, iar tratamentul aplicat
celor încarcerați era inuman, acestea fiind principalele motive ce au creat discuții la
nivelul cercurilor înalte din conducereea de la acel moment, încercându-se a se găsii
soluţii viabile pentru îmbunătăţirea condiţiilor din sistemul penitenciarelor.
Alexandru Ioan Cuza este cel ce în anul 1862 emite o serie de reglementări în
domeniul penitenciarelor, astfel că prin Regulamentul pentru organizarea serviciului
stabilimentelor penitenciare şi cel de binefacere din România s-a imbunătăţit
tratamentul aplicat deținuților prin relaxarea legislației penale, timp de 12 ani.
În anul 1865 a intrat în vigoare Codul Penal fiind inspirat din modele
europene, ce prin dispoziţiile sale împarte infracţiunile în crime, delicte contravenții,
reglementând şi formele de detenție corespunzătoare fiecărei infracțiuni.
De menționat este faptul după apariția Codului penal din anul 1865, acesta a
suferit o serie de modificări ulterioare datorită apariţiei unor noi speţe ce trebuiau
soluționate de organele de jurisdicție de la acea vreme.

ORGANIZAREA SISTEMULUI PENITENCIAR ANII 1874-1929

La data de 1 februarie 1874, sub domnia regelui Carol I apare Legea regimului
închisorilor, prin care se hotărăște infinţarea de închisori pentru persoanele minore ce
au săvârșit fapte ce intră sub umbrela infracțiunilor, precum şi o serie de reglementări
privind executarea pedepselor privative de libertate.
Legea regimului închisorilor, Regulamentele pentru penitenciarele centrale,
pentru aresturile preventive de Corecție pentru minori cuprindeau o serie de
reglementări privind condițiile de viaţă, de muncă în închisori. Acestea erau stabilite
în funcție de statutul indivizilor: persoanele arestate preventive, persoanele care
așteptau a fi judecate, persoane condamnate definitiv la pedepse privative de libertate,
în funcţie de sex, de vârsta celor condamnaţi.
Codul penal în vigoare, cataloga închisorile astfel:
-închisori preventive ce erau împărţite în închisori pentru bărbați, pentru
femei, închisori corecționale, închisori de recluziune, închisori corecționale pentru
nevârsnici, închisori recluziune pentru femei.
Existau şi locații de binefacere ce adăposteau persoanele infirme, cerșetorii,
orfanii nevârstnici ce erau condamnaţi la pedeapsa privaţiunii de libertate.
Noile prevederi ale Codului penal de la acel moment au recunoscut drepturi ce
atunci erau necunoscute, evidenţiindu-se schimbarea în bine a regimului din
închisorile de la aceea vreme.
La de 30 iulie 1929, după o perioadă de 55 de ani, ia fiinţă Legea pentru
organizarea penitenciarelor şi institutelor de prevenție prin care este aplicat sistemul
progresiv de executare pedepselor, sistem prin care deținutul parcurgea mai multe
etape de detenţie, de la condiții grele de detenție la condiţii uşoare pe măsură ce se
„reeduca”, ajungând până la regimul semideschis şi liberare conditionată.
Legea a apărut datorită progreselor realizate în domeniile: social, politic,
economic, cultural, tehnologic, datorită evenimentelor istorice petrecute la aceea
vreme, precum Unirea Principatelor cu Ţara Românească din 1859 şi formarea statului
modern din anul 1878, Unirea din 1918.
Legea din 30 iulie 1929 fost cea care a trasat drumul pentru apariția în anul
1937 a Codului Penal din România.
De-a lungul timpului, majoritatea cazurilor ce intrau sub umbrela
criminalității, au fost studiate de specialiştii în domeniul dreptului, şi au concluzionat
că, în România, criminalitatea, precum celelalte fapte penale, nu erau rezultatul unor
porniri datorate firii rea a infractorilor. Pe baza studiilor, s-a demonstrat că
infracţiunile se produceau datorită lipsei de educaţie, al alcolismului, al sărăciei,
acestea fiind principalele cauze ce contribuiau la creșterea infracțiunilor, implicit
creșterea numărului de persoane încarcerate în închisorile din vechiul Regat.
Foarte mulţi specialişti în domeniu dreptului, au susținut ideia că indivizii ce
ajung în închisoare, să fie pregătiți astfel încât, la momentul eliberării să poată să se
reîntoarcă în societate. Foarte mulţi specialişti au venit cu un argument, susținând că
este necesar ca persoanelor incarcerate să li se creeze toate condiţiile pentru a da
posibilitatea îndreptării, bazându-se pe convingerea că majoritatea indivizilor închiși
sunt fiinţe ce pot fi recuperabile şi pot fi redate societății.
Au fost şi argumente contra, susţinute de ideea că, atât timp cât, individul în
libertate nu s-a educat, este greu de crezut că se va educa în timpul încarcerării.
De remarcat că, prin actele normtive din sec. XIX –lea s-a pus accent pe
faptul că îndreptarea persoanelor încarcerate să se facă prin educație.
Legiuitorul de la aceea vreme, inspirat din dreptul penal european, a pus
accent pe rolul muncii în închisori. Astfel, a fost definită ca mijoc de îndreptare,
remodelarea deținutului ce avea să trăiască libertatea ce va urma perioadei de detenţie.
Totuşi, se pare că măsurile educative, nu dau rezultate bune, recomandându-se
ca în cazul infractori minori periculoşi sau recidivişti să li se aplice şi pedepse,
bineînţeles, pedepse mai reduse faţă de pedepsele aplicate infractorilor majori.
Aplicându-se infractorilor minori pe lângă măsuri educative şi pedepse prin
închisoare, fie pe termen scurt sau lung, a fost necesar ca să se emită o serie de
reglementări privind locurile de executare (penitenciare speciale), cât şi ca regim de
executare şi tratament.
O componentă importantă în sistemul penitenciar o reprezintă comportarea
condamnatului, adică felul conduitei, felul atitudinilor lui faţă de autorităţi şi faţă de
oamenii cu care vine în contact, precum şi felul cum se comportă înainte de judecată,
în timpul judecăţii şi în timpul executării pedepsei.
Funcţie de comportament, întâlnim indivizi ce au o comportare negativă adică
nu sunt stăruitori în muncă, nu sunt disciplinaţi la locul de muncă (au absenţe, se
sustrag de la program), manifestă lipsă de atenţie faţă de personalul penitenciarului
(lipsă de respect şi ascultare), au un comportament rău faţă de ceilalţi condamnaţi şi nu
respectă normele de ordine şi disciplină în penitenciar.
De obicei aceşti indivizi sunt agresivi, violenţi, periculoşi, şi au tendinţa de a
sustrage bunuri, au o atitudine de respingere faţă de programele de reeducare, sunt
irascibili şi recalcitranţi.
 Specialiştii în domeniu, au explicat că acest comportament negativ se
datorează deficienţelor psihice: nivel mintal scăzut, tendinţe sexuale bolnăvicioase,
lipsă de voiţă, lipsă de stăpânire de sine.
În Anul 1874 a apărut Regulamentul asupra regimului închisorilor, care a
guvernat regimul executării pedepselor până în anul 1930, acesta a impus în
penitenciare un regim de izolare celulară pe timp de noapte, iar ziua lucru în comun a
deţinutilor, astfel fiind elemente din regimul de detentie „auburnian”1.
Regulamentul general pentru penitenciarele centraledin 24 mai 1874
menţiona ,,ca elemente ale acţiunii de îndreptare socială, folosirea la muncă fără
excepţie, proporţional cu vârsta, puterea şi sexul fiecăruia, invăţarea unei meserii,
lectura cărţilor religioase şi învăţatul, cititul după abecedar”2.
La aceea vreme se pleca de la ideia că asprimea pedepsei determină pe cel
pedepsit să nu mai facă fapte rele.
Legea din 1874 împărțea închisorile în închisori de prevenție și închisori de
osândă, care, la rândul lor, erau de mai multe categorii, și anume: închisori
corecționale, de muncă silnică, de recluziune şi de detențiune. Deși, prevederile legii
impunea ca penitenciarele să se reorganizeze, în realitate, acestea au rămas la regimul
primitiv al ținerii în comun.
În iulie 1929 a apărut Legea pentru organizarea penitenciarelor și instituţiilor
de prevenție, apreciată la aceea vreme și pe plan internațional.
În anul 1930 a avut loc Congresul Comisiei Internaționale Penale și
Penitenciare organizat la Praga, moment în care, comisia și-a însușit principii de
executare a pedepsei pe care România le adoptase cu un an înainte, iar o parte din
acestea se regăsesc și în Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deținuților,
adoptat de O.N.U în anul 1955.
În data de 1 ianuarie 1930 intră în vigoare Legea penitenciarelor și
instituțiilor de prevenție adoptată în 1929, ce prevedea trei faze de pregătire a
condamnatului pentru a fi redat societăţii, şi anume:
-izolarea individuală, aplicată în raport cu condamnarea, fără a depăși 3 ani
pentru recidivați;
-faza de ţinere în comun pe timpul zilei şi izolare noaptea;
 -colonia de muncă, în care condamnații munceau în comun și erau cazați, pe
timpul nopții, în dormitoare comune.
La 21 aprilie 1938 ia ființă Regulamentul asupra regimului de executare a
pedepselor, fiind cel mai evolut regulament la aceea vreme. Acesta se baza pe ideia de
recuperare socială a condamnaților, ideie ce era foarte bine definită într-un capitol
intitulat „Măsuri de educație".
Regulamentul a preluat prevederi din Legea pentru organizarea
penitenciarelor și instituţiitor de prevenție din anul 1929, astfel că România dispunea
de o legislație în domeniul penitenciarelor prin care se urmărea recuperarea socială, cu
mult înainte de adoptarea de către O.N.U la 3 august 1955 a unor reguli minime pentru
tratamentul deținuților.
La mijlocul sec. XX începe Cel de al doilea Război Mondial, moment în care
pe de o parte sistemul penitenciar din România a suferit o serie de pierderi materiale,
iar pe de altă parte s-a pierdut drepturile celor aflați în închisorile de la acea vreme.
Astfel, profitând de dezordinea socială creată de mișcarea legionară în noaptea
de 27-28 noiembrie 1940, echipele morții au împușcat la Jilava numeroși oameni
politici, astfel încălcăndu-se cel mai sacru drept al omului, dreptul la viaţă.
Anul 1944, aduce victoria aliaților, iar Rusia își extine zona de influeţă și
asupra teritoriului românesc, moment în care se produce o schimbare în sistemul
penitenciar prin schimbarea personalului de conducere, compromiterea personalului de
specialitate, precum și un regres vizibil în aplicarea tratamentului penitenciar.
La 23 august 1944 după arestarea mareșalului lon Antonescu, guvernul
condus de Constantin Sănătescu emite Decretul legat de amnistierea generală, prin
care au fost amnistiate toate infracțiunile comise după data de 1 ianuarie 1918, iar
Decretul-lege nr. 442, desființa toate lagărele.
La data de 1 noiembrie 1944 este adoptat Regulamentul pentru înfiinţarea şi
funcționarea centrelor de internare, care împărțea pe cei încarcerați în trei clase ce se
diferențiau astfel: cei aflați în primele două clase erau obligați să plătească suma de
10.000 de lei, pentru a beneficia de pat și lenjerie necesară, acestea rămânând după
punerea în libertate în proprietatea centrului. După data de 23 august 1944 până în anul
1964, în România a fost instaurată detenția politică. După 23 august 1944 în România
începe o serie de arestări a celor vinovați pentru „crime de război şi dezastrul
economiei nationale”, începând cu arestarea mareșalului lon Antonescu și a grupului
său.
Datorită influenței sovietice în legislația din România, apare articolul
„Reeducarea deținuților, una dintre sarcinile de bază ale penitenciarelor”, publicat în
august 1948 în revista „Probleme penitenciare”, în care se suţine că deținuții politici
sunt cei mai odioși dușmani ai claselor muncitoare și ai Republicii și reeducarea
acestora nu se poate realiza atât timp cât “nu vor fi tratați cu acea justă ură de clasă şi
atât timp cât adaptarea morală şi pregătirea deţinuţilor de drept comun, victime ale
fostei societăți burghezo-moşiereşti bazate pe exploatare, va fi neglijată” 1.