Tocmai m-am întors din ploaie.

Am o singură poză cu ochelarii cu care vânzătoarea era convinsă

că-mi stă bine. Nu știu ce preț aveau. Am uitat să întreb. Am fost luat pe sus de stupefacția ei cu
privire la cât de bine îmi stătea cu acei ochelari. Nu știam cum să-i arăt că era cazul să o lase mai
moale, că suntem amândoi conștienți de un contract scris pe Wallstreet, în care stipulează că eu
nu pot crede nimic din ce spune și că ea va minți fără filtru, exagerat, pentru că asta îi e meseria.
Unde mai pui că acest contract era dublat de faptul că ochelarii erau cel mult mediocrii, iar ea
părea că vrea să mă deoache intenționat. N-am avut ce să aleg. Vânzările se înghit pe ele însele
ca mai știm-noi-cine, alungându-și clienții cu entuziasmul și energia lor ambițioasă de
constructori ai viitorului. Oriunde mi-aș fi ațintit privirea, în pereții de lentile și branduri,
simțeam o altă privire cum îmi prăjește obrazul. M-am jucat de-a ,,interesatul-de-ochelari” și am
plecat lăsând în urmă cel mai flagrant indiciu că nu am fost serios. Cred că și ea s-a jucat de-a
vânzătoarea interesată și doar peste zece minute după ce am plecat, la fel ca mine, a realizat că
nu arătam a om care să nu întrebe de preț dacă îl interesează ceva.

M-am gândit să mă întorc să întreb, dar la ce rost să mai joc teatru dacă ieșisem deja din scenă.

M-am dus la Vioară să fumez o țigară. Așa m-am imaginat când am plecat de acasă și am zis să o
fac. A fost frumos să stau locului în centrul orașului și să nu fac nimic. Nicio epifanie în schimb.
Nu s-a comparat cu meditația adevărată pe care o făceam acum 2 ani. Mă dureau și picioarele de
atâta mers și evitat bălțile și mașinile, iar băncile erau toate ude. Și băncile și Universitatea care
arată udă și când e soare afară. Trecătorii nu aveau nimic deosebit. Observații tipice de om care
fumează, nu meditează, și stă în picioare de nevoie, nu pentru că îi e comod.

Am încercat să fac drumul dus cu o trotineta electrică. Am dat în două gropi atât de adânci că mi-
a sărit umbrela de pe ghidon. Mașini peste tot, înfulecând nesimțite banda celuilalt și trotuarele.
Mă frustram extraordinar și mă mustram că mă frustrez, că un om care meditează acceptă, nu se
frustrează. Până la urmă, ce puteam să fac? Bombele sunt scumpe, iar dacă le sparg oglinzile și
geamurile, până la urmă o să mă prindă, și aș fi vandalizat prea puține ca să conteze pentru tot
Bucureștiul. Dacă parcangiiI ăștia ilegali ar fi avut un reprezentat, l-aș fi răpit și ținut ostatic până
la modificarea legislației. L-aș închide într-un labirint în care toate potecile ar fi blocate de câte
ceva suficient de imens cât să nu poată să treacă.