Adevăr şi onestitate în

comunicarea media
• Prima îndatorire a jurnalismului este aceea de
a căuta adevărul.
• Jurnaliştii au datoria de a furniza publicului
informaţii complete şi conforme realităţii,
pentru ca acesta să-şi poată construi o viziune
de ansamblu asupra evenimentelor.
• Codurile deontologice înscriu printre primele
datorii ale jurnaliştilor pe aceea de a urmări
adevărul şi de a relata faptele cu exactitate şi
onestitate.
• Respectul pentru adevăr este
fundamentat pe dreptul publicului de a
cunoaşte adevărul, indiferent de
consecinţele pe care acesta le-ar avea
asupra jurnalistului.
• Putem înţelege ce înseamnă adevărul în
activitatea de presă prin identificarea
opusului acestuia: minciuna, inducerea
deliberată în eroare a publicului.
• Minciuna poate apărea:
1. în etapa redactării ştirilor - prin
simplificarea, exagerarea sau scoaterea
din context a informaţiilor, distorsionarea
informaţiilor, modificarea mecanică a
conţinutului fotografiilor sau
înregistrărilor audio
2. în etapa colectării informaţiilor.
• Jurnalistul este obligat:
• să citeze corect,
• să verifice informaţiile înainte şi nu după ce
le-a pus în circulaţie,
• să verifice acurateţea informaţiilor difuzate
din mai multe surse,
• să nu publice decât acele informaţii a căror
origine este cunoscută,
• să nu suprime informaţii esenţiale,
• să nu altereze textele şi documentele,
• să nu publice materiale inexacte, înşelătoare
sau deformate.
 Fabricarea ştirilor

• Fabricarea ştirilor sau inventarea citatelor sunt

practici care încalcă imperativul respectării
adevărului şi a relatării oneste a faptelor.
• Fabricarea unor evenimente se realizează
printr-o selecţie preferenţială sau printr-un
decupaj incorect al informaţiilor.
• Această distorsiune, deliberată sau involuntară,
dezinformează publicul.
Probabil cel mai
celebru caz de
“fabricare” a unui
material de presă este
cel al jurnalistei de la
Washington Post,
Jannet Cook, care, în
1980, a publicat un
vast reportaj despre
un copil dependent de
droguri, Jimmy.
• Nu sunt frecvente cazurile în care jurnaliştii
inventează în întregime o poveste pe care o
pretind reală.
• De cele mai ori, pentru a-şi face materialele
mai atractive sau pentru a le creşte valoarea,
jurnaliştii recurg la inventarea de scene,
dialoguri sau personaje fictive pe care le
adaugă unor fapte reale.
• De falsificări deliberate ale informaţiilor nu se
fac însă vinovaţi doar jurnaliştii din presa
scrisă.
 Fotografiile digitale şi manipularea
realităţii
• Când au început să fie utilizate fotografiile de
presă, calitatea slabă a reproducerilor şi lipsa
de preocupare pentru respectarea
standardelor etice, făceau posibilă publicarea
multor fotografii trucate.
• În era fotografiilor digitale modificarea
imaginilor poate fi făcută la un nivel atât de
performant, încât chiar şi experţii pot discerne
cu greutate între o fotografie reală şi una
falsă.
 Oraşul Beirut după un bombardament israelian:
coloana de fum de deasupra oraşului a fost amplificată
digital, într-un mod grosolan, prin copierea şi repetarea
unor părţi ale fumului.
O serie de şapte poze din „The New York Times“, prezentate ca un reportaj
realizat după un bombardament israelian asupra portului libanez Tyre, arăta în
imagini salvatori căutând victimele printre rămăşiţele unei clădiri. O imagine,
însă, îl arată pe unul dintre salvatori pe post de victimă, trupul său aproape
curat fiind scos de sub ruinele clădirii, cu şapca ţinută strâns sub braţ.
Imagine publicată pe coperta revistei
U.S. News: un bărbat cu arma aţintită
spre o zonă de luptă deasupra căreia
ieşea fum. „Razboinic Hezbollah din
Beirut“ era explicaţia fotografiei, dar
analiza acesteia a demonstrat ca
incendiul folosit pentru efect dramatic
era într-o groapă de gunoi.
De obicei marile catastrofe naturale atrag după ele imagini
zguduitoare. În urma tsunamiului din Asia, din 2004, o serie de
fotografii au apărut rapid în presa internaţională. S-a dovedit
ulterior că instantaneele fuseseră surprinse în urmă cu doi ani, în
timpul inundaţiilor produse în China din cauza râului Qian Tang
Jiang.
• În presa informativă, în special, funcţionează
principiul potrivit căruia fotografia de presă
trebuie să respecte aceleaşi standarde ca şi
articolul.
• De cele mai multe ori, chiar colegii de breaslă
sunt cei care demască apariţia fotografiilor
trucate.
• În practica jurnalistică există tendinţa ca
redactorii de reviste să fie mai toleranţi cu
modificările digitale ale fotografiilor, spre
deosebire de redactorii de ziare.
• Fotografiile de presă sunt judecate în funcţie
de acurateţea lor, iar fotografiile pentru
articole sau pentru ilustrare fotografică sunt
apreciate în termeni estetici şi din perspectiva
impactului vizual.
• De multe ori, însă, cititorii nu înţeleg
diferenţele dintre aceste categorii
profesionale, iar modificarea digitală a
fotografiilor de către jurnalişti este percepută
ca o minciună.
• Acest lucru duce, inevitabil, la scăderea
credibilităţii presei.
 Echidistanţa şi respectarea
principiului audiatur et altera pars
• Tratarea echidistantă a informaţiilor se
impune, mai ales, în situaţiile în care subiectul
este unul controversat sau poate fi supus unor
diverse interpretări.
• Jurnalistul trebuie să difuzeze informaţiile
într-un mod imparţial şi să le fixeze corect în
context.
• Echidistanţa se referă la obligaţia jurnalistului
de a oferi fiecăreia dintre părţile antrenate
într-un conflict un spaţiu egal de exprimare.
• Jurnalistul are obligaţia de a contacta fiecare
parte şi de a le da posibilitatea să-şi exprime
punctul de vedere.
• Dacă una dintre aceste părţi nu a putut fi
contactată din motive obiective, neimputabile
jurnalistului, sau refuză să-şi prezinte poziţia,
aceste lucruri trebuie consemnate ca atare.
• Atunci când jurnalistul se află în situaţia de a
deţine documente sau declaraţii
incriminatoare la adresa unei persoane şi
doreşte să le facă publice este obligat să afle şi
părerea părţii adverse.
• Altfel spus, în cazul în care jurnalistul este cel
care formulează acuzaţii la adresa unei
persoane referitoare la fapte sau
comportamente ilegale ori imorale, acesta
trebuie să respecte principiul audiatur et
altera pars (să fie ascultată şi cealaltă parte).
• În situaţia în care partea adversă refuză să facă
declaraţii, jurnalistul trebuie să consemneze
acest refuz, pentru a dovedi că şi-a îndeplinit
obligaţia şi pentru a se pune la adăpost de
eventuale acuzaţii ulterioare.
• Refuzul de a dialoga cu presa este un drept de
care persoanele pot uza oricând.
• Nerespectarea principiului audiatur et altera
pars poate afecta serios credibilitatea
jurnalistului şi a instituţiei pentru care acesta
lucrează.
Corectarea erorilor. Dreptul la replică
• Se întâmplă uneori ca, în ciuda tuturor
eforturilor pe care jurnalistul le face în
verificarea informaţiilor şi tratarea imparţială
a subiectelor, în materialul de presă să se
strecoare greşeli sau inadvertenţe.
• În cazul apariţiei unei erori sau inexactităţi,
jurnalistul are obligaţia corectării acesteia în
cel mai scurt timp posibil.
• Prin rectificare se înţelege obligaţia
organismului de presă de a corecta un text sau
o informaţie în care s-a strecurat o greşeală.
• Mulţi jurnalişti se feresc să-şi corecteze erorile
de teamă că desele corecturi vor duce la
pierderea credibilităţii în faţa publicului.
• De multe ori nu integritatea jurnalistică, ci
teama de un proces penal este cea care îi
determină să-şi corecteze greşelile.
• De regulă, este recomandat ca eratele să fie
publicate întotdeauna în acelaşi loc.
• În afara cazului în care o instanţă
judecătorească obligă o instituţie de presă în
mod oficial să publice dezminţiri şi scuze, este
suficient ca eroarea să fie amintită şi
corectată.
• Nu este necesar să fie corectate micile
imprecizii.
 Există cazuri în care persoanele la care se
referă materialul de presă eronat nu doresc ca
aceste informaţii să fie corectate deoarece:
• consideră că erata va atrage mai mult atenţia
în jurul materialului iniţial
• sunt nemulţumite de o simplă corectură, pe
care o consideră insuficientă pentru a îndrepta
răul pricinuit
• de cele mai multe ori, numărul celor ce citesc
materialul iniţial depăşeşte cu mult numărul
celor ce citesc erata.
 • Pentru a reduce numărul erorilor, diferite
publicaţii folosesc următoarele metode:
1. le cer angajaţilor care fac greşeli să scrie scrisori
prin care să-şi ceară scuze de la persoanele
prejudiciate,
2. expediază chestionare surselor pentru a vedea
care este reacţia acestora faţă de articolul în care
apar,
3. menţionează în erată şi numele persoanei care a
făcut greşeala,
4. contabilizează, într-un loc la vedere din redacţie,
numărul de greşeli făcut de fiecare angajat în
parte.
• Cea mai controversată metodă de prevenire a
erorilor este ca persoanelor implicate în
material să li se arate articolul în formă finală,
înainte de publicare.
• Interdicţia ca sursele să-şi dea acordul pentru
publicare este o regulă nescrisă a
jurnalismului.
• Se întâmplă de multe ori ca sursele să declare
ceva presei şi ulterior să regrete acest lucru,
iar dacă li se va da posibilitatea să îşi retragă
afirmaţiile aceştia vor profita.
• Alte modalităţi prin care pot fi corectate
erorile: replica şi răspunsul.
• Dreptul la replică se exercită de persoana
fizică sau juridică lezată prin difuzarea unor
informaţii incorecte, trunchiate sau
neadevărate într-un material de presă.
• În absenţa dreptului la replică, dreptul la
imagine, prezumţia de nevinovăţie şi
protejarea publicului, care altfel nu are toate
informaţiile necesare pentru a-şi putea
contura o opinie, sunt ignorate.
• Dreptul la răspuns se exercită atunci când
afirmaţia ofensatoare nu aparţine autorului
articolului, ci a apărut ca un citat a cărui sursă
a fost nominalizată.
• Rectificarea şi difuzarea dreptului la replică
sau la răspuns reprezintă, din punct de vedere
legal, o apărare în cazul în care persoana
lezată se adresează unei instanţe de judecată.
• Jurnaliştii sunt obligaţi să ofere dreptul la
replică sau la răspuns oricărei persoane care
se consideră lezată prin apariţia în presă a
unor informaţii neadevărate sau inexacte.