Caracterele tehnice ale dreptului administrativ

A. Dreptul administrativ este codificat

Elaborarea unui Cod administrativ presupune o cuprindere de ansamblu,
organizată logic, completă și coerentă, aspect realizat prin emiterea OUG 57/2019.
În lipsa unei codificări, legile specifice foarte rar rămân o perioadă mai
îndelungată în vigoare, fiind supuse unor transformări sucesive.
În sistemul nostru legislativ avem o serie de legi care reglementează pe
materii aspecte specifice în exclusivitate dreptului administrativ: Legea nr.554/2004
privind contenciosul adminsitrativ, Legea nr.98/2016 privind achizițiile publice,
Legea nr.215/2001, privind adminsitrația publică locală.
Pentru ca o eventuală codificare să se producă, atât în favoarea
administrației cât și a administraților, se impune ca cel puțin câteva reguli să fie
întrunite:
- o mult mai mare stabilitate a actelor normative aplicate;
- o redactarea clară și precisă;
- să se urmărească interesul general;
- să se facă o interpretare unitară, cu același scop, pe întreg teritoriul de
aplicare;
 B. Dreptul adminsitrativ are o bază formată în cea mai mare parte din
reguli scrise.
Dreptul administrativ românesc se bazează în general pe reguli scrise.
Doctrina și jurisprudența sunt considerate mijloace de interpretare și extrapolare a
normelor scrise, și numai în măsura în care o rezolvare într-un caz anume poate
presupune o atenționare a legiuitorului, poate să verifice și să intervină prin
proceduri legislative.

C. Perspectiva unor domenii noi pentru dreptul administrativ

În prezent asistăm la o ofensivă a dreptului administrativ în detrimentul
unor alte ramuri de drept (cum ar fi dreptul civil).
Dreptul administrativ a pătruns în domeniul proprietății intelectuale, a
activității instituțiilor fundamentaleale statului (președinte, guvern, autorități
administrative autonome, ș.a.), sau se află în fața extinderii contractelor
administrative (convenții de eșalonare la plată a debitelor scadente la bugetul de
stat, ș.a.).
Aproape că nici nu există un domeniu de activitate în care să nu intervină
norma de drept adminsitrativ, care intervine și se impune administrației, dar și
administraților.
 Principiile fundamentale ale dreptului administrativ și ale administrației
publice

Principiile fundamentale sunt reguli de conduită de maximă generalitate, care

stau la baza organizării și activității tuturor organelor și persoanelor care exercită atribuții
ale funcției executive, în interesul general, și la care se subordonează în exercitarea
drepturilor și asumarea de obligații, toate celelalte subiecte ale raporturilor juridice
administrative.
Se numesc fundamentale deoarece:
- își găsesc consacrarea expresă în actul fundamental – Constituția României, sau
se desprind din reglementările emise în baza acesteia;
- stau la baza organizării și funcționării întregului sistem al autorităților și
serviciilor publice.

1. Principiul continuității serviciului public.

Serviciile publice pot să corespundă unor interese generale (naționale), situație
în care sunt organizate la nivel național (companii naționale, regii autonome, etc), sau a
unor interese locale, caz în care ele sunt organizate la nivel local (starea civilă, autoritatea
tutelară, gospodărirea locativă, transportul, alimentarea cu apă, etc).
Prin acest principiu se înțelege o activitate organizată de stat sau de autorităţile
locale, destinată să satisfacă în mod continuu, deci cu caracter de permanență, interesul
general.
Declinul noțiunii de serviciu public, în prezent, face ca unii autori să caute un alt
principiu care să stea la baza organizării dreptului administrativ.
 2. Principiul conducerii colective
Se caracterizează prin faptul că la adoptarea unei decizii în cadrul unui
organ colegial, ce este organizat și funcționează în condițiile legii, participă mai
multe persoane, ce împreună și în mod egal, exercită atribuțiile acelui organ. În
sistemul administrației publice, în momentul de față, predomină conducerea
colectivă (consilii locale, guvern). Desigur, există și o expresie a conducerii
unipersonale (primarul, prefectul, etc.) caracterizată prin faptul că decizia se ia de o
singură persoană, dar în limitele atribuțiilor funcției ce o deține.

3. Principiul legalității
Constituie o regulă fundamentală a dreptului român, în virtutea căruia
toate organele statului, instituțiile, funcționarii, cetățeanii și ceilalți locuitori ai țării,
sunt obligați să respecte strict legile, și celelalte acte normative ce reglementează
raporturile sociale la care participă.

Respectarea legii, derivă din Constituție, art.16 al.2 potrivit căruia nimeni
nu este mai presus de lege.
Aplicarea principiului legalității în dreptul administrativ implică discuția
mai multor probleme:
 A. O primă problemă o reprezintă caracterul ierarhic al normelor de drept
În diversitatea lor, normele de drept nu au aceeași forță juridică. Pornind
de la actul fundamental, baza piramidei legalității, toate celelalte acte, obligatoriu,
trebuie să țină cont de Constituție, conform art.1 al.5 din aceasta.

B. Cea de a doua problemă privește activitatea organelor administrative, în

sensul că aceasta este o activitate de organizare a executării și de executare în
concret a legii.
În activitatea lor, organele administrației publice emit atât acte
administrative individuale, cât și acte administrative normative.
Actele administrative normative – sunt acte juridice conținând norme de
conduită formulate în abstract, ce exprimă o manifestare de voință unilaterală a
unei autorități publice, făcute în limitele competenței ei, în înfăptuirea puterii
executive a statului, cu scopul de a produce efecte juridice, a căror realizare este
garantată prin forța de constrângere a statului.
 Trăsături specifice actelor administrative normative
a. Caracterul general și impersonal. (caracter general)
Se manifestă prin aceea că regulile de conduită sunt tipice, se aplică la un
număr nelimitat de cazuri, dar la o categorie determinată de persoane. Ele sunt
impersonale indicând un comportament principal, și nu conduita unei singure
persoane.
b. Prevederile lor sunt formulate în abstract.(caracter abstract)
Aceasta prespune că acestea sunt aplicabile tuturor persoanelor ce
întrunesc condițiile dinainte stabilite de aceste norme și sunt de aplicare repetată,
întocmai ca și legile
c. Pot fi supuse controlului de legalitate pe calea acțiunii în anulare.
Conformitatea acestora cu dispozițiile Constituționale sau cu alte dispoziții
normative superioare, dar și legalitatea procedurii de adoptate, pot face obiectul
unei acțiuni în contencios administrativ în fața instanțelor judecătorești competente.
d. Au un caracter obligatoriu.(caracter obligatoriu)
Caracterul obligatoriu intervine de la intrarea acestuia în vigoare, fie de la
momentu publicării, fie de la un moment ulterior, și se menține până la ieșirea din
vigoare.
Aceasta presupune împrejurarea că, la nevoie poate fi aplicat cu ajutorul
forței de constrângere a statului iar violarea sa atrage sancțiuni împotriva celor care îl
încalcă.
 Trăsăturile generale ale actelor administrative normative
a. Actele administrative normative sunt manifestări de voință unilaterală
făcute de autoritatea administrativă în temeiul puterii publice cu care a fost
învestită, în scopul de a produce anumite efecte juridice.
Actele administraitve normative pot fi și acte la elaborarea cărora participă
mai multe autorități publice, sau un organ administrativ, și un organ nestatal.
Majoritatea reprezintă decizia unui organ colegial, dar pot fi emise și de un organ
unipersonal.
Membrii organului colegial sunt solidar răspunzători pentru activitatea,
hotărârile și măsurile luate de acesta, dar fiecare membru este răspunzător și
pentru propria sa activitate.

b. Actele administrative normative pot fi emise numai de autoritățile

publice îndrituite prin lege sau prin alt act normativ.
Competența emiterii unui act administrativ este stabilită prin lege sau prin
alt act normativ, constituind un drept, dar și o obligație a organului emitent.
Sfera autorităților publice abilitate să emită acte administrative normative
nu este limitată prin Constituție sau legi, astfel că și organe sau instituții, altele
decât Guvernul, pot emite acte administrative normative: miniștrii, consiliile locale
sau județene, etc.
a
 c. Actul administrativ normativ este emis pe baza legii, și pentru organizarea
aplicării și punerea în excutare în concret a legilor și a celorlalte acte normative.
Această caracteristică derivă din structura piramidală în cadrul căreia normele
juridice acționează.
Astfel, ori de câte ori un raport social nu a fost reglementat în prealabil printr-o
lege, și nici reglementarea lui nu a fost rezervată legii (reglementare primară), el va putea
fi reglementat printr-un act normativ de organul administrativ, dar cu respectarea
competenței sale (reglementare secundară).
Ori de câte ori, un raport social nu este rezervat competenței exclusive de
reglementare a legii, va trebui să se ajungă la concluzia că și organele administrative sunt
competente să intervină cu propria lor reglementare (nu numai secundum legem ci și
praeter legem).
Ori de câte ori un domeniu al raporturilor sociale nu a fost reglementat de lege,
el poate fi reglementat primar prin norme juridice cu forță juridică inferioară, în limitele
competenței recunoscute de lege organelor administrației publice și cu respectarea
scopului urmărit de lege.
d. Actele administrative normative sunt executorii.
Actele administrative normative sunt executorii prin ele însele, și din oficiu, fără
a mai fi necesară investirea lor cu formulă executorie de către instanța judecătorească.
 Limitele realizării depline a principiului legalității

1. Puterea discreționară a administrației

Prin aceasta se înțelege facultatea pe care legea o dă administrației publice,
de a alege, după aprecierea acesteia, în limitele legii, între mai multe soluții posibile,
aplicabile în cazul concret.
Activitatea administratorului este discreționară tocmai pentru că nu mai
este un simplu organ de aplicare a legii iar hotărârile lui, nu sunt impuse de aceasta
ci sunt rezultatul propriei lui activități.
Dacă exigențele principiului legalității s-ar aplica întocmai asupra
administrației, s-ar putea întâmpla ca aceasta să rămână imobilă, pasivă.
Însă, tocmai din convingerea necesității unui stat de drept decurge și
cerința ca puterea discreționară să fie cât mai puțin exercitată în activitatea
organelor executive.
Cu toate acestea, o activitate executivă adaptată necesităților societății,
aflate într-o permanentă evoluție, nu este posibilă fără a se recunoaște organelor
administrative o anumită putere discreționară.
 2. Starea de necesitate și consecințele ei pentru statul de drept
În viața oricărui stat pot interveni împrejurări excepționale care presupun,
direct proporțional, măsuri de aceeași natură, care să facă față unei situații de
pericol.
Deoarece în circumstanțe excepționale, se cer măsuri urgente și
extraordinare și, cum procedura parlamentară poate fi de durată, se impune ca în
astfel de situații, unele atribuții ale organului legislativ să fie preluate de către
guvern sau chiar de către președinte.
Prin circumstanțe excepționale se înțeleg acele situații de fapt care produc
un dublu efect, suspendă autoritatea regulilor de drept obișnuite ce privesc
administrația și declanșează aplicarea unor acte cu o legalitate particulară.
Se poate spune că aceste circumstanțe excepționale fie reflectă o stare de
război, fie o stare de pericol internă.
Constituția României a formulat principiile fundamentale care stau la baza
luării unor măsuri în circumstanțe excepționale, stabilind atribuții în domeniul
apărării, și conținutul măsurilor excepționale.
Potrivit art.92 al.2 și 3, și potrivit art.93 din Constituție, Președintele
României este singura autoritate care poate lua măsuri excepționale, în cazuri
excepționale.
 Astfel, potrivit art.92 al.2 și 3 din Constituție, Președintele României poate
declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului mobilizarea parțială sau totală a
forțelor armate.
Potrivit art.93 din Constituție, Președintele României instituie, potrivit legii,
starea de asediu sau starea de urgență în întreaga țară ori în unele unități
administrativ-teritoriale și solicită Parlamentului încuviințarea măsurii adoptate, în
cel mult 5 zile de la luarea acesteia.
Starea de asediu reprezintă un ansamblu de măsuri cu caracter politic,
militar, economic și social, care se instituie în anumite zone, sau pe întreg teritoriul
țării, în situația iminenței unei acțiuni sau inacțiuni îndreptate împotriva
suveranității sau integrității teritoriale.
Starea de urgență reprezintă ansamblul de măsuri cu caracter politic,
economic, social și de ordine publică, instituit în întreaga țară, anumite zone, ori în
unele unități administrativ-teritoriale, în următoarele cazuri:
a) existența unor amenințări la adresa siguranței naționale sau democrației
constituționale;
b) iminența producerii sau producerea unui dezastru.
Actele emise în starea de necesitate sunt exceptate, de regulă, de la
controlul instanțelor de contencios administrativ, dar excesul de putere al
autorității administrative, trebuie sancționată de judecător.
 3. Actele de guvernământ
În general, este de acceptat că buna funcționare a mecanismului statului de
drept presupune în mod necesar organizarea unui control jurisdicțional al legalității
actelor administrative.
Se admite totuși că nu toate actele administrative sunt supuse controlului
jurisdicțional și sunt și acte care necesar, sunt sustrase acestui control. Printre
acestea se numără și actele de guvernământ.
În prezent, art.126 al.6 din Constituție prevăd controlul judecătoresc pe
calea contenciosului administrativ, fără nicio distincție, a actelor administrative,
normative sau individuale, cu două excepții:
O primă excepție, o reprezintă actele care privesc raporturile cu
Parlamentul. Fără ca legiuitorul să facă această precizare, înțelegem actele care
privesc raporturile dintre Parlament și Președintele României, Guvern, CSAT, ș.a.m.d.
În general aceste acte au natura unor acte politice și prin urmare, sunt sustrase
acestui control.
A doua excepție, se referă la categoria actelor de comandament cu caracter
militar.