1.

se deșteaptă - se sting
anotimpuri - genralul
2. Linia de pauză prezentă la începutul fiecărei strofe marchează
o întrerupere a discursului liric, o pauză menită să aducă după
sine informaţii suplimentare.
3. icoană, anotimp, rană, timpuri, simţiri, lună, furtună.
4. Motivul lunii, Motivul icoanei
5. Prin intermediul comparaţiei: ca-n rana străvechiului copac se
sugerează atingerea sevei esenţiale a fiinţei; capacitatea de
aajunge la adevărul primordial, făcând apel la lucrurile care
aparţin universului. Durerea devine o cale de accedere spre
adevărul suprem, spre esenţa fiinţei. Epitetul cromatic verde
copac, plasat într-o inversiune, accentuează rolul fundamental al
culorii, simbol al vigorii universale, al regenerării naturii, dar şi
al fiinţei umane.
6. In discursul liric, rolul utilizării persoanei a Ii-a evidenţiază
faptul că monologul liric este unul adresat, fapt subliniat
prin verbele plasate în poziţie iniţială, considerată, în text,
„poziţie tare". Se conturează legătura strânsă dintre om şi natură,
o componentă care evidenţiază armonia universală. Se observă
tendinţa de generalizare, iubirea este o componentă
fundamentală a sufletului oricărui om.
7. Termenii moartea şi poveste sunt utilizaţi cu sens conotativ,
fiind posibilă astfel o relaţie de antinomie. Se exprimă opinia
eului liric cu privire la posibilitatea unui nou început, dincolo de
existenţa umană vremelnică pe acest pământ. Moartea e
considerată un capăt de drum, un sfârşit brusc şi banalizat al
vieţii. Poetul consideră că poate spera într-o altă poveste, fapt ce
presupune că şi această existenţă este tot una de vis. Bazându-se
pe asocierea cu idea că: viaţa este un vis, se evidenţiază
dimensiunea iluzorie a percepţia vieţii. Perspectiva este una
optimistă, reuşind să reflecte concepţia de factură mioritică cu
privire la moarte.
8. Strofa finală are rol conclusiv, fiind pusă aceasta sub semnul
iubirii, ca act fundamental de accedere la misterele universale.
Metafora odihnă, furtună îţi este, surprinde stările contradictorii
care pot coexista în fiecare om. Iubirea, valoare supremă a
omului, este aproape de acesta atât în momentele de
puternică frământare lăuntrică, cât şi atunci când simte nevoia
acută de reflexivitate, de întoarcere spre sine. Ideea este reluată
în versul final, care conţine o metaforă lavă pătrunsă de lună,
metaforă care reliefează îmbinarea pasiunii ardente cu
melancolia, coexistenţa trăirilor aparent antagonice într-un
singur trup, dar care duc spre acelaşi drum final, cel al iubirii.
9. Titlul operei este semnificativ în relaţie cu textul poeziei, fiind
alcătuit dintr-un substantiv nearticulat, ceea ce îi conferă caracter
de generalitate. Prin aceasta se sugerează o caracteristică
specifică umană şi anume: dorinţa de realizare personală prin
iubire. Valoarea supremă care poate ajunge în posesia omului
este iubirea, prezentată aici cu multiplele ei valenţe.