EMBRIOLOGIA ORGANULUI CUTANAT

• Originea embrionară a pielii este ecto-mezodermică.

• Din ectoderm iau naştere epidermul şi anexele pielii.

• Părul se dezvoltă începând din luna a patra a vieţii fetale.

• Unghiile nou-născutului la termen sunt complet formate. În primele luni de viaţă

intrauterină apar îngroşări epidermice la nivelul falangei distale, care spre sfârşitul lunii
a cincea se transformă în preunghii. Unghiile formate ulterior rămân acoperite de o
lamă epidermică ce dispare în luna a noua.

• Glandele sebacee se dezvoltă începând din luna a patra şi produc o substanţă grăsoasă
(vernix caseosa) ce protejează fătul împotriva maceraţiei pe care ar putea să o producă
lichidul amniotic. Primele glande sebacee apar la nivelul scalpului şi feţei, apoi
dezvoltarea este în sens cranio-caudal, asemenea părului.

• Glandele sudoripare se dezvoltă începând din luna a patra, inițial palmo-plantar, apoi
axilar (în luna a cincea) şi ulterior pe restul tegumentului.

• Din crestele neurale se dezvoltă sistemul nervos autonom tegumentar şi melanoblaştii

(precursorii melanocitelor). Melanoblaştii migrează spre derm unde sunt evidenţiaţi la
sfârşitul săptămânii a zecea.

• Din mezoderm derivă dermul şi hipodermul.

• Adipogeneza începe târziu, în săptămâna a 25-a de sarcină, explicându-se astfel aspectul

ridat, îmbătrânit al prematurilor.

• Între factorii externi care pot interfera cu dezvoltarea şi diferenţierea tegumentului,

amintim radiaţiile ionizante, anumite substanţe chimice, unele medicamente şi factorii
infecţioşi. Dacă acţionează în primele trei luni de sarcină, ei pot interfera cu
embriogeneza normală a pielii, determinând o serie de malformaţii congenitale sau
diferite genodermatoze.

Anatomia macroscopică a pielii

• Suprafaţa pielii este cuprinsă între 1,5 şi 2 m2 şi prezintă pliuri, unele mai mari
(submamar, interfesier, inghinogenital), altele discrete (pe faţa de flexie a articulaţiilor).
Tot cu ochiul liber se observă cadrilajul normal al pielii, ce ia naştere prin întretăierea
unor şanţuri fine. Pe suprafaţa palmară şi plantară, o serie de şanţuri curbe delimitează
dermatoglifele, determinate genetic. Porii (depresiuni infundibuliforme) fac parte de
asemenea din desenul cutanat normal şi corespund orificiilor pilosebacee sau ale
glandelor sudoripare.

• Greutatea pielii reprezintă aproape 20% din greutatea corpului (hipodermul 15%,
dermul 4-5%, epidermul sub 1%).
 • Grosimea pielii variază după regiunea topografică. Astfel, la palme şi plante atinge 4
mm, iar la pleoape, prepuţ, între 0,2 - 0,5 mm. Diferă şi în funcţie de vârstă, sex. La
femei, copii şi bătrâni, pielea este mai subţire.

• Culoarea depinde de cantitatea şi tipul pigmentului melanic, de grosimea tegumentului,

de vascularizaţia dermului superficial şi concentraţia în sânge a oxihemoglobinei şi
hemoglobinei reduse, de cantitatea de caroten din stratul cornos şi hipoderm.

Structura epidermului

Pielea este un invelis conjunctivo-epitelial,care acopera corpul in intregime, continuandu-se cu

semimucoasele si mucoasele cavitatilor naturale. De la suprafata spre profunzime, microscopic,
intalnim:

• epidermul

• jonctiunea dermo-epidermica

• dermul

• hipodermul

Epidermul

Este un epiteliu pavimentos pluristratificat, care prezinta urmatoarele straturi:

• Stratul bazal sau germinativ - 18% din grosimea epidermului, format dintr-un rand de
celule cilindrice cu nucleu voluminos. Este bogat in mitoze (germinativ), celulele acestui
strat numindu-se keratinoblasti.

• Printre keratinoblasti se gasesc celule dendritice (melanocite, celule Langerhans, celule

Merkel, celule dendritice nedeterminate);

• Stratul spinos (stratul mucos al lui Malpighi) - 53% din grosimea epidermului, constituit
din 6-20 randuri celule poliedrice, ce incep sa se aplatizeze, eozinofile, interconectate
prin desmozomi;

• Stratul granulos - 10% din grosimea epidermului, structurat in 2-4 randuri de celule
romboidale, turtite, cu nuclei mici. Celulele sunt bogate in granule de keratohialina
(component al keratinei);

• Stratul lucidum-contine 2-3 randuri de celule cu nuclei picnotici;este evident la palme si

plante;

• Stratul cornos-18% din epiderm,alcatuit din 4-10 randuri de celule

turtite,anucleate,incarcate cu keratina.
Aceasta stratificare reprezinta etape secventiale in procesul de maturare fiziologica a
keratinocitelor,in migrarea lor din stratul bazal pana la suprafata epidermului,de unde se
detaseaza dupa traumatisme minore.

Reinnoirea fiziologica a epidermului se realizeaza intr-o perioada medie de 26-28 zile denumita
turnover epidermic, ce este sub influenta unor citokine,hormoni etc.

• Vascularizaţia pielii

• Pielea este un organ bine vascularizat, primind 10% din debitul cardiac. Vasele sanguine
sunt dispuse la nivelul dermului şi hipodermului, epidermul neavând reţea circulatorie.

• Reţeaua vasculară a pielii este organizată în două plexuri: plexul vascular profund, situat
la graniţa dermo - hipodermică şi plexul vascular superficial, situat în dermul papilar
(dermul superficial).

• Comunicarea între cele două plexuri se face prin vase comunicante verticale.

• Inervaţia pielii

Este reprezentată de ramuri senzitive ale nervilor cerebrospinali, care asigură funcţiile
senzoriale ale pielii şi filete vegetative, care sunt mai ales vasomotoare şi influenţează funcţia
secretorie. Nervii vegetativi sunt reprezentaţi de fibre nervoase simpatice amielinice, destinate
vaselor, glandelor sudoripare, muşchilor erectori, asigurând astfel vasomotricitatea, secreţia
sudorală şi piloerecţia.

Filetele nervoase se dispun în trei plexuri:

 profund - la graniţa dermo - hipodermică;

 mediu - situat în dermul papilar
 superficial - la joncţiunea dermo - epidermică.

Tot la nivelul pielii, se întâlnesc “corpusculi ” senzoriali, specializaţi pentru:

o sensibilitatea tactilă - corpusculii Meissner, discurile Merkel, terminaţiile

nervoase libere, dispuse în formă de coşuleţ la baza foliculului pilos;
o sensibilitatea termică - corpusculii Krause pentru frig şi corpusculii Ruffini pentru
cald;
o sensibilitatea la presiune - corpusculii Vater - Pacini.

Anexele pielii

Anexele pielii cuprind glandele, părul şi unghiile.

Glandele pielii

• Glandele sudoripare ecrine

 • Sunt numeroase (2-5 milioane), distribuite pe întreaga suprafaţă cutanată, dar
predomină pe palme, plante, frunte. Anatomic au un glomerul situat în dermul profund,
continuat cu canalul sudoripar care se deschide la suprafaţa pielii, independent de
orificiul pilar.

• Glandele sudoripare apocrine

• Sunt mai puţine şi se găsesc grupate în regiunile axilare, perimamelonare, inghinale,

pubiană, perineală, perianală. Se dezvoltă complet la pubertate. Porţiunea secretorie se
află în dermul profund. Prezintă celule întunecate şi celule mioepiteliale dispuse pe
membrana bazală. Canalul excretor se deschide în partea superioară a unui folicul pilar
sau în apropierea lui. Secreţia glandelor apocrine este de tip semiholocrin (eliminarea
concomitentă a unor fragmente din celulele glandulare).

• Glandele sebacee

• Sunt de tip holocrin, procesul secretor fiind însoţit de dezagregarea celulelor glandulare
ce se elimină odată cu secreţia.

• În 24 ore ele produc 1-2 grame de sebum, secreţia realizându - se în flux continuu.

• Ele sunt distribuite neuniform pe suprafaţa cutanată, densitatea maximă (400 - 900/
cm2) fiind pe pielea păroasă a capului, frunte, obraji, bărbie, regiunea mediană a
spatelui şi presternal.

• Lipsesc pe palme şi plante, iar pe restul tegumentului, numărul glandelor sebacee este
de aproximativ 100/cm2.

• Firul de păr

• Firul de păr prezintă de la suprafaţă în profunzime:

tija - partea vizibilă a firului de păr.

rădăcina - reprezentată de porţiunea din grosimea pielii.

Rădăcina este înconjurată de teaca epitelială internă, teaca epitelială externă şi teaca fibroasă.

• Teaca epitelială internă este constituită din următoarele straturi:

• stratul Henle ce conţine un rând de celule cuboidale care îşi pierd nucleul şi se încarcă cu
granule mari de tricohialină;

• stratul Huxley format din 2-3 rânduri de celule mai mari, poliedrice, cu puţine granule de
tricohialină;

• cuticula (epidermiculul) tecii interne care este constituit dintr-un strat de celule turtite,
keratinizate, aşezate ca ţiglele de pe casă, cu marginea liberă în jos.
 • Teaca epitelială externă este mai bine reprezentată în porţiunea superioară a rădăcinii
firului de păr.

• Teaca fibroasă (sacul fibros) provine din derm şi este ţesut conjunctiv bogat vascularizat
şi inervat. Participă la formarea papilei firului de păr.

• bulbul - reprezentat de extremitatea profundă, bombată, care coafează papila;

• papila foliculară - constituită din ţesut dermic bogat vascularizat, cu rol esenţial
în nutriţia firului de păr.

• În imediata vecinătate şi în contact cu papila foliculară se află matricea pilară

care este partea regenerativă a părului.

Unghiile

• Unghiile sunt lame cornoase, situate pe feţele dorsale ale ultimelor falange. Ele
au rol estetic şi înlesnesc efectuarea unor manevre de fineţe. Partea vizibilă a unghiei,
aşezată pe patul unghial, se numeşte lama unghială şi ea continuă partea proximală,
denumită matrice, care este zonă generatoare. Lunula reprezintă zona semilunară
albicioasă din vecinătatea repliului unghial proximal.

• Unghiile cresc aproximativ 0,1mm/zi.

• Creşterea este mai rapidă ziua decât noaptea, mai mare dimineaţa decât după-amiaza
(ritm circadian).

• La mâna dreaptă cresc mai repede comparativ cu mâna stângă, iar la picioare viteza de
creştere a unghiilor este cu 30-50% mai lentă, comparativ cu unghiile de la mână.
Creşterea completă la mâini are loc în 6-7 luni, iar la picioare în 9 luni. Creşterea
unghiilor este mai rapidă la tineri comparativ cu bătrânii. La gravide cresc cu 30% mai
repede.

• Funcţiile pielii

• 1. Keratinogeneza

Este funcţia specifică prin care epidermul produce zilnic 0,6 - 1 gram keratină. Biosinteza
keratinei respectă schema sintezei proteinelor şi se desfăşoară începând cu celulele stratului
bazal, continuându - se în celelalte straturi ale epidermului.

• În celulele bazale se formează prekeratina. Se sintetizează iniţial lanţuri polipeptidice

care formează protofilamente apoi, prin agregare longitudinală, formează filamente şi
ulterior tonofilamente (denumite şi filamente intermediare de keratină). La nivelul
stratului bazal tonofilamentele sunt subţiri (50Ǻ), grosimea lor mărindu-se odată cu
avansarea keratinocitelor spre suprafaţa epidermului. În stratul malpighian grosimea
este de 100Ǻ, iar în stratul cornos de 400Ǻ. Concomitent are loc transformarea cisteinei
din prekeratină în cistină, care prezintă legături disulfidice (S-S) stabile, ireversibile.
 • În stratul granulos este sintetizată keratohialina care este liantul fibrelor de keratină.
Date recente arată că în componenţa granulelor de keratohialină intră:

– profilagrina

– Loricrina

• Keratina stabilizată este formată din 18 aminoacizi uniţi prin mai multe tipuri de legături
(disulfidice, punţi de hidrogen, legături de tip sare, plus forţele Van der Waals).

Există mai multe clasificări ale keratinelor:

• după structura spaţială

– α-keratina, care este keratină stabilă;

– β-keratina, considerată keratină reversibilă;

• după localizare;

- keratina moale, conţinută în epiderm. Are cantitate redusă de sulf şi de cistină;

- keratina tare, prezentă în unghii şi în corticala firului de păr.

După Moll şi colaboratorii există:

• - keratine tip I (acide)

• - keratine tip II (neutre/bazice).

• Factorii reglatori ai keratinogenezei

Factorii intrinseci:

• chalona epidermică - ea suprimă mitozele, acţiune ce este potenţată de hormonii de

stres (adrenalina, catecolamine) şi de glucocorticoizi.

• TGF β1 şi TGF β2 suprimă proliferarea epidermică iar în anumite condiţii pot induce
diferenţierea epidermică;

• interferonul γ suprimă proliferarea epidermică;

• factorul de creştere al epidermului (Epidermal Growth Factor) stimulează

epidermopoieza, diferenţierea celulară şi keratinogeneza;

• TGF α (Transforming Growth Factor α) şi KGF (Keratinocyte Growth Factor) stimulează

epidermopoieza;

• prostaglandinele F şi poliaminele stimulează epidermopoieza şi keratinogeneza.

Factorii extrinseci:
 • factorul hormonal. Hormonii androgeni stimulează epidermopoieza, iar hormonii
tiroidieni o deprimă;

• factorul nervos. La hemiparetici şi polinevritici epidermopoieza este redusă în zona

interesată;

• factorul mecanic creşte epidermopoieza şi keratinizarea;

• factorul medicamentos. Vitamina A, precum şi acizii graşi hidroxilaţi încetinesc

epidermopoieza. De asemenea, vitamina D este un inhibitor puternic al proliferării
epidermice.

• Melanogeneza

• Reprezintă capacitatea de a produce şi stoca pigmentul melanic. Melaninele sunt

responsabile de culoarea pielii şi a părului. Se cunosc mai multe tipuri de melanină:

• eumelaninele, responsabile de culoarea brună sau neagră;

• feomelaninele a căror culoare variază de la galben la brună-roşie. La om sunt prezente

în părul de culoare roşie;

• trichocromii sunt înrudiţi cu feomelaninele şi au culoare galbenă-roşie. Pot fi izolaţi din

părul roşu;

• melaninele mixte.

Melanina este sintetizată de către melanocite pornind de la tirozină, procesul parcurgând mai
multe etape.

• Iniţial are loc, la nivelul ribozomilor, sinteza unei proteine bogată în tirozină, care trece
prin reticulul endoplasmatic în aparatul Golgi, unde este agregată şi grupată în particule
amorfe şi lamelare.

• De aici materialul este expulzat în citoplasmă sub forma unor vezicule (melanosomii de
tip I)

• Urmează calea comună privind sinteza melaninelor şi anume oxidarea enzimatică a

tirozinei cu ajutorul tirozinazei.

• Tirozinaza este o cuproproteină cu trei forme moleculare (izoenzime).

• În urma acestei etape rezultă DOPA, apoi DOPA quinona. Melanosomii I şi II au activitate
tirozinazică crescută şi ea scade începând cu melanosomii III. După această etapă există
o cale pentru sinteza monomerilor indolici şi a eumelaninelor şi o altă cale de sinteză a
feomelaninelor.

Melanogeneza este influenţată de mai mulţi factori:

• factorul genetic, prin intermediul genelor pigmentaţiei.

• Diferenţele de pigmentaţie rasială nu rezultă din variaţia numărului de

melanocite, ci din activitatea lor funcţională. La rasa albă, melanocitul conţine puţini
melanosomi şi aceştia sunt mai ales imaturi. La rasa neagră, melanocitul conţine
melanosomi numeroşi, majoritatea în stadiul IV.

• factorul hormonal

• MSH (hormon hipofizar; recent s-a găsit MSH şi în alte ţesuturi, inclusiv în epiderm) –
stimulează melanogenza

• ACTH – stimulează melanogeneza

• Estrogenii – favorizează pigmentarea în anumite zone topografice în cursul sarcinii.

• Testosteronul – stimulează melanogeneza.

• Prolactina – stimulează producţia de ACTH, deci, în mod indirect, pigmentarea.

• Hormonii tiroidieni şi corticosuprarenalieni (cortizon, aldosteron) sunt inhibitori ai

melanogenezei.

• prostaglandinele E2 şi D2, acidul arahidonic – stimulează sinteza de melanină,

explicând hiperpigmentarea după procesele inflamatorii.

• factorii fizici

• ultravioletele şi radiaţiile vizibile cresc replicarea melanocitelor şi activează melanocitele

dormante.

• factorul medicamentos

• bleomicina, ciclinele, psoralenii pot determina hiperpigmentări;

• vitamina B1, vitamina C, EDTA, desferalul, hidrochinona pot inhiba melanogenza.

• factorul nutriţional – carenţele de precursori sau de cupru (este necesar activităţii

tirozinazei) determină perturbarea melanogenezei.

FORMAREA FILMULUI HIDROLIPIDIC

• Filmul hidrolipidic de la suprafaţa pielii (mantaua acidă) ia naştere prin emulsionarea

componentelor lipidice în apă.

• El are pH-ul acid, cu valori cuprinse între 4 şi 7.

• Substanţele lipidice reprezintă 20-30% din această peliculă, fiind un amestec de acizi
graşi liberi, steroli, mono-, di-, tri-gliceride, esteri sterolici, fosfolipide, ceruri. Din aceste
lipide de suprafaţă 95% sunt produse prin secreţia sebacee şi 5% au provenienţă
 epidermică. Scualenul, precursorul colesterolului, împreună cu colesterolul, reprezintă
10-20% din filmul lipidic de la suprafaţa pielii umane normale.

Funcţia secretorie

• Este asigurată de glandele sudoripare şi glandele sebacee.

• Glandele sudoripare ecrine produc sudoarea, un lichid apos ce conţine 99% apă şi 1%
substanţe solubile. Cantitatea zilnică de sudoare este de 800 - 1000 ml, ajungând la 10 l
în condiţii de temperaturi înalte sau după efort fizic intens.

• Secreţia sudorală este izotonă cu plasma la nivelul glomerulului glandular şi devine

hipotonă la nivelul polului excretor.

• Secreţia sudorală este sub influenţa factorilor externi (temperatura mediului ambiant,
efortul fizic, ingestia de apă etc.) şi interni (impulsuri nervoase, hormoni ca aldosteronul,
hormonul antidiuretic, ce cresc resorbţia sodiului la nivelului canalului excretor).
Hipotalamusul, care acţionează ca un termostat pentru reglarea temperaturii corporale,
controlează secreţia sudorală.

• Producţia exagerată de sudoare se numeşte hiperhidroză. Aceasta poate fi generalizată

sau localizată (palmo-plantară, în regiunea facială, în regiunea genitală).

• Secreţia sudorală scăzută este cunoscută sub numele de hipohidroză, situaţia întâlnită în
ichtioze, atrofii cutanate, crioglobulinemii.

• Absenţa secreţiei sudorale (anhidroza) apare într-o serie de afecţiuni congenitale, una
dintre acestea fiind displazia ectodermică anhidrotică. Anhidroza localizată o putem
întâlni în leziuni parţiale de natură traumatică sau în compresiuni tumorale.

Pilogeneza

• Constă în capacitatea pielii de a forma şi dezvolta firele de păr. Numărul acestora este
determinat genetic, iar viteza de creştere a unui fir de păr, în medie 0,3 mm pe zi, diferă
cu vârsta, sexul şi anotimpul. Creşterea este mai rapidă la femei şi în perioada martie -
octombrie. În mod normal, zilnic cad 40 - 50 fire de păr.

• Se cunosc mai multe tipuri de păr în funcţie de momentul dezvoltării:

• lanugo – se dezvoltă în perioada intrauterină şi este prezent la naştere. Este fin,

nepigmentat;

• vellus – înlocuieşte lanugo-ul imediat după naştere. Sunt fire moi, pigmentate;

• părul terminal - fire groase, pigmentate. Este întâlnit la gene, sprâncene şi pe scalp
înainte de pubertate. După pubertate se dezvoltă perii terminali din regiunea genitală şi
zonele axilare la ambele sexe, iar la bărbaţi la barbă şi pe anumite zone ale corpului.
Creşterea pilară se află sub influenţa unor factori interni şi externi.

Dintre factorii interni amintim:

q ritmul intrinsec de dezvoltare – este puţin cunoscut;

q factorul hormonal

• hormonii androgeni

• hipofiza prin ACTH şi suprarenalele prin cortizon stimulează pilogeneza.

• hormonii tiroidieni – aproape 10% din pacienţii cu alopecie suferă de hipotiroidie.

Totuşi, afectarea pilară se înregistrează şi în hiperfuncţia tiroidei.

• hormonii estrogeni – intervenţia acestora este susţinută de alopecia postpartum.

q sistemul nervos central şi vegetativ – acţionează ca un factor de echilibru, fapt ce poate

explica alopeciile de stres.

Dintre factorii externi amintim:

q aportul de substanţe necesare pilogenezei: aminoacizi cu conţinut ridicat în sulf (cistina),

hidrocarbonate, vitamine din grupul B, oligoelemente;

q factorii fizici – UV şi infraroşiile sunt factori stimulatori, iar radiaţiile ionizante suprimă
activitatea piloformatoare;

q substanţele chimice – revulsivele stimulează pilogeneza, iar citostaticele şi anticoagulantele o

inhibă.

Funcţia de termoreglare

Pielea este organul intermediar al schimbului de căldură între organism şi mediul

exterior. Transferul de căldură se realizează prin iradiere, convecţie, conducţie şi evaporare.

• Aproximativ 50% din cantitatea de căldură eliberată de organism în mediul ambiant se

realizează prin iradiere (unde electromagnetice, radiaţii infraroşii).

• Convecţia (transfer de căldură pe calea curenţilor de aer) şi conducţia (transfer de

căldură prin contact direct cu atmosfera) contribuie cu 25% la schimburile de căldură.

• Restul pierderilor de căldură se realizează prin evaporare, pierdere care devine deosebit
de importantă în atmosfera uscată.

• Evaporarea transepidermică („perspiratio insensibilis”) reprezintă o pierdere continuă

de apă la suprafaţa pielii şi mucoaselor, indiferent de temperatura mediului ambiant.
Aceasta se află sub influenţa hormonului antidiuretic.
 • În condiţii de stres termic, evaporarea transepidermică este suplimentată cu secreţia
sudorală. Evaporarea este un mecanism eficient al termoreglării numai în condiţiile unei
atmosfere uscate.

Funcţia neuroexteroceptoare

• Exteroceptorii de la nivel cutanat (tactili, termici, etc.) fac ca pielea să fie un veritabil
organ de simţ.

• Exteroceptorii pielii (tactili, termici, dureroşi) preiau semnalele care sunt transmise apoi
centrilor nervoşi superiori şi sunt transformate la nivelul scoarţei cerebrale în senzaţii de
cald, frig, tactile, prurit, durere.

• Senzaţia tactilă - presupune activarea corpusculilor Meissner, a discurilor Merkel, sau a

terminaţiilor nervoase libere.

• Sensibilitatea la presiune implică corpusculii Vater Pacini, în timp ce termorecepţia este

asigurată de corpusculii Krause (crioreceptori) şi Ruffini (calorireceptori).

• Pentru algorecepţie sunt implicate terminaţiile nervoase libere, mai ales nemielinizate,
intra şi subepidermice.

Alte funcții

• Funcţia neurovasomotorie

• Funcţia metabolică

• Funcţia de rezistenţă, elasticitate şi plasticitate

• Funcţia endocrină

• Funcţia psihosocială

• Sugestivă pentru aceasta este inspirata definiţie dată de Commel:

• ²Organul cutanat reprezintă faţada monumentală a corpului uman².

• Funcţia imunologică

I.1. Histofiziologia mucoasei bucale

De forma cubică, cavitatea bucală este delimitată anterior de buze iar posterior se
continuă cu bucofaringele. Conţine limba şi dinţii, iar în pereţii ei se deschid canalele excretoare
are glandelor salivare.
Toată cavitatea bucală este tapetată de o mucoasă pavimentoasă stratificată
nekeratinizată.
 Mucoasa bucală
Mucoasa bucală de origine embrionară ectomezodermală se continuă anterior cu
tegumentul feţei iar posterior cu mucoasa faringiană, având o porţiune fixă puternic aderentă de
gingii şi de bolta palatină şi o parte mobilă care căptuşeşte restul cavităţii bucale [6].
Epiteliul mucoasei bucale este pavimentos, stratificat, fără keratină, situat pe o membrană
bazală, cu celule epiteliale hormonodependente [6, 7].
Mucoasa bucală a zonei sublinguale, a feţei interne a buzelor, a planşeului lingual, a
palatului moale şi a arcurilor palatine, cât şi a suprafeţei interne a ramurilor mandibulei
constituie mucoasa bucală mobilă (liberă). Aceasta are un epiteliu, mai mult sau mai puţin cutat
pavimentos, stratificat, corionul având mici glande salivare seromucoase sub care se găseşte o
submucoasă laxă, bogată în ţesut adipos.
Corionul papilar este format din ţesut conjunctiv tânăr, cel subpapilar este ţesut
conjunctiv dens cu aspect fibros, adăpostind vase capilare, terminaţii nervoase şi chiar foliculi
limfoizi ca şi glande salivare mici.
Mucoasa bucală este o structură dinamică, ea modificându-se atât în anumite stări
fiziologice (sarcină, ciclu menstrual), cât şi în cadrul unor boli generale (leucemii, intoxicaţii).
Pe de altă parte ea este un vast organ de recepţie pentru sensibilitatea generală, termică şi cea
gustativă.
Buzele sunt două cute musculo-membranoase care delimitează orificiul extern al cavităţii
bucale. Ele sunt formate dintr-un schelet musculo-conjunctiv profund acoperit la exterior de o
faţă cutanată şi la interior de o faţă vestibulară, mucoasă; între ele existând marginea liberă, roşie
a buzelor [6].
Marginea liberă a buzei este acoperită de un epiteliu pavimentos fără keratinizare de
grosime medie fără fire de păr sau glande însă papilele sunt înalte, ramificate şi foarte bogate în
capilare, fapt ce se traduce prin culoarea roşie intensă a zonei.
Faţa internă vestibulară aparţine mucoasei bucale şi constă dintr-un epiteliu pavimentos
stratificat fără keratină, gros şi un corion cu papile scurte ce conţine glande salivare, sero-
mucoase labiale.
Faţa externă cutanată, este puternic aderentă de scheletul rnusculoconjunctiv şi are fire de
păr, glandele sebacee şi sudoripare. Corionul (ţesut conjunctiv) se structurează în corion papilar
(superficial) şi unul subpapilar, profund.
Funcţiile mucoasei bucale
Mucoasa bucală, este un organ amplu cu funcţii importante. Funcţiile acesteia se pot
clasifica în: funcţia de protecţie (mecanică, antibacteriană, chimică); funcţia secretorie; funcţia
exteroreceptoare; suptul; masticaţia; prehensiunea; vorbirea; respiraţia.
Rolul de protecţie al mucoasei bucale se realizează în primul rând faţă de factorii
mecanici (presiune, frecare, uneori tăiere sau înţepare şi întindere).
Funcţia de protecţie depinde în primul rând de proprietăţile corionului (integritatea
componentelor fibrilare ale acestuia) cât şi de aderenţa intercelulară a celulelor epiteliale, care se
realizează prin mecanismele de coerenţă intercelulară cu particularităţile lor structurale.
Protecţia chimică se realizează atât prin integritatea stratului superficial al epiteliului
mucoasei bucale cât şi prin substanţa fundamentală a corionului, care prin starea de gel care o
caracterizează reprezintă o barieră de protecţie chimică, reglând difuziunea, absorbţia şi rezorbţia
unor substanţe chimice sau medicamentoase ajunse în cavitatea bucală.
Principala cale de absorbţie la nivelul mucoasei bucale se realizează prin difuziune pasivă
şi depinde de concentraţia moleculelor şi mărimea lor după legea lui Fick. Absorbţia la nivelul
cavităţii bucale şuntează circulaţia portală.
Medicaţia administrată cu scopul de a fi absorbită din cavitatea bucală se aplică cu
predilecţie pe mucoasa sublinguală şi pe cea vestibulară (arii în care epiteliul este nekeratinizat).
În protecţia antibacteriană un rol deosebit îl joacă prezenţa în salivă a lizozimului,
inhibinelor şi mutinelor, care au acţiune distructivă şi inhibitorie asupra florei patogene ajunsă
accidental în gură.
Este demult cunoscută prezenţa imunoglobulinelor, principala fiind IgA secretorie,
urmată de IgM, globuline cu rol de protecţie locală a căror producţie se realizează în glandele
salivare ale cavităţii bucale [2,8]. Inelul limfatic Waldayer, prin rolul său imunologic
completează funcţia de protecţie antibacteriană.
Mucoasa bucală îndeplineşte şi o importantă funcţie secretorie, secreţia salivară
(produsul glandelor salivare seroase, mucoase sau mixte), jucând un rol în digestia alimentelor
care începe pentru unele componente alimentare chiar din cavitatea bucală.
Mucoasa bucală joacă rol în exterorecepţie, la acest nivel recepţionându-se senzaţii
tactile, gustative, termice, dureroase şi depresive.
Funcţia exteroceptivă este realizată prin intermediul papilelor linguale, gustul fiind
perceput de papilele circumvalate, foliate şi mai puţin de cele fungiforme.
Sensibilitatea gustativă, aşa cum am amintit la structura mucoasei linguale este topografic
diferită raportat la cele 4 categorii de stimuli gustativi primari.
Faţa dorsală a limbii, în jumătatea ei anterioară, percepe predominant senzaţia de acru şi
mai puţin de dulce şi sărat. Marginile limbii sunt specializate pentru percepţia de dulce, acru şi
sărat, iar baza limbii recepţionează predominant senzaţia de amar.
Papilele filiforme nu recepţionează gusturi şi sunt specializate în percepţia mecanică şi
tactilă.
Faţa inferioară a limbii este insensibilă la acţiunea substanţelor sapide. Mucoasa bucală
este participant activ în actul suptului, prehensiune şi masticaţie. Vorbirea necesită integritatea
morfologică şi funcţională a mucoasei bucale.
Cavitatea bucală participă, prin mucoasa sa şi în actul respiraţiei, permiţând trecerea
aerului.
Mucoasa gingivală

Gingia, modificare adaptativă a mucoasei bucale, parte integrantă a parodonţiului,

formând în jurul dinţilor un inel care-i fixează de oasele maxilare este formată la exterior dintr-
un epiteliu pavimentos stratificat nekeratinizat ce acoperă un corion compus din ţesut conjunctiv
lax imediat sub epiteliu şi un ţesut conjunctiv dens (fibros, ligamentar) în profunzime, legat de
osul alveolar. Mucoasa gingivală iniţial este aderentă de osul alveolar iar apoi de ciment.
Această porţiune aderentă reprezintă versantul extern al gingiei. Epiteliul versantului extern este
de tip pavimentos keratinizat stratificat şi este gros. Corionul versantului extern este bine
reprezentat, cu papile voluminoase, conţinând vase, nervi şi insule epiteliale (resturi epiteliale).
La nivelul şanţului gingival, corionul este infiltrat cu limfocite. Corionul versantului intern este
slab reprezentat iar epiteliul de deasupra lui este pavimentos stratificat, fără keratină.
Gingia este mai slab vascularizată, comparativ cu restul mucoasei bucale, ramurile
arteriale provenite din vasele alveolare formează o reţea de capilare subepiteliale, iar venele au
un traiect invers [2, 6].
Reţeaua limfatică este bine reprezentată, limfa fiind drenată în ganglionii submentonieri
şi submaxilari.
Fibrele senzitive prezintă ramificaţii în epiteliu, iar vasele sunt inervate de fibre
vegetative vasomotorii.
Atât dinţii cât şi gingia sunt structuri dinamice integrate în organism care reacţionează
atât în cadrul unor leziuni localizate, cât şi în afecţiunile generale.
Unele dintre modificările gingiilor reprezintă "semnale de alarmă". Primele manifestări
ale unor intoxicaţii medicamentoase sau profesionale, ale unor avitaminoze (scorbut, rahitism),
după cum şi leucemiile acute pot debuta prin leziuni gingivale.
Mucoasa linguală

Limba este organ musculo-epitelial cu multiple roluri fiziologice: supt, deglutiţie, vorbire
articulată şi receptori pentru sensibilitatea gustativă. Aceasta este acoperită la exterior de
mucoasa linguală cu o structură particulară.
Mucoasa linguală este lipsită de submucoasă, aderând puternic direct la scheletul
musculo-conjunctiv. În strânsă legătură cu această structură se află corionul dens al acestei
mucoase străbătut de canalele excretoare ale glandelor salivare mici (seroase, mucoase sau
seromucoase).
La exteriorul limbii se află un epiteliu pavimentos stratificat nekeratinizat care prezintă
pe faţa superioară nişte formaţiuni speciale, papilele linguale. Faţa inferioară a limbii are aspect
neted.
Papilele linguale sunt modificări adaptative ale mucoasei linguale cu rol mecanic şi
senzitiv:
 Papilele filiforme sunt reliefuri alungite, conice, fine uneori cu vârful ramificat. Vârful
acestor papile este format din celule keratinizate care obişnuit se descuamează, În unele situaţii
patologice (stări febrile, indigestii), descuamarea este blocată şi aspectul limbii devine gri
murdar, nisipos dând aşa numita "limbă saburală, limbă încărcată".
 Papilele caliciforme (circumvalate) în medie în număr de 9 (între 6-12) se dispun la baza
limbii, constituind V-ul lingual. Ele sunt de dimensiuni mari (1-1,5 mm) şi sunt incluse în
grosimea limbii. Fiecare papilă are central un relief - mamelon - înconjurat de un şanţ circular, în
epiteliul căruia se găsesc muguri gustativi şi orificiile de deschidere ale unor glande seroase
(glandele Ebner).
 Papilele fungiforme, au forma unor ciuperci şi se dispun pe toată suprafaţa limbii. Sunt
mai numeroase înaintea V-ului lingual şi conţin muguri gustativi.
 Papilele foliate, mai dezvoltate la noul născut, se localizează pe marginile limbii şi au
forma unor foi de carte, fiind formate din 8-10 pliuri mucoase dispuse perpendicular pe axul
longitudinal al organului.
Toate papilele linguale au un plan comun de organizare, fiind formate dintr-un epiteliu
pavimentos nekeratinizat (excepţie filiformele) şi un corion bine vascularizat.
Amigdala linguală, localizată la baza limbii, proemină discret la suprafaţa acesteia şi
este formată din epiteliul pavimentos nekeratinizat cu invaginaţii numite cripte în care se deschid
numeroase glande mucoase ce acoperă aglomerările de foliculi limfoizi [2, 6, 7].