Sistemul endocrin

Sistemul endocrin are rol de comunicare şi coordonare şi se bazează în exercitarea

funcţiilor sale pe hormoni (substanţe chimice ce sunt eliberate în sânge pentru a
trimite mesaje celulelor organismului). Hormonii sunt produşi de glandele endocrine şi
de alte organe ne-endocrine ale organismului. Hormonii controlează creşterea,
reproducerea şi stabilesc reacţia organismului la factorii de stres fizici ori emoţionali.
Hormonii influenţează celulele prin cuplarea lor la receptori specifici ai celulelor. Nu
toate celulele intră în interacţiune cu hormonii, ci doar celule ţintă specifice care au
anumiţi receptori de care hormonii se pot cupla. Aceştia intervin, pe cale umorală (şi
nu pe cale nervoasă, cum acţionează creierul) în dezvoltarea şi menţinerea structurii
normale şi în reglarea funcţiilor organismului. Între sistemele de coordonare nervoasă
şi umorală există o strânsă interdependenţă.
Structura sistemului endocrin

Glandele endocrine sunt: hipofiza, epifiza, hipotalamusul, tiroida, paratiroidele,

timusul, suprarenalele, pancreasul endocrin, ovarele şi testiculele.

1
 Hipofiza (glanda pituitară) are greutatea de 0,5 grame. Este formată din trei lobi,
anterior, mijlociu şi posterior, ultimul fiind conectat la hipotalamus. Hormonii secretaţi
de hipofiză sunt:
* Hormonul somatotrop: este hormonul de creştere. De asemenea, intervine în
dezvoltarea celulelor, activează transportul aminoacizilor în celule şi stimulează
secreţia glandelor mamare. Hipersecreţia acestui hormon înainte de pubertate
determină gigantismul, iar secreţia insuficientă cauzează nanismul hipofizar.
* Hormonul adenocorticotrop sau corticotropina stimulează creşterea.
* Hormonul tireotrop sau tireotropina stimulează dezvoltarea organismului.
* Hormonii gonadotropi controlează funcţia glandelor femeişti şi bărbăteşti.
* Hormonul luteotrop sau prolactina stimulează la femeie secreţia lactată.
* Hormonul antidiuretic sau vasopresina contribuie la menţinerea volumului normal al
lichidelor extracelulare în organism prin stimularea absorbţiei de apă la nivel renal.
* Ocitocina favorizează naşterea prin stimularea contracţiilor musculaturii uterului şi
alăptarea.

Epifiza are formă conică şi are ca principal hormon secretat melatonina, care
acţionează inhibator asupra glandelor sexuale şi are efect hipoglicemiant.
 Tiroida se găseşte lângă laringe şi trahee şi are o greutate de aproximativ 30 de
grame. Hormonii tiroidei sunt tiroxina şi triiodotironina. Acţiunea acestora cuprinde:
controlează creşterea şi diferenţierea celulară, reduc depozitele de lipide, intensifică
absorbţia intestinală de glucoză, determinând hiperglicemia, stimulează activitatea
glandelor sexuale. O diminuare a funcţiei tiroidei poate determina cretinismul ori
scăderea capacităţii de învăţare şi de memorare. La populaţiile din zone muntoase,
cu ape sărace în iod, apare guşa endemică, creşterea volumului glandei tiroide.

Paratiroidele sunt patru glande mici aflate în partea posterioară a tiroidei şi care
secretă hormonii: parathormonul şi calcitonina care au rol în menţinerea echilibrului
(absorbţia şi fixarea) fosforului şi a calciului organismului. Hiperfuncţia acestor glande
determină decalcifierea osoasă, iar hipofuncţia lor conduce le dezvoltarea
defectuoasă a dinţilor şi întârzieri mintale.

3
 Timusul este un organ care se dezvoltă până în al doilea an de viaţă, după care
rămâne staţionar până la 14 ani, când se atrofiază şi este înlocuit cu o grăsime.
Limfocitele T, care îşi au originea în măduva hematogenă sunt diferenţiate în timus.

Glandele suprarenale se găsesc în partea de sus a fiecărui rinichi. Zonă exterioară a

acestora secretă trei categorii de hormoni steroizi: mineralocorticoizi (reglarea
metabolismului mineral, reabsorbţia natriului şi eliminarea potasiului), glucocorticoizi
(sunt reprezentaţi de cortizol, care intervine în special în metabolismul glucidelor) şi
sexosteroizi (contribuie la diferenţierea dintre sexe: timbrul vocii, pilozitatea etc.).
Zona interioară a suprarenalelor secretă adrenalina şi noradrenalina. Stresul şi
suprasolicitările stimulează secreţia medulosuprarenalei. În stări de stres cu care
organismul este obişnuit creşte nivelul noradrenalinei, iar în condiţii de stres
neobişnuit creşte secreţia adrenalinei.
 Pancreasul endocrin este format din celule răspândite în interiorul pancreasului
exocrin. Există două tipuri de celule, celule alfa, care secretă glucagonul şi celule
beta care secretă insulina. Insulina este principalul hormon care scade nivelul
glicemiei din organism. Ea creşte gradul de utilizare a glucozei în celule şi ajută la
transformarea glucidelor în lipide. Hiposecreţia de insulină produce diabetul zaharat.
Glucagonul are efecte opuse insulinei, determinând hiperglicemie.

Ovarele produc hormonii sexuali ai femeii, incluzând hormonii steroizi: estrogenul şi

progesteronul, precum şi inhibina. Estrogenul şi progesteronul reglează funcţiile
ovariene şi dezvoltarea sânilor la pubertate. Estrogenul ajută la dezvoltarea ovulelor.
Progesteronul este necesar în menţinerea şi dezvoltarea sarcinii, dacă acesta s-a
produs.
Cum previne pilula contraceptivă sarcina? Ciclul menstrual şi sarcina sunt controlate
de la nivelul creierului de hipofiză. Aceasta eliberează lunar substanţe, stimulând
ovarele să producă hormonii sexuali: estrogenul şi progesteronul. În primele 2
săptămâni ale menstruaţiei, ovarele produc estrogen, care pregăteşte organismul
pentru eliberarea unui ovul. La administrarea pilulelor, informaţia primită de hipofiză
este că nivelul progesteronul este ridicat, ceea ce ar însemna că există un ovul
fertilizat. Pilula contraceptivă este cea care mimează nivelul crescut de progesteron.
Ca urmare, hipofiza blochează eliberarea de alte ovule. Rolul pastilei contraceptive
este, aşadar, acela de a preveni ovulaţia. Totodată, mucusul cervical se îngroaşă,
devenind mai vâscos şi impenetrabil pentru spermatozoizi.

Testiculele produc testosteronul şi inhibina. Testosteronul ajută la crearea spermei,

dezvoltarea caracteristicilor bărbăteşti şi la creşterea dorinţei sexuale.

5
 SISTEMUL ENDOCRIN = totalitatea glandelor endocrine sau cu secretie interna.
Hormonii sunt secretati de celulele endocrine sau neurosecretoare si de celulele
mucoasei gastrointestinale.
Glandele endocrine sunt: hipofiza, suprarenalele, tiroida, paratiroidele, epifiza, timusul
si glande mixte cu secretie
exocrina si endocrina: pancreasul, testiculul. ovarul.

HIPOFIZA: e situata la baza encefalului, intr-o depresiune a osului sfenoid, numita

saua turceasca, fiind acoperita de o capsula fibroasa.
Glanda de forma ovoida, in greutate de circa 1g, este alcatuita din 3 lobi:
I. anterior (voluminos) = adenohipofiza; secreta hormoni:
a. nonglandulotropi: actioneaza direct asupra tesuturilor periferice
- hormonul stomatotrop (STH) cu rol in crestere
Hipofunctia (la copii) - nanism hipofizar
Hiperfunctia (la copii) -gigantism
Hiperfunctia (la adulti) - acromegalia
- prolactina (PRL) cu rol in stimularea secretiei lactate
- hormonul melanocistostimulator (MSH) cu rol in coloratia pielii la mamifere
b. glandulotropi: actioneaza asupra glandelor endocrine reglandu-le activitatea
- tirotropina (TSH) stimuleaza secretia glandei tiroide
- corticotropina (ACTH) stimuleaza secretia corticosuprarenalei
- hormonii gonadotropi foliculostimulant (FSH) regleaza activitatea goandelor si
secretia de hormoni sexuali
- luteinizant (LH)
II. posterior (de dimensiuni mici) = neurohipofiza
- hormonul antidiuretic (ADH) stimuleaza reabsorbtia apei la nivelul tubului contort
distal si a tubului colector
Hiposecretia de ADH- diabet insipid
- ocitocina stimuleaza contractia muschilor intrauterini in timpul travaliului si a
celulelor mioepiteliale din peretii
canalelor galactofore ale glandelor mamare
III. intermediar (redus la om)

GLANDELE SUPRARENALE: sunt situate deasupra polului superior al fiecarui

rinichi.
Alcatuire:
I. zona exterioara - corticala: corticosuprarenala; formata din 3 zone celulare
a. periferica: secreta hormoni mineralocorticoizi (stimuleaza reabsorbtia renala a Na+
si eliminarea K+)
b. din mijloc: secreta hormoni glucocorticoizi (stimuleaza catabolismul glucidic, lipidic,
mentine constanta glicemia)
c. din interior: secreta hormoni sexosteroizi
II. zona interioara- medulara: medulosuprarenala; neurosecretiile sunt:
a. adrenalina (A)
 b. noradrenalina (NA)

TIROIDA: glanda endocrina nepereche, 20-30g, situata pe fata anterioara a gatului,

are forma musculara H. Secreta:
- calcitocina
- coloid
- triiodotironina (T3)
- tiroxina (T4)

Hormonii tiroidieni: exercita o actiune de ansamblu asupra organismului, stimulaeaza

cresterea si dezvoltarea organismului
la copil; diferentiaza sistemul nervos al corpului; stimuleaza consumul de O2 in
tesuturile metabolic active.
Hipotiroidismul (la nou-nascut) - cretinism, nanism tiroidian
Hipotiroidismul (la adult) - mixedem, gusa endemica (din cauza lipsei iodului)
Hipertiroidismul - boala Basedow

GLANDELE PARATIROIDE: sunt asezate 2 cate 2 pe fata posterioara a lobilor

tiroidei, forma ovoida, 130mg. Secreta:
- parathormonul (PTH) stimuleaza formarea si activitatea osteoclastelor; la nivel renal
stimuleaza reabsorbtia Ca si
inhiba reabsorbtia tubulara a fosfatilor
- calcitonina (CT) are actiune hipocalcemianta (scade calcemia), inhiba reabsorbtia
tubulara a fosfatilor

PANCREASUL ENDOCRIN: formatiuni sferice mici, in nr de circa un milion. Secreta:

- insulina
Hiposecretia -> diabet zaharat
Hipersecretia -> hipoglicemie severa, care perturba functionarea sistemului nervos
- glucagonul are cel mai puternic efect hiperglicemiant

7
 RESPIRATIA

Definirea organelor componenete ale sistemului respirator - Fosele nazale,

Faringele, Laringele, Traheea, Bronhiile, Plamanii
Sistemul respirator
Componentele sistemului respirator sunt caile respiratorii (cavitatea nazala, faringele,
laringele, traheea, bronhia) si plamanii.
Fosele nazale, care alcatuiesc cavitatea nazala, se deschid la exterior prin nari, iar in
faringe prin doua orificii. Interiorul foselor nazale este captusit cu o mucoasa ale
carei secretii mentin locul mereu umed. Mucoasa, fiind puternic vascularizata,
incalzeste aerul inspirat. Mucusul, cat si firele de par din fosele nazale opresc
inaintarea prafului si a altor impuritati care se pot afla in aerul inspirat.
Faringele este organul in care se incruciseaza calea respiratorie cu calea digestiva.
Laringele este alcatuit din mai multe cartilaje, dintre care cel situat anterior prezinta o
proeminenta, numita “marul lui Adam”. La intrarea in laringe se afla un capacel numit
epiglota, care, la nevoie, astupa cavitatea laringelui numita glota. Laringele este si
organul vorbirii, deoarece in interiorul sau se afla doua perechi de pliuri numite corzi
vocale.Prin vibrarea corzi inferioare se produc sunetele.
Traheea este un tub lung de aproximativ 12cm, mentinut deschis datorita inelelor
cartilaginoase din care este alcatuit; spre esofag, tesutul cartilaginos este inlocuit cu
tesut moale, ce usureaza trecerea alimentelor prin acesta. Peretele intern al traheii
este captusit cu o mucoasa umeda, ale carei celule sunt ciliate. Cilii se misca de jos
in sus, atarnand astfel impuritatile spre exterior.
Bronhiile, in numar de doua, sunt ramificatii ale traheii care patrund in plamani.
Inelele cartilaginoase ale acestora sunt complete, iar mucoasa lor contine, de
asemenea, celule ciliate. Bronhiile se ramifica in bronhii secundare: doua in plamanul
stang, trei in plamanul drept.
Plamanii sunt doua organe buretoase elastice, de culoare roz, asezate in cutia
toracica, deasupra diafragmei.
Plamanul drept este alcatuit din trei lobi, iar plamanul stang are doar doi lobi, intre cei
doi plamani aflandu-se inima.
In fiecare lob patrunde cate o bronhie secundara, care se ramifica in tuburi din ce in
ce mai mici, numite bronhiole. Acestea, cand ajung sa aiba 1mm in diametru, nu mai
au inele cartilaginoase. Cele mai fine bronhiole se termina cu saci pulmonari, alcatuiti
din mici umflaturi cu peretii foarte subtiri, numite alveole pulmonare.
Alveola pulmonara este unitatea structurala si functionala a plamanului.
Intre sacii pulmonari se afla un tesut conjunctiv elastic. Plamanii nu au muschi.
Suprafata lor este acoperita de doua foite, numite pleure. Una este lipita de plaman,
cealalta de peretele intern al cavitatii toracice. Intre ele se afla o cavitate foarte
subtire,in care se gaseste o pelicula de lichid.
Plamanii sunt foarte bine vascularizati de arterele si venele pulmonare. Arterele
pulmonare patrund in plamani printr-un loc numit hil, se ramifica si insotesc bronhiile
pana la sacii pulmonari, unde se ramifica in arteriole care se continua cu capilarele.
Acestea se deschid in venule care inconjoara sacii, insotesc apoi bronhiolele,
bronhiile, se unesc in venele pulmonare (cate doua de fiecare plaman) si ies din
plaman tot prin hil. Ele se deschid in final, in atriul stang.
Un plaman este, deci, alcatuit dintr-un mare numar de saci pulmonari. Suprafata
acestora este foarte mare datorita alveolelor, a caror suprafata totala atinge
200 m patrati. Astfel, sangele si aerul se gasesc in contact pe o mare suprafata. Ele
sunt separate doar de peretii foarte subtiri ai alveolelor si ai capilarelor.
Fiziologia sistemului respirator
Functionarea sistemului respirator, prin care se asigura respiratia, cuprinde, in
principal, respiratia pulmonara si respiratia celulara.
Respiratia pulmonara
9
Aceasta etapa a respiratiei cuprinde doua faze: patrunderea aerului in plamani
(inspiratia); eliminarea aerului din plamani (expiratia), care dureaza mai mult decat
inspiratia.
Un om adult aflat in repaus executa 16 miscari respiratorii pe minut (ritmul
respirator). Acest ritm este mai mare la femeie; el creste in timpul activitatii
musculare, al exercitiilor fizice etc.
Respiratiile normale sunt acte reflexe involuntare.
Plamanii, neavand muschi, urmeaza pasiv miscarile cutiei toracice. In timpul
inspiratiei, volumul cutiei toracice creste datorita contractiei muschilor respiratori:
diafragma se contracta si coboara, muschii intercostali trag coastele si le ridica.
Miscarea coastelor impinge sternul inainte, iar plamanii se umplu cu aer. In
momentul expiratiei, muschii se relaxeaza, iar plamanii isi micsoreaza volumul o data
cu cel al cutiei toracice, eliminand aerul.
Inspiratia este, deci, faza activa a respiratiei, iar expiratia este faza pasiva. Intrarile si
iesirile de aer din sistemul respirator prezinta ventilatia pulmonara, care depinde de
frecventa si profunzimea miscarilor respiratorii. Acestea pot creste prin antrenament,
gimnastica etc.
Aerul este un amestec de gaze in urmatoarea proportie: 21% oxigen, 78% azot,
0,03% dioxid de carbon si alte alte gaze in cantitati foarte mici. Caracteristicele
aerului inspirat sunt diferite de cele ale aerului expirat.
Compozitie(%)
Azot Oxigen Dioxid de carbon Vapori apa Temperatura
Aerul inspirat 78 21 0,03 variabil variabila
Aerul expirat 78 16 4,5 saturat 37 grade C
Astfel in plamani, aerul pierde oxigen, se imbogateste in dioxid de carbon si vapori
de apa.
Schimbarile de gaze se produc la nivelul alveolelor pulmonare, unde sangele si aerul
se gasesc in contact pe o mare suprafata.
Dioxidul de carbon din sange traverseaza peretii capilarelor si peretii alveolelor, de
unde va fi eliminat prin expiratie. Oxigenul din aerul ajuns in anveole in urma
inspiratiei traverseaza peretii acestora, peretii capilarelor si ajunge in sange, care il
transporta la organe.
Schimbul de gaze la nivelul pulmonar are loc intotdeauna in acest fel, datorita
diferentelor de presiune a acestor gaze in plamani si sange.
Oxigenul este cea mai importanta dintre substantele de care depinde viata noastra.
Cand respiram, inspiram aer bogat in oxigen si cand expiram eliminam dioxidul de
carbon, rezultat din arderea oxigenului. Respiratia este procesul care realizeaza
acest schimb de gaze.

Sistemul respirator este compus din organele care transporta oxigenul la

sistemul circulator care il duce la celulele corpului. Oxigenul este esential pentru
celule, care folosesc aceasta substanta vitala pentru eliberarea energiei necesare
activitatilor celulare. In afara de transportarea oxigenului, sistemul respirator ajuta la
scoaterea dioxidului de carbon din oraganism, prevenind intoxicarea tesuturilor cu
aceasta substanta nefolositoare. Fara a fi constienti de acest lucru, sistemul
respirator isi duce actiunile ce ne mentin in viata. Daca sistemul respirator este oprit
pentru mai multe minute, deteriorari grave, ireversibile apar in tesuturi, urmate de
oprirea activitatii tuturor sistemelor, in sfarsit moartea.

In timp ce inhalarea oxigenului si eliminarea dioxidului de carbon sunt

functiiile primare ale sistemului respirator, acesta joaca si alte roluri importante in
organism. Sistemul respirator ajuta la reglarea acizilor si bazelor din tesuturi, un
proces crucial pentru functionarea normala a celulelor. Acesta protejeaza corpul
impotriva organismelor ce produc imbolnavirea si impotriva substantelor toxice
inspirate cu aerul. Sistemul respirator are in structura si celule ce detecteaza mirosul
si care asista la producerea de sunete .

Organele sistemului respirator se intind de la nas pana la plamani si se divid in tractul

respiartor superior si inferior. Tractul respirator superior consista din nas si faringe,
sau gatul. Tractul respirator inferior include laringele, sau cutia vocala; traheea si
bifurcatiile acesteia, bronhiile, mici ramificatii ale bronhiilor numite bronhiole si
plamanii, niste organe buretoase. Nasul, faringele, laringele, traheea, bronhiile si
bronhiolele conduc aerul de la si la plamani. Plamanii interactioneaza cu sistemul
circulator care transporta oxigenul si elimina dioxidul de carbon.

Pasajul nazal

Fluxul de aer din afara corpului la plamani incepe cu nasul, care este impartit
in pasajul nazal stang si drept. Pasajele nazale sunt acoperite de o membrana cu
celule epiteliale. Fiecare celula epiteliala este impanzita cu mii de cili microscopici,
extensii ale celulelor. Numeroase mici vase sangvine numite capilare stau chiar sub
membrana mucoasa, in apropierea pasajelor nazale. In timp ce aerul este transportat
la faringe, pasajele nazale au doua roluri importante: filtreaza aerul pentru a scoate
particule ce pot provoca boli si pentru a umezi si incalzi aerul, pentru a proteja
structurile sistemului respirator.

Filtrarea previne bacteriile, virusii sau alte substante toxice sa intre in plamani,
unde pot cauza o infectie. Filtrarea elimina de asemea si urmele de poluare si praful,
ce pot infunda ingustele pasaje din cele mai mici bronhiole.

11
Pasajele nazale umezesc si incalzesc de asemenea aerul pentru a preveni daunarea
delicatelor membrane ale plamanilor. Membranele mucoase ale pasajelor nazale
emana vapori de apa, cere umezesc aerul in timp ce acesta trece deasupra
membranelor. In timp ce aerul trece deasupra capilarelor in pasajul nazal, acesta
este incalzit de sangele din capilare. Daca nasul este blocat sau “infundat” datorita
unei boli sau unei alergii, persoana este fortata sa respire pe gura. Acesta este un
lucru potential periculos pentru sistemul respirator deoarece gura nu filtreaza,
incalzeste sau umezeste aerul.

In afara rolului ce il au in sistemul respirator, pasajele nazale contin receptori

olfactivi, care sunt implicati in simtul mirosului. Cand chimicale intra in pasajul nazal,
ele intra in contact cu receptorii olfactivi. Acest lucru face ca receptorii sa trimita un
semnal catre creier, creand perceptia unui miros.

Faringe

Aerul paraseste pasajul nazal si intra in faringe, un tub scurt de aprox. 13 cm

lungime care transporta aerul catre laringe. Ca si pasajul nazal, faringele este
acoperit de o membrana mucoasa protectoare si celule cu cili care scot impuritatile
din aer. In afara faptului ca servesc pe post de tub, faringele are in structura
amigdalele, tesuturi limfatice care contin leucocite. Leucocitele ataca orice organism
ce poate cauza boli si care au scapat de “trierea” de la parul, cilii si mucoasa nazala
si de faringe. Amigdalele sunt de mai multe feluri depinzand de locul in care sunt
situate: adenoida, amigdalele linguale si amigdalele palatine.

Laringele

Aerul trece din faringe in laringe, o structura lunga de aprox. 5 cm, locata pe la
mijlocul gatului.. Mai multe straturi cartilaginoase, un strat dur si unul moale,
comprima mare parte din laringe. O parte din cartilaj numit Marul lui Adam se
mareste uneori la barbati in timpul pubertatii, creand o ridicatura vizibila la gat.

In timp ce rolul primar al laringelui este de a transporta aerul de la faringe la

trahee acesta mai serveste si alte functii. Acesta joaca un rol foarte important in
producerea de sunete; opreste mancarea sau fluidele sa intre in trahee producand
inecul; iar membrana mucoasa si celulele cu cili filtreaza din nou aerul.. Cilii din
laringe scot particulele cu impuritati aduse de aer, ducandu-le inapoi la faringe de
unde vor fi inghitite.

Mancarea si fluidele sunt blocate pentru a nu intra in laringe de catre epiglota,

un tesut subtire asemanator cu o frunza. Cand o persoana respira, epiglota este
tinuta intr-o pozitie verticala. Cand o persoana inghite, un reflex face ca epiglota si
laringele sa se apropie una de cealalta, formand un baraj si conducand mancarea
spre esofag. Daca o persoana mananca sau bea prea repede sau rade in timp ce
mananca, reflexul de inghitire nu mai are loc, iar mancarea intra in laringe.
Mancarea, bautura sau alte substante ce au patruns in laringe dezvolta reflexul de
tusire, reflex in care corpul incearca sa deblocheze laringele. Daca acest reflex nu
functioneaza, o persoana se poate ineca, o situatie ce poate fi uneori fatala.

Traheea, bronhiile si bronhiolele

13
 Aerul trece din laringe in trahee, un tub lung de 12-15 cm localizat chiar sub
laringe. Traheea este formata din 15 pana la 20 inele semicirculare cartilaginoase.
Cartilajele mentin traheea deschisa, lasand aerul sa treca liber tot timpul. Capetele
cartilajelor semicirculare sunt unite printr-un tesut muscular.

Baza traheei este localizata putin mai jos de locul in care gatul se uneste cu
trunchiul corpului.. Aici, traheea se bifurca in doua tuburi mai mici, bronhiola stanga si
cea dreapta, care conduc aerul in plamanul stang respectiv cel drept.. In plamani,
bronhiile se despart in tuburi si mai mici numite bronhiole. Traheea, brnhiile si cateva
din primele bronhiole sunt captusite si ele cu membrana mucoasa si celule ciliate
care muta mucoasa in sus spre faringe.

Alveolele pulmonare

Bronhiolele de divid de mai multe ori in plamani pentru a crea un impresionant

pom cu ramuri din ce in ce mai mici, unele nu mai mari de 0.5 mm diametru. Aceste
ramuri se termina in mici saci de aer numiti alveole. Alveolele conduc oxigenul la
sistemul circulator si scot dioxidul de carbon din acesta.

Numarul alveoleloreste este de aprox. 150 milioane intr-un plaman si

comprima in ele cea mai mare parte a tesutului din plamani. Alveolele seamana cu
minuscule baloane dezumflate cu mici pereti elastici care se umfla cand intra in ele
aerul si se dezumfla cand aerul este expirat.

Alveolele sunt aranjate asemanator unor ciorchini de strugure, fiecare ciorchine fiind
inconjurat de o plasa densa de capilare. Alveolele si capilarele sunt aranjate in asa
fel incat aerul din peretele alveolei sa fie de le 0.1 la 0.2 microni din sangele din
capilare.. Din moment ce concentratia de oxigen din alveole este mult mai mare
decat cea din capilare, oxigenul difuzeaza din alveole in capilare. Oxigenul din
capilare ajunge in vase de sange mai mari, de unde sangele oxigenat este dus catre
inima de unde este pompat spre restul corpului.

Dioxidul de carbon care ajunge in fluxul sangvin ca si produs rezidual de la

celule este pompat catre inima, ajungand la alveolele capilare. Concentratia CO 2
este mult mai mare decat cea din alveole, facand CO 2 sa treaca in alveole. Expiratia
forteaza CO2 inapoi in pasajele respiratorii, iar apoi in afara corpului.

Respiratia

Fluxul de aer ce intra si iese din plamani este controlat de sistemul nervos, ce
se asigura ca respiratia este regulata. Respiratia are loc zi si noapte si este un
proces inconstient.
 Totul incepe in creier in centrul respirator, unde mai multe celule nervoase
trimit stimuli nervosi catre diafragma si muschii intercostali, muschi implicati in
procesul de respiratie.

Diafragma este un muschi mare in forma de dom care este asezat sub plamani.
Cand diafragma este stimulata de un impuls nervos, ea se turteste. Aceasta miscare
a diafragmei mareste volumul cavitatii in care se gasesc plamanii, cavitatea toracica.
Cand muschii intercostali sunt stimulati, ei se contracta de asemenea marind volumul
dintre coaste. Aceste miscari maresc cu mult cavitatea toracica, facand aerul sa
navaleasca in plamani, formand inspiratia. Cand muschii se relaxeaza are loc
expiratia. In conditii normale, centrul respirator trimite in jur de 12-20 semnale pe
minut, facand o persoana sa respire de 12-20 de ori pe minut. Nou-nascutii respira
mai repede, de 30 de ori pana la 50 de ori pe minut.

15
 EXCRETIA

Excretia este procesul de eliminare din organism a substantelor rezultate

in urma activitatilor biochimice ale organismului . Substanta rezultata in urma
acestui proces este urina , iar organele la nivelul carora se formeaza urina ,
impreuna cu organele care o conduc la exterior , alcatuiesc aparatul
excretor .

Aparatul excretor este alcatuit din : 1.Rinichi

2.Caile urinare
1.Rinichii

Sunt organe pereche , situate retroperitonal , de o parte si de alta a

coloanei vertebrale lombare . Rinichiul are forma caracteristica , cantareste
circa 300 grame , are doua fete (anterioara si posterioara) si doua margini
( laterala convexa si mediala concava ) . Fiecare rinichi , inconjurat de un strat
celulo-adipos si invelit de o capsula fibroasa inextensibila , este situat intr-o
loja renala . Rinichii au o margine externa convexa , o margine interna
concava si doi poli : unul superior si altul inferior . Pe partea concava se afla
hilul renal , alcatuit din artera si vena renala , limfaticele , nervii si jonctiunea
uretereo-bazinetala.

Rinichiul drept este ceva mai jos situat decat cel stang . Loja renala
este limitata in sus de diafragma , in spate de ultimele doua coaste si
dedesubtul lor de muschii si aponevrozele lombare , iar inainte de viscerele
abdominale . In jos loja renala este deschisa . Situarea lombo-abdominala a
rinichiului explica de ce durerile renale pot fi resimtite lombar , abdominal sau
pelvian , de ce tumorile renale se evidentiaza ca o masa abdominala si de ce

17
flegmoanele perinefretice cu evolutie superioara imbraca simptomatologie
toracica .

In zona marginii concave se gasesc hilul si pediculul renal in care se

vad vasele renale (artea si vena renala ) uretrul si fibrele nervoase vegetative
. Sectionand rinichiul de-a lungul liniei mediane , din partea convexa spre cea
concava se observa :

- papilele si calicele renale : formatiuni membranoase prin care se scurge

urina ,

- parenchimul renal , cu structura zonala : corticala si medulara

Zona corticala este formata in principal din glomeruli , tubi uriniferi si

vasele de sange care le apartin . Zona medulara contine 6-18 piramide renale
( Malpighi) , formate din tubi colectori care dreneaza mai multi nefroni .
Piramidele renale sunt orientate cu baza spre periferie si varful spre sinusul
renal , deschizandu-se in papilele renale acestea se deschid in calicele mici
care conflueaza formand calicele mari (2-3) si apoi in pelvisul renal ,
continuand cu ureterul . O piramida Malpighi cu substanta corticala in jurul sau
formeaza un lob cortical .

Nefronul este unitatea morfofunctionala renala ce indeplineste toate

procesele complexe care au ca rezultat formarea urinei . El este alcatuit dintr-
un glomerul si un tub urinifer lung .

Glomerulul este alcatuit dintr-un ghem de capilare care rezulta din ramificatiile
unei arteriole aferente , provenita din artera renala . Capilarele se reunesc apoi si
formeaza o arteriola aferenta care se capilarizeaza din nou in jurul primei portiuni a
tubului urinifer .

Tubul urinifer se prezinta sub forma unui canal lung de cca 50 mm format din
urmatoarele segmente :

-capsula Bowman , extremitatea proximala , inchisa dilaterala a nefronului ,

are forma unei cupe cu pereti dubli , marginind o cavitate ce continua tubul .
In adancitura capsulara se afla un ghem de 4-12 bucle capilare (glomerul) ,
care rezulta prin diviziunea arteriolei aferente si care se reunesc la iesirea din
capsula , in arteriola aferenta . Capsula interna cu glomerulul alcatuiesc
capsulul renal Malpighi .

- segmentul proximal este constituit dintr-o portiune contorta , tubul

contort proximal

(in care se afla cortica renala ) si este format dintr-un strat de celule a caror
membrana , spre lumen , prezinta o “margine in perii” , formata din microviri ,
care maresc mult suprafata membranei .

- segmentul intermediar (ansa Heule) , subtire este format din doua brate
(descendent si ascendent) unite intre ele printr-o bucla , are epiteliul turtit ,
fara microviri . Nefronii ce au glomeruli in zona corticala externa au ansa Heule
scurta , in timp ce nefronii cu glomeruli in zona externa a corticolei
(juntamedulari ) au ansa lunga , care coboara profund in medulara .

- segmentul distal este format dintr-o portiune dreapta , ascendenta ,

care ajunge in corticala in vecinatatea glomerulului propriu , in imediat contact cu
arteriala aferenta . La acest nivel epitelul tubular , la fel ca si celulele musculaturii
netede a arteriolei aferente , prezinta modificari si formeaza aparatul juxtaglomerular
care secreta renina . Urmeaza o portiune contorta situata in inregime in corticala .
Mai multi tubi distali se unesc si se deschid in tubul colector din structura piramidelor
Malpighi .

Vascularizatia renala

Este extrem de bogata , primind 20-25% din debitul cardiac de repaos .

Artera renala , ramura a aortei abdominale , patrunde prin hil si apoi se imparte in
ramuri interlobare (intre piramide) , din care se desprind arterele arcuate, ce
formeaza o ansa in jurul bazei piramidelor , arterele intertubulare . Dupa ce se
regrupeaza in arteriole , se capilarizeaza din nou in jurul tubului respectiv (in
medulara) si se deschid in venele interlobulare , apoi in venele arcuate .

Venele avand un traiect aproape asemanator cu cel al arterelor , se

colecteaza in vena renala care se deschide in vena cava inferioara .

19
 Inervatia renala

Provine din plexul situat in hilul organului format in majoritate din fibre
simpatice , dar si din cateva fibre parasimpatice venite prin nervul vag . Fibrele
nervoase , situate perivascular , se distribuie celulelor musculare din peretele
arteriolar si componentelor tubulare .

2. Caile urinare

Pelvisul renal se continua cu ureterele . Ureterele sunt conducte care ies din
partea concava a fiecarui rinichi si se deschid in vezica urinara . Peretii ureterelor
contin fibre musculare netede , orientate circular si longitudinal . Vezica urinara este
un organ cavitar in care se depoziteaza urina si este situata in partea inferioara a
cavitatii abdominale . Peretele muscular are 3 straturi de muschi si e captusit cu o
mucoasa cutata . Ea se continua cu uretra , care e canalul excretor al vezicii .

Functiile Rinichilor

Rinichiul este un organ de importanta vitala si are numeroase functii , dintre

care functia principala consta in formarea urinei . Prin aceasta se asigura epurarea
(curatirea) organismului de substante toxice . Formarea urinei se datoreaza unui
mecanism complex de filtrare la nivelul glomerulilor si de reabsorbtie si secretie la
nivelul tubilor . Prin filtrarea glomerurala se formeaza urina primitiva . Urina primitiva
(filtratul glomerular) are compozitia plasmei ,dar fara proteine , lipide si elemente
figurate . Contine apa , glucoza , uree, acid uric si toti electrolitii sangelui . In faza
urmatoare, la nivelul tubilor , care reabsorb cea mai mare parte a filtratului glomerular
, se formeaza urina definitiva . Totusi la acest nivel se face o selectare : tubii
reabsorb total sau in mare cantitate substantele utile si in cantitate mica pe cele
toxice . Substantele utile sunt substantele cu prag , care sunt eliminate prin urina

21
numai cand concentratia lor sanguina a depasit limitele fiziologice (apa , glucoza ,
NaCl , bicarbonatii , etc. ) . Substantele toxice sunt substante fara prag , eliminarea
lor facandu-se imediat ce apar in sange .

Flitrare Reabsorţie Secreţie Excreţie

Constituent
Apă 170 168,5 - 1,5
Na+ 26000 25850 - 150
K+ 900 900 100 100
Uree 51 31 - 150
Creatină 12 1 1 12
Ac. Uric 50 49 4 5
Glucoză 800 800 - -

Compozitia urinei

Apa este reabsorbita in proportie de 99% , glucoza in intregime ( cu conditia

ca in sange sa existe mai putin de 1,60% glucoza ) , sarurile si in particular clorura
de sodiu , in proportie variabila (98 - 99%) . Substantele toxice nu sunt reabsorbite
decat in proportie mult mai mica (33% uree , 75% acid uric) . In afara procesului de
reabsorbtie , rinichiul are si proprietati secretorii , putand elimina si chiar secreta
unele substante , ca amoniacul , cu rol foarte important in echilibrul acido-bazic .
Deci , procesul de formare a urinii cuprinde o faza glomerulara , in care prin filtrare
se formeaza urina initiala (primitiva) si o faza tubulara , in care prin reabsorbtie si
secretie se formeaza urina definitiva . Caracterul de urina definitiva este dobandit de
tubii distali prin procesul de concentrare , sub influenta hormonului retrohipofizar .
Dupa cantitatea de apa pe care o are la dispozitie , rinichiul elimina unele substante
intr-o cantitate mai mare sau mai mica de apa , rezultand o urina cu densitate
variabila . Urina formata permanent - diureza (1,5 - 2,5 ml/min) - se depoziteaza in
vezica urinara , de unde cand se acumuleaza o anumita cantitate (250 - 300 ml) , se
declanseaza reflex mictiunea - deschiderea sfincterului vezical si golirea vezicii .
Mictiunea este un act constient , deschiderea si inchiderea sfincterului vezical putand
fi comandate voluntar . In afara de functia excretorie (formarea si eliminarea urinei) ,
rinichiul are un rol predominant in mentinerea echilibrului acido-bazic , prin
eliminarea de acizi si crutarea bazelor , mentinand pH-ul la cea 7,35 . Rinichii mai
asigura constanta presiunii osmotice a plasmei eliminand sau retinand , dupa caz ,
apa si diferiti electroliti .

Secreta unele substante ca renina , cu rol in mentinerea constanta a tensiunii

arteriale , elimina unele medicamente , substante toxice etc . In concluzie , rinichii
indeplinesc in organism trei functii de baza: functia de epurare sangvina , functia de
mentinere a echilibrului osmotic si functia de mentinere a echilibrului acido-bazic .
Alterarea acestor functii conduce la aparitia sindromului de insuficienta renala,
urmata uneori de instalarea comei uremice .

Metabolismul celular produce CO2 si anumite substante finale provenite in

special din catabolismul proteic , aportul de oxigen poate si el realiza cantitǎti
excesive de anumiti electroliti (apa , NaCl , diferite sǎruri minerale) care trebuie
eliminati . Plamanii elimina CO2 si alte substante volatile , iar substantele nevolatile
inutilizabile sau in exces sunt eliminate impreuna cu o anumita cantitate de apa , in
cea mai mare parte prin rinichi si accesorii prin sudoare si materii fecale . Prin
eliminarea substantelor nevolatile rinichiul reprezinta principalul organ care mentine
constant volumul , concentratia electroliticǎ si reactia chimica a lichidelor
organismului.Rinichiul mai are si alte activitati: prin secretia de renina contribuie la
reglarea tensiunii arteriale, prin eritropoietina controleaza eritropoieza , prin
schimbarile ionice contribuie la mentinerea echilibrului acido-bazic ,iar prin
homeostaza sa mentina constanti anumiti parametri interni .

23
 METABOLISMUL

Metabolismul este o însuşire de bază a tuturor organismelor vii. Principala

deosebire între materia vie şi cea nevie, constă în lipsa metabolismului celei din
urmă. Orice materie care posedă metabolism, capacitatea de a se reproduce şi
abilitatea de a se adapta, este un organism viu.
Pentru celulă metabolismul înseamnă totalitatea proceselor fizice şi chimice, în sens
fiziologic şi biologic, care stau la baza tuturor transformărilor structurale şi energetice.
Doar prin metabolism materia vie se organizează, se autoîntreţine şi se manifestă .

Laturile metabolismului - anabolismul şi catabolismul

Printr-un ansamblu complex de procese, substanţele nutritive sunt încorporate în

celule şi apoi înglobate în structuri proprii. Prin înglobarea în structuri noi, se
formează substanţe specifice fiecărui organism, procesul numindu-se biosinteză.
Această încorporare-înglobare interesează tot corpul, iar complicatul proces prin care
se realizează poartă numele de anabolism sau de asimilaţie. Anabolismul se
înfăptuieşte cu consum de energie. Energia necesară proceselor de asimilaţie este
furnizată de cealaltă latură a metabolismului; catabolismul.
În sens opus, la nivel celular, au loc procese prin care substanţele sunt degradate
(dezintegrate). Acest fenomen poartă denumirea de catabolism sau de dezasimilaţie.
Catabolismul se realizează prin reacţii biochimice succesive în care, sub influenţa
enzimelor, se rup legăturile chimice şi moleculele se scindează. Procesul de
dezasimilaţie se realizează cu degajare de căldură (proces exoterm) şi de energie
(proces macroergic). Dezasimilaţia este un proces de oxidare, de "ardere", realizat
cu ajutorul oxigenului, pe seama substanţelor ("cărbunilor") ce suferă degradări.
Energia furnizată de catabolism este întrebuinţată de organism nu numai în
procesele de asimilaţie, ci şi în întreţinerea funcţiilor vitale, în repaos sau în diferite
condiţii de efort.
Cele două laturi ale metabolismului (anabolismul şi catabolismul) pot fi separate doar
teoretic, în scop didactic. În fapt, ele se petrec simultan.

Bilanţul metabolic

Bilanţul metabolic reprezintă valoarea raportului dinte asimilaţie (A) şi dezasimilaţie

(D). Când A/D este mai mare decât 1 (anabolismul predomină asupra
catabolismului), se consideră că bilanţul metabolic este pozitiv, iar când A/D este mai
mic decât 1 (catabolismul este mai accentuat decât anabolismul), bilanţul este
negativ.
Metabolismul bazal

Metabolismul care se desfăşoară în condiţii de repaus total constituie metabolismul

bazal.
Metabolismul bazal (de bază) este unul de întreţinere, care asigură minimul de
energie necesar menţinerii funcţiilor vitale (circulaţie, respiraţie, activitate nervoasă,
etc.).
Cantitatea de oxigen utilizat de către organism în stare de repaus fiziologic, precum
şi cantitatea de dioxid de carbon eliminat prin respiraţie, sunt indici preţiosi în
estimarea metabolismului bazal. Există şi alte tipuri de măsurători indirecte sau
directe (calorimetrice) ale metabolismului bazal.
Valoarea energetică a metabolismului bazal la adult este cuprinsă între1.300 şi 1.600
kcal pe zi sau, mai precis, de aproximativ 1 kcal/kg corp/oră, ceea ce însemnă că de
atât este nevoie doar pentru a supravieţui (pentru întreţinerea funcţiilor vitale), în
condiţiile în care nu se depune niciun un fel de efort. În sarcină şi febră,
hipertiroidism, etc., valoarea metabolismului bazal este mai mare. Metabolismul
bazal mai este influenţat de sex (la femei este mai mic datorită mai bunei
reprezentări a ţesutului adipos), de activitatea endocrină (hormonii tiroidieni, cei
sexuali şi cei medulosuprarenali intensifică metabolismul bazal) şi de vârstă.

Valoarea metabolismului
bazal în funcţie de vârstă
Vârsta Valoarea
[ani] [ kcal/kg corp/oră]
nou - născut 0,75
1 1,375
5-15 1,25
15-20 1,20
20-40 1
40-60 0,975
peste 60 0,925

Metabolismul intermediar şi metabolismul energetic

Ansamblul transformărilor chimice, începând de la absorbţia nutrienţilor şi terminând

cu eliminarea produşilor finali, constituie metabolismul intermediar. Metabolismul
intermediar este o noţiune care se referă la substanţe (glucide, lipide, protide,
minerale, etc.) şi la transformările pe care acestea le suferă, deosebindu-se de
noţiunea de metabolism energetic, care priveşte procesul metabolic din unghiul
energiei consumate şi degajate în urma reacţiilor biochimice ce au loc.
Metabolismul energetic vizează eliberarea energiei chimice potenţiale din moleculele
25
dezasimilate în urma transformărilor realizate pe baza metabolismului intermediar al
substanţelor.
Energia chimică potenţială, în urma proceselor metabolice, se transformă în alte
forme de energie (mecanică, calorică, electrică. osmotică, etc.). Donorul principal de
energie este ATP-ul (acid adenozin-trifosforic).
Degradarea substanţelor alimentare în procesele metabolice conduce în proporţie de
45% la formarea de ATP (R. M. Albu).
Cele mai importante substanţe implicate în metabolismul intermediar şi energetic,
sunt glucidele, protinele şi lipidele.
Metabolismul intermediar şi energetic glucidic

În organismul omului, glucidele sunt substanţe cu rol energetic. Ele furnizează

organismului cele mai multe şi mai accesibile calorii. Digestia şi metabolismul acestor
substanţe au ca produşii finali dioxidul de carbon şi apa .

Metabolismul intermediar şi energetic protidic

Proteinele, prin faptul că se uzează repede, dar şi ca o consecinţă a faptului că omul

nu dispune de organe de depozit pentru aceste substanţe decât celulele însele,
trebuie reînnoite în permanenţă .

Metabolismul intermediar şi energetic lipidic

Metabolismul lipidelor cuprinde transformarea grăsimilor din alimente precum şi

neogeneza lor (sinteza lipidelor din substanţe nelipidice).

Metaboliţii

Metaboliţii sunt substanţe care participă sau iau naştere din metabolismul
intermediar. Dintre metaboliţi fac parte compuşi ca vitamine, hormoni, produşii
intermediari ai metabolismului proteinelor, a lipidelor, etc..
Produşii intermediari rezultaţi din procesele de dezasimilaţie poartă denumirea de
cataboliţi.
Acumularea exagerată a unor cataboliţi (acid lactic, acid piruvic, acid glutamic, acid
uric, corpi cetonici, etc.) în sânge, este dăunătoare organismului.

GLUCIDELE (NOMENCLATURĂ, STRUCTURĂ, METABOLISM)

Nomenclatură

În legătură cu acest important grup de substanţe, s-au încercat mai multe denumiri,
niciuna dintre ele nefiind pe deplin satisfăcătoare.
Denumirea de "glucide" provine de la grecescul "glichis", iar cea de zaharide, de la
latinescul "saccharum", amândouă însemnând "dulce". Se ştie însă, că nu toate
glucidele sunt dulci şi, pe de altă parte, că există compuşi care deşi sunt dulci, nu
sunt glucide.
Denumirea de "hidraţi de carbon" sau aceia sinonimă de "carbohidraţi" porneşte de la
o abstracţiune biochimică. În majoritatea cazurilor, structura acestor compuşi se
poate exprima sub forma: Cn(H2O)m . Aceasta însemnă că formal, molecula conţine
un anumit număr de atomi de carbon hidrataţi (legaţi de molecule de apă). În
realitate, din punct de vedere structural, glucidele sunt compuşi multifuncţionali de tip
polihidroxicarbonilic (conţin grupări funcţionale hidroxid şi carbonil).
Pentru desemnarea glucidelor, se mai folosesc şi termenii de oze şi ozide.
În 1927, Comisia Internaţională pentru Reforma Nomenclaturii Chimice, a înlocuit
denumirea de "hidraţi de carbon" cu acela de "glucide". Cu toate acestea,
schimbarea nu a fost preluată niciodată de literatura de specialitate anglo-saxonă.

Structura glucidelor
Glucidele sunt substanţe formate din una sau mai multe molecule. După numărul de
molecule care intră în structura unei glucide, există:
- monoglucide numite şi oze (carbohidraţi formaţi dintr-o singură moleculă),
- oligoglucide (hidraţi de carbon care au în structura lor mai multe resturi (2-6) de
monoglucide)
- poliglucide (zaharide cu structură ramificată care pot conţine zeci, sute sau mii de
resturi monoglucidice).
Oligoglucidele şi poliglucidele sunt structuri condensate care mai poartă denumirea
de ozide.

Digestia şi metabolismul glucidelor

În organismul omului, glucidele sunt substanţe cu rol energetic. Ele furnizează
organismului cele mai multe şi mai accesibile calorii. Digestia şi metabolismul acestor
substanţe au ca produşii finali dioxidul de carbon şi apa.
Doar carbohidraţii cu masă moleculară mică (monoglucidele, unele diglucide) pot
traversa pereţii intestinali pentru a ajunge în sânge. Oligoglucidele şi poliglucidele
trebuie să sufere, anterior absorbţiei intestinale, degradări prin care să se scindeze
până la monoglucide.
Principala poliglucidă prezentă în alimente - amidonul, începe să se descompună
încă din cavitatea bucală, sub acţiunea enzimei ptialina, care este un ferment alcalin
din salivă (amilază salivară). Astfel, ptialina este amestecată cu alimentele şi începe
transformarea amidonului şi a dextrinelor în maltoză. Scindarea moleculelor se
continuă în stomac, unde acidul clorhidric suprimă activitatea ptialinei şi înlocuieşte
degradarea enzimatică, cu o hidroliză acidă. Procesul de degradare continuă, cu un
mai mare randament, într-un mediu alcalin, în duoden şi în intestinul subţire, sub
acţiunea amilazei pancreatice, şi a celei intestinale, astfel încât, se ajunge în final la
glucoză, monoglucidă care traversează uşor pereţii intestinali.

27
 Digestia şi absorbţia glucidelor

Metabolismul energetic al omului este "planificat" să se desfăşoare cu prioritate pe

baza glucidelor. Dacă în organism se introduc cantităţi mari de lipide şi de
carbohidraţi, în maximul 24 de ore va avea loc arderea aproape completă a
glucidelor, în timp ce lipidele vor rămâne în bună parte neoxidate. Lipidele neoxidate
se vor depune, împreună cu cele derivate din metabolismul altor substanţe, în ţesutul
adipos, pe termen lung. Dacă în organism ajung cantităţi mai mici de glucide, şi
acestea de provenienţă naturală, fără absorbţie rapidă, metabolismul nu va avea
destule resurse energetice, şi va arde combustibilul de depozit, adică grăsimile,
desigur în condiţiile unei alimentaţii sărace în lipide. Mai mult, o cantitate moderată
de glucide cu absorbţie lentă, va iniţia procesul de arderea a grăsimilor, dacă aportul
caloric alimentar nu este mai mare decât energia consumată de corp.
Principalul donor de energie celulară este glucoza. Aceasta ajunge la ţesuturi fiind
purtată prin fluxul sanguin. În funcţie de provenienţă, ţesuturile folosesc 3 feluri de
glucoză:
- glucoza exogenă (rezultată din hrană),
- glucoza endogenă (rezultată din oxidarea glicogenului),
- neoglucoza (glucoza provenită din neosinteze, deci din substanţe neglucidice).
Arderea glucozei în celule are loc sub influenţa insulinei. Metabolismul glucidelor
poate urma o cale aerobă (în prezenţa îndestulătoare a oxigenului) sau una
anaerobă (în lisa oxigenului).
Catabolismul anaerob al glucozei poartă denumirea de glicoliză anaerobă. Prin
glicoliza anaerobă, fenomen ce are loc mai ales la nivelul ficatului şi a muşchilor
scheletici, glucoza se transformă în acid lactic, în urma trecerii succesive prin 10
reacţii chimice catalizate enzimatic. În ultima reacţie, care este reversibilă, acidul
piruvic trece în acid lactic. Acidul lactic nu se mai degradează mai departe, dar poate
reveni în acid piruvic, oxidându-se mai departe pe cale aerobă. Acidul lactic rezultat
din glicoliza anaerobă este responsabil de instalarea febrei musculare, fenomen
cauzat de creşterea acidităţii musculare. Metabolismul anaerob al glucidelor are loc
în condiţii de efort fizic solicitant, ca o consecinţă a faptului că necesarul de oxigen
gazos de care au nevoie celulele nu poate fi satisfăcut (nevoile de oxigen ale
ţesuturilor depăşesc capacitatea de respiraţie tisulară). Glicoliza anaerobă furnizează
o cantitate mare de energie, însă cu un randament scăzut, un fel de "forţă fără
rezistenţă".
Pe cale aerobă, glicoliza are un randament energetic mult superior. În prezenţa
oxigenului, glucoza trece printr-o serie de reacţii catalizate enzimatic până la acid
piruvic. Acidul piruvic, trece mai departe în acetil coenzima A (sub influenţa piruvat
dehidrogenazei), care intră în ciclul lui Krebs, oxidându-se până la CO 2 şi H2O.
Insulina favorizează fixarea glucozei în ţesuturi, stimulează glicoliza şi activează
complexul enzimatic piruvat dehidrogenaza. În acelaşi timp, insulina inhibă arderea
grăsimilor .
Faţă de glucoză, fructoza urmează o altă cale metabolică, independentă de insulină.
Astfel, la nivelul ficatului, sub acţiunea enzimei fructochinaza, substanţa se
fosforilează degradându-se treptat cu eliberare de energie.
Până nu demult, datorită unei absorbţii mai lente şi ca o consecinţă a faptului că nu
necesită prezenţa insulinei, se considera că fructoza este cea mai sănătoasă glucidă.
Timpul însă, a dovedit că lucrurile nu stau chiar aşa.
În natură, fructoza se află de cele mai multe ori alăturată glucozei, mai ales în fructe,
amândouă glucidele aflându-se în concentraţii relativ scăzute. Însă, datorită gustului
foarte dulce, fructoza a început să se extragă selectiv, astfel încât se întâlneşte
adăugată într-o mulţime de alimente (cereale pentru micul dejun, răcoritoare, gumă
de mestecat, prăjituri, bomboane, gemuri, produse pentru diabetici, etc.). Această
fructoză concentrată nu este deloc sănătoasă.
Un studiu amplu publicat în SUA în anul 2002, arată că fructoza concentrată, care
abundă într-o serie largă de alimente la care a fost adăugată, creşte trigliceridele
sanguine, măreşte tensiunea arterială, produce rezistenţă la insulină şi intoleranţă la
glucoză, favorizează formarea de ţesut adipos mai mult decât glucoza.

PROTIDE (PROTEINE)

Protidele, numite şi proteine sunt substanţe organice cu structură complexă,

macromoleculară, formate pe baza aminoacizilor.
Aminoacizii posedă proprietatea de a forma legături chimice, numite polipeptidice,
între gruparea carboxilica (-COOH) şi gruparea aminica (- NH 2), prin eliminare de
apa. În modul acesta, se formează lanţuri lungi simple sau ramificate, care alcătuiesc
structura proteinelor).
Aşezarea aminoacizilor în lanţuri, nu se face hazardant, ci într-o anumită ordine,
29
specifică fiecărei proteine. Biosinteza proteinelor se realizează sub influenţa
materialului genetic (ADN, ARN), fiind comandată de către o genă specială. În celulă
protidele sunt sintetizate pe ribozomi cu participarea ARN-t şi ARN-m, sub influenţa
sistemelor enzimatice adecvate, matricea fiind ADN-ul.

Importanţa protidelor

Proteinele intră în structurile tuturor celulelor vii îndeplinind numeroase roluri, multe
dintre ele fundamentale, aşa cum sunt cele energetice şi plastice. Ca funcţie
energetică, protidele prezintă importanţă secundară, deşi pot dezvolta aproximativ
aceiaşi valoare energetica ca şi glucidele. Din punct de vedere plastic, proteinele
sunt cele mai importante substanţe, ele fiind capabile să înlocuiască protoplasma
uzată.
În organismul omului, de existenţa protidelor, depinde nivelul şi activitatea
hormonilor, a enzimelor, a anticorpilor, etc..
De asemenea, aceste substanţe se dovedesc deosebit de active în ceea ce priveşte
echilibrul acido-bazic şi cel hidro-electric.
Protidele joacă şi un rol activ în transportul unor substanţe, mai ales oxigen, apă şi
lipide.
La nivelul pereţilor celulari, îndeosebi al neuronilor, există anumite proteine (de
barieră) care permit trecerea selectivă a unor ioni (Na +, K+) pe de-o parte şi de alta a
membranei celulare, prin nişte canale speciale. Aceste protide asigură buna
funcţionare a sistemului nervos şi a plăcilor neuromusculare.
Aşezarea stratificată a protidelor precum şi capacitatea lor de a se deforma
reversibil, determină posibilitatea realizării contracţiei musculare, cu toate
consecinţele ce decurg de aici (locomoţie, bătăile inimii, tonicitatea organelor,
activitate fizică, etc.).
Protidele intră în structura materialului genetic (ADN, ARN), de care depinde toate
aspectele particulare ale unui individ, precum şi a urmaşilor săi.
Funcţiile atât de diferite pe care le joacă proteinele, se explică prin succesiunea
aminoacizilor, care este diferită pentru fiecare protidă în parte.

Proprietăţile protidelor

Majoritatea proteinelor au caracter amfoter (în mediu acid se comportă ca baze şi în

mediu bazic se comportă ca acizi). Acest lucru se datorează ramificaţiilor care conţin
atât grupări carboxilice ( funcţii acide) cât şi grupări aminice (funcţii bazice). În mediu
acid proteinele se comportă ca baze slabe, ele acceptând protoni (H +), iar în mediu
bazic se comportă ca acizi slabi cedând protoni (H +). Mulţumită caracterului amfoter,
proteinele pot neutraliza substanţe acide sau alcaline, menţinând astfel echlibrul
acido-bazic.
75% din capacitatea de tamponare a plasmei este determinată de protide.
Cele mai multe protide sunt solubile în apă. În alte soluţii, dizolvabilitatea protidelor
este foarte diferită.
Sub acţiunea unor factori fizici (temperaturi înalte, radiaţii, agitare, centrifugare) sau
chimici (diferite substanţe) proteinele coagulează. Coagularea poate fi reversibilă (la
viraje ale pH-ului) sau ireversibilă (la încălzire sau la tratarea cu unele substanţe).
Coagularea ireversibilă este un fenomen de precipitare care poartă numele de
denaturare. Denaturarea poate fi observată foarte bine la oul fiert

Majoritatea protidelor sunt hidrofile (au o afinitate pentru apă, pe care "o legă" de
structurile lor) şi prezintă proprietăţi coloidale. Există şi proteine hidrofobe, care, de
obicei leagă lipide.
O proprietate importantă a proteinelor este specificitatea de organ şi de specie a
acestora.

Structura spaţială a protidelor

Protidele posedă o structură primară - determinată de felul, numărul şi secvenţa

aminoacizilor ; una secundară - determinată de felul cum se formează, se răsucesc
şi se leagă lanţurile de aminoacizi ; precum şi o structură terţiară, care presupune
desfăşurarea în spaţiu, în cele trei dimensiuni, a macromoleculei.

Clasificarea protidelor

Protidele se clasifică după două criterii principale:

- după numărul de aminoacizi din lanţurile structurale,
- după forma macromoleculei.

Clasificarea protidelor după numărul de aminoacizi

După acest criteriu, protidele se împart în:

- monopeptide (aminoacizi),
- peptide [protide intermediare] (oligopeptide şi polipeptide)
- macropeptide (holoproteide, heteroproteide)

Oligopeptidele conţin doar câţiva aminoacizi, în timp ce polipeptidele, au astfel de

substanţe aminate, în cantitate mai mare.
Macroprotidele sunt substanţe macromoleculare (cu foarte mulţii acizi aminaţi) care
au în structura lor doar aminoacizi sau, pe lângă aceştia, conţin şi alte substanţe (,
glucide lipide, minerale acizi anorganici, acizi nucleici, pigmenţi), caz în care poartă
denumirea de heteroproteide.

Clasificarea protidelor după forma macromoleculei

După formă, proteinele sunt:

- globulare (sunt sferice şi vii),

31
- fibrilare (sunt alungite şi dure numindu-se şi scleoproteide).

Protidele globulare sunt sferice (globuloase), în timp ce cele fibrilare, au forma

alungită. Între cele două tipuri, există şi forme intermediare (globulinele).

Holoproteidele (proteinele propriu-zise)

Holoproteidele sunt substanţe macromoleculare care conţin în structura lor doar

aminoacizi , deci numai carbon, hidrogen, oxigen, azot şi sulf.
Cu excepţia scleroprotidelor, toate holoproteidele sunt globulare.
Din această grupă de protide fac parte următoarele substanţe
- albuminele,
- globulinele,
- glutaminele,
- histonele,
- prolaminele (gliadine),
- protaminele,
- scleroprotidele.

Heteroproteidele

Heteroproteidele conţin, pe lângă aminoacizi, diferite alte substanţe. Grupările pe

care protidele le realizează cu substanţele neproteice se numesc grupări prosteice.)
Principalele heteroproteide sunt:
- metaloproteinele (hemoglobina, citocromul, clorofila, vitamina B12, etc.),
- fosfoproteinele (proteine de origine animală; de ex. cazeina, care conţin fosfor),
- mucoproteinele (proteine care conţin mucopoliglucide),
- glicoproteinele (proteine de origine animală care conţin resturi de glicogen),
- lipoproteinele (proteine de transport, care fixează grăsimile, împreună cu care
circulă în sânge şi în limfă, precum şi prin vasele conducătoare ale plantelor),
- nucleoproteinele (proteine care conţin acizi nucleici).

Digestia, absorbţia şi metabolismul protidelor

Proteinele, prin faptul că se uzează repede, dar şi ca o consecinţă a faptului că omul

nu dispune de organe de depozit pentru aceste substanţe decât celulele însele,
trebuiesc reînnoite în permanenţă.
Protidele din hrană se scindează înaintea absorbţiei intestinale, până la aminoacizi
(în cazul holoproteidelor) sau aminoacizi şi alte substanţe provenite de la grupările
prosteice (în cazul holoproteidelor). Această scindare se petrece în tubul digestiv sub
acţiune enzimelor specifice, numite proteaze .
Puţine proteine se pot absorbi, în mod normal, nedescompuse, aşa cum se întâmplă
în cazul unor anticorpi (IgA) conţinuţi în laptele matern, asigurându-se astfel, un
transfer de imunitate de al mamă la făt. În unele cazuri, permeabilitatea intestinală
creşte peste normal, putând trece în sânge protide nedescompuse. În astfel de
situaţii, la o nouă pătrundere a aceloraşi substanţe proteice, prin formarea şi
activitatea unor anticorpi, au loc fenomene alergice (R. M. Albu).
Absorbţia proteinelor este favorizată de către vitamina B 6 şi de către natriu (R. M.
Albu).
Aminoacizii, traversând pereţii intestinali ajung în sânge, şi de aici în celule, unde au
loc, pe baza lor, biosinteze proteice specifice. Excepţie de la această regulă fac
proteinele plasmatice, care se sintetizează la nivelul ficatului şi al sistemului reticulo-
endotelial.
Catabolizarea aminoaciziilor este un proces de dezaminare (moleculele pierd
gruparea amino - NH2). După dezaminare moleculele se "ard"ca şi glucidele şi
lipidele în ciclul lui Krebs. Din grupările aminice se formează, în cea mai mare parte
în ficat, ureea, care se elimină pe cale renală şi corpii cetonici, care se elimină urinar
sau prin expiraţie - în parte, restul lor fiind utilizat în noi sinteze. De asemenea pe
parcursul metabolismului proteinelor, precum şi în cadrul interconversiunilor
metabolice, au loc numeroase procese de transaminare , sub influenţa unor enzime
din grupul transminazelor.
Metabolismul proteic este unul mai puţin "curat" decât cel al glucidelor sau lipidelor,
deoarece catabolismul nu se desfăşoară în exclusivitate prin descompuneri până la
dioxid de carbon şi apă, rezultând şi unele deşeuri. Principalele deşeuri proteice
sunt:
- ureea,
- acidul uric,
- creatinina.
- amoniacul (rezultă din activitatea microflorei proteolitice).
Aceste deşeuri se acumulează în cantităţi mari sau (şi) se elimină greu din corp
în unele afecţiuni (diateză urică, insuficienţă renală, ciroză, tulburări asociate
metabolismului de inaniţie, etc.).
Atât corpii cetonici cât şi deşeurile proteice, sunt produşi toxici dacă sunt reţinuţi în
organism.
Rolul proteinelor în metabolismul energetic este unul secundar, la aceşti compuşi
predominând rolul plastic, adică acela de a repara şi a reînnoi în permanenţă
celulele, ţesuturile şi organele.
În procesul de anabolism, pe baza aminoacizilor, dar şi al altor substanţe, se
sintetizează proteine specifice, precum şi alţi compuşi (glucoză, acizi cetonici).
Proteinele sintetizate nu mai au nimic de-a face cu protidele alimentare, adică ele nu
mai păstrează absolut nimic din specificul hranei din care derivă.
Reglarea metabolismului proteinelor, astfel încât nutriţia celulară să se desfăşoare
corespunzător, se realizează prin mecanisme celulare (în interiorul celulelor),
hormonale şi nervoase.

Proteinele din sânge

33
Prin sistemul circulator, protidele circulă libere, încorporate în diferite structuri sau ca
nişte "cărăuşi" pentru diverse substanţe. Pe lângă proteinele din constituţia
elementelor figurate, în sânge se mai găsesc o serie de protide palsmatice, precum
şi compuşi de transport, aşa cum sunt lipoproteinele.
Excluzând proteinele elementelor figurate, pe cele care realizează coagularea şi pe
cele care ajută la transportul altor substanţe, mai rămân, în ser, unele protide cu rol
în asigurarea osmolarităţii şi a echilibrului acido-bazic.

Proteinemia normală, hipoproteinemia şi hiperproteinemia

Proteinemia reprezintă o valoare care reflectă cantitatea de proteine din sânge.
Valoarea normală a proteinelor serice este de 6-8,6g/100ml. Scăderea cantitativă a
proteinelor din sânge sub pragul de 6g/100ml, instalează hipoproteinemia, iar
creşterea acestei valori peste pragul de 9g/100ml, conduce la hiperproteinemie.
Cantitatea de proteine din sânge nu reflectă în mod obligatoriu nivelul proteinelor din
corp, dar totuşi, în general, hipoproteinemia se asociază cu hipoproteinismul , tot aşa
cum şi hiperproteinemia merge mână în mână cu hiperproteinismul.

Albuminele şi globulinele din sânge şi raportul A/G

Nu numai nivelul proteinelor serice contează, ci şi felul acestora precum şi raportul

ce se stabileşte între aceşti componenţi.
Cele două holoproteide prezente în ser sunt:
- albuminele,
- globulinele.
Reprezentarea normală al acestor componente precum şi raportul dintre ele, sunt
redate în tabelul de mai jos.

Albumine Globuline
Proteine serice totale Raport normal albumine -
(medie) (medie)
(medie) globuline (A/G)
g/100ml % g/100ml % g/100ml %
7,5 100 4,5 60 3 40 1,5

Un raport A/G cuprins între 1,2 şi 1,5, se consideră a fi corespunzător. Creşterea

acestei valori nu are o semnificaţie patologică deosebită, însă scăderea ei, mai ales
sub valoarea 1, poate semnifica existenţa unei tulburări.
Un raport unitar sau chiar subunitar denotă existenţa unui nivel prea ridicat de
globuline, fie sub aspect relativ (albuminele sunt scăzute iar globulinele, deşi au un
nivel optim, sunt în exces de raport), fie absolut (globulinele sunt în exces cantitativ).
Dacă A/G este mai mic de 1,2 ca o consecinţă a scăderii nivelului de albumine
serice, în organism există un deficit în ceea ce priveşte sinteza globală a proteinelor .
 Dacă raportul dintre albumine şi globuline este prea mic pe seama creşterii sintezei
de globuline, poate fi vorba de existenţa unor perturbări provocate de: boli infecţioase
(bacteriene, virotice) acute sau cronice, parazitoze, reumatism, tumori, afecţiuni
renale (sindrom nefrotic), afecţiuni hepatice, alergii, etc..
Primul semn al deteriorării raportului dintre albumine şi globuline este edemul,
cauzat de scăderea presiunii osmotice (oncotice) sanguine, proprietate datorată în
mare măsură albuminelor.

METABOLISMUL LIPIDELOR

Metabolismul lipidelor cuprinde transformarea grăsimilor din alimente precum şi

neogeneza lor (sinteza lipidelor din substanţe nelipidice).

Absorbţia lipidelor

Trebuie ştiut faptul că, dintre toţi nutrienţii principali, lipidele, deşi sunt cele mai
calorice, dau în cea mai mică măsură senzaţia de saţietate. Din acest motiv, se pot
consuma în cantitate mare, fapt ce va conduce la obezitate precum şi la alte
probleme de sănătate.
Lipidele din hrană, pentru a trece de barierele intestinale, trebuie în prealabil, în
mare măsură, scindate (desfăcute), fenomen ce se petrece în tubul digestiv.
Deoarece, faţă de glucide şi de proteine, grăsimile nu sunt solubile în apă şi în acizi,
mecanismul prin care se realizează desfacerea acestor substanţe în componentele
lor, este diferit, şi, se poate spune, mai dificil.
Lipidele din alimente, trec din gură în stomac, prin faringe şi prin esofag, cu structura
neschimbată. La nivel gastric, transformările suferite de grăsimi sunt nesemnificative,
cu excepţia copiilor mici, care posedă enzime din categoria lipazelor (lipaza gastrică),
cu care pot scinda grăsimile din lapte şi din ouă.
Adevăratele transformări digestive ale lipidelor se petrec la nivelul duodenului, sub
influenţa bilei şi a sucului pancreatic, precum şi la nivelul intestinului subţire, datorită
activităţii lipazelor intestinale.
Bila, produsul de secreţie şi excreţie al ficatului, deşi nu conţine enzime (cu excepţia
fosfatazei alcaline), îndeplineşte un rol de seamă în scindarea moleculelor lipidelor
datorită sărurilor biliare, care se formează pe seama colesterolului. Bila realizează
emulsionarea grăsimilor (fracţionarea lor în picături foarte fine), favorizând în acelaşi
timp, activitatea lipazelor intestinale, precum şi absorbţia acizilor graşi (R. M. Albu).
Grăsimile după emulsionare, sunt mult mai uşor de scindat de către lipaze, care
realizează hidroliza acestora. Lipaza pancreatică, care este activată de către sărurile
biliare, de către ionii de calciu şi de către aminoacizi, realizează desfacerea lipidelor
în acizi graşi şi glicerol (glicerină). O anumită cantitate de grăsimi este scindată şi
sub acţiunea lipazelor intestinale. În urma hidrolizei se formează micelii minuscule,
sub forma unor picături extrem de fine, mult mai mici decât cele rezultate din
emulsionarea biliară. Sub influenţa sărurilor biliare, alături de grăsimile emulsionate,

35
apar şi acizi graşi saponificaţi.
Acizii graşi şi glicerina, trec, liberi sau reesterificaţi, prin pereţii intestinului subţire, în
limfă şi în sânge, în urma procesului de absorbţie. Unele trigliceride din alimente, nu
suferă transformări digestive, şi se absorb ca atare. Absorbţia acizilor graşi şi a
glicerolului antrenează cu sine trecerea dincolo de pereţii intestinali, a vitaminelor
liposolubile (A, D, E, F, K).
Absorbţia acizilor graşi este mult mai simplă şi mai rapidă în cazul acelora cu lanţ
scurt (sub 10 atomi de carbon), şi se desfăşoară mai greoi în cazul acizilor graşi cu
lanţ lung. Acizii graşi cu catena forte lungă (peste 22 atomi de carbon), nu se absorb
deloc, constituindu-se ca şi celuloza, în material de balast. În peretele intestinal,
acizii cu lanţ mijlociu (10-22 atomi C) se reesterifică şi se transportă sub formă de
minuscule picături de lipide stabilizate cu acizi biliari şi cu proteine. Acizii graşi cu lanţ
scurt nu se reesterifică, ci ajungând în sânge, se legă direct cu albuminele
plasmatice (G. Niac).

Digestia şi absorbţia lipidelor

Cunoscându-se absorbţia facilă a acizilor graşi cu lanţ scurt (butiric, capronic,

caprilic, caprinic), se poate spune, că ele sunt cele mai digerabile, dar nu în mod
obligatoriu şi cele mai sănătoase.
În circulaţia generală, lipidele şi produşii lor de hidroliză enzimatică, ajung pe cale
limfatică (75-85%) şi pe cale sanguină, prin vena portă (15-25 %). O bună parte din
lipidele care trec în limfă, ajung în plămâni, unde sub influenţa lipazei pulmonare sunt
oxidate. Acesta însemnă că, prin creşterea amplitudinii respiraţiei, se pot arde în mod
direct grăsimi.
Proporţia în care lipidele urmează o cale faţă de alta (limfatică sau sanguină)
depinde de gradul de descompunere al acestora, din timpul digestiei. Trigliceridele
care nu s-au descompus, se absorb mai ales prin sistemul căilor limfatice, iar acizii
graşi, trec preponderent în vena portă.
În ficat, prin vena portă, ajung, după cum am arătat mai sus, doar aproximativ 20%
din grăsimi. Dacă grăsimea ajunsă la ficat se depune aici, are loc infiltraţia grasă a
ficatului (steatoza hepatică), având ca urmare scăderea funcţiilor acestui organ.
Perturbarea are loc, fie atunci când ficatul este sărac în glicogen, fie când este
împiedicată ieşirea grăsimii din celulele hepatice. Ce de-a doua situaţie, apare ca o
consecinţă a formării insuficiente de fosfolipide, prin lipsa factorilor lipotropi.
Ficatul, nu are menirea de a depozita lipidele, iar dacă totuşi acestea se acumulează
aici, se produc perturbări, după cum am menţionat anterior. Depozitul principal pentru
grăsimi îl reprezintă ţesutul adipos. Dar dacă aceste depozite se încarcă prea mult,
se produc dereglaje care merg de la scăderea masei şi a tonicităţii musculare, până
la obezitate.

Soarta lipidelor în organismul omului

La nivelul organismului uman, lipidele joacă rol energetic, funcţional şi de constituţie.

După absorbţie, lipidele urmează mai multe căi, care se pot intersecta:
- se depozitează în ţesutul adipos, ca substanţe de rezervă, sub formă de trigliceride;
- se stochează temporar în ficat;
- în urma unor reacţii, intră în structura unor substanţe complexe (lipoproteine), unele
dintre ele rămânând în circulaţia sanguină;
- se oxidează în ţesuturi, până la dioxid de carbon şi apă, cu eliberare de energie (1
g de lipide poate elibera 9,3 kcal);
Grăsimile din organism, se află sub formă de: trigliceride, fosfolipide, colesterol şi
acizi graşi liberi.
Metabolismul lipidelor este sub control endocrin, desfăşurându-se cu participarea
hormonilor anterohipofizari, tiroidieni, pancreatici, suprarenali. Totodată, în procesul
metabolic al grăsimilor, intervine activ şi leptina, hormon specific ţesutului adipos. Pe
lângă sistemul endocrin, în reglarea metabolismului lipidelor, mai participă şi sistemul
nervos.
Procesul de desfacere a fracţiunilor lipidelor, poartă denumirea de lipoliză. Lipoliza se
desfăşoară, după cum am arătat mai sus, la nivelul tubului digestiv, dar continuă şi la
nivelul ţesuturilor, realizându-se sub cataliza enzimelor numite lipaze. Insulina
intervine în mod indirect în metabolismul lipidelor, în special prin efectul inhibant
exercitat asupra lipazelor, frânând astfel lipoliza şi oxidarea lipidelor.
Prin activitatea insulinei, după o masă bogată în glucide, va fi favorizată arderea
glucozei, în timp ce arderea lipidelor va fi inhibată. Alcoolul, alături de carbohidraţi,
inhibă de asemenea oxidarea lipidelor (Rădulescu, 2004).

37
În sens contrar, o masă bogată în grăsimi, va avea o acţiune inhibantă asupra
insulinei, însă metabolismul lipidic nu se va intensifica, deoarece lipidele în exces,
frânează, în acelaşi timp, activitatea tiroidei.
Hidroliza enzimatică a lipidelor începe prin despărţirea gliceridelor în componentele
sale (acizi graşi şi glicerină). Glicerina se fosforilează, trecând în aldehidă
fosfoglicerică, respectiv fosfohidroxiacetonă, după care poate intra în ciclul lui Krebs
pentru a se oxida cu degajarea de energie sau poate să servească ca bază pentru
sinteza de glucide.
În ceea ce priveşte catabolizarea (dezasimilaţia) acizilor graşi, procesul presupune
scurtarea lanţului carbonic, cu câte 2 atomi de carbon (betaoxidare), până în stadiul
de acid acetic. Acidul acetic poate intra în ciclul lui Krebs, oxidându-se până la bioxid
de carbon şi apă, cu eliberare de energie, sau poate servi la sinteza de noi acizi
graşi, care se depun, cel mai mult, în ţesutul adipos.
Metabolismul lipidelor degajă multă energie (9,3 kcal/g).
În catabolizarea defectuoasă a acizilor graşi se acumulează peste limitele normale;
corpi cetonici şi colesterol.
Este important să se înţeleagă că în dezasimilaţia energetică, prioritatea metabolică
este acordată glucidelor, care se oxidează în totalitate pe parcursul a 24 de ore,
deoarece capacitatea de stocare a glicogenului este limitată. În aceste condiţii,
lipidele, dacă nu există nevoi energetice imediate, se vor depozita în ţesutul adipos
(Rădulescu, 2004). Acesta însemnă că până nu se ard toate glucidele, lipidele nu vor
fi utilizate, ci vor fi băgate în depozitele adipoase.
Singurele substanţe care îngraşă în mod direct sunt lipidele exogene, toţi ceilalţi
compuşi cunoscuţi ca aducători de kilograme în plus, acţionând pe cale indirectă. S-a
demonstrat în vivo că neogeneza lipidelor (formarea grăsimilor din alţi compuşi) în
organismul omului, este cu mult mai mică decât se credea până nu demult. Dr. Emil
Rădulescu arată că, în cazul unei diete bogate în carbohidraţi, lipogeneza hepatică
de acizi graşi, nu depăşeşte 5-10 g pe zi. În ceea ce priveşte protidele, formarea
grăsimilor pe baza lor este neglijabilă. Deci, este fals să se creadă că glucidele, care
pătrund în organism, se transformă în grăsimi, dar este adevărat faptul că, sub
influenţa carbohidraţilor, lipidele din hrană se încorporează în ţesuturile adipoase. În
acelaşi timp, din metabolismul glucidelor, rezultă substanţa numită glicerofosfat.
Glicerofosfatul esterifică acizi graşi liberi din sânge, depunându-i sub formă de
trigliceride în ţesuturile adipoase. Totuşi, o anumită cantitate de glucoză, substanţă
oxidantă metabolică, este necesară pentru a iniţia arderea corectă a grăsimilor (beta-
oxidare), în alte condiţii, formându-se corpii cetonici. Dar, este necesar, în ceea ce
priveşte glucoza, atunci când se urmăreşte scăderea în greutate, să se îndeplinesc 3
condiţii:

- să provină din categoria glucidelor cu absorbţie mai lentă,

- să nu fie în cantitate prea mare,
- să nu se administreze împreună cu lipidele.

Date cu privire la lipidele din sânge

În afara unor dereglaje sau tulburări, sau temporar, în cazul unui regim alimentar
bogat în grăsimi, componentele lipidice ale sângelui, se menţin în limite constante,
graţie unor mecanisme neurohormonale elaborate. Valorile normale sunt prezentate
în tabelul de mai jos:

Denumirea
Lipide plasmatice Valori normale
constantei

Lipide totale Lipemie 500-700 mg% (5-7 g/l)

Trigliceride Trigliceridemie max. 200mg% (2g/l)

Colesterol Colesterolemie 120-180 mg% (1,2-1,8 g/l)

39
 SISTEMUL REPRODUCATOR

Reproducerea este o caracteristica fundamentala a oricarei fiinte vii si se

realizeaza prin participarea a doua organisme de sexe diferite.Ea este rezultatul
fecundarii gametului feminin(ovul) de catre gametul masculin(spermatozoid) .Oul
rezultat se grefeaza in cavitatea uterina ,unde continua sa creasca si sa se dezvolte ,
pana ce fatul , devenit viabil, este expulzat din uter prin actul nasterii.

Diferentierea sexuala este prezenta inca din momentul formarii oului, dar
diferentierea intersexuala somatopshica are loc lent in timpul copilarii si se realizeaza
deplin dupa pubertate,ca urmare activitatii gonadelor.In copilarie, hormonii sexuali
secretati in cantitati reduse contribuie impreuna cu ceilalti hormoni, la cresterea si
dezvoltarea armonioasa a organismului, iar dupa pubertate acesti hormoni secretati
in cantitatii crescute determina caracteristici diferentiate la cele doua sexe .

Organizarea morfofunctionala a sistemului reproducator la ambele sexe este extrem

de complexe , gonadele avand atat functia de a produce gameti , cat si cea de a
secreta hormoni sexuali , care prin diferitele lor activitati asupra organelor genitale si
asupra intregului organism asigura conditii pentru reproducere .

Structura aparatului genital masculin

Aparatul genital masculin este constituit din testicule, cai excretoare, glande anexe si
organul copulator(penis).

Testiculul, organ pereche cu functie exocrina si endocrina,se dezvolta in regiunea

lombara a cavitatii abdominale si din a-3-a luna a vietii intrauterine incepe sa
coboare, strabate peretele anterior al abdomenului in regiunea inghinala si la nastere
ajunge in scrot.

Testiculul este invelit intr-o membrana fibroasa ,albughineea.

In partea superioara a testiculului,albughineea prezita o condensare ca un con

fibros,denumit mediastinul testiculului,strabatuta de canale excretoare,vase de sange
si nervii testiculari.Din aceasta ingrosare pornesc spre interior septuri conjunctive
care impart testiculul in 200-300 de lobuli.

Ei au forma piramidala, cu baza spre albuginee si varful spre mediastin. Fiecare lobul
testicular contine 1-4 tubi semisferici contorti, in interiorul carora se formeaza gametii
masculini(spermatozoizii). Tubii sunt separati intre ei prin tesut conjuctiv interstitial, in
care se gasesc vase si nervi, precum si celule interstitiale Leydig , care secreta
hormonii androgeni. La examenul microscopic, tubii seminiferi contorti prezinta la
exterior o membrana bazala pe care sunt dispuse mai multe straturi de celule
producatoare de spermatozoizi, printre care se gasesc celule alungite, de sustinere.
Toti tubii unui lobul se unesc spre mediastinul testiculului intr-un colector comun(tubul
drept). Tubii drepti se deschid intr-o retea de canale neregulate si apoi se colecteaza
in 10-12 canale aferente care se indreapta spre epidim.

Acesta este situat la partea superioara si posterioara a testiculului si are forma de

virgula. Canalul epidimar rezulta prin unirea canalelor aferente si se continua cu
canalulu deferent, care urca in abdomen. Acesta se continua cu canalul ejaculator si,
dupa ce se uneste cu canalul de excretie al veziculei seminale, strabate prostata si
se deschide in uretra.

Veziculele seminale au un rol de a secreta un lichid, care se elimina in canalul

ejaculator, servind ca vehicul si ca un mediu nutritiv pentru spermatozoizi.

Prostata este o glanda voluminoasa tubuloacinoasa, unica, situata in pelvis, sub

vezica urinara, inconjura portiunea initiala a uretrei. Prostata secreta un lichid care
intra in constitutia spermei.

Penisul este constituit din doi corpi cavernosi si corpul spongios care inconjoara
complet uretra.

Functiile testiculare.

Gonada masculina - testiculul - are functia de a produce spermatozoizi -

spermatogeneza - si de a secreta hormonii androgeni, ambele functii fiind controlate
de catre hormonii gonadotropi si ai hipofizei anterioare.

Spermatogeneza este rezultatul unor procese complexe de diviziune si maturare a

celulelor geminale primitive - spermatogonii - care se gasesc pe membrana bazala a
tubilor semisferi. Procesul incepe la pubertate si continua apoi neintrerupt tot timpul
vietii, diminuandu-se progresiv la batranete. Spermatogoniile se divid de mai multe
ori prin mitoza, rezultand spermatocite de ordinul I, care contin un numar complet de
cromozomi (la om, 44 de cromozomi stomatici si 2 cromozomi sexuali). Dupa ce
cresc, spermatocitele primare se divid meiotic, formand spermatocite de gradul II -
care au jumatate din numarul de cromozomi. Spermatocitele II se divid rapid
rezultand spermatidele care au tot numarul jumatate de cromozomi si acestea se
transforma direct, fara diviziuni, in spermatozoizi.

Spermatozoidul - gamet masculin - determina sexul produsului de conceptie. Este o

41
celula de lungime 50-70 microni, constituita din cap, piesa intermediara si flagel. La
partea anterioara prezinta un corpuscul ascutit - acrozomul - care contine o enzima
ce faciliteaza patrunderea spermatozoidului in ovul in timpul fecundatiei. Piesa
intermediara contine o mare cantitate de glicogen, necesar ca material energetic
pentru miscarile spermatozoidului. Coada, prin miscari helicoiadale, asigura
mobilitatea spermatozoidului.

Secretia de hormoni androgeni se datoreaza celulelor interstitiale testiculare.

Principalulul hormon androgen este testosteronul, sintetizat din colesterol, din care
se sintetizeaza si alti hormoni(corticosuprarenalieni si ovarieni). De altfel si celulele
corticosuprarenale secreta cantitati reduse de testosteron, atat la barbati cat si la
femei.

Horminii androgeni stimuleaza cresterea si dezvoltarea organelor genitale masculine

si mentine troficitatea epiteliului spermatogenic, asigura dezvoltarea si mentinerea
caracterelor sexuale secundare(anumite particularitati somatice, vocea, pilozitatea,
dezvoltarea musculaturii si a scheletului, distributia grasimii de rezerva, etc.) si au un
efect anabolic asupra metabolismului protidic.

Activitatea testiculara este reglata de catre hormonii gonadotropi si ai hipofizei

anterioare: FSH mentine functia spermatogenetica si LH stimuleaza secretia de
testosteron. La randul sau secretia hormonilor hipofizari este reglata printr-un
mecanism de feedback de catre nivelul testosteronului plasmatic, care actioneaza
atat asupra unor nuclei hipotalamici cat si asupra hipofiziei.

Structura aparatului genital feminin

Aparatul genital feminin este alcatuit din ovare si caile genitale reprezentate de
trompele uterine, uterul si vaginul. Ovarele, organe pereche situate in pelvis de o
parte si de alta a uterului, produc gametii feminini(ovule) si secreta hormonii sexuali
feminini. Forma ovarului este ovoida, iar suprafata sa neteda inainte de pubertate,
prezinta multiple cicatrice la femeile mai varstnice. In partea centrala - zona
medulara - ovarul este alcatuit dintr-o stroma de tesut conjunctiv cuprinzand vasele
sangvine si limfatice, fibre nervoase. Zona corticala prezinta la suprafata un epiteliu
de acoperire si sub el foliculii ovarieni, formatiuni rotunde, pline sau cavitare, dupa
stadiul evolutiv. La nastere exista in ambele ovare 400 000 - 500 000 de foliculi
ovarieni primordiali. Cea mai mare parte a acestor foliculi degenereaza, doar 300 -
400 vor matura in perioada de fertilitate a femeii, formand gametii feminini(ovulele).
Foliculii ovarieni se gasesc in stadii succesive de evolutie: primordiali, cavitari si
maturi.

Trompa uterina, organ pereche situat de o parte si de cealalta a uterului este un

conduct care face legatura intre ovar si uter. Extremitatea dintre ovar are forma de
palnie si prezinta numeroase franjuri, avand rolul de a capta si a conduce spre uter
ovulul expulzat.

Uterul este un organ cavitar nepereche, situat median in pelvis, intre vezica si rect.
Are forma de para turtita anteroposterior, orientata cu varful in jos, iar pe extremitatea
sa inferioara(colul uterin) se insera vaginul. In perioada de fertilitate a femeii,
mucoasa uterina sufera sub influenta hormonilor ovarieni, modificari ciclice care se
desfasoara in cursul a 28 de zile(ciclul menstrual) si trec prin urmatoarele 3 faze:
faza menstruala, cu durata de 2-3 zile, in care stratul superficiala al mucoasei uterine
distruse se elimina in vagin, impreuna cu o anumita hemoragie, faza proliferativa,
intre a 4-a si a 14-a zi, caracterizata prin proliferarea si ingrosarea mucoasei, si faza
secretorie care dureaza de la a 15-a zi pana la o noua menstruatie, in cazul cand nu
a avut loc fecundarea ovulului. Aceste modificari ale mucoasei uterine creeaza
conditii optime pentru grefarea ovulului fecundat.

Vaginul, organ tubular si cavitar, continua colul uterin.

Glandele mamare sunt organe anexe ale aparatului genital feminin a caror
dezvoltare constituie unul dintre caracterele sexuale secundare ale femeii.

Glanda mamara, de tip tubuloacinos, este alcatuita din lobi care se deschid, prin
canalele galactofore, la nivelul mamelonului.

43