Sistemul Muscular

Principalele grupe de muschi

 Muschii capului:

• Muschii mimicii (cutanati), frontali si occipitali;

• Muschii din jurul orificiilor nazale si bucale, constrictori si dilatatori;
• Muschii masticatori.

Muschii gatului si cefei:

• Pielos al gatului;
• Sterno-cleido-mastoidieni;
• Hioidieni.

Muschii Trunchiului:

• Pe fata posterioara a trunchiului sunt muschii trapezi, marii dorsali si muschii

santurilor vertebrale (in plan profund);
• Pe fata antero-laterala sunt muschii toracici (pectorali, dintati, intercostali) si
abdominali (drepti si oblici);
• Prin contractie, muschii abdominali participa la defecatie, mictiune si expiratie;
• Intre torace si abdomen se gaseste muschiul diafragma care este boltit spre
torace.

Musculatura membrelor superioare:

• Muschii de pe centura scapulara;

• Muschii membrului propriu-zis: brat (biceps, triceps), antebrat (flexor si
extensor ai mainii, pronatori si supinatori), muschii mainii.

Musculatura membrelor anterioare:

• Muschi de pe oasele centurii pelviene (fesierii);

• Musculatura membrului propriu-zis: musculatura coapsei (cvadricepsul,
croitorul, aductorul, bicepsul femural), musculatura gambei (muschii gambei
extensori ai piciorului, ponatori supinatori, iar posterior se gaseste tricepsul
sural.

Muşchii reprezintă elementele active ale aparatului locomotor. Sub acţiunea

impulsurilor nervoase, ei se contractă sau se relaxează. Prin intermediul nervilor,
muşchii pot primi impulsuri voluntare (contracţii voluntare, la muşchii striaţi –
scheletici –) sau involuntare (contracţii involuntare, la muşchii netezi sau cardiac).
După formă, dispunere, mod de contracţie, muşchii sunt impartiti în două clase:
1. Muşchi viscerali, netezi, care se găsesc dispuşi în pereţii organelor interne
(stomac, intestine, artere etc.). Întreaga masă se contractă lent, involuntar, primind
impulsuri vegetative.
2. Muşchi striaţi, care se subîmpart în două tipuri: cardiaci, cu contracţii
involuntare, şi scheletici, cu contracţii mixte, de obicei voluntare.
 două sau mai multe puncte de inserţie, dintre care unul este de origine, iar
celălalt (celelalte) sunt de inserţie, reprezentat, de cele mai multe ori printr-un
tendon. Între ele se găseşte masa (corpul) muşchiului.
După dispoziţia fibrelor masei musculare în raport cu tendonul, muşchii scheletici
se împart în:
- Muşchi fusiformi, cu fibre lungi, paralele pe lungime, permiţând mişcări diverse,
dar cu forţă scăzută (sternocleidomastoidian, croitor etc.);
- Muşchi penaţi, cu tendonul în centru sau lateral şi fibrele musculare dispuse
oblic pe acesta şi pe lungime, executând mişcări cu forţă crescută (brahial etc.);
- Muşchi cu mai multe origini şi un singur tendon terminal (biceps, triceps,
cvadriceps, sternocleidomastoidian). Sunt muşchi mari, puternici;
- Muşchi cu intersecţii tendinoase (drepţii abdominali).
În raport cu modul de funcţionare, muşchii pot fi:
- agonişti, care realizează aceeaşi mişcare (apropie două oase),
- antagonişti, care participă la mişcări pe aceeaşi direcţie, dar în sensuri opuse
(unul apropie două oase, celălalt le depărtează; de exemplu, bicepsul şi tricepsul).
La exterior, muşchii prezintă o teacă membranoasă, numită epimisium. Ea îi
separă de organele învecinate, făcând însă corp comun cu ţesutul conjunctiv
subdermic, periost, aponevroze, tendoane etc.
În interior, muşchiul prezintă o structură fasciculată, fiecare fascicul fiind delimitat
de o teacă colagenic – conjunctivă (perimisium). Fasciculele sunt împărţite în fibre,
de asemenea, acoperite de o teacă conjunctivă, endomisium. Aceste trei teci au
legătură între ele, fiind mai bine vizibile la muşchii biceps, triceps, cvadriceps etc. Ele
sunt constituite din fibre colagenice, reticulare, elastice, celule fibroblastice, histiocite,
adipocite etc.
Fibrele musculare ocupă volumetric în jur de 70 – 85% din muşchi, iar tecile
conjunctive cam 15 – 30%.
Tendoanele sunt cordoane de ţesut conjunctivo – fibros, situate la capătul
muşchiului, inserându-se pe os.
Lucrând strict sub control nervos, muşchii sunt bogat inervaţi de fibre motorii,
senzitive şi vegetative, metabolismul şi funcţionarea lor depinzând integral de starea
inervaţiei.
Fibrele motorii provin din ganglionii spinali, sau din nervii cranieni.
Legătura axon – fibră musculară se face printr-o sinapsă modificată, numită
placă motorie.
Executând funcţii complexe, muşchiul striat dezvoltă un metabolism activ, ceea
ce necesită o irigare sanguină bogată. Reţeaua capilară din jurul fibrelor musculare
are o suprafaţă de 4 – 6 ori mai întinsă decât cea tegumentară.
Fibra musculară este o celulă alungită, cu fibrile contractile în citoplasmă. Ea
este unitatea morfo-funcţională a muşchiului. Are o formă fusiformă, conică,
cvasicilindrică şi dimensiuni de ordinul a 1mm (la muşchiul scăriţei) – 34 cm (la
muşchiul croitor) lungime şi 10 – 100 microni diametru.
De obicei, fibrele musculare sunt mai groase la bărbat decât la femeie şi la
indivizii bine întreţinuţi comparativ cu cei mai prost hrăniţi. Dezvoltarea muşchiului se
face prin îngroşarea fibrelor, ca urmare a creşterii catităţii de sarcoplasmă şi a
conţinutului fibrilar.
Fibrele pot traversa longitudinal întreg muşchiul, sau se pot opri undeva în masa
acestuia, efilându-se. În general, circa 98% din fibre sunt inervate de o singură placă
neuro-musculară, situată la mijocul acestora, dar sunt şi cazuri când o placă neuro-
musculară inervează mai multe fibre.
Fibra musculară este alcătuită din: membrană, numită sarcolemă, citoplasmă
(sarcoplasma), şi aparat fibrilar.
Sarcolema este o membrană aproape continuă, ce prezintă un orificiu de intrare
a fibrei nervoase. Se constituie dintr-un complex elastic, subţire, bistratificat; stratul
intern, mai subţire (circa 70 Ångstromi), se numeşte membrană plasmatică, iar cel
extern, mai gros (de circa 300 – 500 Ångstromi), numit membrană externă, are o
elasticitate foarte mare.
Sarcolema se continuă cu ţesutul conjunctiv dintre fibrele musculare, iar în
interior se conectează cu membranele Z ale miofibrilelor. Funcţional, sarcolema
stabileşte legătura dintre interiorul şi exteriorul celulei, prin intermediul sistemului de
canalicule T, importantă cale pentru schimburile de substanţe cu lichidul intercelular.
De asemenea, sistemul T deţine rolul primordial de transmisie a impulsului nervos de
la placa neuro-musculară la miofibrile.
Sarcoplasma este citoplasma celulară, formată din miofibrile şi citoplasmă
necontractilă.
Miofibrilele formează ionoplasma. Ele ocupă cam 60 – 80% din masa şi volumul
fibrei, prezentându-se ca filamente de 1 – 3 micrometri diametru şi de lungime egală
cu a fibrei. Miofibrilele nu posedă membrană proprie. Spaţiul dintre ele este ocupat
de citoplasmă, mitocondrii şi reticul endoplasmatic. Într-o fibră se găsesc în jur de
1000 – 1100 de miofibrile, care se dispun paralel pe axul lung al acesteia. Astfel,
fibra capătă un aspect striat longitudinal.
Structura lor este consecinţa succesiunii de discuri formate din material proteic
cu indice de refracţie diferit (luminos sau întunecat) de-a lungul fibrelor, ceea ce le
conferă aspectul striat transversal. Discurile sau benzile luminoase, clare, izotrope,
monorefringente în lumină polarizată sunt mai subţiri şi poartă denumirea de benzi I,
iar cele anizotrope, întunecate, birefringente, mai groase, se numesc benzi A.
Benzile A sunt împărţite în două segmente egale de o bandă clară, H (Hensen),
iar cele I de banda întunecată Z (Zwischenscheibe, numită şi Stria Amici); aceasta
traversează toate miofibrilele, ataşându-se la sarcolemă. Rolul său este de a menţine
raporturile interfibrilare. În timpul relaxării exagerate a fibrilelor, în centrul striei H,
clare, apare membrana M, întunecată, unde se prind filamentele de miozină. De-o
parte şi de alta se găsesc două arii mai luminoase, numite liniile L.
Între două membrane Z (între centrii zonelor luminoase I) se găseşte un
sarcomer; el este unitatea morfo-histo-funcţională a miofibrilelor. În general,
lungimea sarcomerilor ajunge până la 2,5 microni. Într-o fibră sunt cam 10 – 20 de
milioane de astfel de unităţi.
Filamentele de miozină participă la formarea discului întunecat A, având în
mijloc o umflătură (membrana M). Au cam 140 – 160 de Ångstromi în diametru şi
lungimi de 1,6 microni. Sunt constituite din câte 200 de molecule de miozină,
aranjate într-o reţea hexagonală, densă.
Filamentele de actină formează discul clar I, inserându-se cu un capăt pe
membrana Z, iar cu celălalt intercalându-se printre filamentele de miozină, oprindu-
se în apropiera zonei H. Diametrul lor ajunge până la 50 – 70 de Ångstromi, iar
lungimea la 2,05 microni. Sunt mai puţin dense decât filamentele de miozină. Per
sarcomer, se găsesc circa 1200 molecule, provenind din două filamente.
Fiecare miofibrilă are în componenţă aproape 1500 de filamente de miozină şi
3000 de filamente de actină, fiecare filament de miozină având în juru-i 6 filamente
de actină, iar unul de actină 3 de miozină. Raportul numeric este de 1/2, iar cel molar
de 4 actină la 1 mizină.
Cu excepţia zonei H, discul A este constituit din filamente groase de miozină şi
subţiri de actină. Zona clară H constituie elementul elastic al miofilamentului, unde
are loc extensia acestuia. Este formată din filamente de miozină şi unul extensibil,
proteic, S, ce pare a uni filamentele de actină între ele.
Discul A este mai bogat în substanţe minerale comparativ cu discul I; astfel,
primul conţine în special Ca++, Mg++, K+, iar cel de-al doilea Creatinfosfat (CP, CF),
Acid Adenozintrifosforic (ATP), Acid Adenozindifosforic (ADP), lipoide etc.
Glicogenul, principala substanţă de conversie energetică a muşchiului, atinge
concentraţii considerabile în sarcoplasmă şi discul A, care, se pare, exercită o
acţiune ATP-azică (de descompunere asupra ATP), generând energia necesară
contracţiei.
Proteinele se găsesc în proporţie de 54 în discul A, 36 în discul I, 3 în substanţa
S şi 6 în membrana Z.
Sarcoplasma nediferenţiată se prezintă sub forma unui gel amorf, roşu.
Biochimic, constituie un amestec de ioni: K+, Na+, Ca++, Mg++, PO4–––, dizolvaţi în apă,
substanţe organice, necesare metabolismului celular: enzime proteice şi mitocondrii,
aflate în strânsă legătură cu filamentele de actină (au rol în utilizarea ATP).
Sarcoplasma nediferenţiată ocupă cam 20 – 30% din masa celulară. Ea cuprinde
două fracţiuni:
- sarcoplasma interfibrilară, bogată în organite celulare (mitocondrii, fragmente
de reticul endoplasmatic, incluziuni organice: proteine, aminoacizi liberi, acizi graşi
liberi, miogen, globuline, glicogen, enzime etc.)
- sarcoplasma periferică, unde se găsesc mitocondrii, nucleu, aparat Golgi,
reticul endoplasmatic, lizozomi, glicogen, lipopigmenţi, ATP etc.
Reticulul endoplasmatic are doi componenţi: reticulul sarcoplasmatic (RS),
identic cu al celorlalte celule, şi sistemul T, tubular transvers, ca o continuare a
membranei şi a spaţiului intercelular înăuntrul celulei.
Tuburile sistemului T învăluie fiecare miofibrilă printr-o formaţiune inelară la
nivelul membranei Z, sau la nivelul joncţiunii discului I cu discul A, cu câte două inele
per fibră. Tubulii, ovalari în secţiune, au conductanţe scăzute pentru Cl –, Na+, K+,
comparativ cu membrana celulară.
Tipul şi cantitatea enzimelor din citoplasmă depind de regimul anaerob sau
aerob al metabolismului celular, reunind cam 50% din proteinele solubile din muşchi.
 După cantitatea de sarcoplasmă, mioglobină („hemoglobina musculară“),
rezerva de oxigen, avem următorele tipuri de fibre musculare:
- fibre roşii, cu un conţinut mai ridicat în mioglobină, cu contracţii lente (peste 3,5
ms), puternice, funcţionând aproape continuu şi obosind greu (muşchii
antigravitaţionali, cu metabolism preponderent oxidativ);
- fibre albe, cu numeroase miofibrile, mai sărace în mioglobină; au contracţii
rapide (sub 3,5 ms) şi obosesc uşor. Au metabolism preponderent glicolitic, anaerob.
Nu există muşchi alcătuit doar din fibre roşii sau albe, dar există muşchi
constituiţi predominant din fibre roşii sau albe. Astfel, extensorii au în special fibre
roşii, iar flexorii mai multe fibre albe.
La om a fost evidenţiat un al treilea tip de fibre, intermediar, rozalii. Este posibil
ca, extrapolând, să admitem că acestea ar sta la originea celorlalte. Adică, într-un
stadiu ontogenetic, când muşchii încă nu s-au separat în flexori sau extensori, toţi
muşchii scheletici să fi conţinut doar fibre rozalii. Pe măsura stabilizării unui anumit
regim de funcţionare şi de metabolism, fibrele evoluează spre unul dintre aceste
tipuri.

Proprietăţile fibrelor musculare

Fibra roşie Fibra albă

Metabolism aerob crescut
Lipoliză intensă
Mici rezerve glicogenice (dependenţă de Rezerve glicogenice crescute
glicogenul hepatic)
Activitate ATP-azică slabă
Contracţie lentă
Dimensiuni mici, tensiune mică,
cvasicontinuă
Reţea capilară bogată
Inervaţie motoneuronală de dimensiuni
reduse, cu conductanţă lentă
Prag reflex diminuat
Descărcare tonică reflexă
Oboseală redusă
Metabolism anaerob crescut
Lipoliză slabă
(semidependenţă de glicogenul hepatic)
Activitate ATP-azică intensă
Contracţie rapidă
Dimensiuni mari, tensiune mare,
intermitentă
Reţea capilară săracă
Inervaţie motoneuronală de dimensiuni
mari, cu conductanţă rapidă
Prag reflex crescut
Descărcare fazică reflexă
Oboseală intensă
 Tipul de inervaţie este răspunzător pentru rata metabolică a unei fibre
musculare, prin rolul trofic pe care-l joacă neuronul pentru muşchi. Prin inversarea
inervaţiei unei fibre roşii, aceasta dobândeşte un comportament de fibră albă;
procesul invers este mai puţin pregnant, ca urmare a unei atare autonomii a fibrelor
albe vis a vis de inervaţie.
 DIGESTIA

FIZIOLOGIA APARATULUI DIGESTIV

Tractul gastro-intestinal asigură aportul continuu de apă, electroliţi şi substanţe

nutritive necesare organismului. In vederea realizării acestor funcţii, este necesară:
1. deplasarea alimentelor prin tractul alimentar; 2. secreţia sucurilor digestive şi
digestia alimentelor; 3. absorbţia produşilor de digestie, a apei şi a electroliţilor; 4.
circulaţia sângelui prin segmentele tubului digestiv în vederea transportului
substanţelor absorbite; 5. controlul acestor funcţii prin intermediul sistemului nervos
şi endocrin.

Majoritatea substanţelor întâlnite în alimente au o structură chimică complexă,

diferită de cea a constituienţilor organismului, şi nu pot fi preluate ca atare din natură.
Ele suferă, în prealabil, transformări mecanice, fizice şi chimice. Totalitatea acestora
reprezinta digestia alimentelor. Prin digestie, principiile alimentare sunt descompuse
în molecule simple, fără specificitate biologică, iar acestea pot fi absorbite la nivelul
mucoasei intestinale.

În tubul digestiv există enzime specifice pentru fiecare tip de substanţă organică
.Astfel, proteinele suferă acţiunea enzimelor proteolitice (proteaze), care le desfac
până la aminoacizi. Glucidele cu moleculă mare sunt scindate de către enzimele
amilolitice (glicolitice) până la stadiul de glucide simple. Lipidele sunt hidrolizate de
către enzimek lipolitice (lipaze).

DIGESTIA BUCALĂ

La nivelul cavităţii bucale, cât şi al altor organe digestive, există o activitate

motorie şi una secretorie. Activitatea motorie a cavităţii bucale constă din masticaţie
şi timpul bucal al deglutiţiei.

Masticaţia este un act reflex involuntar, ce se poate desfăşura şi sub control

voluntar. Organele masticaţiei sunt oasele maxilare, mandibulare şi dinţii (organe
pasive), precum şi muşchii masticatori ai limbii şi ai obrajilor (organe active). Prin
masticaţie, alimentele introduse în cavitatea bucală sunt tăiate şi transformate în
fragmente mai mici.

Rolurile masticaţiei: 1. Fragmentarea alimentelor, ceea ce determină: a.

facilitarea deglutiţiei; b. creşterea suprafeţei de contact dintre alimente şi enzimele
digestive. 2. Amestecarea alimentelor cu produsul de secreţie al glandelor salivare,
ce are ca rezultate: a. iniţierea procesului de digestie a amidonului sub acţiunea
amilazei salivare; b. iniţierea procesului de digestie a lipidelor sub acţiunea lipazei
linguale; c. lubrifierea şi înmuierea bolului alimentar. 3. Asigurarea contactului cu
receptorii gustativi şi eliberarea substanţelor odorante care vor stimula receptorii
olfactivi, această stimulare iniţiind secreţia gastrică.

Activitatea secretorie a cavităţii bucale se datorează glandelor salivare .

Saliva este secretată, în principal, de trei perechi de glande salivare: parotide

(localizate lângă unghiul mandibulei; sunt cele mai mari şi produc o secreţie apoasă),
sublinguale şi submandibulare (ultimele două secretă o salivă ce conţine o cantitate
mai mare de proteine, deci secreţia va fi mai vâscoasă). Glande mai mici există,
practic, în toată cavitatea bucală; cele linguale secretă lipaza linguală.

Compoziţia salivei. Zilnic se secretă 800 - 1500 ml salivă, soluţie apoasă ce

conţine electroliţi şi proteine. Concentraţia electroliţilor şi osmolalitatea variază cu
debitul secreţiei, dar, în general, comparativ cu plasma, saliva este hipotonică;
conţine concentraţii mai mari de K+ şi HCO, şi mai mici de Na+ şi CI". In salivă se
găsesc două tipuri de proteine: 1. enzime: amilaza salivară (ptialina) şi lipaza
linguală; 2. mucina, glicoproteină ce lubrifiază alimentele. Saliva mai conţine
substanţe bactericide (lizozim) şi unii produşi de catabolism (uree, acid uric);
reprezintă şi o cale de eliminare din organism a unor virusuri.

Funcţiile salivei: 1. Protecţia mucoasei bucale prin: răcirea alimentelor fierbinţi,

diluarea eventualului HC1 sau bilei ce ar regurgita în cavitatea bucală, îndepărtarea
unor bacterii. 2. Digestiv: saliva începe procesul de digestie al amidonului şi al
lipidelor, a amilaza produce digestia chimică a amidonului preparat; astfel, în
prezenţa ionilor de clor şi a apei, amidonul este hidrolizat în trepte până la stadiul de
maltoză. Această enzimă va fi inactivată de pH-ul intragastric scăzut. Lipaza linguală
începe degradarea lipidelor, acţionând atunci când acestea se găsesc în cavitatea
bucală, stomac şi porţiunilor superioare ale intestinului subţire. 3.Lubrifierea
alimentelor uşurează deglutiţia; umectarea mucoasei bucale favorizează vorbirea. 4.
Excreţia unor substanţe endogene şi exogene. 5. Elaborarea senzaţiei gustative prin
dizolvarea substanţelor cu gust specific şi suprafaţă receptivă a analizatorului
gustativ.

Ca urmare a transformărilor din cavitatea bucală, alimentele sunt omogenizate,

imbibate cu mucus şi formează bolul alimentar.
 Deglutiţia cuprinde totalitatea activităţilor motorii ce asigură transportul bolului
alimentar din cavitatea bucală în stomac. Este un act reflex ce se desfăşoară în trei
timpi.

Timpul bucal (voluntar). In momentul în care alimentele sunt gata pentru a fi

înghiţite, ele sunt în mod voluntar împinse în faringe datorită presiunii pe care o
exercită limba prin mişcarea ei în sus şi posterior asupra palatului moale. De acum
încolo, procesul deglutiţiei devine în întregime, sau aproape, un act automat şi, în
mod obişnuit nu mai poate fi oprit.

Timpul faringian. La intrarea în faringe sunt stimulate ariile receptoare de la

acest nivel. Impulsurile de la acest nivel ajung la trunchiul cerebral şi iniţiază o serie
de contracţii faringiene musculare automate, după cum urmează: a. Palatul moale
este împins în sus, închizând coanele, b. Plicile palato-faringiene de pe fiecare parte
a faringelui sunt trase medial, apropiindu-se unele de celelalte, formând o
deschizătură sagitală prin care alimentele trec în faringele posterior, c. Corzile vocale
sunt puternic apropiate, iar laringele este împins în sus şi anterior de către muşchii
gâtului. Această acţiune, combinată cu prezenţa ligamentelor ce previn deplasarea în
sus a epiglotei, determină deplasarea posterioară a epiglotei peste orificiul laringian.
Ambele efecte previn pătrunderea alimentelor în trahee, d. Deplasarea superioară a
laringelui măreşte deschiderea esofagului. In acelaşi timp, cei 3-4 cm ai peretelui
muscular al esofagului posterior (sfincter esofagian superior sau sfincter faringo-
esofagian) se relaxează, permiţând astfel alimentelor să se deplaseze liber din
faringele posterior în esofagul superior, e. Concomitent cu ridicarea laringelui şi
relaxarea sfincterului faringo-esofagian are loc contracţia întregului perete muscular
faringian, începând cu porţiunea superioară a faringelui, contracţie ce se propagă în
jos ca o undă peristaltică rapidă, ce antrenează succesiv muşchii faringieni mijlocii şi
inferiori, şi, în continuare, esofagul, propulsând astfel alimentele în esofag. întreg
procesul durează 1 - 2 secunde.

Timpul esofagian. Esofagul are, în principal, rolul de a transporta alimentele din

faringe în stomac, iar mişcările lui sunt organizate specific în vederea acestei funcţii.
în mod normal, esofagul prezintă două tipuri de mişcări peristaltice: peristaltism
primar şi peristaltism secundar. Peristaltismul primar este declanşat de deglutiţie şi
începe când alimentele trec din faringe în esofag; este coordonat vagal.
Peristaltismul secundar se datorează prezenţei alimentelor în esofag şi continuă
până când alimentele sunt propulsate în stomac; este coordonat de sistemul nervos
enteric al esofagului.

Relaxarea receptivă a stomacului. Pe măsură ce unda peristaltică se

deplasează spre stomac, o undă de relaxare, transmisă prin neuroni mienterici
inhibitori, precede contracţia. Intreg stomacul şi, într-o măsură mai mică, chiar şi
duodenul se relaxează când această undă ajunge la nivelul esofagului inferior,
pregătind astfel cavităţile respective pentru primirea alimentelor .

Sfincterul esofagian inferior (gastro-esofagian). La capătul terminal al

esofagului, pe o porţiune de 2-5 cm deasupra joncţiunii cu stomacul, musculatura
circulară esofagiană este îngroşată, funcţionând ca un sfincter. Acest sfincter
prezintă o contracţie tonică şi este relaxat prin relaxarea receptivă. Contracţia acestui
sfincter contribuie la prevenirea unui reflux gastro-esofagian.

DIGESTIA GASTRICĂ

În stomac, alimentele suferă consecinţa activităţilor motorii şi secretorii ale

acestuia, care produc transformarea bolului alimentar într-o pastă omogenă, numită
chim gastric.

Activitatea motorie a stomacului (motilitatea gastrică) realizează trei funcţii de

bază: 1. stocarea alimentelor ca urmare a relaxării receptive; 2. amestecul
alimentelor cu secreţiile gastrice; 3. evacuarea conţinutului gastric în duoden.

Relaxarea receptivă. Când alimentele trec din esofag în stomac, activitatea

fundusului gastric este inhibată, permiţând depozitarea a 1 - 2 1 de conţinut.

Peristaltismul. Contracţiile peristaltice, iniţiate la graniţa dintre fundusul şi corpul

gastric, se deplasează caudal, determinând propulsia alimentelor către pilor, şi sunt
produse prin modificări periodice ale potenţialului membranei fibrelor musculare
netede longitudinale; se numesc unde lente sau ritm electric de bază. Aceste unde
sunt responsabile de frecvenţa şi forţa contracţiilor gastrice. Forţa contracţiilor
peristaltice este crescută de acetilocolină şi gastrină.
 Retropulsia. Cuprinde mişcările de du-te-vino ale chimului, determinate de
propulsia puternică a conţinutului gastric către sfincterul piloric închis. Are rol
important în amestecul alimentelor cu secreţiile gastrice.

Evacuarea conţinutului gastric apare atunci când particulele chimului sunt

suficient de mici pentru a străbate sfincterul piloric. De fiecare dată când chimul este
împins spre sfincterul piloric, 2 - 7 ml chim trec în duoden. Lichidele trec mai repede
decât solidele, proporţional cu presiunea intragastrică.

ComplexuI motor migrator este o undă peristaltică ce începe în esofag şi

parcurge întreg tractul gastro-intestinal, la fiecare 60 - 90 minute, în timpul perioadei
interdigestive; îndepărtează resturile de alimente din stomac.

Contracţiile de foame apar atunci când stomacul este gol de mai multe ore. Sunt
contracţii peristaltice ritmice ale corpului stomacului. Sunt foarte intense la adultul
tânăr, cu tonus gastrointestinal crescut; sunt amplificate de hipoglicemie. '

Activitatea secretorie a stomacului. Secreţiile gastrice continuă procesele diges-

tive începute în cavitatea bucală; cantitatea secretată zilnic este de aproximativ 2 1.

Fazele secreţiei gastrice sunt următoarele:

1. Faza cefalică este declanşată de gândul, vederea, gustul sau mirosul

mâncării. Este dependentă de integritatea fibrelor vagale ce inervează stomacul.

2. Faza gastrică se declanşează la intrarea alimentelor în stomac; acest fapt

determină tamponarea acidităţii gastrice, crescând pH-ul gastric, şi permite altor
stimuli (de exemplu, vag, gastrină) sa elibereze acid. Rata secreţiei gastrice în timpul
acestei faze este mai redusă decât în timpul fazei cefalice, dar durează mai mult;
astfel, cantitatea secretată în timpul celor două faze devine egală.

3. Faza intestinală începe o dată cu intrarea chimului în duoden; cantitativ,

secreţia este foarte redusă în timpul acestei faze. Mecanismul dominant implică
gastrină .

Secreţia de pepsinogen. Pepsina, forma activă a pepsinogenului, este o enzimă

proteolitică, activă în mediu acid (pH optim 1,8 - 3,5), care începe procesul de
digestie al proteinelor; la valori ale pH-ului mai mari de 5, activitatea sa proteolitică
scade, devenind în scurt timp inactivă. Pepsinogenul este activat de contactul cu
HC1 sau cu pepsina anterior formată. Pepsina scindează proteinele în proteoze
(albumoze), peptone şi polipeptide mari. Numai 20 - 30% din digestia totală a
proteinelor are loc în stomac, cea mai mare parte desfăşurându-se în porţiunea
proximală a intestinului subţire. Pepsina este deosebit de importantă pentru
capacitatea ei de a digera colagenul, acesta fiind puţin atacat de celelalte proteinaze
digestive.

Labfermentul este secretat numai la copilul mic, în perioada de alăptare. Rolul

său este de a coagula laptele, pregătindu-l pentru digestia ulterioară. Sub acţiunea
lui şi în prezenţa Ca2+, cazeinogenul solubil se transformă în paracazeinat de calciu,
insolubil.

Lipaza gastrică este o enzimă lipolitică cu activitate slabă( o tributirază),

hidrolizând numai lipidele ingerate sub formă de emulsie, pe care le separă în acizi
graşi şi glicerina.

Gelatinaza hidrolizează gelatina.

Mucina este o glicoproteină secretată de celulele mucoase; are rol în protecţia

mucoasei gastrice, atât mecanic, cât şi chimic (faţă de acţiunea autodigestivă a HC1
şi a pepsinei).

La nivel gastric are loc absorbţia unor substanţe, de exemplu substanţe foarte
solubile în lipide, etanol, apă şi, în cantităţi extrem de mici, sodiu, potasiu, glucoza şi
aminoacizi.

DIGESTIA LA NIVELUL INTESTINULUI SUBŢIRE

Mişcările de la nivelul intestinului subţire sunt: contracţii de amestec şi contracţii

propulsive. Totuşi, mişcările intestinului subţire determină, în proporţii diferite, atât
amestec,

cât şi propulsie.

Contracţiile de amestec (contracţiile segmentare). Când o porţiune a intestinului

subţire este destinsă de chim, întinderea pereţilor intestinali determină apariţia în
lungul intestinului a unor contracţii concentrice localizate, separate prin anumite
intervale. Lăţimea unui asemenea inel de contracţie este de aproximativ 1 cm, astfel
încât fiecare set de contracţii determină segmentarea intestinului subţire, împărţindu-l
în segmente spaţiate. Când un set de contracţii segmentare se relaxează, începe un
nou set, dar aceste contracţii apar în punctele situate la jumătatea distanţei dintre
contracţiile precedente. Aceste contracţii fragmentează chimul de 8 - 12 ori pe minut,
în felul acesta determinând amestecarea progresivă a particulelor alimentare solide
cu secreţiile din intestinul subţire. Frecvenţa maximă a contracţiilor segmentare ale
intestinului subţire este determinată de frecvenţa undelor lente din peretele intestinal
(12 pe minut în duoden şi jejun proximal, 8 - 9 în ileonul terminal).

Mişcările de propulsie. Chimul este propulsat la acest nivel de undele

peristaltice, care apar în orice parte a intestinului subţire şi se deplasează în direcţie
anală cu o viteză de 0,5 - 2 cm/secundă, mult mai rapid în intestinul proximal şi mai
lent în intestinul terminal. Totuşi, ele sunt în mod normal foarte slabe şi de obicei se
sting după ce traversează 3-5 cm, astfel încât deplasarea chimului se face cu
aproximativ 1 cm/secundă, ceea ce înseamnă că timpul necesar chimului pentru a
trece de la pilor până la valva ileocecală este de 3 - 5 ore.

Secreţia biliară. Bila este necesară pentru digestia şi absorbţia lipidelor şi pentru
"unor substanţe insolubile în apă cum sunt colesterolul şi bilirubina (fig. 111). Este
formată de către hepatocite şi celulele ductale ce mărginesc duetele biliare, în
cantitate de 250 - 1100 ml/zi. Este secretată continuu şi depozitată în vezica biliară în
timpul perioadelor interdigestive. Se eliberează în duoden în timpul perioadelor
digestive numai după ce himul a declanşat secreţia de colecistokinină, care produce
relaxarea sfincterului Oddi şi contracţia vezicii biliare.

Secreţiile intestinului subţire conţin: 1. Mucus, cu rol de protecţie a mucoasei

intestinale împotriva agresiunii HC1, secretat de glandele Briinner din duoden şi de
celule speciale, aflate în epiteliul intestinal şi în criptele Lieberkiihn. 2. Enzime
asociate cu microvilii celulelor epiteliale intestinale, care nu sunt secretate în lumenul
intestinal: peptidaze, dizaharidaze (în număr de patru: maltaza, izomaltaza, zaharaza
şi lactaza) şi lipază; ele îşi exercită rolurile în timpul procesului de absorbţie
intestinală. 3. Apă şi electroliţi secretaţi de celulele epiteliale intestinale.
 Absorbţia intestinală se realizează prin mai multe mecanisme, în funcţie de
substanţa absorbită.

Glucidele. Cele trei glucide majore ale dietei sunt dizaharidele - sucroza şi
lactoza - şi polizaharidul amidon, fie sub formă de amilopectină, fie sub formă de
amiloză. Celuloza un alt polizaharid vegetal, prezent în dietă în cantităţi mari, nu
poate fi digerat, deoarece în tractul gastrointestinal uman nu există enzime care să o
digere. Aportul de glucide este de 250 - 800 g/zi, care reprezintă 50 - 60% din dietă.
Pentru a fi absorbite din tractul gastrointestinal, glucidele trebuie digerate până la
stadiul de monozaharide. Digestia amidonului, începută în cavitatea bucală, sub
acţiunea a amilazei salivare, are loc în cea mai mare parte în intestinul subţire, sub
acţiunea a amilazei pancreatice (care degradează glucidele până la stadiul de
oligozaharide) şi sub acţiunea dizaharidazelor (maltaza, sucraza, lactaza) de la
nivelul marginii în perie a celulelor epiteliale intestinale (care transformă
oligozaharidele în monozaharide).

Produşii finali ai digestiei glucidelor sunt: fructoza, glucoza şi galactoza.

Glucoza şi galactoza se absorb printr-un mecanism comun, un sistem de transport
activ Na-de-pendent (cotransport). Fructoza se absoarbe prin difuziune facilitată.
După ce au fost absorbite în enterocite, monozaharidele sunt transportate prin
membrana bazolaterală a acestora prin difuziune facilitată; apoi, difuzează din
interstiţiul intestinal în capilarele din vilozităţile intestinale. Absorbţia glucidelor nu
este reglată. Intestinul poate absorbi peste 5 kg sucroză zilnic.

Proteinele. Dieta proteică zilnică necasară unui adult este de 0,5 - 0,7 g/kg corp.
Proteinele ajunse în intestin provin din două surse: endogenă (30 - 40 g/zi, sunt
proteine secretorii şi componentele proteice ale celulelor descuamate) şi exogenă
(proteinele din dietă). Pentru a fi absorbite, proteinele trebuie transformate în
polipeptide mici şi aminoacizi.

Practic, toată cantitatea de proteine din intestin este absorbită: orice proteină ce
apare în scaun provine din detritusuri celulare sau din bacteriile din colon.

Lipidele. Aportul zilnic de lipide variază între 25 şi 160 g. Spre deosebire de glu-
cide şi de proteine, lipidele se absorb din tractul gastro-intestinal prin difuziune
pasivă. Pentru a putea fi absorbite, ele trebuie să devină solubile în apă. Pentru
solubilizarea lipidelor sunt necesare sărurile biliare. Inainte de a fi digerate, lipidele
trebuie emulsionate (transformate în picături cu diametru sub un micron) de către
acizii biliari şi lecitină.

Produşii digestiei lipidice (monogliceride, colesterol) trebuie să formeze micelii

cu sărurile biliare pentru a putea fi absorbiţi. Miceliile sunt agregate sferice mici, cu
diametrul de 5 nm, ce conţin 20 - 30 molecule de săruri biliare şi lipide. Sărurile
biliare se găsesc la exteriorul miceliilor, iar părţile hidrofobe ale monogliceridelor şi
lipofosfatidelor către interior; în mijloc se găsesc colesterolul şi vitaminele
liposolubile.

Lipidele, colesterolul şi vitaminele liposolubile sunt preluate rapid din micelii în

momentul în care acestea vin în contact cu microvilii. Factorul ce limitează absorbţia
lipidelor este migrarea miceliilor din conţinutul intestinal la suprafaţa microvililor.
Lipidele prezente în scaun provin din flora intestinală.

Aproape toate lipidele digerate sunt absorbite până la nivelul porţiunii mijlocii a
jejunului, cea mai mare parte a absorbţiei făcându-se în duoden.

Vitaminele şi mineralele. Vitaminele liposolubile (A, D, K, E) intră în alcătuirea

miceliilor şi se absorb împreună cu celelalte lipide în intestinul proximal. Vitaminele
hidrosolubile se absorb prin transport facilitat sau prin sistem de transport activ Na-
depen-dent, proximal, în intestinul subţire. Calciul se absoarbe cu ajutorul unui
transportor legat de membrana celulară şi activat de vitamina D. Fierul se absoarbe
în jejun şi ileon. Fe2+ se absoarbe mai uşor decât Fe3+. Vitamina C stimulează
absorbţia fierului.

Rolurile principale ale colonului sunt absorbţia apei şi a electroliţilor (jumătate-

proximală) şi depozitarea materiilor fecale până la eliminarea lor (jumătatea distală).
Datoria acestor roluri, mişcările de la nivelul colonului sunt lente. Mişcările de la
nivelul colonul sunt de două tipuri: de amestec (haustraţiile) şi propulsive (în masă).

Mişcările de amestec (haustraţiile). Intr-o manieră similară cu a mişcărilor de

segmentare ale intestinului subţire, la nivelul colonului apar contracţii circulare mari.
Concomitent, musculatura longitudinală a colonului, agregată în trei benzi longitudini
e denumita tenii, se contractă şi ea. Aceste contracţii combinate ale musculaturii
circulare şi longitudinale determină proiecţia în afară a zonelor nestimulate ale
peretelui colic, sub forma unor saci, denumiţi haustre.

De obicei, aceste contracţii, odată iniţiate, ating maximum de intensitate în

aproximativ 30 de secunde şi dispar în următoarele 60 de secunde. De asemenea,
cand apar, ele se deplasează lent în direcţie anală, în timpul perioadei lor de
contracţie determinând o propulsie minoră a conţinutului colic. După alte câteva
minute, apar noi contracţii haustrale în arii învecinate. În felul acesta, conţinutul colic
este progresiv împins spre colonul sigmoid. În cursul acestei progresii, tot materialul
fecal este expus gradat la suprafaţa colonului, iar substanţele dizolvate şi apa sunt
progresiv absorbite. Astfel din cei 1500 ml de chim, doar 80 - 200 ml se pierd prin
fecale.

Mişcările propulsive (mişcările în masă). Unde peristaltice identice cu cele

întâlnite în intestinul subţire pot fi cu greu observate în colon. In schimb, propulsia
rezultă în principal prin contracţii haustrale în direcţie anală, deja discutate, şi mişcări
în masa.

In colonul transvers şi sigmoid, mişcările în masă au îndeosebi rol propulsiv.

Aceste mişcări apar de obicei de câteva ori pe zi; cele mai numeroase durează
aproximativ 15 minute în prima oră de la micul dejun. O mişcare în masă este un tip
de peristaltism modificat, caracterizat prin următoarea secvenţă de evenimente: în
primul rând, apare un inel constrictiv într-un punct destins sau iritat al colonului, de
cele mai multe ori în colonul transvers, apoi, rapid, 20 cm sau mai mult din colonul
distal faţă de acest punct se contractă în bloc, asemănător unei mase unice, forţând
materiile fecale conţinute în acel segment să se deplaseze în josul colonului.

Forţa acestor contracţii se dezvoltă progresiv timp de aproximativ 30 secunde,

iar relaxarea se produce în următoarele 2-3 minute, după care pot apărea alte
contracţii de acest gen tot mai distal faţă de cele precedente, deplasându-se în
continuare de-a lungul colonului.

Toate aceste serii de mişcări în masă durează între 10 minute şi o jumătate de

oră. Dacă defecaţia nu apare în acest timp, un nou set de mişcări în masă nu apare
decât după o jumătate de zi sau chiar în ziua următoare.
 Iritaţia colonului poate, de asemenea, iniţia mişcări intense în masă. De
exemplu, când o persoană prezintă o stare ulceroasă a colonului (colita ulceroasă),
aceasta are frecvent mişcări în masă ce persistă aproape tot timpul. De asemenea,
mişcările în masă pot fi iniţiate şi prin stimularea intensă a sistemului nervos
parasimpatic.

Absorbţia şi secreţia la nivelul colonului. Colonul nu poate absorbi mai mult de 2

- 3 l de apă pe zi. Colonul absoarbe cea mai mare parte a sodiului şi clorului care nu
au fost absorbite în intestinul subţire. Potasiul este secretat de către colon. Aceste
procese sunt controlate de către aldosteron.

Există trei surse de gaz intestinal: înghiţit, format sub acţiunea bacteriilor în
ileon şi colon şi difuzat din torentul sangvin. La nivelul colonului se produc zilnic 7-10
l de gaze, mai ales prin degradarea produşilor de digestie ce au ajuns la acest nivel.
Componentele principale sunt: CO2, CH4, H2, N2 . Cu excepţia N2 , celelalte pot difuza
prin mucoasa colonului, astfel încât volumul eliminat este de 600 ml/zi.

Defecaţia reprezintă procesul de eliminare a materiilor fecale din intestin. Unele

mişcări în masă propulsează fecalele în rect, iniţiind dorinţa de defecaţie. Ulterior se
produce contracţia musculaturii netede a colonului distal şi a rectului, propulsând
fecalele în canalul anal. Urmează relaxarea sfincterelor anale intern şi extern (ultimul
conţinând fibre musculare striate aflate sub control voluntar).

Evacuarea fecalelor este favorizată suplimentar de creşterea presiunii

intraabdominale prin contracţia diafragmului şi a muşchilor abdominali. Defecaţia
implică deci activitate reflexă, dar şi voluntară. In mod normal, defecaţia este iniţată
de reflexe de defecaţie. unul dintre aceste reflexe este un reflex intrinsec, mediat prin
sistemul nervos local, enteric. Când materiile fecale dilată rectul se declanşează
reflexul rectosfincterian (realizat de plexul mienteric) prin care se relaxează sfincterul
anal intern, se contractă sfincterul anal extern şi este declanşată senzaţia iminentă
de defecaţie. Totuşi, reflexul intrinsec al defecaţiei este foarte slab; pentru a fi
eficient, el trebuie întărit printr-un reflex parasimpatic de defecaţie ce implică
segmentele sacrale ale măduvei spinării.
 SISTEMUL CIRCULATOR

Corpul uman este alcătuit dintr-o vastă reţea de canale, mai mici sau mai mari, prin
care circulă permanent lichide cu diverse încărcături. În cadrul acestui sistem imens
de distribuţie, redistribuţie, evacuare şi recaptare a fluidelor, sistemul circulator ocupă
un loc de primă importanţă.
 Sistemul circulator este alcătuit dintr-o multitudine de vase tubulare prin intermediul
cărora circulă sângele, care irigă întreg organismul .

Vasele de sânge

Vasele de sânge mari (artere, vene), mici (capilare) sau intermediare (arteriole,
venule), străbat întreg corpul, transportând prin ele substanţe importante pentru
viaţă. După conţinutul sângelui în gaze precum şi în alte substanţe, circulaţia are
două componente majore, una arterială şi cealaltă venoasă

Circulaţia arterială

Arterele sunt canale mari prin care, circulă sângele, de la inimă spre ţesuturi. Aorta
este vasul principal ce pleacă din ventriculul stâng , ramificându-se apoi, în derivaţii
cu calibrul din ce în ce mai mic (arteriole, capilare). Arterele şi arteriolele pornite din
aortă descriu circulaţia arterială mare. Artera pulmonară, pleacă din ventriculul drept
şi transportă sânge venos spre plămâni, fiind componenta arterială principală a
circulaţiei mici.
Arterele şi mai ales arteriolele, sub influenţa impulsurilor nervoase primite prin nervii
simpatici, se dilată sau se contractă schimbând debitul sanguin. Schimbările de
calibru, modifică irigaţia tisulară după nevoile organismului, motiv pentru care, aceste
canalele, au fost numite „ecluze de irigaţie" (Arcadie Percek 1987).

Capilarele

După ce sângele a străbătut arterele mari şi mici ajunge în reţeaua vaselor capilare.
Capilarele sunt vase scurte (0,5cm) şi cu diametre microscopice (mai mici de 20μ).
Ele sunt foarte numeroase realizând o lungime totală de 2500 km şi o suprafaţă de
6200 mp. Capilarul are două terminaţii, prin care se leagă, la un capăt, de arteriole
,iar de celălalt capăt de venule (vene cu calibru mic), pe lângă care mai prezintă
ramificaţii prin care, aceste vase minuscule, se unesc între ele.
Aceste mici canale permit trecerea prin pereţii lor subţiri, în spaţiul interstiţial, şi de
aici înapoi, în circuitul sanguin, a apei, a proteinelor plasmatice cu masă moleculară
mică, a unor elemente figurate, a mineralelor ionice, a gazelor, a substanţelor
plastice ori energetice, a unor compuşi de asimilaţie sau dezasimilaţie. Prin
intermediul lichidelor interstiţiale are loc schimbul nutritiv (nutriţia celulară), respirator
şi excretor, dintre celule şi sânge. Lichidele, celulele şi substanţele care ies din
vasele capilare sanguine, constituie mediul local al ţesuturilor şi al organelor. Deşi
provin din acelaşi sânge, aceste medii locale sunt diferite de la un ţesut la altul,
deoarece celulele tind să le adapteze propriilor necesităţi. Din compatibilitatea sau
incompatibilitatea dintre celulele unui ţesut şi mediul local depinde starea de sănătate
sau aceea de boală a unui organ sau a întregului organism. Eritrocitele nu pot
traversa pereţii (endoteliu) capilarelor, deoarece sunt elemente prea mari. Din cauza
diametrului mare, ele sunt nevoite să îşi modifice forma în timpul trecerii prin vasele
capilare.
Capilarele au proprietatea de a-şi modifica calibrul, permeabilitatea, filtrabilitatea şi
aderenţa pereţilor interni. În mod obişnuit, prin vasele capilare, trece doar 5% din
totalul sângelui circulant. Acest volum, prin modificarea formei capilarelor, poate
creşte de 6 ori. Sporul cantitativ de sânge capilar se realizează pe baza micşorării
volumului de sânge din vasele mai mari. Dacă are loc o vasodilataţie capilară la
nivelul întregii suprafeţe cutanate, se scoate din circulaţie o cantitate însemnată de
sânge de la nivelul organelor, mai ales a ficatului, splinei şi plămânilor producându-
se decongestionarea lor. Vasoconstricţia dermică, acţionează în sens contrar,
aducând un flux sporit sanguin spre viscere prin scăderea volemiei sanguine
periferice.
Există numeroşi factori tisulari, fizici şi chimici care pot modifica calibrul capilarelor.
Căldura şi acidoza provoacă dilatarea acestor vase minuscule, în timp ce frigul are o
acţiune contractilă. Dintre cataboliţi, dioxidul de carbon, acidul lactic, acidul uric au
efect dilatator, iar amoniacul acţionează ca vasoconstrictor. Lipsa vitaminei P,
hipokaliemia, hipocalcemia, carenţa proteică, histaminele, insuficienţa sau excesul
unor hormoni, precum şi alte substanţe, pot produce o creştere exagerată a
permeabilităţii capilare. În aceste condiţii, capilarele îşi pierd rezistenţa, devin fragile,
se sparg uşor şi permit trecerea, uneori masivă, a lichidelor în spaţiul interstiţial,
producându-se uneori, microhemoragii sau mai des,edem.

Circulaţia venoasă

În cadrul sistemului circulator, sângele este adus înapoi, la inimă, prin componenta
venoasă. De la ţesuturi, sângele revine la cord prin venule care unindu-se se
captează în vene. Vena cavă superioară şi vena cavă inferioară, sunt canalele care
colectând tot sângele venos al circulaţiei mari, se deschid în atriul drept.
Circulaţia venoasă reprezintă un transport sanguin de întoarcere care se realizează
mai greoi, în primul rând din cauza că, cu excepţia părţii superioare a corpului, se
desfăşoară împotriva gravitaţiei. Factorii cei mai importanţi care asigură desfăşurarea
optimă a circulaţiei venoase sunt: respiraţia, contracţiile ventriculare, contracţiile
musculaturii scheletice a membrelor inferioare şi pulsaţiile arterelor. Inspiraţia
pulmonară realizează o aspiraţie a sângelui venos spre cord, mai ales în venele
mari, deoarece se creează o presiune intratoracică negativă. Totodată, inspiraţia
profundă, exercită o presiune asupra organelor abdominale, prin intermediul
diafragmei, presiune care se transmite venelor. Se poate conchide deci, că
respiraţia corectă şi efortul fizic moderat au efecte dintre cele mai favorabile asupra
circulaţiei venoase.

Sângele

Sângele este un ţesut lichid, compus dintr-o parte lichidă (plasmă -55%) şi una
solidă (elemente figurate -45%), care circulă într-un sistem închis (sistemul
circulator). Faţă de alte ţesuturi, celulele sângelui nu sunt imobilizate, ci ele plutesc
într-un lichid vâscos (plasma). Datorită acestui fapt, sângele este un ţesut mobil care
reuşeşte să se strecoare în toate părţile corpului.
Rolul sângelui este acela de a asigura:
- transportul diferitelor substanţe spre locul lor de destinaţie; ţesuturi şi celule
(substanţe nutritive, produşi intermediari, enzime, hormoni, etc.),
- respiraţia tisulară (transportul oxigenului dinspre plămâni spre celule şi a dioxidul
de carbon dinspre celule spre plămâni),
- epurarea organismul (descărcarea din mediul intern, prin organele de eliminare,
mai ales prin rinichi, a produşilor de dezasimilaţie şi a toxinelor),
- transformarea unor substanţe (prin enzimele pe care le conţine şi mai ales prin
transportul compuşilor spre ficat),
- imunitatea organismului (prin anticorpii pe care îi conţine),
- repartizarea şi reglarea căldurii în organism,
- menţinerea constantă a echilibrului acido-bazic şi a balanţei hidrice,
- reconstrucţii organice, acolo unde este necesar.
Deşi sângele se reconstituie în permanenţă, compoziţia sa rămâne aproape
invariabil constantă. Acest echilibru funcţional, poartă denumirea de homeostază.
Homeostaza este controlată şi dirijată de către sistemul neuro-endocrin cu
participarea organelor hematoformatoare pe de-o parte şi a unor aparate (respirator,
excretor) pe de altă parte. Astfel, prin analize, se pot determina valorile multor
elemente circulante, care în mod normal trebuie să rămână relativ constante, ca:
- glicemia (nivelul glucozei din sânge),
- nivelul lipidelor (lipide totale, trigliceride, colesterol) din sânge,
- nivelul proteinelor din sânge şi raportul dintre albumine şi globuline
- valoarea unor minerale (fier, calciu, magneziu, sodiu, etc.).
Sângele arterial conţine hemoglobină saturată în oxigen (oxihemoglobină). El
circulă prin artere, de la plămâni spre ţesuturi, unde donează oxigenul celulelor.
Sângele venos conţine carbohemoglobină (hemoglobină care a legat dioxidul de
carbon), circulând prin vene, de la ţesuturi la plămâni.
 De la aceste reguli, face excepţie sângele care circulă prin artera, respectiv vena
pulmonară. Prin artera pulmonară circulă sângele de la inimă la plămâni (sânge
încărcat cu dioxid de carbon, sânge venos), iar prin vena pulmonară trece sânge
oxigenat, de la plămâni la inimă.
Sângele arterial conţine hemoglobină saturată în oxigen (oxihemoglobină). El
circulă prin artere, de la plămâni spre ţesuturi, unde donează oxigenul celulelor.
Sângele venos conţine carbohemoglobină (hemoglobină care a legat dioxidul de
carbon), circulând prin vene, de la ţesuturi la plămâni.
De la aceste reguli, face excepţie sângele care circulă prin artera, respectiv vena
pulmonară. Prin artera pulmonară circulă sângele de la inimă la plămâni (sânge
încărcat cu dioxid de carbon, sânge venos), iar prin vena pulmonară trece sânge
oxigenat, de la plămâni la inimă.

Componentele sângelui

Cele două componente ale sângelui sunt plasma şi elementele figurate.

Plasma

Plasma este componenta lichidă, lipsită de elemente figurate, atât a sângelui, cât şi
al altor fluide din corp (lichidul cefalorahidian, limfa, lichidul seminal, lichidul
interstiţial).
Plasma sângelui este un lichid gălbui, uşor vâscos. Ea trebuie închipuită ca un
lichid "gros" în care se află în suspensie diferite organite (elementele figurate).
Plasma conţine: apă (90%), săruri minerale, proteine (albumine, globuline,
fibrinogen, enzime), lipide (colesterină, picături microscopice de lipide neutre, acizi
graşi), substanţe intermediare, hormoni, anticorpi, glucide. Această componentă
reprezintă 55% din volumul total sângelui. Datorită compoziţiei chimice a plasmei,
sângele reuşeşte să neutralizeze o serie de acizi care sunt produşi fără încetare de
către ţesuturi.
Plasma nu îndeplineşte funcţie respiratorie, deoarece poate dizolva o cantitate
foarte mică de oxigen din aer.
Lăsată liberă, plasma coagulează. Cheagul care se formează are o culoare
albicioasă şi conţine multă fibrină. În timpul coagulării, fibrinogenul (proteină dizolvată
în plasmă) se transformă în fibrină, componentă insolubilă. Fibrinogenul are o
consistenţă vâscoasă, şi prezintă proprietatea de a se alipii de pereţii vaselor de
sânge rănite, oprind hemoragia.
Dacă din plasmă se exclud proteinele de coagulare, rezultă serul.

Elementele figurate

Elementele figurate ( , reprezintă partea solidă a sângelui (45% din volumul

acestuia), fiind reprezentate, după cum se poate vedea în tabelul de mai jos, prin 3
categorii de celule: eritrocite, leucocite şi trombocite. Dintre aceste elemente, doar
leucocitele sunt celule adevărate (prezintă nuclei şi metabolism activ).
 Sângele unui adult conţine aproximativ 30.000 de miliarde de globule roşii şi 50 de
miliarde de globule albe (Alexis Carrel).

DENSITATE
PROPRIETĂŢI
ELEMENTUL (nr celule la 1mm3 de ROL
CELULARE
sânge)
- asigură
Eritrocitele mature
transportul gazelor
Eritrocite (celule roşii, sunt anucleate şi 4.200.000
- menţine pH-ul
globule roşii, hematii) practic sunt lipsite -5.500.000
sanguin relativ
de viaţă.
constant
Total Sunt polinucleate 5.000 - 8.000 - imunitar
Leucocite - pot neutraliza
Numărul lor creşte
(globule diferite toxine
infecţii bacteriene, - neutrofile
albe,
Neutrofile - intoxicaţii, tumori segmentate 2.500-
celule
65% din maligne, leucemie 5.500
albe)
totalul cronică, şi scade în -neutrofile
leucocitelor infecţii fungice, nesegmentate 50-
virale sau 250
parazitare.
Numărul lor creşte
în alergii, infecţii,
Limfocite
leucemie cronică şi
-27,5% din
scade sub influenţa 1.200-2.400
totalul
hormonilor corticoizi
leucocitelor
sau când uremia
este crescut.
Monocite
(macrofage)- Numărul lor creşte
5% din în alergii, leucemii 300-640
totalul cronice, infecţii.
leucocitelor
Euzinofile Numărul lor creşte 100-200
(eozinofile, în alergii, infecţii,
acidofile)-2%parazitoze
din totalul intestinale, leziuni
leucocitelor tegumentare
distructive, şi scade
sub influenţa
hormonilor
corticoizi, în stres,
 în prima fază a
bolilor acute.
Bazofile -
Numărul lor creşte
0,5 % din
în alergii, leucemii 20-40
totalul
cronice, infecţii.
leucocitelor
Nu au o structură
celulară propriu-
zisă, ci reprezintă
- formează
fragmente
agregarea şi
citoplasmatice.
adezivitatea
Numărul lor creşte
plachetară
în condiţii de stres,
Trombocite 150.000-300.000 - repară
în splenopatii, după
endoteliul vaselor
hemoragii, şi scade
de sânge
în unele boli de
- intervine în
sânge sau în stările
coagulare
de deficienţă legate
de generarea sau
maturarea lor.

Hematopoieza

Hematopoieza este un ansamblu de procese succesive prin care se formează şi se

dezvoltă elementele figurate (celulele sanguine). Deoarece celulele sanguine mature
circulante au o viaţă limitată, înlocuirea lor în mod continuu, necesită existenţa unor
celule precursoare capabile să se multiplice, să se diferenţieze şi să se maturizeze
până la dobândirea funcţiilor caracteristice.
Toate elementele figurate, îşi au originea primordială în hemohistoblast (celula stem
multipotentă), celulă capabilă să se multiplice şi apoi să se diferenţieze în celule
stem unipotente (celule orientate către una din seriile sanguine), aşa cum sunt
celulele stem eritropoietică, granulo-monocitopoietică, trombociopoietică şi
limfopoietică.
În primul trimestru de viaţă intrauterină, chiar din a III-a săptămână de viaţă
intrauterină, începe să se formeze celulele sanguine primitive, iar apoi, din luna a II-
a, activitatea hematopoietică este preluată de către ficat şi de splină. Din luna a VI -
a, măduva osoasă preia treptat această funcţie generatoare.
La adult, hematopoieza se realizează aproape în totalitate, în măduva vertebrelor, a
coastelor, în interiorul oaselor late şi în extremitatea celor lungi. Doar monocitele şi
limfocitele au o altă origine; sistemul reticulo-endotelial, respectiv ganglionii limfatici .
Întregul proces hematopoietic se află sub control neuroendocrin.
Principiile capabile să stimuleze hematopoieza, se numesc hematopoietice.
 Una din laturile principale ale hematopoiezei, aceea prin care se formează
globulele roşii, poartă denumirea de eritropoieză.

Coagularea sângelui

Procesul de coagulare a sângelui este iniţiat de către trombocite şi de o fracţiune a

proteinelor plasmatice; fibrinogenul, care este precursorul solubil al fibrinei. La
apariţia unor hemoragii, fibrinogenul trece în fibrină, proteină cu structură
filamentoasă, deosebit de ramificată. Eritrocitele şi trombocitele sunt prinse în
reţeaua filamentoasă şi sunt supuse dezintegrării. Astfel se formează cheagul, care
la început aderă la pereţii vaselor de sânge. După formare, cheagul se retractă,
separându-se de peretele vasului şi eliminând un lichid de culoarea paiului (serul).

Epurarea

Celulele organismului au tendinţa permanentă de a elimina resturile (cataboliţi,

toxine, diferiţi acizi) provenite din activitatea lor metabolică şi nutriţională. Aceste
reziduuri nu pot fi eliminate altundeva decât în sânge. Pe de altă parte, tot celulele au
nevoie de o serie de substanţe pentru a se hrăni, respira, pentru construcţii şi
reconstrucţii. Singura cale de acces spre aceşti compuşi rămâne tot sângele.
Activitatea celulară fiind intensă, ţesuturile au nevoie de un contact permanent cu
mediul sanguin prin care să realizeze schimburi de substanţe.
În condiţii de laborator, un fragment de ţesut viu păstrat într-un borcan are nevoie
de un volum de lichid nutritiv de 2000 de ori mai mare decât propriul său volum şi de
o atmosferă gazoasă de 10 ori mai mare decât mediul lichid, ca să nu fie otrăvit de
resturile nutriţiei lui (Alexis Carrel).
Celule organismului nostru îşi îndeplinesc cu succes misiunea cu o cantitate de
lichid, extrem de mică faţă de necesităţile teoretice simulate în laborator. Cantitatea
de sânge la om reprezintă doar 10 % din greutatea unui individ, ceea ce însemnă,
fireşte pur teoretic, că este de 20.000 de ori sub necesar. Însă sângele nu
stagnează, el circulă îndeplinind desăvârşit cele două roluri esenţiale pentru fiecare
celulă, acela nutritiv-respirator şi cel epurator.
Dacă sângele din sistemul circulator nu ar reuşi să îndeplinească un rol epurator
satisfăcător, ţesuturile şi celulele din care sunt alcătuite ar fi ucise în câteva zile de
otrăvuri. Ajunge ca circulaţia într-o anumită zonă a corpului să încetinească sau să
se oprească pentru o perioadă scurtă de timp, ca mediul local să devină acid şi toxic.
Însă organismul posedă capacităţi uimitoare prin care reuşeşte să purifice sângele,
ajutându-se de două perechi de organe fundamentale; plămânii şi rinichii.
Străbătând plămânii, sângele se descarcă de dioxidul de carbon precum şi de o
serie de compuşi rezidual volatili (alcooli, corpi cetonici, etc.). Rinichii, filtrează
sângele şi selectează acele substanţe indispensabile (mai ales săruri minerale), pe
care le redă sistemului circulator, eliminând, pe cale urinară, reziduurile.
Epurarea sângelui, devine în anumite circumstanţe deficitară, caz în care se
recomandă apelarea la principiile depurative.
INIMA

Inima, considerata ca un organ nobil de aproape toate culturile, nu este sediul

sentimentelor. Rolul sau nu este însa mai putin important. Ea asigura circulatia
sângelui în întregul corp. Este un organ muscular gol pe dinauntru, în forma de para,
situat în partea mediana a cavitatii toracice, între plamâni. Nu mai mare decât
pumnul, greutatea sa medie este de 260g si lungimea variaza de la 12 la 14cm, la o
latime de aproximativ 9cm. Vârful sau, denumit apex, se sprijina pe diafragm si este
usor orientat spre stânga.
Pompa cardiaca este compusa dintr-o masa contractila, miocardul, acoperita si
protejata spre exteriorul de epicard, strat foarte rezistent care o leaga de diafragm,
de stern si de vasele mari, iar în interiorul de endocard-membrana fina, alba, care
tapeteaza interiorul cavitatii cardiace. Miocardul este constituit cea mai mare parte a
masei inimii. Este constituit mai ales din celule musculare cardiace care îi confera
capacitatea de a se contracta. Aceste contractii ritmice sunt denumite batai cardiace.
În interiorul miocardului, fibre de tesut conjunctiv leaga între ele celulele musculare
si formeaza fascicule care se întrepatrund în spirala. Aceasta retea de fibre dense si
elastice întareste peretele intern al miocardului. Miocardul are propriul sau sistem de
irigare – arterele coronare – care îi aduc substante nutritive si oxigenul necesar
functionarii. Aceste artere iau nastere la baza aortei si încercuiesc inima.
Muschiul cardiac contine doua cavitati superioare, atriile, si doua inferioare,
ventriculele. În atrii patrunde sângele mai sarac în oxigen,.dupa ce a circulat prin
organism. Data fiind dimensiunea lor mica, acestea nu participa realmente la
activitatea de pompa a inimii si nici la umplerea ventriculelor a 3 linguri de sânge.
Atriile sunt separate de o membrana, septul interatrial, sl fiecare dintre ele se
prelungeste, în partea sa superioara, printr-un corp plat si plisat, urechiusa, care îi
mareste volumul. Venele pulmonare, ca si alte vene ale inimii, se deschid în
urechiusa stânga.
Ventriculele sunt cavitati în forma de con, a caror baza este dirijata în sus. Ele sunt
separate, de asemenea, de o membrana, septul interventricular, si constituie punctul
de plecare a circulatiei sanguine. Acestea sunt pompele propriu-zise ale inimii.
Ventriculul drept trimite sângele spre plamâni pentru a permite schimburile de gaze.
El este pompa circulatiei pulmonare. Ventriculul stâng trimite sângele spre aorta,
aceasta pornind circulatia sistemica.
Doua orificii dotate cu valvule se observa la intrarea fiecarui ventricul, patru valvule.
Datorita acestor patru valve, sângele circula în sens unic prin cele patru cavitati
ale inimii. Valvele se deschid si se închid ca niste clapete, straturile lor externe fiind
sensibile la variatiile presiunii sanguine.
Sângele urmeaza întotdeauna acelasi traiect în inima, de la dreapta, spre stânga:
sarac în oxigen, intra în urechiusa dreapta apoi în ventriculul drept, traverseaza
trunchiul pulmonar pentru a ajunge la plamâni, unde se oxigeneaza. Sângele
îmbogatit cu oxigen se reîntoarce apoi spre urechiusa stânga prin venele pulmonare.
El trece prin ventriculul stâng, apoi este ejectat de aorta, care îl distribuie în corp prin
ramificatiile sale. Venele aduc atunci sângele sarac în oxigen spre urechiusa
dreapta. Astfel se închide sistemul...
Inima este deseori comparata cu o pompa. Acest muschi cu patru cavitati se
contracta si se relaxeaza în permanenta, într-un ritm regulat. Este compus în cea mai
mare parte din miocard. Contractia muschiului este complet independenta de vointa
noastra.
Mecanismul contractiei se bazeaza pe emiterea si transmiterea de impulsuri
electrice denumite potentiale de actiune. Aceste semnale sunt propagate dupa un
mecanism denumit depolarizare. Din o suta de fibre ale miocardului, una singura
poate declansa un potential de actiune. Sistemul de conducerea a inimii este compus
din noduri, aglomerari tisulare globuloase, ansambluri de fibre nervoase paralele.
Nodul sinusal se gaseste în peretele urechiusei stângi. Minuscul, el ofera cea mai
rapida frecventa de impulsuri dintre toate elementele sistemului de conducere, circa
70+700 de ori pe minut. Unda potentiala creata de nodul sinusal ce traverseaza
atriile este dirijata spre nodul atrio-ventricular. Este nevoie de aproximativ 0.22
secunde pentru ca influxul sa se propage în întreg sistemul de conducere al inimii.
Contractia ventriculara are loc imediat dupa sosirea influxului, de la apexul cardiac
spre partea superioara a ventriculelor. Valvele aortei si ale trunchiului pulmonar se
deschid atunci si sângele este ejectat în vase.
În timpul unei batai a inimii se produc multiple evenimente. Reunite sub denumirea
de revolutie cardiaca. Aceasta cuprinde doua faze. În timpul primei faze, diastola,
peretele atriilor si ventriculelor se relaxeaza, iar sângele umple cavitatile. Cea de a
doua faza, sau sistola, cuprinde contractia peretelui si golirea sa de continut. În
cursul diastolei, presiunea e mica, sângele umple atriile relaxate, trecând apoi în
ventricule prin orificii cu valvele deschise. Valvele aortei si trunchiul pulmonar sunt
închise.
În timpul sistolei, presiunea creste lent. Atriile se contracta si tot sângele este
ejectat în ventricule. Muschii peretilor ventriculari se contracta, comprimând sângele
prezent în cavitatile lor si crescând în acelasi timp presiunea ventriculara.
Valvele atrio-ventriculari se închid brusc pentru a împiedica orice reflux al
sângelui. Apoi valvele aortei si ale trunchiului pulmonar se deschid, permitând ejectia
sângelui spre aorta si spre trunchiul pulmonar. Dupa aceasta expulzate, ventriculele
se destind si presiunea ventriculara scade sensibil. Sângele ramas în aorta si trunchi
reflueaza atunci spre ventricule, care îsi închid automat valvele. Dupa închiderea
valvelor, începe un nou ciclu, o noua diastola.
Circulatia sângelui este un mecanism complet în a carui reglare intervin diverse
sisteme ale organismului: sistemul nervos, hormonal si sistemul umoral. Trei
parametri caracterizeaza aparatul circulator: debitul sanguin, presiunea sanguina la
rezistenta periferica.
Debitul sanguin este definit de volumul de sânge care se scurge în sistemul
vascular într-o perioada precisa de timp. El este constant atunci când corpul este în
repaus, dar poate varia în orice moment, dupa starea sau nevoile organismului.
Presiunea sanguina desemneaza, în ceea ce o priveste, forta pe care sângele o
exercita asupra peretilor vaselor, cum ar fi arterele sau venele. Sângele circula
datorita diferentelor de presiune care îl propulseaza în sistemul vascular. Acest lichid
se scurge astfel cu fluiditatea dintr-o regiune de înalta presiune, cum este aorta, spre
o regiune de joasa presiune, cum sunt marile vene.
Propulsarea sângelui este controlata de aparatul cardio-vascular si de sistemele
nervos si hormonal. De natura extrinseca, acest al doilea control al volumului
sanguin se realizeaza prin intermediul unei duble inervatii a inimii implicând fibre
simpatice si parasimpatice; primele au un efect accelerator asupra frecventei si
asupra volumului de sânge ejectat, celelalte modereaza frecventa cardiaca.
Ambele actioneaza eliberând substante chimice care exercita sau inhiba celulele
cardiace.
Atunci când organismul sufera un stres, sistemul nervos simpatic emite
noradrenalina care determina inima sa bata mai repede. Când corpul este în repaus,
sistemul parasimpatic încetineste ritmul cardiac eliberând acetilcolina.
Circulatia sângelui este frânata de frecarea lichidului de peretii vaselor. Este ceea
ce se numeste rezistenta periferica. Vâscozitatea sângelui, diametrul sau lungimea
vaselor pot face ca aceasta rezistenta sa varieze. O vâscozitea crescuta, ca si
îngustimea unui vas pot încetini sensibil scurgerea sângelui. O usoara crestere a
diametrului sau este suficienta pentru a reduce rezistenta si presiunea arteriala.
Atunci când ventriculul stâng se contracta, sângele este expulzat spre sorta cu o
forta care îi permite sa curga cu foarte mare viteza, destinzând peretii aortei. În mod
obisnuit, sunt masurate doua feluri de presiune arteriala. Presiunea sistolica sau
maximala, care se masoara în timpul unei contractii cardiace si se situeaza în medie
între 10 si 14 cm de mercur. Aceasta presiune scade apoi foarte rapid si atinge
minima în timpul fazei de repaus a inimii. Presiunea minima, diastolica, variaza între
6 si 9 cm de mercur. Aceasta sunt cifre pe care vi le comunica medicul,
dumneavoastra atunci când ca ia tensiunea: 14 cu 8 sau 10 cu 6. Circulatia sângelui
variaza dupa tesuturile pe care le deserveste, fiecare organ având propriile sale
nevoi sanguine. Acest fenomen denumit rezistenta periferica variaza în functie de
vâscozitatea sângelui, diametrul sau lungimea vaselor. Astfel, muschii scheletici
necesita un debit sanguin adaptat la activitatile lor de moment. Pielea, care
îndeplineste mai multe functii, printre care reglarea temperaturii corporale, necesita
un debit sanguin de aproape 2,5 litri pe minut. Creierul, are nevoie de un debit
sanguin mai stabil, de ordinul a 0.75 litri pe minut. Debitul sanguin raspunde astfel
exigentilor fiecarui organ si ale miliardelor de celule care compun organismul.