XII.

TEORII CRIMINOLOGICE INTEGRATIVE

12.1.Caracterizare generală

Încercările de integrare au vizat următoarele direcţii:

integrarea variatelor aspecte ale crimei şi criminalului într-o singură teorie de natură
„multifactorială”; De ex., Teoria integrativă a violenţei care îi are ca reprezentanţii acestei teorii sunt :
Wolfgang şi Ferracuti.Ei apreciază că o teorie integrativă trebuie să coreleze opiniile privind unde, de ce,
cum s-a comis o crimă 1. În elaborarea teoriei, folosesc conceptul de subcultură al lui Sellin şi teoria
asociaţiilor diferenţiale a lui Sutherland.

- integrarea selectivă, bazată pe ideea că toate orientările conţin anumite adevăruri, iar
contradicţiile dintre ele reflectă natura complexă a problemei studiate.
Teoriile prezentate în continuare se înscriu în a doua direcţie.

12.2.Teorii integrative

12.2.1.Teoria „generală” a lui Hirschi şi Gottfredson

Se inspiră, pe plan conceptual, din şcoala clasică de criminologie. Fenomenul criminalităţii (care
e format dintr-un număr impresionant de infracţiuni mărunte) trebuie privit ca un întreg în cadrul unei
teorii integrative2.
Conform explicaţiilor lui M. Gottfredson şi T. Hirschi, se pot formula mai multe reguli,
conform cărora :
- omului îi sunt caracteristice maximalizarea plăcerii cu minimizarea efortului;
- crima este şi ea expresia nevoii de a obţine o plăcere ţi de a evita eventualele dureri
consecutive;
- în actele lor, delincvenţii urmăresc interesele imediate înaintea consecinţelor ce decurg din
aceste interese;
- criminalii nu gândesc totdeauna acţiunile lor pe termen lung, ci, frecvent crima este expresia
unor hotărâri de moment;
- criminalii preferă crima în locul unor acţiuni convenţionale, - ori de câte ori crima poate
procura mai rapid o plăcere;
- tendinţa de încălcare a legii se va manifesta ori de câte ori se vor ivi prilejuri favorabile.

12.2.2.Teoria alegerii economice raţionale

Teoria îşi are originile în economie, iar lansarea modului de abordare economică a
comportamentului uman aparţine lui Gary S. Becker, care consideră că perspectiva economică
explică comportamentul maximizator al individului mai explicit şi mai extensiv decât alte
moduri de abordare, accentul fiind pus pe costuri şi beneficii3.

1
R.M.Stănoiu, op.cit., p. 231
2
R.M.Stănoiu, op.cit., p. 234
3
Gary S. Becker, Comportamentul uman o abordare economică, Bucureşti, Ed. All, 1992, p.5.
 Beker recunoaşte că deşi abordarea economică este atotcuprinzătoare, aplicabilă la întreg
comportamentul uman, există totuşi multe alte variabile noneconomice care îl influenţează. Însă,
în raport cu legile matematicii, chimiei, fizicii şi biologiei, care la rândul lor au o influenţă
asupra comportamentul uman, abordarea economică oferă un cadru cuprinzător pentru
înţelegerea acestuia, înţelegere la care contribuie deci şi alte ştiinţe4.
Ajunge asfel la concluzia că, datorită acestor variabile comportamentul uman este uneori
bazat pe ideea de maximizare alteori nu, motivat uneori de preferinţe stabile alteori nu,
conducând uneori la acumularea optimă de informaţii alteori nu.
Noţiunea de “raţionalitatea” are un loc central în cadrul teoriei, desemnând diferitele
acţiuni care au o anumită utilitate pentru individ şi, în acelaşi timp, principiul conform căruia
acesta va alege acţiunea care îi maximizează utilitatea.
Teoria poate fi expusă astfel: dat fiind raportul resurse, costuri şi beneficii, individul va
alege acea combinaţie a acestora care va duce la rezultate optime. La nivelul acţiunii individuale
funcţionează deci teoria acţiunii orientate spre scop, spre rezultate aducătoare de beneficii.
Acţionând raţional, individul este angajat într-o operaţie de optimizare, fie că este vorba
de maximizarea utilităţii, de minimizarea costului, fie de ambele.
În viziunea lui James Coleman optimizare este cea care conferă putere teoriei alegerii
raţionale5. Optimizarea este procesul de comparare a acţiunilor în funcţie de rezultatul scontat şi
postulează că individul va alege acţiunea cu cel mai bun rezultat. Aceasta implică ca beneficiile
şi costurile să fie specificate pentru toate variantele de acţiune şi postulează alegerea acţiunii
optime, adică a acţiunii care maximizează diferenţa dintre costuri şi beneficii. Nu este vorba doar
de costuri materiale, ci şi de cele nemateriale, cum ar fi informaţionale, psihologice, sociale etc.
Plecând de la utilitarismul lui Bentham, Becker consideră că persoanele evaluează
beneficiile potenţiale pe care le-ar putea aduce adoptarea unor mijloace ilegale comparativ cu
comportamentul conformist şi evaluează în acelaşi timp riscurile pe care le presupune această
conduită.
În cazul în care beneficiile sunt superioare, atunci creşte probabilitatea de a comite
infracţiuni. O persoană va comite infracţiuni dacă beneficiile (utilitatea) aşteptată depăşesc
beneficiile (utilitatea) pe care le-ar putea obţine folosindu-şi timpul şi resursele într-o altă
activitate6.
Transformările economice au creat astăzi nevoia de forţă de muncă flexibilă şi ieftină în
anumite state (în special pentru sectorul serviciilor şi pentru sectoarele în care nu este necesară o
calificare), în timp ce în altele există un surplus de forţă de muncă.7
Acest dezechilibru al pieţei este prezent atât la nivel naţional dar, în ultimul timp, mai
ales la nivel internaţional, iar cererea mare de forţă de muncă într-un anumit colţ al lumii,
coroborată cu şomajul ridicat într-o altă parte a lumii, face ca indivizii să aleagă migrare, ca fiind
modalitatea cea mai optimă pentru atingerea scopurilor propuse.
Traficul de persoane este strâns legat de migraţie, deoarece o mare parte a migraţilor (fie
legali, fie ilegali) ajung să fie implicaţi în trafic.
4
Idem, p.15.
5
James S. Coleman, Introduction in Rational Choice Theory. Advocacy and Critique, Londra, Sage
Publication, 1992.
6
Gary S. Becker citat de Hornest Entorf, Hannes Spengler, în Crime in Europe. Causes and Consequences,
Springer, Berlin, 2002, p.41
7
În ceea ce priveşte traficul de persoane nu este greu de apreciat importanţa pe care o are analizarea
oportunităţilor, beneficiilor şi riscurile pe care le presupune acesta.
 Privită din punct de vedere economic (şi nu numai social) intenţia de migrare, chiar şi
ilegală, pare o opţiune raţională pentru indivizi.
Beneficiile previzionate (prin găsirea unui loc de muncă, chiar şi prin practicarea
prostituţiei) sunt net superioare celor pe care indivizii le pot obţine în mediul lor de rezidenţă,
care este caracterizat în principal de inexistenţa unor oportunităţi legale viabile.
Practicarea prostituţiei, munca forţată, oferirea copiilor spre vânzare sau exploatarea
indivizilor reprezintă alegerea la care ajunge individul datorită imposibilităţii acestuia de a-şi
asigura mijloacele necesare traiului.
Deşi în prezent se vorbeşte tot mai mult de eradicarea sărăciei şi asigurarea unor şanse
egale pentru indivizi, acest lucru nu este realizat pe deplin în nici una dintre societăţile
contemporane.
Dimpotrivă, poate mai mult ca oricând, se vorbeşte astăzi de adâncirea inegalităţii
sociale, care presupune un acces limitat al persoanelor la resursele sociale, o proporţie
semnificativă a populaţiei fiind marginalizată social tocmai prin acest acces redus la serviciile
oferite de societate.
Marginalizarea presupune cel mai adesea imposibilitatea individului de a funcţiona ca
membru deplin al societăţii, incapacitatea sa de a se realiza în cadrul acesteia, de a urma modelul
social promovat de aceasta, acest lucru fiind îngreunat şi de resursele educaţionale de care
dispune individul8.
Accesul limitat la resursele educaţionale ale societăţii duce la o interiorizare mai scăzută
a valorilor şi normelor sociale, iar aleagerea migraţie ilegale, care este asociată cu propensiunea
către prostituţie, exploatarea indivizilor sau vinderea copiilor, deşi este un comportament
deviant, reprezintă pentru individ soluţia cea mai optimă în raport de resursele sale (educaţionale,
economice, sociale), costurile pe care le implică alegerea sa şi beneficiile pe care urmează să le
obţină.
Riscurile pe care le au de înfruntat indivizii, în opinia lor, sunt destul de mici, dat fiind
faptul că în cele mai multe cazuri nu mai este necesară trecerea frauduloasă a frontierei sau
folosirea documentelor falsificate.
De asemenea, riscul de a deveni victimă a traficului pare a nu fi luat în calcul de cele mai
multe persoane. Aceasta deoarece ele acceptă existenţa unor condiţii de viaţă mai grele, resursele
(educaţionale, economice, sociale) de care dispun, nepermiţându-le alegerea unei conduite, în
contextul comunitar, în limitele acceptabilităţii sau normalităţii.
Apare astfel evidentă o devalorizare acută a sinelui, de natură să conducă la alegerea unei
conduite degradante în schimbul profitului material, considerat a fi singurul beneficiu tangibil de
către aceste persoane.9
Excluderea socială este rezultatul prin care anumitor grupuri de indivizi, datorită rasei,
genului, clasei sociale, le este negată participarea deplină la procesele politice, educative şi
sociale.

12.2.3 Teoria integrării culturale diferenţiate a lui Denis Szabo

Profesorul Denis Szabo studiază problematica integrării culturale diferenţiate din perspectiva
antropologiei culturale10. Consideră că personalitatea şi cultura reprezintă elementele constitutive ale
8
A se vedea art.3 din legea nr.116/2002, privind prevenirea şi combaterea marginalizării sociale.
9
La rândul său, excluderea socială determină indivizii să aleagă varianta intrării în trafic.
10
R.M.Stănoiu, op.cit., p.223
oricărei ştiinţe umaniste şi le reuneşte într-o concepţie cu valenţe integrative. Crima este caracterizată
ca fiind o structură socială: aceleaşi forţe care modelează omul în societate modelează la rândul lor şi
criminalitatea.

a. Prezentarea teoriei

O substanţială contribuţie la sistematizarea abordărilor explicative o reprezintă teoria

integrării culturale diferenţiale, prezentată în mai multe lucrări11.
Criminologia contemporană nu se reduce la o singură teorie, nici la teorii opuse elaborate
de diferite curente sau şcoli, ci la multiple teorii care vizează fiecare fie un aspect al fenomenului
criminal: teoria actului, delincventului, a victimei, a controlului social, fie multiple aspecte, cum
sunt teoriile multifactoriale.
Teoria propusă de prof. Szabo este o teorie integrativă contemporană,
macrocriminologică, conform căreia în fiecare societate sau sistem social se pot distinge
următoarele elemente: structura socială, cultura şi personalitatea de bază12. Cultura este axa în
jurul căreia gravitează celelalte elemente, întrucât prin valori, obiceiuri şi norme se orientează
conduita membrilor societăţii. De aceea, tipul de integrare culturală determină dinamica şi
structura criminalităţii.
Distingem în acest sens:
- societăţi neintegrate cultural (ţările occidentale în perioade de criză);
- societăţi parţial integrate (majoritatea ţărilor occidentale);
- societăţi totalmente integrate cultural (fostele ţări din Europa de Est şi U.R.S.S.).

În ultima sa carte, De l`anthropologie à la criminologie comparée, prof. Szabo propune

multiple modalităţi de clasificare a sistemelor sociale.
Putem să delimitam sistemele sociale actuale în funcţie de structura socio-economică în
trei categorii:
- sistemele sociale postindustriale caracterizate prin mecanisme de control ale pieţei,
corijate prin intervenţiile Statului vizând asigurarea unei securităţi sociale mai mult sau mai puţin
suficiente13 (de exemplu, Europa Occidentală şi America de Nord ).
- sistemele sociale industriale socialiste care substituie mecanismele reglatoare ale pieţei
cu organisme centralizate de planificare, axate pe asigurarea securităţii sociale şi a bunăstării
egale a fiecărui cetăţean (de exemplu, fostele ţări din Europa Centrală şi de Est, Cuba, Coreea de
Nord).
- sisteme sociale preindustriale, aflate la periferia celor dezvoltate (lumea a treia)
combină unul sau altul dintre aceste sisteme cu un vast sector tradiţional sau predominant rural.
Astfel de ţări se situează în America Latină, în Asia sau în Africa.

11
D.Szabo, Agression, violence et sysètemes socio-culturels: essai de typologie (1976), Société, culture et
criminalité: essai sur le limites de l`interprétation etiologique et practique (1981), De l`anthropologie à la
criminologie comparée (1993).
12
Personalitatea de bază este definită ca o structură de elemente psihosociologice şi de situaţii socio-
culturale (sentimente, aspiraţii, atitudini, comportamente, valori, etc.) asemănătoare, comune unor anumite categorii
de persoane într-o societate dată , după P.Popescu-Neveanu, Dicţionar de psihologie, Ed. Albatros, Bucureşti, 1978,
p. 536
13
Aceleaşi idei erau expuse încă din anul 1978, în lucrarea Criminologie et politique criminelle ( p. 173 şi
următ.).
 Cea de-a doua clasificare ia în considerare primele criterii. Astfel, la nivelul fiecărui
sistem social, există o combinaţie unică între structura socială (distribuţia pe vârste, sexe,
diviziunea socială a muncii, mobilitatea socială şi geografică, etc.), cultură (uzanţe şi cutume,
valori şi norme) şi personalitatea de bază (profile psihologice ale trăsăturilor asimilate prin
socializare şi enculturaţie).
Gradul de integrare a diverselor elemente în jurul valorilor culturale conferă sistemelor
sociale o semnificaţie atât funcţională (utilitară), cât şi morală (adeziune liberă a indivizilor) care
permite stabilirea unei tipologii a societăţilor.
Această tipologie, depăşită întrucâtva în lumina evoluţiilor ce au avut loc în
Europa Centrală şi de Est după 1990, distinge trei categorii de sisteme sociale:
- sisteme sociale integrate sau tip A sunt caracterizate prin existenţa unor tensiuni între
valorile sociale şi individuale, între obiceiurile grupurilor ce compun societatea şi regulile ce
prescriu şi sancţionează comportamentele individuale sau colective 14. Aceste tensiuni nu îmbracă
însă întotdeauna forma unor contradicţii radicale, întrucât se poate vorbi despre o anumită
corelare între mecanismele de reglare socială şi legislaţiile care guvernează conduitele.
În aceste sisteme, Criminologia a fost un instrument preţios de planificare socială, de
prevenire şi represiune vizând ajustarea ripostelor la delincvenţă, corijarea indivizilor care
trădează încrederea comunităţii. Evaluarea măsurilor aplicate constituie scopul principal al
cercetătorilor criminologi.
- sisteme sociale parţial integrate sau tip B, în care se manifestă nu numai tensiuni, dar
şi contradicţii între valorile, normele şi conduitele individuale sau colective. Deşi există o
anumită corelaţie între mecanismele de control social şi activitatea judiciară, aceasta prezintă
frecvente distorsiuni care generează numeroase disfuncţii. Dacă dezacordul între grupuri şi
diverşi indivizi privind valorile nu este insurmontabil, la nivelul principiilor, interpretările însă
pot varia considerabil şi pot constitui surse de conflicte. Există, de asemenea, o permanentă
contestare a legitimităţii diferitelor autorităţi în stat, ceea ce constituie, de altfel, sursa unor
potenţiale conflicte sociale. De exemplu, interpretarea pe care o dau anumitor reguli unele
organizaţii sindicale din Franţa sau Italia, este contestată de alte organizaţii. Tot astfel, în SUA,
sub numele de "activism judiciar", asistăm la un amestec direct al judecătorilor în administrarea
şcolilor, a spitalelor, etc., în detrimentul prerogativelor care revin organelor administrative în
acest domeniu15.
În aceste sisteme Criminologia are o triplă funcţie: acumularea de cunoştinţe,
perfecţionarea metodologiilor şi construirea unei teorii cu valenţe predictive din ce în ce mai
subtile şi precise; evaluarea performanţelor sistemelor şi practicilor socioculturale, instituţiilor,
programelor destinate prevenirii crimei; manifestarea unei atitudini critice în ce priveşte
practicile în vigoare.
- sisteme sociale non-integrate sau de tip C, se caracterizează prin opoziţii aparent
insurmontabile între valori, norme. Contradicţiile determină conduite incompatibile, conflictuale
unele în raport cu altele. În aceste sisteme sociale nu poate exista o armonie prestabilită între
valorile care motivează conduitele, care justifică norme şi mecanisme de reglare socială şi
judiciară, pentru că acestea nu se bazează pe o cultură comună. Specific acestor sisteme sociale
este şi faptul că în vaste regiuni coexistă sisteme tradiţionale şi moderne. Conflictele endemice
14
D. Szabo, Unele reflecţii asupra criminologiei contemporane, în volumul Simpozionului de
Criminologie, Bucureşti, 1982, p. 597 şi umăt.
15
Ibidem
care caracterizează sistemele sociale nonintegrate împiedică perpetuarea lor. Este cazul societăţii
americane în timpul fazei finale a războiului din Vietman, a societăţii sud-americane
revoluţionare, etc16.
Ceea ce caracterizează aceste societăţi este policentrismul cultural, difuziunea puterii,
contopirea atribuţiilor organelor de stat. Acelaşi organ judiciar care arestează, judecă şi execută
totodată hotărârea. Dreptului i se neagă orice caracter autonom, instituţional. Se dispun şi se
execută măsuri fără preocuparea de a respecta reguli de procedură sau alte reguli derivând din
existenţa unor atribuţii funcţionale diferite ale organelor de stat.
Nu este deci surprinzător că, în acest context, Criminologia nu are decât un rol utilitar
redus, iar criminologii nu evaluează funcţionarea instituţiilor. Cercetătorii pot doar să evidenţieze
nevoile justiţiabililor, precum şi distorsiunile dintre aceste nevoi şi protecţia socială. Rolul
criminologiei însă trebui să fie esenţialmente critic, în serviciul exigenţelor justiţiei sociale.
Cea de-a treia clasificare, complexă, coroborează tipurile de sisteme sociale expuse
anterior:
- sistemele sociale integrate pot să aparţină erei industriale, pre sau post industriale .
Astfel, aparţin erei industriale ţări socialiste unde marxism-leninismul a fost doctrină de
Stat (de ex., Europa de Est) .
Erei preindustriale îi corespund ţări cu o dezvoltare economică mai lentă, cum sunt unele
ţări din Africa sau Asia.
O parte importantă a societăţilor tradiţionale cu caracter rural din Africa şi Asia pot fi
clasificate printre sistemele sociale deja intrate în era postindustrială.
- sistemele sociale parţial integrate se regăsesc la marea majoritate a ţărilor occidentale
care se situează preponderent în era postindustrială. Includem în această categorie unele ţări din
America latină, multe ţări din Asia cum ar fi Malaezia, Singapore, Coreea de Sud, anumite
regiuni ale subcontinentului indian şi zone urbanizate din sudul Saharei.
De asemenea, ţările ex-socialiste ale Europei de Est se alătură de cel puţin un deceniu
acestui tip.
- sisteme sociale nonintegrate reprezintă colectivităţi ale erei pre sau post-industriale,
adică sisteme sociale industriale la un anumit moment al istoriei lor. Societatea franceză în
timpul evenimentelor din mai 1968, societatea S.U.A. în timpul fazei finale a războiului din
Vietnam, societăţile sud-americane revoluţionare sau contra revoluţionare evocă imaginea
acestui tip de societate. Rolul criminologului este minimalizat, marginalizat, neputând evalua
funcţionarea instituţiilor. Studiile specialiştilor ar putea evidenţia însă inadverenţele dintre
nevoile justiţiabililor şi eficienţa serviciilor de protecţie socială.
Schimbările rapide pe care le cunosc sistemele şi practicile socioculturale necesită o
permanentă reflecţie critică asupra naturii conduitelor calificate antisociale, precum şi asupra
celei mai bune modalităţi de a le preveni.17
Încercând să regăsim, mai ales în lucrările din Quebec, referiri la această teorie, am
constatat cu surprindere că literatura de specialitate nu se raportează la această contribuţie a prof.
Szabo, fiind preluată doar de unul dintre foştii studenţi, acum profesor la Şcoala de
Criminologie. Teoria propusă de prof. Szabo nu a rămas fără ecou în Europa, fiind clasificată şi
pe larg prezentată de literatura de specialitate din Franţa, România, Ungaria. În ceea ce priveşte
studiile anglofone acestea se limitează la dimensiunea instituţională a activităţii profesorului,

16
Ibidem
17
D. Szabo, De l`anthropologie à la criminologie comparée, Librairie Philosophique J. Vrin, Paris, 1993,
pag.72 şi următ. şi D. Szabo, Criminologie et politique criminelle, Ed.Vrin, Paris şi P.U.M.,1978, p.185 - 190
precum şi la evidenţierea trăsăturilor de personalitate care au favorizat apariţia şi evoluţia fără
precedent a instituţiilor fondate de către acesta.
Astfel, Maurice Cusson18, profesor canadian, consacra în lucrarea La Criminologie, în
capitolul "Conflicte de cultură şi subcultură", câteva aprecieri asupra teoriei propuse de prof.
Szabo. Deşi nu oferă nici o denumire acestei teorii, reţine că autorul propune luarea în
considerare în cadrul unor analize mai ample a "variaţiilor internaţionale ale criminalităţii prin
integrarea culturală a fiecărui tip de societate"19.
Cusson continuă prezentarea teoriei cu exemplul societăţilor integrate în care
împărtăşeşte ideea prof. Szabo cu privire la convergenţa între valorile morale, cutume şi lege,
faţă de societăţile nonintegrate, unde subculturile şi contraculturile legitimează conduite opuse
valorilor comune ale societăţii globale, în consecinţă legile şi sancţiunile apar anumitor
persoane ca instrumente de opresiune.
Profesorul francez, Raymond Gassin20 în ediţia din 2003 a tratatului Criminologie, reţine
multiple aspecte21 din opera prof. Szabo.
În capitolele referitoare la Teorii ale factorilor sociali ai delincvenţei,22 şi cel privind
Studiul criminalităţii. Macrocriminologie23, se apreciază următoarele aspecte despre teoria
propusă de autorul canadian:

 este o teorie macrocriminologică, inspirată din concepţiile sociologilor Sorokin şi

Parsons, care se înscrie la interferenţa coordonatelor trasate de teoria anomiei (R. K.
Merton) şi teoriile culturaliste (T. Sellin şi alţii);
 postulează ca fiecare societate prezintă o combinaţie particulară între trei tipuri de
elemente: structura socială, cultura şi personalitatea de bază. Aceasta tipologie,
întemeiată pe criteriul gra gradului de integrare culturală a societăţilor, ne permite să
distingem între ţări atât din punct de vedere al criminalităţii, cât şi al dreptului şi al
modului de administrare a justiţiei, precum şi al statutului pe care îl are criminologia.
Reţine, de asemenea, că nivelul criminalităţii este scăzut în ţările integrate, ridicat în
ţările parţial integrate şi foarte ridicat în ţările neintegrate. Structura criminalităţii din
ţările în curs de dezvoltare presupune o diferenţiere între criminalitatea legată de
civilizaţia tradiţională şi o criminalitate nouă, produsă de debutul industralizării şi
urbanizării;
 avansează ipoteza existenţei unei relaţii între mediul fizic şi criminalitate, atunci când
se susţine că fenomenul criminalităţii depinde de tipul de societate.
Profesorul francez apreciază însă teoria prof. Szabo ca fiind o teorie culturalistă, ce are
ca punct de plecare ipoteza conform căreia indivizii sunt orientaţi esenţialmente printr-un sistem
18
Maurice Cusson este cercetător la CICC şi profesor la Şcoala de Criminologie a Universităţii din
Montreal, al cărei director a fost timp de 6 ani. Din bogata sa activitatea ştiinţifică reţinem următoarele lucrări:
"Deliquants pourquoi?", "Le control social du crime" (pentru care a primit Premiul Guvernatorului General în
1983), "Criminologie actuelle", "Croissance et decroissance du crime" şi "La delinquance, une vie choisie"
(2005).
19
M.Cusson, La criminologie, Ed.Hachette Libre, ed.3, 2000, p. 58
20
Raymond Gassin este Profesor onorific al Facultăţii de drept şi ştiinţe politice a Universităţii Aix-
Marseille III, unde a predat criminologia şi dreptul penal. Este Director onorific al Institutului de ştiinţe penale şi
criminologie din Aix-en-Provence. A fost Preşedintele Asociaţiei franceze de criminologie în perioada 1980-1982.
În anul 2002 a obţinut premiul Beaumont - Tocqueville al AICLF pentru întreaga sa opera.
21
R.Gassin, Criminologie, Ed. Dalloz, ediţia a 5-a, 2003, p. 4
22
Idem , p. 171
23
Idem , p. 258
de valori socio-morale, iar criminalitatea este proiecţia verigi slabe la nivelul acestui sistem.
Acelaşi autor remarcă apartenenţa acestei concepţii la tradiţia criminologică solidă care a
debutat cu teoria lui Durkheim şi a fost reluată de Merton. Chestiunea fundamentală, continuă
prof. Gassin este să aflăm în ce constă slăbiciunea acestui sistem de valori socio- morale.
Câteva observaţii în legătură cu teoria propusă de prof. Szabo se impun. Fără ca prin
limitele pe care le precizăm să ştirbim din merilele acesteia, trebuie să remarcăm cel puţin în
ceea ce priveşte conceptul de personalitate de bază că acesta nu este amintit decât în enumerarea
criteriilor pe baza cărora se structurează teoria. Ulterior, nu apare analizat, exemplificat sau
interpretat din punct de vedere personal, prin raportare la tipurile de sisteme sociale pe care le
distinge prof. Szabo. De altfel, este şi dificil ca într-o teorie macrocriminologică să existe
raportări la factori cu un grad mai redus de generalitate, cum este personalitatea de bază.
În literatura de specialitate din ţara noastră, teoria propusă de prof. Szabo se regăseşte în
mai multe manuale de criminologie. Un loc aparte îi este rezervată, în cadrul teoriilor
criminologice integrate, în cursul Criminologie24, al prof. univ.dr. Rodica Mihaela Stănoiu. În
acest context se reţine, citându-l pe Szabo, că în fiecare societate există o tendinţă naturală către
o anumită coeziune în jurul valorilor fundamentale, de aceea criminologiei îi revin sarcini
diferite în raport cu modelul societal şi gradul de integrare pe care îl prezintă fiecare model. În
continuare, este analizată clasificarea complexă a sistemelor sociale, apoi se evidenţiază modul
în care se reflectă specificul fiecărui sistem în ceea ce priveşte rolurile profesioniştilor în
domeniu.
O altă referire la teoria expusă de prof. Szabo o întâlnim în manualul de criminologie
propus de prof. Gh. Nistoreanu şi C. Păun25. Aceasta este încadrată în capitolul Teoriile
cauzalităţii, secţiunea Perspectiva sociologică (II). Tendinţe actuale în criminologie, unde tema
de analiză o constituie integrarea culturală şi criminalitatea. Autorii au ca principale repere
bibliografice trei lucrări, prima anii 1976 şi, respectiv, 1981 şi 1986 în care prof. Szabo prezintă
pe larg teoria. Pornind de la elementele esenţiale ce se combină la nivelul fiecărei societăţi,
profesorii români enumeră şi exemplifică cele trei tipuri de sisteme sociale, arătând că în ţările
totalmente integrate criminalitatea este (era) scăzută, în ţările parţial integrate era puternică, iar
în ţările neintegrate cultural este explozivă. Conform opiniilor acestora, “discuţiile actuale în
jurul acestei teme relevă faptul că dezintegrarea socio-culturală în ţările Europei Centrale şi de
Est conduce la o escaladare masivă a criminalităţii” 26. De altfel, şi alte idei expuse de
profesorul canadian sunt inserate în lucrarea celor doi români.
Alţi autori români27, în capitolul Teorii mixte, interacţioniste sau integrative privind
cauzele delincvenţei, fără a prezenta teoria, fac referire la unul dintre elementele care o
configurează, structura socială. Astfel, aceştia consideră că „...în acelaşi context integrativ, deşi
crima trebuie privită ca o structură socială, în aceeaşi măsură trebuie avut în vedere că aceleaşi
forţe, ce modelează omul în societate, modelează şi criminalitatea, care se reînnoieşte, se
transformă şi se adaptează o dată cu transformarea omului şi cu evoluţia societăţii”28.
Observăm că, în timp ce autorii din Bucureşti se referă la impactul acestei clasificări
asupra ratei criminalităţii, cei de la Iaşi se rezumă doar la aspectele ce privesc structura socială.

24
R.M. Stănoiu, op. cit. , p. 237 şi următ.
25
Gh. Nistoreanu şi C. Păun, Criminologie, Ed. Europa-Nova, Bucureşti, 1996, p. 138.
26
Idem, p.139
27
Gh. Scripcaru şi V. Astărăstoae, Criminologie clinică, Ed. Polirom, Iaşi, 2003, p. 56
28
Idem, p. 59