1.2.

Evaluarea resurselor energetice și importanța lor economică

Bogăţia unui stat o putem evalua în trei tipuri de avere:
1. Averea Naturală – zăcămintele, terenuri, păduri, apă;
2. Averea Imobiliară – capitalul fix şi circulant;
3. Averea nematerială – cultura, proprietatea intelectuală, potnţialul ştiinţific, sistem de
sănătate;
Determinarea gradului de bogăţie poate fi aflat prin evaluarea componentelor
menţionate care în ansamblu determină puterea statului şi stabileşte relaţiile economice şi
politice. Necesitatea evaluării resurelor naturale a apărut odată cu accentuarea rolului
acestora ca componentă în economia naţională. Aceasta determină nivelul de bogăţie a
statului, cel mai important factor în procesul de creare a bunurilor prin transformarea
resurselor naturale pentru a satisface nevoile umane. În ansamblu, este cel mai important
factor in procesul industrial şi în cel social.
În perioada modernă, unde pe plan mondial se discută despre problema dezvoltării
durabile, evaluarea resurselor este metoda eficientă pentru înţelege utilizarea continuă, dar
tot odată, aceasta oferă o bază informativă pentru problema ecologică. Evaluarea resurselor
în sine este o evaluare socio-ecologico-economică care se bazează pe conceptele moderne
ale teoriei economice: [7]
- Bunăstarea economică a generaţiilor actuale şi viitoare ale societăţii.
- Distribuţia şi utilizarea optimă a resurselor şi bunurilor.
- Căutarea înlocuitoarelor şi determinarea noilor surse de bogăţii natural pentru menţinerea şi
creşterea bunăstării economice, sociale şi ecologice.
- Armonizarea dezvoltării şi interacţiunii dintre societate şi natură.
- Reglarea proceselor din bioseferă, oferindu-i noi proporţii calitative.
- Resursele naturale ca bogăţie socială dintr-un concept economic şi statisticc ar trebui să
devină un element al conştiinţei sociale şi personale.
- Evaluarea economică a resurselor natural şi utilizarea acestora e un process regulat, constant
şi obligatoriu la toat nivelele de management economic şi pentru toate entităţile.
Aceste concepte teoretice de bunăstare economică au fost regăsite şi la autorii precum A
Pigou, V. Pareto, Samuelson în teoria aconomică neoclasică. Reprezentanţii şcolilor
ştiinţifice şi-au adus contribuţia dezvoltînd o abordare bazată pe factori de formare a
randamentului resurselor capitalizate, care constituie capacitatea de producție.
Metodologia de evaluare economică a resurselor natural reflectă experienţa internă şi
externă, rezultatele cercetărilor teoretice şi ale muncii practice, precum şi politica socio-
 economică de stat a dezvoltării societăţii şi atitudinea faţă de natură şi om. [6]
Metodologia globală de evaluare economică prezintă diferențe intre ipotezele susținute de:
- Teoria economică clasică – despre neimplicarea statului în procesele de autoreglementare a
relațiilor economice dintre piața și actorii de mediu.
- Necesitatea unor relații guvernamentale puternice în ceea ce privește utilizarea resurselor
naturale.
- Reglementarea eficientă a utilizării resurselor natural, considerînd posibilitățile de
autoreglemantare a pieței.
- Astăzi, evaluarea economică a resurselor naturale se formeză pe bază de:
- Posibilitatea utilizării unei resurse natural în circulația economic, gradul de exploatare și
cercetare, limitări, reaprovizionare, condiții de utilizare.
- Impozite, licențe, plăți de mediu.
- Pierderi cauzate de utilizarea risipitoare.
- Rezultatul efectelor negative externe.
Scopul evaluării economice a resurselor naturale este de a determina valoarea lor în termini
valorici în cadrul regimurilor stabilite de utilizarea corectă, rațională și complex a mediului.
În același timp, este necesar să se ia în considerare restricțiile de mediu privind orientarea
activităților economice și a altor activități legate de studiul, dezvoltarea și utilizarea
resurselor naturale. Supra aprecierea resurselor naturale este un pas important, parte
integrantă a evaluării economice a bogăției unei țări. Resursele naturale evaluate ca valoare
sunt clasificate ca active ale unei țări. De menționat că activele economice ale țării nu
include:
- Resursele de importanță planetară care nu pot fi deținute de un stat individual
- Oceanele, stratulde ozon
- Resursele natural inacesibile în prezent.
Caracterul complet al evaluării structurii patrimoniului este determinat de scopul evaluării
și de rolul componentelor acestuia. În termini absoluți, valoarea totală a bogăției natural
este estimată de diverse organizații și evaluări de specialitate, în funcție de principiile și
calculele utilizate de la cîteva zeci la cîteva sute de trilioane de dolari. Marea majoritate a
valorii resurselor naturale este depozitată de minerale. Aceste estimări reflectă rezultatele
uneia dintre primele etape ale lucrărilor pe termen lung și extrem de complexe din punct de
vedere teoretic și practic privind o evaluare cuprinzătoare a bogăției naționale a Rusiei și a
rolului activelor naturale în aceasta. Rezultatele calculelor sunt departe de a fi lipsite de
 ambiguitate și sunt în mare măsură legate de lipsa unei metodologii unificate acceptabile
pentru evaluarea componentelor resurselor naturale în cadrul bogăției naționale.
Cu toate acestea, rezultatele calculelor arată în mod clar importanța excepțională a activelor
naturale (materiale, neproduse) în bogăția națională și rolul dominant al mineralelor în
complexul de resurse naturale al țării. Necesitatea de a obține indicatori obiectivi de
valoare pentru toate elementele blocului de resurse naturale, precum și totalitatea acestora
este dictată în primul rând:
- Nevoile strategiei pe termen lung de dezvoltare socială și economică a unui stat, care
maximizează utilizarea elementelor-cheie ale bogăției naționale;
- Proporțiile predominante care s-au dezvoltat în acest moment;
- Sarcina de a îmbunătăți administrația publică utilizând atât metode de piață, cât și metode
necomerciale;
- Cererea internă de materii prime și oportunități pentru relațiile economice externe și mulți
alți factori.
Evaluarea economică a resurselor naturale este definiția valorii lor ca parte integrantă a
bogăției publice în termeni valorici sau în alți termeni, bazată pe conceptul de dezvoltare
economică durabilă, condițiile și cerințele socio-economice existente, parametrii și
modurile specificate de dezvoltare și exploatare tehnologică, reglementările de mediu,
restricțiile de mediu și economice și orientările strategice.
Metodologia de evaluare a bogăției naționale, în special în raport cu compoziția sa
materială, se poate baza pe măsurarea valorii oricărui element de bogăție din perspectiva
utilității sale. În ceea ce privește evaluarea resurselor naturale ca o componentă a bogăției
naționale, chestiunea rămâne intens dezbătută. Pentru o lungă perioadă de timp i s-a refuzat
posibilitatea evaluării monetare a resurselor naturale în condiții socialiste. Acest lucru s-a
bazat pe faptul că resursele naturale, în special mineralele și biosferele, nu sunt rezultatul
muncii umane și formează obiectul cumpărării și vânzării și nu pot avea o evaluare
monetară. Această abordare a evaluării economice (monetare) a resurselor naturale a
însemnat, de fapt, afirmarea principiului managementului neadecvat, al utilizării iraționale
și inadecvate a acestora. În practică, acest lucru a dus adesea la utilizarea și ruinare
resurselor naturale, poluare semnificativă și accidente de mediu.
Conștientizarea necesității unei evaluări economice (valorice) a resurselor naturale
și, în același timp, activitatea practică asupra acestei probleme a început în multe țări ale
lumii în urmă cu doar câteva decenii. Pentru o țară exportatoare, rolul evaluării are o
importanță capital, atît pentru dezvoltarea mecanismelor de management a pieții, nivelul de
 implicare a statului în relațiile de piață.
Necesitatea unei evaluări economice a resurselor naturale este cu atât mai evidentă cu cât
dezvoltarea economică a țării și creșterea bunăstării societății depind în mare măsură de
gradul de raționalitate și complexitate a utilizării lor, de implicarea în cifra de afaceri
economică.
Baza obiectivă pentru evaluarea economică a resurselor naturale este:
- Diferențierea resurselor naturale în funcție de localizarea lor geografică, calitatea și
caracteristicile mediului natural de cazare (climatice, meteorologice, spațiale, de frontieră -
localizare comună cu alte resurse, caracteristici fizice și de calitate și parametri, condiții de
funcționare în condiții de siguranță etc.);
- Disponibilitatea resurselor naturale alternative și a înlocuitorilor de resurse;
- O diversitate alternativă și tehnologică în dezvoltarea și exploatarea resurselor naturale;
- Diferențe competitive în studiul de fezabilitate și exploatarea resurselor naturale;
- Limitările, recompensabilitatea naturală, reproductibilitatea și ineficiența resurselor naturale;
- Diferențierea direcțiilor și eficiența utilizării resurselor naturale și a produselor acestora.
Evaluarea economică a resurselor naturale este necesară pentru îndeplinirea obiectivelor
macroeconomice ale managementului de mediu, și anume:
- Justificarea echilibrului dintre utilizarea și consumul resurselor naturale și costul eficienței
acestora (potențial, planificat și faptic);
- Contabilizarea valorii resurselor naturale ca parte a averii unei țări;
- Prognozarea și planificarea economiei
- Reglementarea proceselor de management de mediu
- Abordarea problemelor strategice de securitate economică ale țării
- Mecanismul economic de utilizare și proprietate a resurselor naturale;
- Impozitarea și stimulentele pentru mediu;
- Justificarea strategiilor țării, a planurilor pe termen lung și mediu pentru dezvoltarea socio-
economică a țării, a regiunilor și entităților teritoriale;
- Includerea evaluărilor economice ale resurselor naturale în sistemul relațiilor socio-
economice în societate;
Obiectele care se supun evaluarii pot fi:
- Rezerve de resurse naturale;
- Obiectele naturale deținute, precum și diverse drepturi asociate utilizării lor (închiriere,
concesiune etc.);
- Servicii ecosistemice și beneficii pentru mediu;
În continuare, la acest subiect, vor fi prezentate caracteristicile celor mai preţioase resurse
şi evaluarea lor în calitate de rezerve de resurse naturale, delimitate pe ţări:
Petrol. Etimologia denumirii de petrol se trage din ţările din Europa de Vest, unde
toate lucrările ştiinţifice din Evul Mediu au fost scrise în latină, cuvintele derivate de la
cuvîntul latin “petrol”, adică ulei de piatră („petros” – piatră, “oleum”- ulei). Petrolul brut
sau țițeiul este reprezentantul clasei de minerale lichide, inflamabil, uleioas, cu miros
specific, culoarea și densitatea variază în funcție de locul de extracție, fluiditatea uleiului
este foarte diferită, poate fi fluid cu apă sau poate fi vîscoasă. Format dintr-un amestec
complex de hidrocarburi de masă moleculară diferită și alți compuși chimici – sulf, azot și
alți compuși, din care mirosul depinde în principal de prezența hidracarburilor aromatice și
a compușilor sulfului. Compoziția elementară a uleiului mediu poate fi imaginată ca
procent: [8]
- 84% carbon
- 14% hydrogen
- 1-3 % sulf
- <1 % oxygen
- <1% metale
- < 1 % săruri.
Rezervorul în care se găsește uleiul se numește colector. O condiție prealabilă pentru
acumularea de ulei este prezența unui rezervor capac, care împiedică mișcarea ulterioară a
fluidului. Petrolul și gazul provin din straturi mult mai adînci sub presiune ridicată.
Acestea, din cauza structurii fluide, tind spre straturile superioare. Altfel spus, ele sînt
stoarse la suprafața pămîntului. Migrarea petrolului către straturile superioare face ca
petrolul să fie ușor de extras, ceea ce aduce un beneficiu enorm din punct de vedere
economic.[8] Un alt avantaj economic este posibilitatea de a fi transportat. [8]
Pentru a înțelege mecanismul de formare a petrolului, trebuie să ne întoarcem
imaginar cu milioane de ani în urmă. Conform teoriei originii organice din perioada
cărbunelui (350 milioane de ani î. Hr.) pînă la mijlocul paleogenului (50 milioane de ani î.
Hr.) numeroase zone de adincime mică de apă au devenit locuri de acumulare a resturilor
de viață fosilă – microorganisme moarte și alge, acestea, ulterior formînd straturi organice.
Într-o perioadă îndelungată, aceste straturi au fost acoperite de alte straturi neorganice,
precum nisip. Astfel, supunîndu-se presiunii, straturile s-au întărit, acces la oxigen nu
exista și toate acestea, inclusiv temperatura, au format condiții de transformare a
materialului organic în hidrocarburi simple, unele din ele au devenit gazoase, unele lichide
și solide. Datorită caracteristicilor sale chimice, acestea se abord ca în „burete” într-o
anumită ordine: gaz pe partea de sus, apoi uleiul și partea de jos. Acest lucru se datorează
densității. Dacă în calea fluidelor nu apare nici un strat impermiabil, aceste substanțe se
regăsesc la suprafață. Petrolul este o resursă energetică neregenerabilă, altfel spus,
utilizarea excesivă petrol se va epuiza difinitiv.[9]
Produsele petroliere au fost utilizate de către om în diferite forme. Dintre cele
mai vechi surse se cunoaște că produsele petroliere erau folosite în construcții, conform
datelor, în Irac au fost găsite dovezi de utilizare a acestora pentru protecția caselor de
umeditate. În Egipt, combustibilul lichid era utilizat pentru iluminare, era utilizat în calitate
de îmbălsămare. Hippocrates, omul de știință antic, considerat tatăl medicinei, a descris
hidrocarburile ca pe medicamente împotriva tusei. În perioada războiului erau utilizate
pentru articulații, pentru a trata afecțiunile reumatice, totodată, substațele au fost utilizate
pentru tratamentul bolilor de piele. [8] Noua utilizare a petrolului a fost descoperită doar în
secolul XIX-lea, cînd a fost inventată lampa cu kerosen. Aceasta utilizare a fost
descoperită de polonezul Ignat Lukasievici. În 1847, la Baku, au fost descoperite primele
izvoare de petrol. Curînd au fost descoperite atît de multe fîntîni că Baku a fost denumit
Orașul Negru. Lumea industrială a petrolului a dezvoltat-o Edwin Drake. În 1859 a format
prima sondă de petrol, în USA. Sonda avea o adîncime de 21,2 m și se afla în orașul
Titusville din Pensylvania, unde și pînă la crearea sondelor arteziene, prin lucrări manuale,
se găsea petrol. Cantitea de care s-a făcut rost a scăzut dramatic costul producției de petrol
și în scurt timp a devenit o parte importantă pentru civilizația modernă, astfel a fost marcat
începutul dezvoltării industriei petroliere. [9]
În urma rafinării petrolului se obțin produse mult mai importante pentru omenire, care le
utilizăm în viața de zi cu zi. Fiecare om este influențat de petrol și de felul în care acesta
este gestionat.
Petrolul, dacă se află aproape de suprafaţă, se extrage din carierele de suprafaţă. Dacă
zăcămintele sunt în profunzime, acestea sunt extrase prin sonde de petrol sau foraje de
adîncime. O altă metodă de extragere este extragerea din zăcămintele subamarine cu
ajutorul unor insule sau platforme de foraj. Această metodă presupune dificultate sporită.
La toate procedeele de roraj se foloseşte un lichid de sondă cu polimeri pentru a stabiliza
gaura de foraj, lichid care necesită o greutate specifică mare – pentru aceasta se adaugă
baritină, lichidul de foraj trebuie să aibă o anumită viscozitate. În cazul zăcămintelor care
nu se află sub presiune, această presiune se realizează prin pomparea de apă sau gaz, iar în
cazul zăcămintelor cu o viscozitate ridicată se presează lichide pentru reducerea
viscozităţii.
Conform datelor prezentate deBritish Petrolium, Statistical Review of World Energy 2020,
69th edition putem înţelege la ce nivel sunt rezervele globale. Cererea faţă de combustibil
creşte, iar siguranţa noastră în utilizarea sa corectă ne poate aduce într-o criză a petrolului.
Astfel, pentru securitatea statelor şi a economiilor, se ţine o evidenţă a rezervelor sigure de
petrol. Lipsa de certitudine, asociate cu procupările legate de mediul înconjurător
presuăune implicarea responsabilă nu doar a guvernelor, dar şi a fiecărui locuitor al acestei
planete. Astfel, statistica ne prezintă cîteva state deţinătoare de petrol şi care, la momentul
actual, sunt principalii actori pe piaţa de petrol.
Venezuela – cu peste 303 barili de rezerve sigure, statul are cele mai mari rezerve de petrol
din lumea, avînd o pondere de 17,5% din total. Uleiul ţării este relativ nouă. Anterior
Arabia a deţinut poziţia nr.1. Depozitele de nisip din Venezuela sunt similare celor din
Canada. Venezuela, de asemenea, se mîndreşte cu o mulţime de depozite convenţionale de
petrol. Nisipurile de gudron Orinoco din Venezuela sunt mult mai puşin vîscoase din
Canada. Astfel încît nisipurile petroliere pot fi extrase utiliyînd metode convenţionale de
extracţie a petrolului, oferindui un avantaj considerabil faţă de rivalul Nord-American în
ceea ce priveşte cerinţele de capital şi costurile de extracţie.
Arabia Saudită a fost considerată tmp de multe decenii drept statul modern, cel mai iconic
al ecuaţiilor uliurilor, la opulenţă şi influenţă în politica globală. Cu toate acestea, nu mai
este lider mondial în potenţialul petrolier. În timp ce numărul de butoaie ale rezervei de
petrol dovedite de Arabia Saudită, în valoare de milioane de dolari, este puţin mai mic de
cît cel al Venezuelei, diferenţa fiind de 0,3%, tot petrolul din Arabia Saudită se află în
puţuri petroliere accesibile convenţional în cîmpurile petroliere mari. În plus, rezervele din
Arabia Saudită sunt considerate a cuprinde o cincime din rezervele convenţionale ale
globului. Există mulţi care susţin, de asemenea, că, cu explorarea ulterioară, Arabia Saudită
va depăşi Venezuela în topul ţărilor deţinătoare de petrol, considerînd că sub deşerturile
sălbatice rămîn nedescoperite milioane de barili.
Canada – deţine 9,8% pe plan mondial, ceea ce constituie, la sfîrşitul anului 2019 169,7
mln barili de rezerzve de petrol dovedite, dintre care cea mai semnificativă proporţie este
sub formă depozitelor de nisipuri petroliere din provincia Alberta. Deoarece, petrolul extras
din marea majoritate a rezervelor petroliere din Canada e un proces de muncă şi de capital
intensiv, producţia tinde să vină în explozii sporadice, mai degrabă de cît fluxuri constante.
Companiile petroliere încep, prin urmare, să extragă mai întîi petrolul cu densitate scăzută,
la valori mai mari şi să-şi îndrepte eforturile spre extragerea depozitelor de ţiţei numai în
momente de preţuri a mărfurilor.
Iran – deţine 155 mln barili de rezerve sigure, ceea ce constiuie 9% pe plan global şi ce îl
face considerabil bogat în ceea ce priveşte resursele energetice. Uleiul din Iran a fost pentru
primada dată produs în 1908 şi, la rata actuală de extracţie, petrolul Iranului va dura cu 100
ani mai mult. Spre deosebire de petrolul Saudit, care se întinde pe cîmpuri uriaşe şi foarte
bogate, petrolul Iranian se găseşte în apropierea cîmpurilor de hidrocarburi, multe dintre
acestea avînd ţiţei cît şi gaze naturale.
Irak – În ciuda situaţţilor politice tulburi din istoria sa recentă, ea deţine 145 mln barili,
ceea ce pe plan mondial constituie 8,4% şi statul se poziţionează ca avînd unele dintre cele
mai mari rezerve dovedite de petrol brut din lume. De fapt, din cauza tulburărilor civile şi a
ocupaţiilor militare care au caracterizat scena naţională în ultimile decenii, nu a fost
posibilă realizarea unei explorări semnificative a rezervelor naturale de petrol ale Irakului.
Ca rezultat, chiar şi datele folosite pentru a determina clasamentului ţării la nivel mondial
al exploataţiilor de petrol este de cel puţin 3 decenii, şi se bazează pe sondajele seismice.
Cu toate acestea, perioada relativ calmă din ultimii doi ani a dat speranţe sporite dezvoltării
infrastructurii petroliere a ţării.
Kuwait - în timp ce este o ţară mică, după suprafaţa terenului, Kuwaitul deţine mai mult de
cît o parte echitabilă din rezervele mondiale de petrol, mai exact aceasta constituie 5,9%
din total şi este în mărime de 101,5 mln barili.
Emiratele Arabe furnizează cea mai mare parte a ţiţeiului din regiunea Zakum, care are o
valoare estimată de 66 mlrd barile, ceea ce îl face al treilea cel mai mare cîmp petrol din
regiune, pe plan mondial acesta este plasat pe locul 7, deţinînd o cotă de 5,6%, 97 mln
barili. Aproximativ 40% din PIB-ul ţării se bazează pe producţia de ţiţei şi gaze şi, de la
descoperirea sa în 1958 a permis Emiratelor Arabe Unite să devină un stat modern cu un
nivel ridicat de trai.
Rusia este o ţară plină de resurse energetice, în special rezervele masive de ţiţei, care pe
plan modial constituie 6,2 %. Petrolul brut ale ţării se găşte sub marele cîmpii Siberiene.
Producţia de ţiţei din Rusia a scăzut considerabil după prăbuşirea fostei uniuni sovietice
însă ţara şi-a restabilit producţia în ultimii ani. Naţiunea îşi poate mări în continuare
rezervele de gaz şi petrol în viitor, deoarece explorarea continuă sub exploataţiile sale de
ape arctice şi gheaţă.
Libia - deţinînd o cotă de 2,8% pe plan mondial, 48 mln barili, acestea fiind cele mai mari
rezerve din Africa fiind pe locul 9 pe glob. Are potenţialul de a avea orezervă mai mare de
 combustibili fosili de cît cunoaştem în prezent, deoarece rămîne în mare măsură
neexplorată ca urmare a sancţiunilor din trecut împotriva companiilor petrolier străine.
Uleiul din Libia a reprezentat 98% din veniturile guvernului în 2012, însă, din cauza
instabilităţii politice recente, puterea Libie ca producător de petrol a fost semnificativ
împiedicată. În cele din urmă este de aşteptat ca rezervele petroliere neexploatate să
stimuleze investiţiile economice mai mari, pe măsură ce situaţia politică se stabilizează.
Rezervele petroliere americane au urcat la noi înălţimi în ultimii ani. Datorită utilizării
sporite a metodelor de foraj neconvenţionale care permit extragerea petroluli şi a gazelor de
şist mai mult de cît a fost posibil anterior. Ca urmare a acestor operaţiuni, în special forarea
fracturată şi orizontală, rezervele americane au depăşit 36 mln de barili în 2012 pentru
prima dată de la 1975. Totuşi, rezervele dovedite de petrol ale SUA nu sunt decît o
fracţiune din rezevele liderilor mondiali de petrol, cum ar fi Venezuela şi Canada.
La nivelul Europei, Norvegia are cele mai mari rezerve, însumînd 8,5 mln barili. Norvegia
extrage cantităţi destul de mari pentru zona europeana, ceea ce îi permite să aibă o
securitate economică, astfel în cît, pe lîngă nivelul înalte de diversificare economică,
stabilitatea este asigurată în urma exportului. Anglia, cu rezerve în proporţii de 0,2 % pe
care le obţinea de pe şelful Mării Nordice. Dar aceasta nu acoperă neceşităţile ţării, astfel e
nevoită să importe. Romînia, Ucraina, Franţa, Turcia şi Belorusia ocupă ultimele 5 locuri
din ţările europene deţinătoare de petrol, obţinînd pe zi între 30 mii – 80 mii bareli pe zi.
Cu toate acestea, anume companiile petroliere petroliere sunt cei mai importanţi jucători pe
piaţa petrolului. Lipsa resurselor petroliere pe teritoriu nu prezintă un obstacol pentru ele de
a obţine drept de extrage a petrolului din orice punct în lume. Datorită experienţei vaste pe
piaţă, ei prezintă cunoştinţe, tehnologii şi personal specializat, ceea cu ce nu se pot mîndri
ţările care deţin cantităţi mari de rezerve de petrol.
Tabel 1.2
Rezerve sigure de petrol pe plan mondial 2019
 
1999 2009 2018 2019
Mln.baril mln mln
Mln.baril Mln.baril % din
i barili barili
i i total
Canada 181.6 175.0 170.8 169.7 27.3 9.8
Total America 232.8 217.8 245.5 244.4 36.3 14.1
de N
Venezuela 76.8 211.2 303.8 303.8 48.0 17.5
Total America 95.9 233.3 324.7 324.1 50.9 18.7
Centrală și
Caraibe
Norvegia 10.9 7.1 8.6 8.5 1.1 0.5
Total Europa 20.7 14.0 14.6 14.4 1.9 0.8
F. Rusă 112.1 105.6 107.2 107.2 14.7 6.2
Total CSI 120.1 144.0 145.7 145.7 19.8 8.4
Iran 93.1 137.0 155.6 155.6 21.4 9.0
Iraq 112.5 115.0 145.0 145.0 19.6 8.4
Kuwait 96.5 101.5 101.5 101.5 14.0 5.9
Qatar 13.1 25.9 25.2 25.2 2.6 1.5
Arabia Saudită 262.8 264.6 297.7 297.6 40.9 17.2
EAU 97.8 97.8 97.8 97.8 13.0 5.6
Total Orientul 685.8 753.1 833.9 833.8 112.9 48.1
Mijlociu
Libya 29.5 46.4 48.4 48.4 6.3 2.8
Nigeria 29.0 37.2 37.0 37.0 5.0 2.1
Total Africa 84.7 123.0 125.7 125.7 16.6 7.2
China 15.1 21.6 26.2 26.2 3.6 1.5
Total Asia 37.0 46.6 46.0 45.7 6.1 2.6
Total în lume 1277.1 1531.8 1735.9 1733.9 244.6 100.0
OPEC 821.8 1040.8 1214.8 1214.7 171.8 70.1
Non-OPEC 455.3 491.0 521.1 519.2 72.8 29.9
Uniunea 8.8 6.0 5.1 5.0 0.7 0.3
Europeană
Sursa: British Petrolium. Statistical Review of World Energy 2020, 69th edition.

Cărbunele. Cărbunele este unul dintre cele mai importante surse de energie utilizat
în întreaga lume. S-a format în grosimea scoarței terestre datorită acumulărilor de fibre și
alte resturi de plante antice, în lipsa oxigenului, resturile scufundate în apele mlăștinilor au
început să se depună în formă de turbă. Această substanță acoperită de alte straturi,
comprimată sub influența presiunii și căldurii s-a întărit și s-a transformat în cărbune.
Cărbunele este o rocă sedimentară compusă din mai multe componente organice și
anorganice. Roca este de culoare neagră sau maronie.[10]
În procesul de ardere elimină căldura. Utilitatea acestuia este pentru a produce energie
electrică. Împreună cu petrolul și gazele naturale, cărbunele completează grupul
combustibililor minerali fosili, însă ponderea sa a scăzut în urma dezvoltării industriale și
amplificarii eficienței utilizarii altor tipuri de surse. În funcție de gradul de conversie,
precum și de conținutul de carbon, se obișnuiește alocarea a trei tipuri de acest mineral:
[11]
- Cărbune Brun – are în structura sa 65%-75% de carbon
- Cărbune (lignit) – conține 75%-95% carbon
- Antracit și huila – peste 95%
După criteriul genetic: [11]
- cărbunii humici (formați prin carbonizarea masei vegetale, în masa lor predomină celuloza;
include turba, lignitul, cărbunele brun, huila si antracitul, cu grosimi ale straturilor care
oscileaza de la cîțiva centimetrii la zeci de metri);
- carbunii sapropelici sau bituminosi (provin din rasini, polen, plante, conțin substanțe
proteice);
- cărbunii liptobiologici (se găsesc în partea inferioara a straturilor de cărbuni si fac tranziția
spre depozitele anorganice).
Cărbunele se extrage prin două metode cunoscute:
- Deschis (sau carieră) dacă adâncimea straturilor productive nu depășește 100 de metri;
- Închis (mină), atunci când cărbunele se află prea adânc. [10]
La mijlocul sec XVIII, în perioada revoluției industriale, odată cu descoperirea motorului
cu aburi a început dezvoltarea utilizării acestui tip de carburant. În urma dinamicii
exploatării și producerii secolul XIX a fost denumit secolul cărbunelui. Acesta este folosit
ca combustibil intern, de energie, materii prime pentru industria metalurgică și chimică,
precum și pentru extragerea din ea elemente rare. Foarte promițătoare este lichefierea
(hidrogenarea) cărbunelui și formarea de combustibili lichizi. Pentru producerea de 1 t de
petrol este folosit 2-3 tone de cărbune.[11] În timpul embargoului, Africa de Sud aproape
complet s-a asigurat cu combustibil. În Germania, în timpul celui de-al Doilea Război
Mondial, tehnologiile de gazificare a cărbunelui au fost utilizate în mod activ pentru a
produce carburanți. Grafitul artificial este produs din cărbune. În prezent, din cărbunele
brun se obțin sute de bunuri.
Cărbunele este o sursă de energie relativ ieftină, dar în același timp dobîndirea acesteea
este o profesie periculoasă pentru oamenii implicați în proces. [11] Potrivit oamenilor de
știință și ecologiștilor, arderea cărbunilor provoacă schimbări climaterice radicale și foarte
imprevizibile. Din punct de vedere ecologic, în Europa, unele mine au fost conservate în
scopuri de securitate de mediu. Extragerea oricărui mineral de la adîncimi diferite, în
cantități mari, nu poate trece fără urmă și duce la modificărea situației seismice. În zonele
adiacente minelor de cărbune, riscul de cutremure, alunecări de teren provocate de om
crește semnificativ. [11] Cu toate acestea, interesul pentru ele poate fi reînviat pe măsură
ce rezervele globale de gaze și petrol se epuizează. În orice caz, rata producției globale de
cărbune este în creștere cu aproximativ 2-3% în fiecare an. În primul rând, pe baza
întreprinderilor și minelor respective din Statele Unite, Rusia, Ucraina, India, China și o
serie de alte țări asiatice. Și cele mai importante țări producătoare de cărbune de astăzi sunt
China, Statele Unite și India. În fiecare an extrag mai mult de 5 miliarde de tone din acest
combustibil solid din adâncurile Pământului.
Rezervele sigure de cărbune sunt acele depozite care pot fi exploatate în viitor. Prin
urmare, evaluarea rezervelor de cărbune mondială este foarte dificilă. La finele anului 2019
rezervele sigure de cărbune constituiau 1069636 mln. tone. În pofida dezvoltării mondiale,
accentuarea nivelului de industrializare tot în mai multe state, cărbunele rămîne a fi o sursă
de aprovizionare cu energie. Exact ca și în cazul petrolului, amplasarea geografică a
depozitelor de cărbune este neuniformă. Cea mai mare parte de rezerve se regăsește în Asia
cu o cantitate de 456813 mln (42,7%). Pe al doilea loc plasînduse America de Nord cu
24,1% din totalul mondial. [11]
Statele Unite au cele mai mari rezerve de cărbune dovedite din lume de toate tipurile.
Rezervele totale de cărbune din Statele Unite sunt estimate la 25,4% pe plan mondial, în
cantitate de 271 mln tone. Cărbunii și antracitele de piatră (bitum) sunt concentrate în
bazinele de cărbune din partea de est și centrală a țării: Appalachian (Pennsylvania -
Pennsylvania Coal Basin, Ohio, Virginia de Vest, Tennessee, Alabama, Kentucky de Est),
Illinois (Illinois, Western Kentucky, Indiana), Inner West (Iowa, Missouri, Oklahoma,
Bazinele de cărbune maro și subbituminoase sunt situate în partea de vest (Dakota de Nord
și de Sud, Wyoming, Montana, Utah, Colorado, Arizona, New Mexico), precum și în
partea de sud (Texas, Arkansas, Mississippi, Louisiana, Alabama). O serie de bazine
subdezvoltate sunt cunoscute în Alaska, în special în bazinul Lisburn-Colville. Rezervele
de cărbune din SUA se caracterizează în principal printr-un depozit plat de cusături
(capacitate medie - aproximativ 1 m) la o adâncime mică, prevalența pe suprafețe mari,
stabilitatea rocilor laterale, conținutul moderat de apă și gaze, precum și o mare varietate de
tipuri de cărbuni și, în general, de înaltă calitate. [11]
Conform datelor, China, la sfîrșitul anului 2019, deține 141595 mln. tone de cărbune (13,2
%), predominant este antrocitul. Pe plan mondial se plasează pe locul 4. Cele mai multe
rezerve de cărbune sunt situate în nordul și nord-vestul țării. Cele din sud sunt de o calitate
mai rea, decît cele din nord.
Rusia, în ultimii ani a atins cote maxime la rezerve, ceea ce îl aduce pe locul 2 în lume
dupăcantitatea de rezerve deținute. Pe teritoriul Rusiei sînt 22 bazine de cărbune și 129
depozite. Cea mai mare parte este concentrată în Kansko- Acinsckii și Cuznețkii.
Rezervele Australiei sunt predominate de lignite și rezerve totale de 149079 mln tone , ce
constituie 13,9 % din totalul mondial de rezerve. După cantitatea de rezerve, Australia se
plasează pe locul 3 în lume. Zăcămintele sunt concentrate de-a lungul Cordilierei
Australiene și în partea de sud.
În Europa, rezerva dovedită de cărbune 135109 mln. tone, din care 78 mln sunt compuse
din lignit și 57 din huilă și antrocit. Statele europene cu cele mai mari rezerve de cărbune
sunt Germania (3,4%), Ucraina (3,2%), Polonia(2,5%) . În aproape toate țările europene
rezervele sunt compuse din lignit, cu excepția Ucrainei, Poloniei și Spania unde predomină
antrocitul. Romînia dispune de rezerve de cărbune în cantitate de 291 mln. tone,
predominat fiind lignitul. Pe plan mondial Ucraină se plasează pe locul 8 după rezervele de
cărbuni, care constituie 3,3 % din total. Minele de cărbune din Dombas, unde sunt
concentrate 98 % din rezervele Ucrainei, sunt unele din cele mai periculoase din lume, din
punct de vedere tehnologic, aceastea aflînduse la adincimi foarte mari. Pe teritoriul
Ucrainei se găsesc 149 de mine, dintre care 120 aparțin statului și 29 private.
Tabel 1.3
Rezerve sigure de cărbune pe plan mondial

Sub-
Antracit și
Milioane tone bituminoase Total % din total
bituminos
și lignite

SUA 219534 30003 249537 23.3%

Total America de N 225040 32290 257330 24.1%
Brazilia 1547 5049 6596 0.6%
Total America de S
8616 5073 13689 1.3%
și Centru
Germania – 35900 35900 3.4%
Ukraina 32039 2336 34375 3.2%
Total Europa 56953 78156 135109 12.6%
Kazakhstan 25605 – 25605 2.4%
Russia 71719 90447 162166 15.2%
Total CSI 100208 90447 190655 17.8%
Africa de S 9893 – 9893 0.9%
Total Africa și
15974 66 16040 1.5%
Orientul Mijlociu
Australia 72571 76508 149079 13.9%
China 133467 8128 141595 13.2%
India 100858 5073 105931 9.9%
Indonesia 28163 11728 39891 3.7%
Total Asia 342376 114437 456813 42.7%
Total în lume 749167 320469 1069636 100.0%
Uniunea Europeană 23434 53051 76485 7.2%
Sursa: British Petrolium. Statistical Review of World Energy 2020, 69th edition.
 Gazele naturale. Gazele naturale s-au format în adîncimile oceanului, lagune, golfuri şi
lacuri. Sunt formate din depunerele organismelor moarte precum alge, plancton. Gazele
naturale sunt un amestec de hidrocarburi, în care, cea mai importantă dar şi cea mai simplă
dintre hidrocarburi este metanul (CH4). Pe lîngă metan, amestecul de gaze conţine etan,
propan, butan, sulf. Gazele naturale pot fi găsite atît singure, cît şi în asociere cu petrolul.
Gazele naturale se găsesc sub formă de gaz de sondă şi metan. [12]
Gazul metan se găseşte singur şi este un gaz uscat, concentraţia de metan variază între 70%
- 90% . Gazele de sondă pot fi denumite ca gaze asociate sau umede. Acestea se gasesc
afiliate cu petrolul sau au luat naştere odatp cu acesta. Tot odată, gazul, în structura sa,
poate conţine multe impurităţi precum apă, petrol, sulf, azot, dioxid de carbon. Etanul,
butanul, propnul sunt extrase din compoziţia gazelor ănainte de a fi livrat penru uz
companiilor. Acestori fiindule livrat aproape metan pur. [12] Avantajul gazului esgte că la
ardere nu lasă fum sau cenuşă. Acesta poate fi transportat prin conduce şi nu prezintă
riscuri mari pentru mediu. Gazul este foarte greu de sesizat din cauza proprităţilor sale, el
este inodor şi incolor. Pentru a determina scurgerile sunt este introdus mercaptan. Un alt
avantaj al gazului este că la arderea sa directă acesta generează energie şi căldură.Fiind
considerate o sursă primară de energie, la ardere se convertează în motorină. Prin
prelucrare chimică se obțin mai multe de produse, care ulterior pot fi utilizate: [12]
- Tipuri de carburanți
- Fertilizatoare
- Chimicale
- Plastice
- Fibre
Al treilea avantaj al gazului natural este că în procesul de creare a acestor produse, totul se
obține la prețuri mult mai competitive, fără a afecta mediul și în cantități mult mai mari de
cît la centralele care folosesc petrol sau cărbune.[12]
Gazul natural era văzut ca o resursă secundară petrolului, doar după al Doilea Război
Mondial piața de gaze naturale a prins amploare, în urma dezvoltării transportului specific
pe care îl necesită gazul, și mai exact s-au dezvoltat rețelele de conducte și a sistemele de
stocare a acestuia. [13] Totuși, se consideră că gazul a devenit cunoscut în perioada crizei
petrolului (1973), astfel gazul a fost un înlocuitor compatibil necesităților aestor timpuri și
a devenit o sursă importantă de energie la nivel mondial. Ca dezavantaj al acestei resurse,
poate fi menţionat faptul că are costuri mari de transport şi poate fi utlizat doar la nivel
local. Pîna la dezvoltarea reţelelor de conducte, transportarea acestuia era practic
imposibilă, în forma sa pură. Astfel, prezenztînd un rînd de avantaje, gazele naturale fac
obiectului unora dintre cele mai importante geostrategii internaţionale. Aceasta fiind
amplasat la fel de haotic pe glob ca şi petrolul urmează să cercetăm statelel conform datelor
statistice, cine deţine cele mai mari resurse şi cine sunt actorii principali.[13]
Rusia – cel mai mare deţinător de rezerve sigure. Rezervele Rusiei reprezintă 19,1% din
rezervele mondiale, ei se poate mîndri cu o reţea extinsă de gazoducte prin care este
exportat gazul rusesc. De asemenea, multe state din Asia îşi exportă gazul prin intermediul
gazoductelor ruseşti. Amplasarea sa geopolitică îi oferă o strategie de export durabilă fiind
în imediată veccinătate cu state dependentă de gazul său. Rusia este o sursă de gaze pentru
state precum Republica Moldova, Armenia, Cehia, Bulgaria, Lituania, Ucraina. De
managementul resurselor de gaze naturale ale Rusiei răspunde mare gigant Gazprom. Rusia
deţine un sistem unificat de aprovizionare cu gaz Unified Gas Supply System – UGSS.
Acesta se compune din 20 conducte magistrale. Cea mai mare este denumită Drujba, prin
care se exportă gaz în Cehia, Austria, Ungaria. Această conductă poate livra pînă la 100
mld. m3 de gaze anual. A doua conductă este Yamal – Europa. Lungimea ei este mai mare
de 2000 km şi a fost concepută să livreze pînă la aproape 33 mld m3 anual.[13] Prin
intermediul sistemului rusesc de gazoducte este exportată o cantitate considerabilă de gaze
este exportată în Germania pe sub Marea Baltică, cu ajutorul gazoductului Nord Stream.
Astfel, observăm cît de puternică este Rusia la capitolul gaze pe teritoriul Euroasia. În acest
sens Europa de Est şi Asia Centrală, cele două regiuni aflate în posesia URSS- ului, sau în
sfera sa de influenţă, evocă două realităţi diferite la nivelul resurselor de gaze şi o singură
constantă geopolitică – Rusia. Europa de este dependentă de Rusia la nivelul consumului,
în timp ce Asia Centrală are nvoie de ea pentru exportul gazelor de care beneficiază din
plin. Şi într-un caz şi în altul, Rusia este parte a ecuaţiei. Comisia Europeană noteză că, în
problema cu resursele, unica soluţie este de a coopera. Pentru a transporta gaz de la cei ce îl
deţin la cei care sunt dependenţi sunt necesare căi de transportare, iar Europa la acest
capitol este slab pregătită. Drept exemplu serveşte situaţia din din 2009, cînd Rusia a stopat
pentru trei săptămîni, definitiv, gazul prin coridorul Ucrainean. Pentru a asigura
aprovizionarea cu gaze naturale a Europei e nevoie de diversificarea importurilor de gaz.
[13]
Locul al doilea în clasamentul ţărilor care deţin cele mai mari rezerve de gaze naturale din
lume este ocupat de Iran, cu 32 trilioane de metri cubi, ceea ce reprezintă 16,1 % din
rezervele globale. Cea mai mare exploataţie de gaze este South Pars. Aceasta deţine peste
25% din rezervele ţării şi aduce aproximativ 35% din producţia de gaze naturale ale
 Iranului. Alte exploataţii majore de gaz sunt: North Pars, Kish și Kangan. În această ţară,
dezvoltarea și producția de resurse de gaze naturale este administrată de o companie de
stat: Compania Națională a Petrolului Iranian (NIOC).
A treia cea mai mare rezervă de gaze naturale din lume este deţinută de Qatar, cu 24 de
trilioane de metri cubi. Mai exact, această ţară deţine 12% din rezervele totale de gaze
naturale de pe Pământ. O mare parte din aceste rezerve se află în zona de nord: exploataţia
offshore North Field. Întregul gaz produs în Qatar este destinat consumului intern, iar
producţia de gaze naturale este gestionată în totalitate de compania de stat Qatar Petroleum.
Având o producţie anuală de peste 730 de miliarde de metri cubi de gaze naturale, Statele
Unite este cel mai mare producător de gaze naturale din lume, deşi în ceea ce priveşte
rezervele dovedite aceştia deţin doar 6,7% din total. Producţia de gaze naturale a fost
stimulată, în ultimul decediu, de activităţile de explorare a gazelor de şist.
Cele mai mari exploataţii sunt:
- The Barnett, situat în Texas și Montana
- Haynesville în bazinul Texas-Louisiana
- Marcellus Shale în bazinul Appalachian
- Woodford din Oklahoma
Tabel 1.4
Rezerve mondiale de gaze naturale
Sfîrșit 2019

1999 2009 2018

Trilioane Trilioane % din
Trilioane Trilioane Trilioane
m2 m2 total
m2 m2 m2
(cantita)
SUA 4,5 7,4 12,9 12,9 454,6 6,5%
Total 7,0 9,4 15,0 15,0 531,0 7,6%
America de
N
Venezuela 4,6 5,6 6,3 6,3 222,4 3,2%
Total 6,8 7,6 8,0 8,0 282,1 4,0%
America de
S și Centru
Total 5,6 5,3 3,4 3,4 118,7 1,7%
Europa
Russia 32,9 34,0 38,0 38,0 1340,5 19,1%
Turkmenistan 2,6 8,2 19,5 19,5 688,1 9,8%
Total CSI 39,8 46,6 63,6 64,2 2266,8 32,3%
Iran 23,6 28,0 32,0 32,0 1130,7 16,1%
Qatar 11,5 26,2 24,7 24,7 871,6 12,4%
 Total 53,0 73,6 75,6 75,6 2670,0 38,0%
Orientul
Mijlociu
Algeria 4,4 4,3 4,3 4,3 153,1 2,2%
Nigeria 3,3 5,0 5,4 5,4 190,4 2,7%
Total Africa 11,0 14,2 14,7 14,9 527,0 7,5%
China 1,4 2,9 6,4 8,4 296,6 4,2%
Total Asia 9,5 13,9 16,9 17,7 623,5 8,9%
Total în 132,8 170,5 197,1 198,8 7019,0 100,0%
lume
Sursa: British Petrolium. Statistical Review of World Energy 2020, 69th edition.

Metalele preţioase. Cele mai cunoscute tipuri de metale sunt aurul, argintul şi
platina. Acestea se delimitează prin valoarea lor economică. Aceasta se datorează
proprităţilor sale, precum luciu, conductibilitate termică şi electrică, dar nu numai. Unele s-
au manifestat prin frumuseţe, raritate. Iar ceea ce le oferă valoare este că nu îşi schimbă
forma, imaginea în contact cu aerul. Aurul şi platina se consideră cele mai rare de pe
pămînt, a căror cantitate este extrem de mică pe glob.[14]
Descoperirea lor, mineritul, este foarte dificilă, iar rafinarea este un proces industril
dificil. Platina a fost descoperită în 1935, cu toate că în perioada antică era extrem de
cunoscut. Pentru că a fost confundat cu argintul, în Rusia în sec XIX monedele s-au bătut
din platină. Metalele platinice sunt extrem de rezistente, au culoarea alb-cenuşie. Matalele
platinice sunt extrem de rare, u fost descoperite pentru prima dată în Rusia, iar cell mai rar
din grupă este ruteniul. În natură, acestea se găsesc în formă nativă. Aurul şi argintul au o
răspîndire extrem de diversă, de la roci solide şi cristaline, la cuarţ şi chiar în nisip şi
pietriş. Locul unde poate fi descoperit aurul, poate conţine şi argint, cupru, fier sau platină.
Aurul este de culoare galbenă, strălucitor, este rezistent şi nu se oxidează.
Tabel 1.5
Principalele state deţinătoare de rezerve suverane de aur
Nr Rezerve % din
Statul
. (mlrd.t) total
1. SUA 8 133,50 24,5
2. Germania 3 377,90 10,2
3. Italia 2 451,80 7,4
4. Franța 2 435,80 7,3
5. China 1 842, 6 5,6
6. F. Rusă 1 581, 1 4,8
7. Elveția 1 040,00 3,1
8. Japonia 765,2 2,3
9. Țările de 612,5 1,9
 Jos
10. India 557,8 1,7
  Total
33 197, 9 100
mondial
Sursa: British Petrolium. Statistical Review of World Energy 2020, 69th edition.
În ultimul deceniu, piața pietrelor naturale a crescut în mare parte datorită cererii crescute a
consumatorilor din China. O altă piață importantă de consum pentru pietre prețioase este
America de Nord. Diamantul este cel mai popular dintre toate pietrele prețioase, cu
aproximativ 80% din piață în ceea ce privește vânzările. Cu toate acestea, în 2019, piața
diamantelor a cunoscut o anumită recesiune din cauza scăderii cererii și a unor probleme în
cadrul lanțului de producție. Piața pietrelor prețioase colorate (rubin, safir, smarald) este
mică în raport cu piața diamantelor și este destul de fragmentată: există mulți jucători mici
individuali pe piață, produsele nu sunt omogene și, prin urmare, o analiză completă a pieței
este dificilă. O parte semnificativă a pietrelor prețioase (aproximativ 85%) pe piață astăzi
este sintetică, iar o creștere suplimentară a acestui segment este așteptată din cauza
prețurilor mai mici pentru astfel de pietre. Cei trei lideri în mineritul diamantelor pentru
2019 sunt Rusia (33%), Botswana (17%), Canada (14%).
Companii ce dețin mine în diferite țări:
1.ALROSA - Rusia (Yakutia), Angola
2.De Beers - Botswana, Namibia, Africa de Sud, Canada
3.Rio Tinto - Australia, Canada
4.Petra Diamonds - Africa de Sud, Tanzania [15]
În total, cele trei țări exploatează 63% din toate diamantele din lume. Pe lângă aceste țări,
dezvoltarea se desfășoară în Republica Democrată Congo, Australia, Angola, Africa de Sud
și în alte țări. Ponderea totală a acestor țări în exploatarea diamantelor este de 95%.
Structura geografică a producției nu a suferit modificări semnificative în ultimul deceniu.
Producția de diamante a atins un nivel record din 2004 (de când procesul Kimberley a
început să colecteze date de producție) în 2017. Nivelul producției mondiale a crescut cu
19,4% - de la 126,4 la 150,9 milioane de carate. Liderii industriei - Rusia și Botswana - și-
au crescut producția în 2017, dar nu foarte semnificativ (+ 5% și, respectiv, + 12%), iar
Canada a devenit motorul creșterii, care a crescut producția de diamante cu 78%. [15]
Acest lucru se datorează în primul rând lansării minelor Gacho Quay și Renard, care au
permis Canadei să câștige un punct de sprijin pe locul al treilea pe lista celor mai mari
producători de diamante.În 2019, producția mondială de diamante a scăzut cu 7% -
producția a fost redusă de toate țările de lider, cu excepția Rusiei (Botswana - (-3%),
Canada - (-20%), Republica Democrată Congo (-14%), Australia - (- opt%)). [15]
Dinamica producției de diamante în termeni valorici este influențată de prețuri: vârfurile
din 2011 și 2014 sunt asociate cu creșterea prețurilor diamantelor. În 2019, producția de
diamante în termeni valorici a încetinit cu 6% - datorită unei scăderi a cererii de diamante
în Statele Unite și China (cele mai mari două piețe) din cauza factorilor geopolitici și
macroeconomici (războiul comercial al SUA cu China, proteste în Hong Kong, o încetinire
a celor mai mari economii din lume, care a crescut nivelul general de incertitudine). În
plus, slăbirea yuanului și a rupiei față de dolarul SUA a avut un impact negativ asupra
cererii pe piața diamantelor. Volumele mari de producție în 2018 și începutul anului 2019,
colaborate cu o cerere mai slabă decât cea prevăzută pentru diamante brute, au dus la
scăderea prețurilor și la vânzări mai mici pentru cei mai mari jucători de pe piața
diamantelor. În plus, minerii de diamante au acumulat rezerve semnificative de pietre
nevândute, în ciuda scăderii producției în termeni fizici în 2019. Diamantele acumulate
trebuiau să fie vândute odată cu recuperarea pieței în 2020.
Piața diamantelor este bine reglementată, deși există lacune de reglementare. Principala
direcție de reglementare a pieței diamantelor este protecția împotriva așa-numitelor
„diamante de sânge”, ale căror venituri sunt utilizate pentru finanțarea acțiunilor militare
ale grupurilor rebele din țările africane (Angola, Sierra Leone, Liberia, Coasta de Fildeș si
altii). La nivel internațional, reglementarea se realizează prin Procesul Kimberley. Procesul
Kimberley este un sistem internațional de certificare a diamantului înființat în 2003 pentru
a contracara exploatarea ilegală a diamantelor și finanțarea diamantelor a grupurilor rebele.
[15] În prezent, 56 de țări participă la Procesul Kimberley, producând 99,8% din diamante
în total. Membrii procesului Kimberley se angajează să respecte un set de cerințe pentru
controlul diamantelor produse și schimbul de statistici în cadrul procesului Kimberley și să
facă comerț doar cu membrii procesului Kimberley care îndeplinesc setul minim de cerințe.
În 2020, Rusia era președintele Procesului Kimberley, cu toate acestea, din cauza
pandemiei coronavirusului, președinția sa a fost amânată și în 2021, iar rândul Botswanei -
în 2022.O parte semnificativă a vânzării diamantelor legale se realizează prin schimburi de
diamante (Belgia, India, Israel, Marea Britanie și altele). Federația Mondială a Burselor de
Diamant, în special, contribuie la unificarea practicilor comerciale. Un alt domeniu de
reglementare este marcarea diamantelor sintetice. Procesul Kimberley dezvoltă, de
asemenea, practici de etichetare pentru toate pietrele sintetice produse pe plan intern.
Această practică va ajuta la reducerea asimetriilor informaționale și la protejarea pieței
diamantelor naturale. [14]