În secolul XIX credința creștină prezintă adevărate rădăcini în literatura română.

Devenind parte a culturii și societății, influențele cultului religios se regăsesc in

creațiile mai multor scriitori precum Tudor Arghezi, Mihai Eminescu.
Ispitele usoare si blajine Cand magii au purces dupa o stea,
N-au fost si nu sunt pentru mine. Tu le vorbeai – si se putea.
Cand fu sa plece si Iosif,
De-a fi-nflorit numai cu focuri sfinte Scris l-ai gasit in catastif
Si de-a rodi metale doar, patruns Si i-ai trimis un inger de povata –
De grelele porunci si~nvataminte, Si ingerul statu cu el de fata.
Poate ca, Doamne, mi-este de ajuns. Ingerii tai grijeau pe vremea ceea
Si pruncul si barbatul si femeea.
Ruga mea e fara cuvinte,
Si cantul, Doamne, imi e fara glas. Vreau să pier în beznă şi în putregai
Nu-ti cer nimic. Nimic ti-aduc aminte. Ne-ncercat de slavă, crâncen şi scârbit.
Din vesnicia ta nu sunt macar un ceas. Şi să nu se ştie că mă dezmierdai
Şi că-n mine însuţi tu vei fi trăit
Tudor Arghezi, Psalmi
Citatele alese din poezia psalmi de Tudor Arghezi ilustrează relația Dumnezeu –
om, comună societății române în perioada enunțată anterior. Omul cunoaște cine
este Dumnezeu, cunoaște viața Lui. Versurile lui Arghezi sugerează importanța
pentru individ a legăturii dintre el și divin.
Construirea unei vieți care să nu încalce rânduielile și care să apropie sufletul de
Împărăția lui Dumnezeu, este văzută de români, și nu numai, drept un drum greu și
adesea neînțeles.
Prin intermediul creației sale, Tudor Arghezi pune întrebarea de ce Dumnezeu l-a
părăsit și l-a lăsat singur, în unele versuri se observă o revoltă împotriva Lui, care
nu poate fi numită drept lipsă de credință. Îndrăzneala sa de a-și pune aceste
întrebări și ulterior de a publica lumii versurile, îndrumă societatea română spre a
descoperi Tainele Dumnezeiești, spre a-și cunoaște credința cu adevărat.
...Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,
Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeuna,
Căci unul erau toate şi totul era una;
Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,
Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi:
Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?...
Mihai Eminescu, Rugăciunea unui dac

Azi artistul te concepe ca pe-un rege-n tronul său,

Dară inima-i deșartă mâna-i fină n-o urmează...
De a veacului suflare a lui inimă e trează
Și în ochiul lui cuminte tu ești om nu Dumnezeu.

Azi gândirea se aprinde ca și focul cel de paie

Ieri ai fost credința simplă însă sinceră, adâncă,
Împărat fuși Omenirei, crezu-n tine era stâncă...
Azi pe pânză te aruncă, ori în marmură te taie.
Mihai Eminescu, Dumnezeu și om
Eminescu este poetul care prin intermediul operelor sale treptat ilustrează trecerea
romanilor de la credința în Zamolxis la religia creștină. În pofida faptului că pe
parcursul timpului credința neamului nostru suferă modificări, Eminescu surprinde
în citatul ales caracterul monoteist al poporului român, astfel accentuând
asemănare dintre începuturi și prezent.
În cea de-a doua operă, poetul conturează degradarea credinței poporului odată cu
trecerea timpului. Omul îl ilustrează pe Dumnezeu ca pe un rege în pictură și în
marmură însă nu îi este cu adevărat credincios sufletește. Credința, odată simplă și
profundă, capătă forme concrete, de suprafață, lipsite de substanță.