TEMA III

Drept procesual civil. Fișe de studiu

PARTICIPANȚII LA Conf. univ. dr. Steluța Ionescu
PROCESUL CIVIL

Sediul materiei – CPC (Codul de proc. civ.), Cartea I, Titlul II, Cap. I
(Judecătorul. Incompatibilitatea), Cap. II (Părțile), Cap. III (Participarea
Ministerului Public în procesul civil) - Art. 41 – 93

Planul orientativ al temei:

I. Noțiunea de participant. Sfera participanților în procesul civil.
II. Judecătorul în procesul civil.
III. Părțile în procesul civil.
IV. Ministerul Public în procesul civil.

***

I. Noțiunea de participant. Sfera participanților în procesul civil.

La modul general, în categoria participanților în procesul civil intră toate acele
entități/persoane care contribuie, într-o măsură sau alta, la bunul mers și la soluționarea
procesului. Se înțelege așadar că sfera participanţilor este mult mai largă decât aceea a părţilor
în proces.
Astfel, pe lângă părți, au calitate de participant:
 instanța judecătorească și funcționarii care o compun – judecător, grefier, personal
asimilat grefierului de instanță (arhivar, registrator, documentarist ș.a.);
 Ministerul Public (în sens restrâns, parchetul) și funcționarii care îl compun: procuror,
grefier, personal asimilat grefierului de parchet (arhivar, registrator, documentarist
ș.a.);
 reprezentanții legali ai părților;
 apărătorii specializați (avocații, consilierii juridici);
 martorii;
 experții;
 traducătorii și interpreții;
 executorii judecătorești.
Aceștia însă nu dobândesc calitatea de parte în proces, ceea ce înseamnă că ei nu intră în
raportul juridic litigios, lor nu le revin drepturi și obligații procesuale corelative, iar actul
jurisdicțional (hotărârea judecătorească) care se pronunță nu produce efecte juridice față de ei.
În procesul civil, părţile sunt astăzi nominalizate de lege, potrivit dispozițiilor art. 55 din C.
proc. civ., astfel: reclamantul și pârâtul. În realitate, reclamantul și pârâtul sunt mai degrabă

1
 TEMA III
Drept procesual civil. Fișe de studiu
PARTICIPANȚII LA Conf. univ. dr. Steluța Ionescu
PROCESUL CIVIL

poziții procesuale pe care se situează părțile, întrucât rolurile pe care le joacă acestea în proces
pot fi, la nevoie, inversate.

II. Judecătorul/instanța judecătorească – participant în procesul civil.

II.1. Delimitări terminologice
Atunci când inventariază participanții la procesul civil, codul îl evocă expres pe judecător, ca
exponent al sistemului instanțelor judecătorești. În realitate, participant la procesul civil este
instanța judecătorească, întrucât fără concursul acesteia procesul nu se poate desfășura.
În dispozițiile codului însă, noțiunea de ”instanță” poate acoperi ca înțeles una dintre
entitățile corespunzătoare din sistem (judecătorie, tribunal, tribunal specializat, curte de apel,
instanță supremă), completul de judecată sau doar judecătorul din complet.
Problemele pe care le ridică situația incompatibilității sunt expresia unor norme de
organizare judiciară. Cu toate acestea, plasarea lor în titlul dedicat participanților la proces se
explică prin aceea că legiuitorul procesual civil a dorit să evidențieze eventualele neregularități
pe care le-ar genera calitatea de participant a instanței judecătorești.

II.2. Compunerea și constituirea instanțelor

a) Compunerea instanței este o noțiune juridică care se referă la numărul și calitatea
judecătorilor care formează completul de judecată1.
Sub acest aspect, legea de organizare judiciară2 a statuat sistemul mixt de compunere la
nivelul sistemului judiciar, completul având, după stadiul în care se află cauza, fie caracter
unipersonal (judecător unic în judecata în primă instanță)3, fie colegial (2 judecători în apel; 3
judecători în recurs).

La nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție, formulele de lucru sunt

variate, în funcție de gradul de jurisdicție, de problematica aflată în
judecată sau de alte criterii stabilite expres prin lege. Astfel, regula
este că judecata se realizează în secții, în completuri formate din 3
judecători. La nivelul Curții funcționează însă și completuri speciale
compuse din 5 judecători, cu competență în materia recursurilor și

1
Compunerea legală a instanței înseamnă totodată că, judecătorul din complet, indiferent de caracterul unipersonal
sau colegial al acestuia, a fost desemnat în mod aleatoriu și, în temeiul principiului continuității, rămâne în complet
pe întreaga durată a procesului, în afară de situațiile în care există motive temeinice pentru schimbare.
2
Lega nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.
3
Cu titlu de excepție, în materia litigiilor de muncă, pentru judecata de primă instanță, completul este format dintr-
un judecător și doi asistenți judiciari (aceștia din urmă au doar un vot consultativ la pronunțarea soluției).
2
 TEMA III
Drept procesual civil. Fișe de studiu
PARTICIPANȚII LA Conf. univ. dr. Steluța Ionescu
PROCESUL CIVIL

cererilor în cauzele judecate în primă instanță de Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție
și în alte cauze date în competența lor prin lege, precum și în cazul în care aceasta lucrează ca
instanță disciplinară. Instanța supremă poate soluționa și în complet de 13 judecători (pentru
soluționarea sesizării privind dezlegarea unei probleme de drept4) și în complet de 25 de
judecători (pentru soluționarea recursului în interesul legii5).

b) Spre deosebire de compunere, constituirea instanței are în vedere nu doar compoziția de

judecători pe care legea o dispune pentru cauză. Dacă la compunere se iau în calcul doar
judecători, în constituire intră și alte entități/persoane care iau parte la judecată și fără al căror
concurs actul de justiție nu se poate pronunța: grefierul, magistratul-asistent, procurorul (atunci
când participă la judecată).
Deosebirea între compunere și constituire se reflectă și în modalitatea de expunere a
preambulului hotărârii judecătorești, unde se indică atât judecătorul cât și grefierul, după caz,
judecătorul, magistratul asistent și grefierul; se vorbește astfel despre constituirea instanței și nu
despre compunerea acesteia.

De reținut:
 lipsa unuia dintre cei doi judecători care compun completul de
apel este caz de nelegală compunere a instanței;
 lipsa procurorului dintr-un proces în care participarea sa este
obligatorie este caz de nelegală constituire a instanței.

II.3. Incidente privind compunerea și constituirea instanței. Cazuri de incompatibilitate

Incompatibilitaea constituie o neregularitate procesuală, un incident privind compunerea,
după caz, constituirea instanței. Așa cum este astăzi reglementată, incompatibilitatea este o
instituție de procedură care acoperă ipotezele în care un judecător, un procuror, un magistrat-
asistent, un asistent judiciar sau un grefier nu poate participa la judecată sau, dacă participă,
poate fi îndepărtat.
Dispozițiile art. 41-54 din C. proc. civ. reglementează cazurile de incompatibilitate (absolută
și relativă), precum și mijloacele procesuale pentru invocarea incompatibilității și soluționarea sa
ca incident.

4
Dispozițiile art. 520 alin. 6 C. proc. civ.
5
Dispozițiile art. 516 alin. 1 C. proc. civ.
3
 TEMA III
Drept procesual civil. Fișe de studiu
PARTICIPANȚII LA Conf. univ. dr. Steluța Ionescu
PROCESUL CIVIL

Întrucât codul are în vedere doar incompatibilități cu privire la care se poate formula
declarație de abținere sau cerere de recuzare, nu poate fi ridicată excepția de incompatibiltate,
neputându-se uza de ea ca mijloc procedural.
Codul distinge 2 categorii de incompatibilități:
 Incompatibilități de ordine publică, absolute (prevăzute de art. 41 C. proc. Civ.):
- ipoteza judecătorului care, pronunțându-se printr-o încheiere interlocutorie6 sau printr-o
hotărâre prin care s-a soluționat cauza se află în situația de a analiza aceeași cauză într-o cale
ordinară sau extraordinară de atac (apel, recurs, contestație în anulare sau revizuire) ori în ipoteza
casării cu trimitere spre rejudecare, cu excepția cazului în care este chemat să se pronunțe asupra
altor chestiuni decât cele dezlegate de instanța de apel, sau, după caz, de recurs 7;
- ipoteza în care judecătorul, investit fiind cu o pricină, a fost anterior martor, expert,
arbitru, procuror, avocat, asistent judiciar, magistrat asistent sau mediator în aceeași cauză.
În toate ipotezele evocate se prezumă că imparțialitatea judecătorului este afectată,
incompatibilitățile presupunând atât componente subiective cât și obiective. Subiectiv, în mod
principial nu poate inspira încredere situația în care cel care a judecat o cauză și a dat o anumită
soluție să poată compărea în rejudecare și să poată decide în alt sens.

Dat fiind caracterul sau natura sa de ordine publică, invocarea

incompatibilității absolute se poate face în orice stare a pricinii,
judecătorul neputânt participa la judecată chiar dacă nu s-a abținut sau
nu a fost recuzat.

 Incompatibilități de ordine privată sau incompatibilități relative (prevăzute de art. 42

C. proc. Civ.).
Codul identifică 12 împrejurări sau motive de incompatibilitate, care pot fi grupate în câteva
categorii:
a) Incompatibilități/motive bazate pe ideea de antepronunțare:

6
Încheierea interlocutorie este încheierea prin care, chiar dacă nu se dă soluția în cauză, judecătorul se pronunță
asupra unor aspecte esențiale ale cauzei fiind ținut de măsura luată și nemaiputând să o schimbe pe parcursul
procesului (exemple: încheierea dată în soluționarea excepției de prescripție extinctivă – art. 235 C. proc. civ.; în
procedura partajului judiciar, judecătorul dă o încheiere de admitere în principiu prin care stabilește masa partajabilă,
calitatea părților și drepturile lor - art. 984 C. proc. civ.).
7
Nota de atenuare reținută în text, “…cu excepția cazului în care este chemat să se pronunțe asupra altor chestiuni
decât cele dezlegate de instanța de apel, sau, după caz, de recurs” a fost adusă prin modificarea recentă a C. proc.
civ. prin Legea nr. 310 din 2018.
4
 TEMA III
Drept procesual civil. Fișe de studiu
PARTICIPANȚII LA Conf. univ. dr. Steluța Ionescu
PROCESUL CIVIL

Punctul 1 (art. 42, alin. 1) - când judecătorul și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluția în
cauza pe care a fost desemnat să o judece;
Nu se întrunesc condițiile acestui motiv de incompatibilitate în ipotezele în care:
- judecătorul a soluționat anterior o cauză similară în care s-a pus în discuție aceeași
problemă de drept;
- judecătorul și-a exprimat punctul de vedere cu privire la o problemă de drept înrudită
cu cea din speță;
- judecătorul a publicat un studiu de specialitate asupra unei probleme de drept înrudite
celei din cauză;
- judecătorul pune în discuția părților anumite probleme sau situații de fapt sau de drept;

b) Incompatibilități/motive derivate din rudenie8 și afinitate:

Punctul 3 (art. 42, alin. 1) - când judecătorul e soț, rudă sau afin până la gradul al patrulea inclusiv
cu avocatul ori reprezentantul unei părți sau dacă este căsătorit cu fratele ori cu sora uneia dintre
aceste persoane;
Punctul 4 (art. 42, alin. 1) - când soțul sau fostul soț al judecătorului (investit cu soluționarea
cauzei) este rudă ori afin până la gradul al patrulea inclusiv cu vreuna dintre părți;
Punctul 10 (art. 42, alin. 1) - dacă, atunci când este învestit cu soluționarea unei căi de atac, soțul
sau o rudă a judecătorului până la gradul al patrulea inclusiv a participat, ca judecător sau
procuror, la judecarea aceleiași pricini înaintea altei instanțe;
Punctul 11 (art. 42, alin. 1) - dacă judecătorul este soț sau rudă până la gradul al patrulea inclusiv
sau afin, după caz, cu un alt membru al completului de judecată;
Punctul 12 (art. 42, alin. 1) - dacă soțul, o rudă ori un afin al judecătorului până la gradul al patrulea
inclusiv a reprezentat sau asistat partea în aceeași pricină înaintea altei instanțe.

c) Incombatibilități/motive derivate din interesul judecătorului:

Punctul 2 (art. 42, alin 1) - când există împrejurări care fac justificată temerea că judecătorul, soțul
său, ascendenții ori descendenții lor sau afinii lor, după caz, au un interes în legătură cu pricina
care se judecă;
Punctul 5 (art. 42, alin. 1) – dacă judecătorul, soțul sau rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv
ori afinii lor, după caz, sunt părți într-un proces care se judecă la instanța la care una dintre părți
este judecător;
Punctul 7 (art. 42, alin. 1) - dacă este tutore sau curator al uneia dintre părți;

8
Sunt asimilate aici și stuațiile de concubinaj – dispozițiile art. 42, alin. 2 din C. proc. civ.
5
 TEMA III
Drept procesual civil. Fișe de studiu
PARTICIPANȚII LA Conf. univ. dr. Steluța Ionescu
PROCESUL CIVIL

Punctul 8 (art. 42, alin. 1) – dacă judecătorul, soțul său, ascendenții ori descendenții lor au primit
daruri sau promisiuni de daruri ori alte avantaje de la una dintre părți.

d) Incompatibilități bazate pe ideea de vrăjmășie/dușmănie:

Punctul 6 (art. 42, alin. 1) - dacă între el (judecătorul investit cu soluționarea cauzei), soțul său ori
rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv sau afinii lor, după caz, și una dintre părți a existat un
proces penal cu cel mult 5 ani înainte de a fi desemnat să judece pricina9.
Punctul 9 (art. 42, alin. 1) - dacă judecătorul, soțul său sau rudele lor până la gradul al patrulea
inclusiv ori afinii lor, după caz, se află în relații de dușmănie cu una dintre părți, (cu) soțul ori (cu)
rudele acesteia până la gradul al patrulea inclusiv.

 Pe lângă cele 12 ipoteze, legea admite și alte elemente care pot

naște în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea judecătorului
(punctul 13, art. 41 alin. 1 C. proc. civ.). Nu sunt prevăzute expres de cod,
însă pot intra în această categorie și situațiile în care judecătorul este
soț, rudă sau afin cu vreuna dintre părți, este finul, nașul, cuscrul părții
sau invers.
Termenul pentru invocarea motivelor de incompatibilitate relativă
este, în principiu, înaintea oricărei dezbateri, atât în faza de cercetare, cât și în faza dezbaterilor
propriu-zise (art. 44 C. proc. civ.). Când motivele s-au ivit sau au fost cunoscute părții după
începerea dezbaterilor, partea trebuie să le semnaleze imediat10 ce i-au fost cunoscute.

Dacă, prin conținutul lor, art. 41 și art. 42. alin. (1) punctul 1 sunt
aplicabile exclusiv judecătorilor, trebuie înțeles că toate celalalte
ipoteze se pot aplica în mod corespunzător și procurorilor, magistraților
asistenți, asistenților judiciari și grefierilor.

II.4. Abținerea și recuzarea.

II.4.1. Noțiune
Atât abținerea cât și recuzarea sunt mijloace procesuale, calificate incidente de procedură,
care au ca temei identificarea și semnalarea unei situații de incompatibilitate din cele evocate mai
sus. Deosebirea de conținut derivă, cu precădere, din proveniența inițiativei de a sesiza.

9
În cazul plângerilor penale formulate de părți în cursul procesului, judecătorul devine incompatibil numai în situația
punerii în mișcare a acțiunii penale împotriva sa.
10
Direct în ședință sau la termenul de judecată următor.
6
 TEMA III
Drept procesual civil. Fișe de studiu
PARTICIPANȚII LA Conf. univ. dr. Steluța Ionescu
PROCESUL CIVIL

Astfel:
Abținerea este incidentul procedural ce vizează situația în care judecătorul sau alt
participant care cunoaște că există un motiv de incompatibilitate în privința sa formulează
declarație de abținere și cere să fie retras din completul de judecată/cauză.
Declarația de abținere este un act individual al judecătorului sau al altui participant la
proces.
Recuzarea este incidentul procedural ce vizează situația în care o parte, cunoscând existența
unui motiv de incompatibilitate în privința judecătorului, formulează cerere de recuzare,
solicitând retragerea judecătorului din completul de judecată.
Cererea de recuzare poate fi formulată de oricare dintre părți, chiar și de un terț participant
la proces sau procurorul, în unele cazuri; nu sunt părți, prin urmare nu pot face cerere de recuzare:
martorii, experții, traducătorii/interpreții.

Codul11 admite și ipoteza în care cele două incidente se pot

suprapune. Astfel, judecătorul împotriva căruia este formulată o
cerere de recuzare poate declara că se abține, caz în care declarația
de abținere se soluționează cu proritate.
În caz de admitere a declarației de abținere, cererea de recuzare va fi
respinsă, prin aceeași încheiere, ca lipsită de obiect. În caz de
respingere a declarației de abținere, instanța va trebui să se pronunțe,
prin aceeași încheiere, și asupra cererii de recuzare.

Cererea de recuzare se formulează în scris sau verbal (în ședință) și trebuie să cuprindă:
numele judecătorului recuzat, cazul de incompatibilitate invocat, probele pe care partea înțelege
să le folosească și dovada plății taxei judiciare de timbru12.
Cererea se judecă fie de aceeași instanță (fiind vorba despre o cerere incidentală), fără ca
din complet să facă parte judecătorul recuzat, fie de către un complet care îl cuprinde și pe
judecătorul recuzat, dacă cererea de recuzare este inadmisibilă, fie de către instanța ierarhic
superioară, când nu se poate forma complet de judecată la instanța sesizată. Cererea se judecă
în camera de consiliu, fără prezența (citarea) părților, judecătorul recuzat putând fi ascultat, tot
astfel cum pot fi ascultate și părțile.
Pe durata soluționării declarației de abținere, procesul nu poate înainta, în cauză
neputându-se face acte de procedură. Pe durata soluționării cererii de recuzare, procesul

11
Dispozițiile art. 48 C. proc. civ. – sub titlul Abținerea judecătorului recuzat.
12
100 lei pentru fiecare participant recuzat (a se vedea OUG nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru).
7
 TEMA III
Drept procesual civil. Fișe de studiu
PARTICIPANȚII LA Conf. univ. dr. Steluța Ionescu
PROCESUL CIVIL

continuă, iar în paralel se soluționează cererea de recuzare; pronunțarea hotărârii însă se va face
numai după ce se soluționează cererea de recuzare.
În soluționarea cererii, se pronunță o încheiere, în ședință publică, fiind întocmită minuta
corespunzătoare, care se înscrie în condica camerei de consiliu și se introduce în sistemul
informatic ECRIS.
Sub aspectul regimului juridic, soluția de admitere este inatacabilă, iar cea de respingere
este atacabilă doar odată cu hotărârea prin care s-a soluționat cauza (art. 53 C. proc. civ.); dacă
hotărârea respectivă este definitivă, atunci încheierea poate fi atacată cu recurs la instanța
superioară, în termen de 5 zile de la data comunicării.

Cererea de recuzare nu poate fi admisă în ipoteze în care acest demers

poate fi asimilat unui abuz de drept procesual, cum ar fi:
- cererea se referă la alți judecători decât cei care fac parte din
completul căruia cauza i-a fost repartizată aleatoriu;
- cererea se întemeiază pe alte motive decât cele de la art. 41 și 42 C.
proc. civ.;
- cererea se îndreaptă împotriva aceluiași judecător pentru același motiv
de incompatibilitate;
Dacă se constată că cererea este făcută cu rea-credință, partea este sancționată cu amendă și
plata de despăgubiri13.

III. Părțile în procesul civil.

III.1. Noțiunea de părți. Accepțiuni.
Potrivit legii procesual-civile (art. 55 din C. proc. Civ.), sunt părți reclamantul și pârâtul,
precum și, în condițiile legii, terțele persoane care intervin voluntar sau forțat în proces.
Accepțiunea avută în vedere de cod pentru calificarea părților este una largă.
În realitate, textul evocă două categorii de părți: cele între care se stabilește raportul litigios
și cadrul inițial al procesului, calificate și părți inițiale (reclamant și pârât) și cele care, deși inițial
terțe persoane, devin părți prin introducerea lor în procesul aflat în desfășurare (terți
intervenienți).
Așa cum arătam și cu prilejul analizei lor ca elemente ale acțiunii civile, părțile sunt
persoane, fizice sau juridice, cu subiectivitate juridică proprie, care au capacitatea de a sta sau de
a compărea în proces și față de care hotărârea judecătorească produce efecte.

13
Amenda se face venit la bugetul de stat, iar despăgubirile trebuie cerute și revin părții adverse.
8
 TEMA III
Drept procesual civil. Fișe de studiu
PARTICIPANȚII LA Conf. univ. dr. Steluța Ionescu
PROCESUL CIVIL

Reclamantul și pârâtul sunt denominații asimilate, de regulă, judecății de primă instanță14

și care trebuie înțelese astfel:
- reclamantul – partea care acţionează, care acuză, care reclamă, care alegă încălcarea,
ignorarea, nerespectarea dreptului său sau a unei anumite situaţii juridice care îl interesează ori
cel care solicită o autorizare, o certificare din partea instanței judecătorești;
- pârâtul – partea care se apără sau care se opune faţă de cel care a sesizat instanţa,
susţinând că, fie nu a săvârşit el faptul acuzat de către reclamant, fie nu este el titularul,
beneficiarul dreptului, al situaţiei juridice puse în dispută.
Trebuie înțeles că această aşezare procesuală este convenţională pentru că pârâtul poate
avea propriile lui pretenţii, poate iniţia o ofensivă procesuală, devenind reclamant pe cale de
excepţie15. Tocmai de aceea, așa cum arătam în debutul temei, reclamant și pârât sunt, mai
degrabă, poziții procesuale, întrucât rolurile pe care le joacă în proces pot fi, la nevoie, inversate.
De asemenea, trebuie știut că sunt cereri în justiţie în care fie există doar un singur subiect
procesual (în procedura necontencioasă – este cazul reclamantului), fie în care poziţia părţilor nu
este una de conflict (ex. o cerere de divorţ pe baza consimţământului mutual al soţilor).
Sunt materii de judecată speciale în care părţile au denumiri particulare. Acestea evocă şi
conţinutul raportului procesual şi poziţia părţilor, o parte din drepturile şi obligaţiile lor
procesuale. Astfel că, în plângerile împotriva unor acte ale autorităţii, acte jurisdicţionale, în alte
cereri în care se solicită corijarea unei situaţii juridice, înlăturarea unei vătămări din partea unei
autorităţi, părţile care exercită dreptul la acţiune se numesc petiţionari, aceasta fiind totodată
denumirea generică pentru cel care formulează o cerere, chiar şi în afara justiţiei.
Se mai utilizează şi noţiunea de contestator (Exemplu: în contenciosul fiscal, aşa se
numeşte cel care exercită contestaţia împotriva actului jurisdicţional al autorităţii fiscale).

14
Pentru stadii procesuale noi, părțile dobândesc denominații personalizate (în etapa judecății în caile de atac,
reclamantul se numește, după caz: apelant, recurent, contestator, revizuent, iar părătul este calificat intimat; în
executarea silită, părțile sunt creditor și debitor, asemeni dreptului substanțial civil) – aspecte dezvoltate și în fișa de
studiu anterioară, dedicată Acțiunii civile, cu prilejul tratării subiectelor/subiecților ca elemente ale acțiunii civile.
15
Modalitatea, mijlocul procedural prin care poate face această schimbare de poziţie se numeşte cerere
reconvenţională.
9
 TEMA III
Drept procesual civil. Fișe de studiu
PARTICIPANȚII LA Conf. univ. dr. Steluța Ionescu
PROCESUL CIVIL

De reținut:
 în cazul formulării cererii reconvenționale, părțile sunt calificate:
reclamantul-pârât și pârâtul-reclamant;
 în cazul în care sunt mai mulți subiecți pe poziția procesuală a
reclamantului și/sau a pârâtului, suntem în situație de coparticipare
procesuală (care poate fi calificată, după caz: coparticipare activă,
coparticipare pasivă).

III.2. Coparticiparea procesuală (litisconsorțiul)

Coparticiparea procesuală (art. 59-60 C. proc. civ.) este ipoteza în care pe poziția procesuală
a reclamantului și/sau a pârâtului se află mai mulți subiecți.
Coparticiparea procesuală poate fi subiectivă, după cum este dictată de interesul comun al
părților de a fi împreună în judecată (de exemplu, coproprietarii) sau obiectivă, derivată din
strânsa legătură a unor cereri, situație în care se poate recurge la calea conexării16 cauzelor.
Prin natura sa, coparticiparera procesuală este facultativă, ceea ce înseamnă că decurge din
voința părților, fie de a formula împreună acțiunea, fie de a se apăra împreună.
Prin excepție, legea prevede situații în care coparticiparea procesuală este obligatorie, fiind
dictată de natura juridică a raporturilor ce preexistă raportului juridic litigios (Cazuri: în procesele
de partaj - trebuie să figureze toți coproprietarii, sub sancțiunea nulității partajului; în procesul
privind anularea unui act asumat de mai multe persoane - trebuie chemați în judecată toți
semnatarii actului, actul neputând rămâne în circuitul civil pentru unii și anulat pentru alții17; în
acțiunile legate de filiație, trebuie citați atât copiii cât și părinții (stabilirea filiației, tăgada
paternității).
Sub aspectul regimului juridic al coparticipării procesuale, funcționează regula
independenței procesuale a părților, ceea ce înseamnă că actele de procedură, apărările și
concluziile unuia dintre reclamanți sau pârâți nici nu le profită, nici nu îi dezavantajează sau
prejudiciază pe ceilalți coparticipanți.

16
Instituție de procedură care va fi tratată la Tema IV privind Competența instanțelor judecătorești.
17
Calea procesuală prin care aceștia sunt aduși în proces este introducerea forțată în cauză a altor persoane.
10
 TEMA III
Drept procesual civil. Fișe de studiu
PARTICIPANȚII LA Conf. univ. dr. Steluța Ionescu
PROCESUL CIVIL

- atunci când există mai mulți pârâți, dacă numai unul atacă hotărârea,
calea de atac îl vizează numai pe acesta; pentru cei care nu au atacat-o,
hotărârea este definitivă;
- dacă unul dintre pârâți invocă o excepție care vizează situația lui, soluția
va viza doar dreptul său;
- referitor la cheltuielile de judecată, dacă sunt mai mulți pârâți și între
ei nu există raporturi de solidaritate, fiecare dintre aceștia suportă
cheltuielile de judecată aferente cererilor făcute imptriva lui.
Excepția de la regula independenței sau autonomiei procesuale a
coparticipanților este extinderea efectelor favorabile asupra celorlalți (acte și termene), fie când
natura raportului juridic o impune, fie când este impusă printr-o dispoziție legală. Cu titlu de
exemplu, sunt relevante următoarele ipoteze:
 coparticiparea în cazul coproprietarilor - numai unul formulează apel și câștigă, a fortiori
efectele benefice ale apelului se extind și asupra celorlalți coproprietari (art. 634 C.civ.);
 când există debitori solidari - unul dintre ei formulează apel și câștigă, întrucât datoria nu
există, efectele se extind și asupra celorlalți (art. 1443 și urm. C. civ.);
 în materie de perimare18 - dacă una dintre părți se manifestă, efectul de întrerupere se
aplică tuturor părților din proces, chiar dacă sunt părți cu poziție concurentă sau divergentă (art.
419 C. proc. civ.).

III.3. Participarea terților la judecată

Terminologic, noțiunea de terț poate avea:
- un sens larg, potrivit căruia terț este orice persoană străină de un proces19;
- un sens restrâns, pe care tema îl are în vedere și în temeiul căruia terț este cel introdus
într-un proces aflat în desfășurare și care devine, după admiterea cererii sale sau după luarea
măsurii, parte în proces.
Mijlocul de procedură prin care terții pot fi aduși într-un cadru procesual deja inițiat este
intervenția. Sub titlul Alte persoane care pot lua parte la judecată, apreciate în funcție de
caracterul volițional pe care îl implică sau nu actul de intervenție, codul identifică 2 modalități de
intervenție: A. Intervenția voluntară;
B. Intervenția forțată.

18
Perimarea este un incident de procedură (specific procesului civil), asimilat unei sancțiuni aplicate pentru pentru
pasivitatea părților și care constă în scoaterea de pe rolul instanței a unei cauze lăsate în nelucrare (art. 416 – 423).
19
Un penitus extranei.
11
 TEMA III
Drept procesual civil. Fișe de studiu
PARTICIPANȚII LA Conf. univ. dr. Steluța Ionescu
PROCESUL CIVIL

A. Intervenția voluntară (art. 61-67 C. proc. civ.) este modalitatea de participare a terțului,
din inițiativa sa, la un proces aflat în curs de judecată, fie pentru apărarea unui drept propriu, fie
pentru a sprijini apărarea uneia dintre părțile inițiale.
La rândul său, intervenția voluntară poate îmbrăca 2 forme: intervenție principală și
intervenție accesorie.
a) Intervenția principală este mijlocul procesual prin care terțul intervine
în procesul început între alte persoane, atunci când pretinde că dreptul
dedus judecății sau un drept strâns legat de acesta îi aparține.
b) Intervenția accesorie este mijlocul procesual prin care terțul intervine
în procesul început între alte persoane pentru a sprijini apărarea uneia
dintre părți, neinvocând un drept propriu.

Trebuie înțeles însă că, în ambele forme de intervenție, terțul intervenient trebuie să
justifice un interes. Înțeles astfel, nici în ipoteza intervenției accesorii actul de intervenție al
terțului nu este complet dezinteresat. Aici, interesul terțului intervenient în soluționarea pricinii
de o manieră favorabilă părții pe care o susține se explică prin aceea că soluția ar putea să-i
influențeze drepturile (Exemplu: X revendică un bun de la Y, iar terțul Z ar avea un drept de
dobândire a bunului de la Y pentru că a semnat cu acesta o promisiune de vânzare, ce poate fi
pusă în executare doar dacă acesta este proprietar).

Intervenția nu este admisibilă în unele materii (cereri ce vizează

drepturi cu caracter personal, de pildă: declararea morții unei
persoane, punerea sub interdicție sau în litigii individuale de
muncă).

B. Intervenția forțată (art. 68-79 C. proc. civ.) este modalitatea de participare a terțului la
procesul aflat în curs de judecată, fie la inițiativa părților, fie la inițiativa instanței, din oficiu.
Potrivit legii, intervenția forțată poate îmbrăca 4 forme sau modalități:
a) Chemarea în judecată a altei persoane
b) Chemarea în garanție
c) Arătarea titularului dreptului
d) Introducerea forțată în cauză, din oficiu, a altor personae

a) Chemarea în judecată a altei persoane este cererea de intervenție forțată prin care una
dintre părțile inițiale – reclamant sau pârât – solicită instanței introducerea în judecată a unui terț
12
 TEMA III
Drept procesual civil. Fișe de studiu
PARTICIPANȚII LA Conf. univ. dr. Steluța Ionescu
PROCESUL CIVIL

care ar putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul, în eventualitatea în care acesta ar

promova o acțiune separată.

Legea permite și unui intervenient principal calea intervenției

forțate sub forma chemării în judecată a altei persoane.

Note dominante:
- deosebit de intervenția voluntară, în acest tip de intervenție inițiativa nu este a
intervenientului;
- cererea de intervenție respectă condițiie generale privind conținutul cererilor în justiție
și se motivează;
- termenul în care se depune este diferit, după cum autorul cererii este
reclamantul/intervenientul principal (cel mai târziu până la terminarea cercetării procesului
înaintea primei instanțe) sau pârâtul (termenul pentru depunerea întâmpinării, când aceasta este
obligatorie, sau primul termen de judecată, când nu este obligatorie);
- cel chemat în judecată se situează pe poziția procesuală a reclamantului;
- hotârârea judecătorească va produce efecte și în privința intervenientului forțat.

Cu tilu exemplificativ:
Reclamantul are interes să cheme în judecată alte persoane, de pildă, dacă
se revendică un bun iar pârâtul indică un terț ca fiind proprietarul bunului.
Pârâtul are interes să cheme în judecată alte persoane: în cazul cesiunii de
creanță, în raporturi juridice de obligație cu pluralitate de creditori, în cauze
privind moștenirea.

b) Chemarea în garanție este cererea de intervenție forțată prin care una dintre părțile
inițiale – reclamant sau pârât – solicită instanței introducerea în judecată a unui terț împotriva
căruia ar putea formula acțiune separată în garanție sau în despăgubiri, pretinzând soluționarea
acesteia în cauza pendinte20.

20
Procesul aflat în desfășurare sau aflat pe rolul instanței.
13
 TEMA III
Drept procesual civil. Fișe de studiu
PARTICIPANȚII LA Conf. univ. dr. Steluța Ionescu
PROCESUL CIVIL

Legea permite și:

- unui intervenient principal calea intervenției forțate sub forma
chemării în garanție;
- unui chemat în garanție să cheme în garanție o altă persoană.

Note dominante:
- deosebit de intervenția voluntară, în acest tip de intervenție inițiativa nu este a
intervenientului;
- cererea de intervenție respectă condițiie generale privind conținutul cererii de chemare
în judecată și se motivează;
- termenul în care se depune este diferit, după cum autorul cererii este
reclamantul/intervenientul principal (cel mai târziu până la terminarea cercetării procesului
înaintea primei instanțe) sau pârâtul (termenul pentru depunerea întâmpinării, când aceasta este
obligatorie, sau primul termen de judecată, când nu este obligatorie);
- cererea de chemare în garanție se judecă odată cu cererea principală; dacă prin aceasta
este întârziată judecarea cererii principale, instanța poate dispune disjungerea și judecarea ei
separată (caz în care judecarea cererii de intervenție este suspendată până la soluționarea cererii
principale);

Cu titlu exemplificativ, sunt ipoteze în care poate opera chemarea

în garanție: chemarea vânzătorului de către cumpărător, a donatorului
de către donatar, a celorlalți coproprietari de către coproprietarul
acționat, a prepusului de către comitent pentru fapta sa culpabilă.

c) Arătarea titularului dreptului este modalitatea de intervenție forțată prin care pârâtul
indică persoana în numele cărea deține lucrul sau exercită dreptul, dacă acesta a fost chemat în
judecată de cel care pretinde un drept real asupra lucrului.

Legea limitează inițiativa de a acționa în această modalitate de

intervenție, doar pârâtul putând să o inițieze.

14
 TEMA III
Drept procesual civil. Fișe de studiu
PARTICIPANȚII LA Conf. univ. dr. Steluța Ionescu
PROCESUL CIVIL

Note dominante:
- deosebit de intervenția voluntară, în acest tip de intervenție inițiativa nu aparține
intervenientului ci părții (în acest caz de intervenție, doar pârâtului);
- cererea de intervenție respectă condițiile generale privind conținutul cererii în justiție și
se motivează;
- fiind atributul poziției procesuale a pârâtului, termenul în care se depune cererea este
cel prevăzut pentru depunerea întâmpinării, când aceasta este obligatorie, sau primul termen de
judecată, când nu este obligatorie;
- acțiunea în raport de care se poate formula cererea de arătare a titularului dreptului este
obligatoriu o acțiune reală (revendicare, acțiune confesorie, acțiune negatorie, acțiune de partaj);
- între pârât și terțul arătat ca titular al dreptului există un raport juridic preexistent
confirmat, de regulă, printr-un contract (locațiune, depozit, comodat).

d) Introducerea forțată în cauză, din oficiu, a altor persoane

Introducerea forțată în cauză, din oficiu, a altor persoane este o modalitate atipică de
intervenție, cu un regim juridic special, fiind aplicabilă doar atunci când sunt întrunite condițiile
prevăzute, limitativ și expres, de lege.

Introducerea forțată în cauză, din oficiu, a altor persoane constituie

o derogare de la principiul disponibilității părților în procesul civil.
Deosebit de toate celelalte forme de intervenție (voluntară sau
forțată), aceasta are ca inițiator instanța de judecată, ceea ce înseamnă
că, în acest caz de intervenție, inițiativa nu aparține nici părților nici
intervenienților deja asimilați cauzei.

Note dominante:
Pentru a elimina riscul eventual al unui arbitrariu (chiar aparent), legiuitorul a reglementat
expres cele 2 ipoteze în care se poate recurge la introducerea forțată în cauză, din oficiu, a altor
persoane:
- în procedura contencioasă, în cazuri expres prevăzute de lege (exemple: introducerea
titularului dreptului când acțiunea a fost pornită de către procuror (art. 92 alin (1) C. proc. civ.);
introducerea succesorului cu titlu particular al părții inițiale, când în cursul procesului dreptul
litigios este transmis prin acte între vii sau pentru cauză de moarte) (art. 39 alin. (2), teza I);
introducerea societății de asigurări, într-o plângere contravențională când fapta a avut ca urmare

15
 TEMA III
Drept procesual civil. Fișe de studiu
PARTICIPANȚII LA Conf. univ. dr. Steluța Ionescu
PROCESUL CIVIL

un accident de circulație și a provocat o daună (art. 33 din OD nr. 2/200121); părinții și copilul, în
cauze privitoare la filiație (art. 436 C. civ.). Intervenția poate opera și atunci când instanța pune în
discuția părților necesitatea introducerii în cauză a altor persoane atunci când raportul juridic
dedus judecății o impune;
- În procedura necontencioasă, în toate cazurile. Dată fiind aria de aplicabilitate a
procedurii necontencioase (…) cereri pentru soluționarea cărora este nevoie de intervenția
instanței, fără însă a se urmări stabilirea unui drept potrivnic față de o altă persoană – art. 527 C.
proc. civ., instanța poate dispune orice măsură utilă cauzei, inclusiv introducerea forțată a altor
persoane care ar putea aduce lămuriri sau ale căror interese ar putea fi afectate de hotărâre.

III.4. Reprezentarea, asistarea, autorizarea

Unele dintre aspectele privind reprezentarea au fost examinate în tema dedicată Acțiunii
civile, cu prilejul analizei capacității procesuale – condiție de exercitare a acțiunii civile.
Fără a fi redundanți și, întrucât doctrina generează astăzi multe opțiuni de abordare și multe
puncte de vedere, unele neunitare, altele generatoare de confuzii, din nevoia de a aduce lămuriri
câtorva note de delimitare terminologică, vom recurge la o analiză selectivă.
a) Reprezentarea
Drepturile procesuale se exercită, în principiu, personal și în nume propriu. Cu toate
acestea, fie când motive obiective fac imposibilă susținerea personală și în nume propriu a cauzei
(situația lispei de capacitate procesuală), fie când legea conferă părții libertatea de a alege dacă
își va exercita drepturile prin apărător, se vorbește despre reprezentare22.
În acord cu dispozițiile codului (art. 80, alin (1) C. proc. civ.) și în raport de izvorul ei,
reprezentarea poate fi: legală, convențională sau judiciară23.

a.1. Reprezentarea legală

Deși codul nu o afirmă expres, reprezentarea legală intervine atât în cazul persoanelor fizice
cât și în cazul persoanelor juridice.
Partea persoană fizică se află în situația de a fi reprezentată legal, atunci când este lipsită
de capacitate de exercițiu. Reprezentant legal al acesteia este părintele sau tutorele.

21
Privind regimul juridic al contravențiilor.
22
Dreptul de reprezentare nu este absolut. Legea impune și limitări în situații expres prevăzute – exemplu: în
procedura de divorț, în fața instanței de fond, părțile trebuie să se prezinte personal, în afară de câteva ipoteze
apreciate de legiuitor că le-ar impiedica obiectiv prezența (art. 921 alin. 1).
23
Când dreptul de reprezentare izvorăște din lege sau dintr-o hotărâre judecătorească, asistarea reprezentantului de
către un avocat nu este obligatorie – dispozițiile art. 80 (5), în forma propusă de Legea nr. 130 din 2018.
16
 TEMA III
Drept procesual civil. Fișe de studiu
PARTICIPANȚII LA Conf. univ. dr. Steluța Ionescu
PROCESUL CIVIL

Partea persoană juridică lucrează întotdeauna prin reprezentare. Reprezentantul legal al

acesteia este organul de administrare/administratorul sau o altă persoană desemnată cu putere
de reprezentare24.

a.2. Reprezentarea convențională

Reprezentarea convențională reprezintă situația în care partea își alege un reprezentant,
apărător nespecializat sau specializat (avocat, consilier juridic).
Actul de reprezentare poate îmbrăca forma unui:
- contract de mandat, în cazul în care reprezentantul este un mandatar neavocat;
- contract de asistență juridică, în cazul în care reprezentantul este un avocat;
- contract de muncă sau raport de serviciu, în cazul în care reprezentantul este un consilier
juridic;

Înscrisul prin care se probează calitatea de reprezentant se

diferențiază, în funcție de natura actului de reprezentare:
- procura, în original sau copie legalizată – când reprezentantul este un
mandatar (altul decât avocatul sau consilierul juridic);
- împuternicirea sau delegația - când reprezentantul este avocat sau
consilier juridic;
- extrasul din registrul public în care se menționează calitatea – pentru
reprezentantul persoanei juridice de drept privat.

a.3. Reprezentarea judiciară

Reprezentarea judiciară prevede situația în care instanța numește un reprezentant, fie când
legea o prevede, fie când circumstanțele cauzei o impun.
Curatela judiciară sau curatela ad litis (art. 58 C. proc. civ.) este o instituție diferită de
curatela din dreptul substanțial civil.
Curatela judiciară intervine atunci când o persoană fizică este lipsită de capacitate de
exercițiu sau are capacitate de exercițiu restrânsă și nu are reprezentant legal sau când există
conflicte între reprezentant și reprezentat sau o entitate fără personalitate juridică nu are
reprezentant, în toate aceste ipoteze existând urgență în rezolvarea cauzei.

24
În legile speciale, instituția reprezentării persoanei juridice are note specifice (exemple: pentru persoanele juridice
de tip asociații de propretari – reprezentantul legal este președintele asociației; pentru unitățile administrativ-
teritoriale - reprezentanți legali pot fi primarul, după caz, președintele consiliului județean; pentru entitățile fără
personalitate juridică, reprezentarea legală o asigură persoana căreia i s-a încredințat conducerea sau administrarea
entității sau, în lipsa actului de încredințare, oricare dintre membrii acesteia).
17
 TEMA III
Drept procesual civil. Fișe de studiu
PARTICIPANȚII LA Conf. univ. dr. Steluța Ionescu
PROCESUL CIVIL

Curatorul judiciar nu se confundă cu curatorul din dreptul civil. Curatorul judiciar este doar
pentru reprezentarea în proces, el este numit de către instanța care judecă procesul, nu de către
instanța tutelară. Acesta este, în mod obligatoriu, un avocat dintre avocații baroului care
funcționează în raza instanței, anume desemnați de către barou, în acest sens.
Pentru serviciul său, curatorul judiciar primește o remunerație provizorie, care se fixează de
către instanță, prin încheiere; remunerația are caracter provizoriu, întrucât poate fi majorată, la
cererea curatorului, dacă, la încetarea exercitării calității de curator, activitatea desfășurată o
justifică.

b) Asistența
Termenul poate genera ambiguități atunci când nu se utilizează corect atributul care să o
personalizeze. Astfel, din economia codului rezultă că sunt avute în vedere două tipuri de
asistență:

b.1. Asistența legală (întâlnită uneori - și preferabil ca sens n. ns. - asistarea legală)
Aceasta intervine în cazul persoanelor cu capacitate de exercițiu restrânsă (minori cu vârsta
între 14-18 ani, dacă nu au dobândit anticipat capacitate deplină de exercițiu). În acest caz, minorii
vor sta în proces, însă asistați de părinte sau tutore.

E important de știut că, dacă minorul împlinește în cursul

procesului vârsta de 14 ani, reprezentarea legală se transformă în
asistare legală.

b.2. Asistența judiciară

Aceasta este un beneficiu pus la dispoziția celui care nu poate suporta cheltuielile
ocazionate de proces fără a primejdui propria întreținere sau pe cea a familiei. La modul concret,
asistența judiciară este ipoteza în care se solicită și se acordă ajutorul public judiciar, așa cum
prevede legea specială de domeniu25.
Sunt avute în vedere: 1) scutiri, reduceri, eșalonări sau amânări la plata taxelor, 2) plata
onorariului pentru apărarea și asistența gratuită prin avocat, 3) plata expertului, traducătorului
sau interpretului, 4) onorariul executorului judecătoresc.

25
OUG nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, publicată în M. Of., Partea I nr. 327 din 25 aprilie
2008.
18
 TEMA III
Drept procesual civil. Fișe de studiu
PARTICIPANȚII LA Conf. univ. dr. Steluța Ionescu
PROCESUL CIVIL

c) Autorizarea intervine în cazul în care reprezentantul legal al celui lipsit de capacitate de

exercițiu sau minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă și ocrotitorul legal care îl asistă
efectuează acte procesuale de dispoziție (exemplu: o renunțare la judecată sau la dreptul pretins).
Autorizarea este dată de instanță, uneori fiind necesar și avizul consiliului de familie (art. 41 și art.
144 C. civ.).

IV. Ministerul Public – participant în procesul civil.

Implicarea Ministerului Public în procesul civil este expresia rolului acestei instituții de a fi
apărător al intereselor generale ale societății și al ordinii de drept, al drepturilor și libertăților
cetățenilor.
Instituția participării procurorului în procesul civil este de tradiție, iar întinderea acestei
participări a variat în raport cu regimul politic26.
Astăzi, în lumina dispozițiilor C. proc. civ. (art. 92-93), procurorul poate recurge la
următoarele prerogative sau – așa cum le califică textul codului – poate uza de următoarele
modalități de participare:
I. În cazul apărării drepturilor și intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub
interdicție și ale dispăruților, procurorul:
- poate porni acțiunea civilă;
- poate exercita căile de atac (fie că a formulat el acțiunea, fie că nu);
- poate cere punerea în executare a oricăror titluri executorii (hotărâri judecătorești sau alte
titluri cu acest caracter) emise obligatoriu în favoarea minorilor, a persoanelor puse sub
interdicție și/sau a dispăruților;

Posibilitatea dată de lege procurorului de a porni acțiunea27 este

o derogare de la regula calității procesuale active, procurorul nefiind
titularul acțiunii ci acționând ca efect al legii și având în acest sens o
condiție juridică sui-generis. Tocmai de aceea, legea prevede că, în
toate cazurile în care procurorul introduce acțiunea, titularul va fi
ulterior introdus în proces și acesta va putea să facă acte de dispoziție

26
În regimul anterior, potrivit dispozițiilor Codului de procedură civilă de la 1865, participarea procurorului în
procesul civil avea dimensiuni largi. Procurorul era desemnat (art. 45 VCPC – vechiul cod de procedură civilă) ca un
“apărător al drepturilor oamenilor muncii”, calitate în virtutea căreia, el putea introduce, orice acțiune, cu excepția
celor strict personale (dispoziție valabilă până la modificarea codului prin Legea nr. 59 din 1993). În redactarea
anterioară codului de procedură în vigoare, procurorul putea introduce numai acțiunile în interesul apărării
drepturilor și intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție și în alte cazuri prevăzute de lege.
27
Astăzi, dreptul procurorului de a porni procesul se poate exercita și în materia acțiunilor cu caracter strict personal.
19
 TEMA III
Drept procesual civil. Fișe de studiu
PARTICIPANȚII LA Conf. univ. dr. Steluța Ionescu
PROCESUL CIVIL

(renunțare, achiesare, tranzacție). Mai mult, dacă procurorul își retrage cererea, persoana poate
să solicite continuarea procesului.
Dacă procuroul face cerere pentru minor sau persoană pusă sub interdicție, minorul sau
persoana ar putea sta în proces prin reprezentant legal sau judiciar care va putea face acte de
dispoziție dacă are încuviințarea instanței tutelare.

II. În cazul apărării ordinii de drept, a drepturilor și intereselor cetățenilor, procurorul poate
pune concluzii, în orice proces civil sau în orice fază a procesului civil.
De regulă, în această ipoteză, participarea procurorului la proces are natură facultativă. În
unele cazuri însă, participarea și punerea concluziilor de către procuror este obligatorie, sub
sancțiunea nulității absolute a hotărârii judecătorești.
Exemple:
- acțiunea privind decăderea din exercițiul drepturilor părintești (art. 508 alin 2 Cod civil);
- acțiuni privind protecția juridică a patrimoniului (exproprierea cu participarea obligatorie
a procurorului), în materie necontencioasă: înființarea partidelor politice, înființarea
fundațiilor, a asociațiilor.

III. În alte cazuri prevăzute de lege – sunt avute în vedere situații prevăzute de legile speciale.
O atare situație este cea prevăzută în materia contenciosului administrativ. Potrivit legii de
domeniu28, Ministerul Public este evocat ca subiect de sezină, două fiind ipotezele în care poate
participa în proces:
- în acțiunea exercitată împotriva unor acte administrative unilaterale individuale ale
autorităților publice emise cu exces de putere și care aduc încălcări ale drepturilor, libertăților și
intereselor legitime ale persoanelor;
- în acțiunea exercitată împotriva unui act administrativ normativ prin care se vatămă un
interes public.

 Indiferent de modalitatea în care participă, Ministerul Public nu

datorează taxe de timbru și nici cauțiune.

28
Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ - art. 1 (4) și (5).
20