CURS - LEGISLAŢIE ÎN TURISM

PARTEA 1
I. Noţiuni introductive: sistemul dreptului. Norma juridică. Izvoarele
dreptului.
II. Raportul juridic şi structura sa în dreptul civil. Efectele aplicării Noului
Cod Civil (NCC).
III. Persoana fizică şi persoana juridică. Comercianţi şi profesionişti.
Categorii de societăţi comerciale, reglementarea contractelor în
viziunea NCC.
IV. Noţiunea de profesionist şi întreprindere din perspectiva NCC. Obiectul
şi definiţia dreptului comercial. Noţiunea de comerciant din perspectiva
Codului Comercial.
V. Societăţile comerciale – subiecte ale raporturilor juridice din domeniul
turismului.
VI. Reglementări generale privind contractele în domeniul turismului.

PARTEA 2

VII. Reglementarea specială a operaţiunilor de turism.

VIII. Cadrul instituţional şi reglementările generale privind organizarea şi
desfăşurarea activităţii de turism în România.
IX. Reglementările specifice activităţii de comercializare a pachetelor de
servicii turistice.
X. Modele de afaceri şi reglementări legale conexe desfăşurării de activităţi
de turism în mediul digital.

Observaţie:
FIECARE TREBUIE să STUDIEZE MATERIALUL coroborându-l cu PROPRIILE
NOTIŢE şi cu BIBLIOGRAFIA / LEGISLAŢIA RECOMANDATĂ în vigoare.

1
 I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1.1. Sistemul dreptului - Accepţiunile noţiunii de „drept”

a) totalitatea normelor juridice adoptate de organele statului în scopul reglementării relaţiilor
dintre persoane în cadrul societăţii.
b) prerogativa (aptitudinea, acultatea) unei persoane de a avea o anumită conduită, de a îndeplini
anumite acte juridice, adică de a-şi exercita drepturile prevăzute şi ocrotite de actele normative şi
de a pretinde persoanei obligate să aibă o comportare corespunzătoare dreptului său, comportare
ce poate fi impusă, la nevoie, prin forţa coercitivă (de constrângere) a statului (cu acest sens,
dreptul este definit în raport cu subiectul său şi se numeşte drept subiectiv).
Dreptul subiectiv: este prerogativa recunoscută unei persoane fizice sau juridice de a
pretinde ceva unui alt subiect de drept, constând fie dintr-o prestaţie pozitivă („a da”sau „a
face”ceva), fie dintr-o prestaţie negativă („a nu face ceva”).
c) ştiinţa dreptului.
Sistemul dreptului: diviziunea şi ramurile dreptului.
Principalele diviziuni sunt: drept intern şi internaţional; drept privat şi drept public.
Drept public: Ex: constituţional, financiar, administrativ, penal, procesual penal.
Drept privat: Ex: civil, comercial, familiei.
Sistemul dreptului este format din ramuri de drept.
Ramura de drept: reprezintă un ansamblu de norme juridice legate organic între ele prin
obiectul de reglementare, adică, prin grupul de relaţii sociale supuse reglementării şi prin metoda
de reglementare.
În cadrul ramurii de drept, normele juridice sunt legate prin conţinutul lor în instituţii juridice.
Instituţia juridică: cuprinde totalitatea normelor care reglementează o anumită categorie
de relaţii sociale, dând naştere la raporturi juridice specifice.
Raportul juridic: constituie o relaţie socială reglementată de o normă de drept intervenită
între persoane fizice şi/sau juridice, care – ca efect a acestei relaţii – devin titulari de drepturi şi
obligaţii a căror exercitare, executare sunt asigurate prin forţa de constrângere a statului.

1.2. Norma juridică

Poate fi definită ca o regulă generală şi obligatorie de conduită al cărei scop este acela de
a asigura ordinea socială, regulă ce poate fi adusă la îndeplinire pe cale statală, în caz de nevoie
prin constrângere. Trăsăturile normei: impersonală, generală (impune o conduită tip), obligatorie,
este repetabilă şi are caracter de continuitate.

2
 Structura normei juridice: ipoteza, dispoziţia, sancţiunea.
- ipoteza: condiţiile sau împrejurările în care se aplică respectiva normă juridică,
- dispoziţia: prescrie conduita pe care trebuie să o aibă persoana în împrejurările
prevăzute de norma juridică. Ea poate impune săvârşirea unei acţiuni sau abţinerea de la o
acţiune, ori poate îngădui săvârşirea unei acţiuni, fără însă a o impune.
- sancţiunea: conţine urmările nefavorabile, consecinţele negative care survin în condiţiile
nerespectării dispoziţiei (sancţiune negativă) sau măsurile de stimulare, de cointeresare a
subiectului în vederea promovării conduitei dorite (sancţiune pozitivă).

1.3. Izvoarele dreptului

În teoria dreptului, modalităţile specifice de exprimare a conţinutului normelor juridice
poartă denumirea de „izvoare” sau „surse ale dreptului”.
Clasificare: principalele modalităţi de clasificare a izvoarelor dreptului cuprind 2
categorii:
A. izvoare normative, obligatorii;
B. izvoare interpretative.
A. Izvoare normative: au o structură piramidală începând cu Constituţia (legea fundamentală),
forţa acestora scăzând pe măsură ce ne apropiem de bază.
a) Legea – este adoptată de Parlament şi poate fi:
- fundamentală (Constituţia), constituţională (ex: legea de revizuire a
Constituţiei), organică (acele legi care reglementează domenii expres stabilite prin Constituţie
art. 73 alin. (3). Necesită să fie votată cu majoritate calificată, respectiv prin votul majorităţii
membrilor parlamentului;
- ordinară – poate fi adoptată în toate celelalte domenii cu majoritate simplă 50%
+1 din numărul parlamentarilor prezenţi.
b) Decretul – emis de preşedintele României în câteva domenii sau situaţii stabilite prin
Constituţie. Ex: instituirea stării de urgenţă.
c) Hotărârile de Guvern – adoptate de guvern în vederea organizării executării legilor.
Obs. Guvernul pe lângă hotărâri poate emite: ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă în cazuri
excepţionale: art. 108 alin. (1-3); art. 115 alin. (4), în baza unei legi speciale de abilitare.
d) Ordinele şi instrucţiunile emise de miniştri, de Guvernatorul BNR, de preşedintele
CNVM etc. Vizează de regulă domeniile restrânse şi au ca scop executarea legilor.

3
 e) Deciziile emise de autorităţile publice locale: CJ şi CL. Aceste decizii reglementează
cu respectarea prevederilor legii şi ale hotărârilor de guvern, probleme diverse, specifice razei
teritoriale respective (judeţ, oraş, comună).
f) Contractele colective de muncă – constituie izvor normativ de drept numai în domeniul
raporturilor de muncă întemeiate pe contracte individuale de muncă. Acestea sunt încheiate între
organizaţiile sindicale şi asociaţiile patronale.
Obs. Art. 1 din NCC – izvoarele- precizează la alin. (1): sunt izvoare ale dreptului civil: legea,
uzanţele şi principiile generale ale dreptului. La alin. (2) – în cazurile neprevăzute de lege se
aplică uzanţele. La alin. (3) – în materiile reglementate prin lege, uzanţele se aplică numai în
măsura în care legea trimite în mod expres la acestea.

B. Izvoarele interpretative de drept:

În dreptul român nu constituie izvoare normative de drept:
- obiceiul juridic (cutuma) – format din ansamblul de reguli de conduită constituite
tradiţional, în timp. Aceste reguli pot deveni norme juridice obligatorii în sistemul dreptului
român, numai prin recunoaşterea lor expresă prin lege.
Obs. În anumite ramuri de drept, de ex. dreptul penal, nu este posibilă aplicarea obiceiului ca
regulă obligatorie. Aceste ramuri sunt caracterizate de principiul LEGALITĂŢII.
Ca urmare a modificării opticii legiuitorului român asupra dreptului privat intern, prevederile
NCC (ce a intrat în vigoare la 1 octombrie 2011), consacră obligativitatea, caracterul normativ al
UZANŢELOR.
- jurisprudenţa (precedentul judiciar) – reprezintă hotărârile concrete ale instanţelor în
diverse cauze.
Obs. O excepţie o constituie noua formă a Legii 193/200 republicată în 3 august 2012 ce impune
modificări esenţiale de concepţie a regimului juridic al sancţionării clauzelor abuzive.
O situaţie specială o au deciziile CCR care potrivit art. 147 alin. (4) al Constituţiei sunt
obligatorii şi au putere numai pentru viitor, fiind opozabile “erga ommes” (faţă de oricine).
În alte sisteme de drept, obiceiul juridic şi jurisprudenţa constituie izvoare normative
obligatorii de drept (Marea Britanie, SUA).
În sistemele de drept islamice constituie izvoare obligatorii de drept coranul şi cutuma.
- doctrina- reprezintă ştiinţa dreptului.

4
 II. RAPORTUL JURIDIC ŞI STRUCTURA SA ÎN DREPTUL CIVIL. EFECTELE
APLICĂRII NOULUI COD CIVIL

Reprezintă relaţia socială cu caracter patrimonial sau personal nepatrimonial ce se încheie

între persoane fizice şi/sau juridice aflate pe poziţie de egalitate juridică, relaţie reglementată de
o normă juridică specifică de drept civil.
Structura raportului juridic civil cuprind:
- subiectele;
- conţinutul;
- obiectul.
Subiectele raportului juridic – sunt persoanele fizice şi juridice titulare de drepturi şi
obligaţii.
Subiectele titulare de drepturi în cadrul unui raport juridic civil poartă denumirea de subiecte
active în timp ce subiectele titulare de obligaţii poartă denumirea de subiecte pasive.
Obs. În anumite raporturi, persoanele pot să aibă ambele calităţi.
În cadrul raporturilor juridice civile obligaţionale ce presupun în conţinutul lor drepturi de
creanţă, subiectul activ poartă denumirea de creditor iar cel pasiv de debitor.
Conţinutul raportului juridic civil – este dat de totalitatea drepturilor subiective civile şi a
obligaţiilor lor corelative.
Drepturile subiective civile – reprezintă aptitudinea unei persoane, recunoscută de lege, de a-şi
realiza prerogativele în calitate de subiect de drept în limitele impuse de lege.
Dreptul subiectiv civil poate fi definit ca fiind posibilitatea juridică a titularului unui drept să
desfăşoare în limitele legii o anumită conduită în virtutea căreia poate pretinde persoanei obligate
să aibă o comportare corespunzătoare, ce poate fi impusă în caz de necesitate prin forţa
coercitivă a statului.
Obligaţia civilă – poate fi definită ca fiind îndatorirea subiectului pasiv al unui raport
juridic de a avea o anumită conduită pretinsă de subiectul activ, adică de a da, de a face sau nu
face ceva, conduită care poate fi impusă în caz de necesitate prin forţa de constrângere a statului.
Obiectul raportului juridic civil – îl reprezintă prestaţiile la care este îndrituit subiectul
activ şi obligat subiectul pasiv. De regulă prestaţiile se concretizează ca exprimare materială în
bunuri, bunurile nereprezentând însă element de structură a raprtului juridic civil.
Bunul reprezintă o valoare necesară persoanei, subsceptibilă de a fi apropriată prin intermediul
drepturilor patrimoniale.

5
 III. PERSOANE FIZICE ŞI JURIDICE. COMERCIANŢI ŞI PROFESIONIŞTI.
CATEGORII DE SOCIETĂŢI COMERCIALE, REGLEMENTAREA
CONTRACTELOR ÎN VIZIUNEA NCC

3.1. Persoana fizică – reprezintă omul în idividualitatea sa, ca titular de drepturi şi

obligaţii civile care se identifică prin următoarele elemente: 1. nume, 2. domiciliul, 3. starea
civilă.
D.p.d.v. al NCC subiectele de drept civil sunt reglementate de titlul I din carea 1 art. 25.
Elementele de identificare ale persoanei fizice sunt reglementate de NCC după cum urmează:
1.- numele – prin art. 82-85 din NCC. Reglementarea anterioară era cuprinsă în art. 12
din Decretul 31-1954.
2.- domiciliul şi reşedinţa – art.86-97 din NCC. Domiciliul ca atribut de identificare a
persoanei serveşte la localizarea în spaţiu a acesteia. Art. 86 dispune: „dacă prin lege nu se
prevede altfel, o persoană fizică nu poate să aibă în acelaşi timp decât un singur domiciliu şi o
singură reşedinţă, chiar şi atunci când deţine mai multe locuinţe”.
Art. 87 din NCC prevede: “domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor
şi libertăţilor sale civile este acolo unde acesta declară că îşi are locuinţa principală”.
Art. 88 precizează: „reşedinţa persoanei fizice este locul unde îşi are locuinţa secundară”.
Obs. Art. 91 precizează că: “dovada domiciliului şi a reşedinţei se face cu menţiunile cuprinse în
cartea de identitate”.
3.- starea civilă prin art. 98-103 din NCC – poate fi definită ca fiind dreptul persoanei de
a se individualiza ori identifica în familie şi societate prin acele calităţi personale de care legea
leagă anumite efecte juridice şi de a pretinde tuturor celorlalţi o asemenea individualizare.
Pentru ca o persoană să capete o anumită stare civilă este necesar să intervină anumite acte sau
fapte juridice: naşterea, căsătoria şi decesul de care legea leagă diferite efecte influenţând statutul
juridic al persoanei.
Actul juridic – reprezintă o manifestare de voinţă a persoanei făcută cu intenţia expresă
de a genera efecte juridice.
Faptul juridic - reprezintă o manifestare de voinţă făcută fără intenţia expresă de a
genera efecte juridice, acestea producându-se însă în virtutea legii.
Principala modalitate de dovedire a stării civile o constituie actele de stare civilă care sunt
înscrisuri autentice prin care se dovedeşte naşterea, căsătoria sau decesul unei persoane (art. 99
din NCC).

6
Obs. Art. 103 din NCC precizează şi alte mijloace de dovadă a stării civile în anumite
circumstanţe: „starea civilă se poate dovedi înaintea instanţei judecătoreşti prin orice mijloace de
probă dacă: a) nu au existat registre de stare civilă, b) registrele de stare civilă au fost pierdute
sau distruse în tot sau în parte, c) nu este posibilă procurarea din străinătate a certificatului de
stare civilă sau a extrasului de pe actul de stare civilă, d) întocmirea actului de stare civilă a fost
omisă sau refuzată.”
Capacitatea civilă a persoanei fizice: orice persoană fizică, ca de altfel orice persoană
juridică, se caracterizează printr-o anumită capacitate civilă: aceasta reprezintă aptitudinea
generală a unei persoane de a fi titulară de drepturi şi obligaţii civile.
Capacitatea civilă este de 2 feluri:
a) capacitatea de folosinţă – reprezintă aptitudinea generală a unei persoane de a avea
drepturi şi obligaţii. Este reglementată în NCC în art. 34-36.
Durata capacităţii de folosinţă se desprinde din prevederile art. 35: “capacitatea de folosinţă
începe la naşterea persoanei şi încetează odată cu moartea acesteia”.
b) capacitatea de exerciţiu – Conform art. 37 din NCC – capacitatea de exerciţiu este
aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice civile. Capacitatea de exerciţiu
reprezintă, aşadar, aptitudinea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii în
nume propriu, astfel persoana care deţine capacitate de exerciţiu deplină poate încheia acte
juridice în nume propriu.
Dispoziţiile privitoare la capacitatea de exerciţiu sunt cuprinse în art. 37-48 din NCC:
începutul capacităţii de exerciţiu este data când persoana devine majoră, aşadar, capacitatea de
exerciţiu deplină se dobândeşte la împlinirea vârstei de 18 ani.
Obs. Există unele situaţii în care capacitatea de exerciţiu deplină se poate dobândi înaintea
vârstei de 18 ani. Art. 39 din NCC precizează situaţia minorului căsătorit, acesta dobândind prin
căsătorie capacitate deplină de exerciţiu.
Art. 40 din NCC – precizează că pentru motive temeinice instanţa de tutelă poate
recunoaşte minorului care a împlinit vârsta de 16 ani capacitate de exerciţiu deplină.
Obs. D.p.d.v. legal toate persoanele care au împlinit vârsta de 18 ani se prezumă că au capacitate
de exerciţiu deplină.
Se consideră lipsiţi de capacitate de exerciţiu deplină: minorii, interzişii judecătoreşti
(persoane care în baza unei hotărâri judecătoreşti constatatoare nu au aptitudinea fizică sau
psihică de a încheia acte juridice).
Obs. Art 43 din NCC prevede că în afara altor cazuri prevăzute de lege nu au capacitate de
exerciţiu: a) minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani; b) interzisul judecătoresc.

7
Obs. Art 41 din NCC dispune că minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitatea de
exerciţiu restrânsă.
NCC reglementează capacitatea de exerciţiu restrânsă în art. 41 după cum urmează:
- minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitatea de exerciţiu restrânsă;
- actele juridice ale minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă se încheie de către
acesta cu încuviinţarea părinţilor sau, după caz, a tutorelui, iar în cazurile prevăzute de lege şi cu
autorizarea instanţei de tutelă;
- cu toate acestea, minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate face singur acte de
conservare, de administrare care nu îl prejudiciază, precum şi actele de dispoziţie de mică
valoare, cu caracter curent şi care se execută la data încheierii lor.
Spre deosebire de minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă, actele juridice ale
persoanelor care NU au capacitate de exerciţiu se încheie în numele acestora de reprezentanţii
lor legali în condiţiile prevăzute de lege.
Sancţiunea prevăzută de art. 44 din NCC pentru actele încheiate de persoana lipsită de
capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă precum şi pentru actele făcute de
tutore fără autorizarea instanţei de tutelă (când această autorizare este prevăzută de lege) sunt
anulabile chiar fără dovedirea unui prejudiciu.
Persoana lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate
invoca şi singură în apărare anulabilitatea actului pe motivul incapacităţii sale.
Toate reglementările legale ce privesc capacitatea în general şi capacitatea de folosinţă, în
special, sunt de ordine publică (imperative), o persoană neavând posibilitatea ca, de bună voie, să
renunţe prin acte juridice la propria sa capacitate.

3.2. Persoana juridică

Persoana juridică este reglementată prin prevederile cuprinse în Cartea I, Titlul IV, de la
art. 187- 251 din NCC.
Persoana juridică reprezintă, de regulă, un subiect colectiv de drept, titular de drepturi şi
obligaţii.
Obs. Există şi persoane juridice unipersonale (SRL cu asociat unic).
Înaintea apariţiei NCC, Codul Civil Român nu prevedea niciun fel de reglementări
referitoare la persoana juridică. Cele mai generale dispoziţii legale în domeniu erau cuprinse în
Decretul 31/1954 referitor la persoana fizică şi persoana juridică, precum şi în OG 26/2000
privind fundaţiile şi asociaţiile cu scop nepatrimonial.

8
Astfel, Decretul nr. 31/1954 dispunea: „persoana juridică este orice organizaţie care are o
organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu propriu afectat unui anume scop în acord cu
interesul obştesc”.
Conform prevederilor art. 187 din NCC elementele constitutive obligatorii ale persoanei
juridice sunt:
1.- organizarea de sine stătătoare;
2. - patrimoniul propriu;
3. - scopul licit şi moral, în acord cu interesul general.
1. Organizarea de sine stătătoare (proprie) – trebuie să exprime UNITATEA subiectului colectiv
de drept, detaşat de individualizarea fiecărui membru al său, cu o funcţionalitate organizatorică
bine stabilită prin:
- structura internă;
- organele de conducere;
- modul de înfiinţare;
- modul de încetare.
Persoana juridică este alcătuită aşadar din mai multe elemente structurale cum ar fi:
departamente; servicii; componente care funcţionează ca un ansamblu, ca un tot unitar.
Deasemenea persoana juridică are anumite organe de conducere, reprezentanţi legali ai acesteia.
Acestea asigură relalţiile persoanei juridice cu exteriorul.
2. Patrimoniul propriu- totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale. Trebuie să fie distinct
de alte patrimonii, atât ale persoanei juridice, cât şi ale persoanei fizice membre ale colectivului
alcătuitor, fiind indiferentă natura drepturilor patrimoniale în temeiul cărora sunt stăpânite
bunurile aflate în patrimoniu: drept de proprietete; drept de administraţie directă; drept real de
folosinţă.
Important este ca patrimoniul distict să-i dea posibilitatea persoanei juridice să participe
în nume propriu la raporturi juridice şi să-şi angajeze răspunderea proprie.
3. Scopul licit şi moral în acord cu interesul general – determinat şi în acord cu interesul general.
Acesta explică utilitatea şi raţiunea existenţei persoanei juridice, precum şi necesitatea
satisfacerii intereselor personale într-un mod licit, moral, în acord cu interesele publice.
Obs. Dobândirea calităţii de persoană juridică (adică dobândirea personalităţii juridice) conferă
subiectului colectiv de drept aptitudinea de a participa în nume propriu la raporturile juridice şi
de a-şi angaja răspunderea proprie.
Art. 189 din NCC prevede că persoanele juridice pot fi de drept public sau privat.
NCC aduce elemente de noutate privind efectele personalităţii juridice, astfel art. 193 dispune:

9
 - persoana juridică participă în nume propriu la circuitul civil şi răspunde pentru
obligaţiile asumate cu bunurile proprii, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel;
- nimeni nu poate invoca împotriva unei persoane de bună credinţă calitatea de subiect de
drept a unei persoane juridice, dacă prin aceasta se urmăreşte ascunderea unei fraude, a unui
abuz de drept sau a unei atingeri aduse ordinii publice.
Înfiinţarea persoanei juridice: art. 194 din NCC prevede următoarele moduri de înfiinţare
a persoanei juridice:
a) prin actul de înfiinţare al organului competent, în cazul autorităţilor şi al instituţiilor
publice, al unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi al operatorilor economici care se
constituie de către stat sau de către unităţile administrativ-teritoriale. În toate cazurile, actul de
înfiinţare trebuie să prevadă în mod expres dacă autoritatea publică sau instituţia publică este
persoană juridică.
b) prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, autorizat în condiţiile legii.
c) în orice alt mod prevăzut de lege.
Art. 194 prezice că dacă prin lege nu se dispune altfel, prin act de înfiinţare se înţelege actul de
constituire a persoanei juridice şi după caz statutul acesteia.
Conform art. 195 din NCC persoana juridică se înfiinţează pe perioadă nedeterminată.
Capacitatea civilă a persoanei juridice
1) Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice este reglementată de art. 205-208 din NCC,
începutul acesteia fiind diferit în funcţie de obligativitatea înregistrării sau autorizării constituirii
persoanei juridice.
Conţinutul capacităţii de folosinţă este reglementat de art. 206 după cum urmează:
a) persoana juridică poate avea orice drepturi şi obligaţii civile afară de acelea care, prin
natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice.
b) persoanele juridice fără scop lucrativ pot avea doar acele drepturi şi obligaţii civile
care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut.
c) actul juridic încheiat cu încălcarea dispoziţiilor alin. (1) şi (2) este lovit de nulitate
absolută.
Obs. În optica NCC se modifică viziunea asupra principiului specialităţii capacităţii de folosinţă
reglementat în legislaţia anterioară de art. 34 din Decretul nr. 31/1954. Astfel, principiul
capacităţii specialităţii de folosinţă se va aplica doar în cazul persoanei juridice fără scop
lucrativ, singura limitare generală a capacităţii de folosinţă fiind legată de drepturile şi obligaţiile
ce pot aparţine exclusiv persoanei fizice.

10
2) Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice este reglementată de art. 209-224 din NCC.
Data dobândirii capacităţii de exerciţiu este reglementată de art. 209 astfel: “persoana juridică îşi
exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de administrare de la data
constituirii lor”.
Conţinutul capacităţii de exerciţiu este supus la anumite limitări:
a. prima limitare este generată de pluritatea organismelor (structurilor) de conducere şi de
sfera de competenţă a fiecăruia.
b. a doua limitare este determinată în cazul persoanei juridice fără scop lucrativ de
principiul specialităţii capacităţii de folosinţă.
Aşadar este necesar ca actul juridic să fie încheiat de către organismul competent potrivit legii,
actului de înfiinţare sau statutului, spre a fi considerat actul persoanei juridice înseşi, în caz
contrar, actele juridice încheiate de organisme necompetente fiind anulabile.
Sfârşitul capacităţii de exerciţiu se petrece concomitent cu data încetării existenţei persoanei
juridice.
Astfel art. 244 din NCC prevede următoarele moduri de încetare:
- prin constatarea ori declararea nulităţii;
- prin fuziune;
- prin divizare totală;
- dizolvare sau desfiinţare;
- printr-un alt mod prevăzut de actul constitutiv sau de lege.
3) Identificarea prersoanei juridice se face conform art. 225-231 din NCC prin următoarele
elemente: - naţionalitatea;
- denumirea;
- sediul persoannei juridice;
- alte atribute de identificare (cod fiscal etc.).

IV. NOŢIUNEA DE PROFESIONIST ŞI ÎNTREPRINDERE DIN PRESPECTIVA NCC.

OBIECTUL ŞI DEFINIŢIA DREPTULUI COMERCIAL. NOŢIUNEA DE
COMERCIANT DIN PERSPECTIVA CODULUI COMERCIAL

În stabilirea sferei de cuprindere a dreptului comercial sunt utilizate 2 sisteme:

1) Conform sistemului subiectiv, normele juridice comerciale erau aplicabile
comercianţilor. Aşadar, dreptul comercial era privit ca un drept profesional, el aplicându-se
tuturor persoanelor care deţineau calitatea de comerciant.

11
 2) Conform sistemului obiectiv, dreptul comercial cuprindea normele juridice aplicabile
comerţului, adică acelor acte juridice, fapte şi operaţiuni calificate de lege ca “fapte de comerţ”,
indiferent de persoana care le săvârşea. Aşadar, în acest sistem, normele comerciale se aplicau
unei categorii de acte juridice, fapte şi operaţiuni (adică faptelor de comerţ) şi nu unei categorii
de persoane (respectiv comercianţilor).
Definiţia dreptului comercial: acesta poate fi definit ca un ansamblu de norme juridice
de drept privat care sunt aplicabile raporturilor juridice izvorâte din săvârşirea actelor juridice,
faptelor şi operaţiunilor considerate de lege “fapte de comerţ”, precum şi raporturilor juridice la
care participă persoanele fizice şi juridice care au calitatea de comerciant.
Fără a da o definiţie a noţiunii de comerciant, în art. 7, Codul Comercial preciza cine are
calitatea de comerciant: “sunt comercianţi aceia care fac fapte de comerţ, având comerţul ca
profesiune obişnuită, şi societăţile comerciale”.

4.1. Noţiunea de profesionist şi întreprindere din perspectiva NCC

Datorită schimbărilor profunde petrecute în activitatea economică a ultimelor decenii,
dispoziţiile Codului Comercial Român privind participanţii efectivi la activitatea comercială
(comercianţii) erau depăşite. Lacunele Codului Comercial privind persoanele ce au calitatea de
comerciant au fost acoperite de Legea 26/1990 privind Registrul Comerţului ce indica, categorii
suplimentare de comercianţi: „comercianţii sunt persoanele fizice şi asociaţiile familiale care
efectuează în mod obişnuit acte de comerţ, societaţile comerciale, companiile naţionale şi
societăţile naţionale, regiile autonome, grupurile de interes economic cu caracter comercial şi
organizaţiile cooperatiste”. Ulterior, prin OUG 44/2008 se elimină asociaţia familială ca formă
de desfăşurare a activităţilor economice de către persoanele fizice, se introduc noi forme de
organizare: Întreprinderea Individuală şi Familială.
În contextul prevederilor Codului Comercial (art. 7), persoanele fizice dobândesc
calitatea de comerciant numai prin îndeplinirea condiţiilor impuse de legea comercială, concepţie
menţinută şi indicată expres în art. 20 din OUG 44/2008; prin urmare, autorizarea funcţionării
persoanelor fizice şi înregistrarea acestora într-un registru profesional (Registrul Comerţului) nu
conducea la dobândirea automată a calităţii de comerciant, definitorie fiind îndeplinirea
cumulativă a condiţiilor prevăzute de Codul Comercial (în special în art. 7).
Noţiunea de profesionist comercial: în concepţia actuală a NCC la raporturile juridice
de drept civil (de drept privat şi, astfel, de drept comercial) participă profesioniştii şi alte subiecte
de drept, eliminându-se noţiunea de comerciant şi dispărând distincţia dintre comercianţi şi
necomercianţi, noţiunea de profesionist fiind una integratoare.

12
 NCC reprezintă, aşadar, dreptul comun în materia profesioniştilor, în art. 3 precizându-se
principiul aplicării generale a Codului Civil.
Deasemenea, alin. (2) din art. 3, introduce noul termen de profesionist cu un sens mai larg: “sunt
consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere”.
Dificultatea delimitării conţinutului noţiunii de profesionist rezidă din faptul că un termen
este definit prin altul. În plus, întreprinderea nu este definită în mod expres, ci indirect ( alin. (3)
art. 3), ocupându-se numai de “exploatarea unei întreprinderi”: “constituie exploatarea unei
întreprinderi exercitarea sistematică de către una sau mai multe persoane a unei activităţi
organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de
servicii, indiferent dacă are sau nu scop lucrativ”.
Întreprinderea nu este un subiect de drept, ci o activitate a unui subiect de drept. În
concluzie, întreprinderea poate acoperi atât sfera economică, cât şi alte sfere. Aşadar, criteriul
distincţiei dintre profesioniştii comercianţi şi cei necomercianţi trebuie sa îl reprezinte tipul de
activitate-economică (lucrativă) sau civilă (nelucrativă), exercitată în exploatarea întreprinderii.
Prin urmare, vor fi profesionişti necomercianţi cei ce exploatează o întreprindere ce
desfăşoară o activitate civilă, o activitate ce nu poate fi calificată ca “activitate economică”.
Profesioniştii comercianţi sunt cei ce exploatează o întreprindere ce desfăşoară
activitate economică cu scop lucrativ, adică o întreprindere economică.
În concluzie, întreprinderea economică este activitatea economică desfăşurată în mod
organizat, permanent şi sistematic, combinând resursele financiare, forţa de muncă atrasă,
materiile prime, mijloacele logistice şi informative, pe riscul întreprinzătorului, în condiţiile şi în
cazurile prevăzute de lege.

V. SOCIETĂŢILE COMERCIALE - SUBIECTE ALE RAPORTURILOR JURIDICE

DIN DOMENIUL TURISMULUI

Noţiunea de societate comercială se referă atât la societăţile constituite în temeiul Legii

nr. 31/1990, cât şi la societăţile cu capital de stat înfiinţate în temeiul Legii nr. 15/1990.
Noţiunea de societate este reglementată în mod general de NCC în Cartea a V-a, titlul
IX, întitulat “Diferite contracte speciale”, capitolul 7, ce poartă denumirea “Contractul de
societate”.
Astfel, art. 1881 precizează: „prin contractul de societate – două sau mai multe persoane
se obligă, reciproc, să coopereze pentru desfăşurarea unei activităţi şi să contrbiuie la aceasta

13
prin aporturi băneşti, în bunuri, în cunoştinţe specifice sau prestaţii cu scopul de a împărţi
beneficiile, sau de a se folosi de economia ce ar putea rezulta.
Reglementările specifice societăţilor comerciale se referă la societăţile cu personalitate
juridică, fiind cuprinse în special în Legea 31/1990 şi Legea 15/1990. Potrivit art. (1) din Legea
31/1990, persoanele fizice şi juridice se pot asocia şi constitui societăţi comerciale cu
personalitate juridică, cu respectarea următoarelor prevederi:
Societăţile comerciale se pot constitui numai în una din următoarele forme prevăzute de
art. (2) din Legea 31/1990:
1) societate în nume colectiv (SNC);
2) societate în comandită simplă (SCS);
3) societate pe acţiuni (SA);
4) societate cu răspundere limitată (SRL);
5) societate în comandită pe acţiuni (SCA).
Obs. În România nu este permisă crearea unor societăţi comerciale hibrid.
Conform Legii 31/1990 trăsăturile esenţiale ale acestor tipuri de societate comercială sunt
următoarele:
a) pentru SNC: obligaţiile sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată
şi solidară a tuturor asociaţilor.
b) pentru SCS: obligaţiile sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată
şi solidară a tuturor asociaţilor comanditaţi; asociaţii comanditari răspund numai până la
concurenţa aportului lor.
Obs. SCS presupune 2 categorii de asociaţi: asociaţii comanditari, sunt cei care au puterea
de comandă a societăţii, care finanţează societatea, fără a participa, în mod direct, la coordonarea
şi administrarea patrimoniului acestuia; asociaţii comanditaţi lucrează sub comanda
comanditarilor, ei fiind aceia care administrează efectiv societatea.
c) pentru SA: capitalul social este împărţit pe acţiuni, obligaţiile sunt garantate cu
patrimoniul social, acţionarii fiind obligaţi numai la plata acţiunilor lor.
d) pentru SCA: capitalul social este împărţit pe acţiuni, obligaţiile fiind garantate cu
patrimoniul social şi cu răspundere nelimitată şi solidară a tuturor asociaţilor comanditaţi;
comanditarii sunt obligaţi numai la plata acţiunilor lor.
e) pentru SRL: obligaţiile sunt garantate cu patrimoniul social, asociaţii fiind obligaţi numai
la plata părţilor lor sociale.
Obs. Forma societăţii este aleasă de către asociaţi şi trebuie prevăzută în Actul Constitutiv
(art. 7 şi art. 8 din Legea 31/1990), ţinându-se cont de următorii factori:

14
 - natura afacerii;
- mărimea capitalului necesar;
- numărul asociaţilor şi relaţiile dintre aceştia.

VI. REGLEMENTĂRI GENERALE PRIVIND CONTRACTELE ÎN DOMENIUL

TURISMULUI
Reglementarea generală a operaţiunilor de turism: reglementările comerciale şi
normele speciale în contextul NCC.
Regimul juridic al contractelor. Reglementări generale, cuprinse în NCC, conexe
contractelor din domeniul turismului.

6.1. Extinderea regulilor specifice din dreptul comercial asupra activităţii

profesioniştilor
Referitor la reglementarea care exista în Codul Comercial, privind regimul juridic
aplicabil operaţiunilor juridice destinate comercianţior, este cunoscut faptul că se impuneau
reguli speciale comerţului, derogării de la dreptul comun, impuse de celeritatea (accelerarea)
tranzacţiilor, favorizarea circulaţiei mărfurilor şi protecţia creditului, lipsa de formalism şi, în
general, o mai mare libertate în încheierea actelor juridice. Pentru realizarea acestui deziderat
erau necesare mijloace specifice precum autonomia de voinţă mai largă, interdicţia acordării
termenului de graţie, curgerea de drept a dobânzilor şi capitalizarea dobânzilor, solidaritatea
debitorilor etc.
În prezent, NCC sistematizează şi integrează reglementări de drept comercial, ceea ce
implică preluarea acestor principii în NCC spre a fi, în continuare, aplicabile profesioniştilor
comercianţi şi nu numai, fiind, în anumite condiţii, aplicabile şi altor profesionişti sau mai mult,
neprofesioniştilor.
Aşadar, s-au ales metode de extindere a aplicării acestor reguli tuturor raporturilor de
drept privat, indiferent de calitatea părţilor acestui raport sau preluarea acestora de NCC, pentru
a fi aplicate numai profesioniştilor.
Principalele reglementări ce reprezintă preluarea şi extinderea principiilor de drept
comercial în NCC sunt:
a) regula solidarităţii debitorilor – este prevăzută de art. 1446 din NCC, fiind
prezumată între debitorii unei obligaţii contractate în exerciţiul activităţii unei întreprinderi dacă,
prin lege, nu se prevede altfel;

15
 b) interdicţia acordării termenului de graţie din dreptul comercial – este extinsă la
profesionişti, menţionându-se regula conform căreia debitorul se află de drept în întârziere la
scadenţa obligaţiei de a plăti o sumă de bani, care a fost asumată în exerciţiul activităţii unei
întreprinderi, deoarece executarea la termen a obligaţiei este o necesitate imperativă pentru buna
desfăşurare a activităţii profesioniştilor, a cărei lipsă ar conduce la dezorganizare;
c) regula curgerii de drept a dobânzilor în materie comercială – este extinsă de NCC
în art. 1535 asupra tuturor raporturilor de drept privat, pentru toate obligaţiile băneşti. Astfel,
dacă obligaţia bănească nu este achitată la termenul stabilit pentru scadenţă, creditorul are
dreptul la daune moratorii (daune pentru efectuarea cu întârziere a plăţii datorate), de la scadenţă
până în momentul plăţii, în cuantumul cuvenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege
(dobânda legală), fără să fie ţinut să dovedească vreun prejudiciu.
Precizare: referitor la corelaţia dintre daune-interese şi dobânda legală, menţionăm că art.
1535 alin. (3) stipulează că, dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda
legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune-interese pentru repararea
integrală a prejudiciului suferit.
OUG 13/2011 care abrogă OG 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii
băneşti, prin art. 1 alin. (3), denumeşte această dobândă ca penalizatoare: „dobânda datorată de
debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este numită
dobândă penalizatoare”.
Art. 2 precizează că, în cazul în care, potrivit dispoziţiilor legale sau prevederilor
contractuale, obligaţia este purtătoare de dobânzi remuneratorii şi/sau penalizatoare, după caz, şi
în absenţa stipulaţiei exprese a nivelului acestora de către părţi, se va plăti dobânda legală
aferentă fiecăreia dintre acestea.
Rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus
4 puncte procentuale şi se precizează, ca excepţie, că în raporturile juridice care nu decurg din
exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, rata dobânzii legale se diminuează cu 20%, cum
era reglementat şi înainte prin OG 9/2000.
Cu privire la capitalizarea dobânzilor (anatocism), NCC reglementează, prin art. 1489
alin.(2), că se admite anatocismul la dobânzile scadente, în limitele permise de lege ori când sunt
cerute în instanţă, acestea curgând de la data cererii de chemare în judecată.
OG 13/2011 prevede că dobânzile remunenatorii se pot capitaliza şi pot produce dobânzi.
Dobânzile remuneratorii se calculează în funcţie de rata dobânzii legale remuneratorii, ce se
stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă a BNR, care este rata dobânzii de politică
monetară stabilită prin hotărâre a Consiliului de Administraţie al BNR.

16
 d) în ceea ce priveşte preţul contractual, art. 1233 din NCC prevede că, dacă
profesioniştii nu sunt în măsură să stabilească preţul în contractele pe care le încheie, se
consideră că părţile au avut în vedere preţul practicat, în mod obişnuit, în domeniul respectiv
pentru aceleaşi prestaţii realizate în condiţii comparabile sau, în lipsa unui asemenea preţ, un preţ
rezonabil;
e) regulile speciale, determinate înainte de Codul Comercial, privind stabilirea locului
executării obligaţiilor (în cazul în care nu este precizat potrivit naturii prestaţiei sau în temeiul
contractului, al practicilor statornicite între părţi ori al uzanţelor) care se aplicau numai
comercianţilor, au fost extinse pentru toate raporturile de drept privat, fiind dezvoltate şi adaptate
cerinţelor economice actuale, aplicabile şi valabile nu numai pentru profesionişti.
Art. 1494 din NCC stabileşte astfel de reguli clare în acest sens, precizând locuri diferite unde
debitorul îşi poate executa obligaţiile în funcţie de clasificarea obligaţiilor respective:
1. obligaţiile băneşti trebuie executate la domiciliul sau, după caz, sediul
creditorului de la data plăţii;
2. obligaţia de a preda un lucru individual determinat, trebuie executată în locul în
care bunul se va afla la data încheierii contractului;
3. celelalte obligaţii se execută la domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, la
data încheierii contractului.
f) formarea contractelor la distanţă – este reglementată de art. 1182–1200 din NCC,
fiind prevăzute reglementări speciale privind perfectarea contractului, momentul şi locul
încheierii contractului, oferta şi acceptarea ofertei.
Discuţia importantă care era reglementată diferit în Codul Comercial se face în legătură
cu momentul încheierii contractului, în considerarea acestuia, fiind emise mai multe teorii:
- a emisiunii (declarării voinţei);
- a transmisiunii (expedierii);
- a recepţiunii (primirii, acceptării);
- a informaţiunii (a cunoaşterii, acceptării).
Codul Comercial reglementa teoria informaţiunii deşi, în practică se folosea adesea teoria
recepţiunii sau primirii-acceptării.
În NCC se reglementează acum teoria recepţiunii (art. 1186, coroborat cu art. 1196),
contractul încheindu-se în momentul în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia
la cunoştinţă de ea din motive care nu îi sunt imputabile.
Probabil legiuitorul nu a luat în considerare necesitatea unei garanţii mai mari privind
certitudinea încheierii contractului, contractul considerându-se încheiat în momentul primirii de

17
către ofertant a răspunsului privind acceptarea ofertei, ceea ce poate avea neajunsul că socoteşte
încheiat contractul chiar şi în cazul în care ofertantul nu a luat cunoştinţă de acest răspuns.

6.2. Patrimoniul profesional individual

NCC, prin art. 31-33 dedicate patrimoniului, defineşte şi noţiuni noi precum: “masele
patrimoniale” şi “patrimonii de afectaţiune”. Deşi menţine regula unicităţii patrimoniului,
dispunând că orice persoană fizică sau juridică este titulară a unui patrimoniu care include toate
drepturile şi datoriile ce pot fi evaluate în bani şi aparţin acesteia, NCC stabileşte că patrimoniul
poate face obiectul unei diviziuni sau afectaţiuni numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de
lege. Astfel devine posibilă diviziunea patrimoniului, adică transferul drepturilor şi obligaţiilor
dintr-o masă patrimonială în alta, ca excepţie fără a se considera prin acest transfer că s-ar opera
un act de înstrăinare, ci numai unul de gestiune, de administrare.
Art. 33 din NCC defineşte noţiunea de patrimoniu profesional individual: “constituirea
masei patrimoniului afectate exercitării, în mod individual, a unei profesii autorizate se stabileşte
prin actul încheiat de titular, cu respectarea condiţiilor de formă şi de publicitate prevăzute de
lege”.
Dispoziţiile alin. (1) se aplică, în mod corespunzător, şi în cazul măririi sau micşorării
patrimoniului profesional individual.
Lichidarea patrimoniului profesional individual se face în conformitate cu dispoziţiile art.
1941-1948 dacă, prin lege, nu se dispune altfel.
Coroborat cu faptul că patrimoniul reprezintă garanţia generală a creditorilor chirografari,
principiul general de drept conform caruia, orice persoană răspunde pentru obligaţiile sale cu
patrimoniul său, este menţionat în NCC, art. 2324 preluând dispoziţiile art. 1718 din vechiul Cod
Civil.
Spre deosebire de vechea reglementare, conform căreia creditorii aveau dreptul să
urmărească toate bunurile ce formau patrimoniul debitorului lor în caz de neîndeplinire a
obligaţiilor asumate, alin. (3) din art. 2324 din NCC dispune că, dacă anumite creanţe sunt în
legătură cu o anumită diviziune a patrimoniului, mai întâi, această diviziune este urmărită până la
epuizarea ei, urmând ca, numai ulterior, creditorii să se îndestuleze din celelalte bunuri din
patrimoniu în măsura în care nu s-au acoperit creanţele respective.
Alin. (4) al acestui articol stabileşte o excepţie de la această regulă: „bunurile care fac
obiectul unei diviziuni a patrimoniului, afectate exerciţiului unei profesii autorizate de lege, pot
fi urmărite numai de creditorii ale căror creanţe s-au născut în legătură cu profesia respectivă”.
Aceşti creditori nu vor putea urmări celelalte bunuri ale debitorului şi deci, nu vor mai avea

18
acces la întregul patrimoniu pentru satisfacerea crenţelor neacoperite prin urmărirea şi executarea
patrimoniului profesional individual.

6.3. Modificările aduse prin NCC în materia contractelor

Aspecte generale
Modificarea majoră generată de intrarea în vigoare a NCC este reprezentată de unificarea
regimului juridic pentru contractele civile şi cele comerciale.
NCC defineşte în art. 1166 noţiunea de contract: “contractul este acordul de voinţe
dintre două sau mai multe persoane cu intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport
juridic.”
Elementele de noutate introduse în NCC:
- reglementarea instituţiei impreviziunii contractuale;
- denunţarea unilaterală stipulată ca modalitate de încetare a oricărui tip de
contract încheiat pe durată nedeterminată;
- interpretarea contractelor potrivit voinţei “concordante” a părţilor şi nu după
sensul literar al termenilor (art. 1266);
- se reglementează posibilitatea de a contracta cu privire la bunuri care, la data
încheierii contractului, aparţin unei terţe persoane ca urmare a exigenţelor
operaţiunilor din sfera economică (art. 1230).
Impreviziunea este reglementată de art. 1271, fiind o instituţie inexistentă până acum în
Dreptul Român.
Deşi prin alin. (1) articolul statutează principiul obligativităţii executării obligaţiilor,
chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă, fie datorită creşterii costurilor executării
propriei obligaţii, fie datorită scăderii valorii contraprestaţiei.
Însă alin. (2) precizează că: “dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă,
datorită unei schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea
debitorului la executarea obligaţiei, instanţa poate să dispună adaptarea contractului pentru:
a) a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi beneficiile ce rezultă din
schimbarea împrejurărilor;
b) încetarea contractului la momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte instanţa”
Alin. (3). precizează că: „Dispoziţiile alin. (2) sunt aplicabile numai dacă:
a) schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului;
b) schimbarea împrejurărilor, precum şi întinderea acesteia nu au fost şi nici nu puteau fi
avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului;

19
 c) debitorul nu şi-a asumat riscul schimbării împrejurărilor şi nici nu putea fi în mod
rezonabil considerat că şi-ar fi asumat acest risc;
d) debitorul a încercat, într-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă, negocierea adaptării
rezonabile şi echitabile a contractului.”

6.4. Protecţia celor aflaţi în inferioritate economică

Protecţia persoanelor aflate pe o poziţie de inferioritate economică se reflectă în
dispoziţiile referitoare la formarea contractului, integrarea clauzelor standard în contract,
reducerea clauzei penale, repararea prejudiciului nepatrimonial etc.
În acest sens “leziunea” dobândeşte o vocaţie generală de protejare a părţii defavorizate
într-un raport contractual şi de remediere a dezechilibrelor contractuale grave provocate prin
comportamentul incorect al celeilalte părţi.
Art. 1221 dispune: “există leziune atunci când una dintre părţi, profitând de starea de
nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi, stipulează în favoarea
sa ori a unei alte persoane o prestaţie de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii
contractului, decât valoarea propriei prestaţii.”
Reglementarea clauzelor standard din contracte este de asemenea prevăzută de NCC în
art. 1202: “sunt clauze standard stipulaţiile stabilite, în prealabil, de una dintre părţi pentru a fi
utilizate în mod general şi repetat şi care sunt incluse în contract fără să fi fost negociate cu
cealaltă parte.”
NCC precizează însă: “clauzele negociate prevalează asupra clauzelor standard, protecţia
fiind asigurată şi prin art. 1203 ce impune regula obligativităţii acceptării, în mod expres şi în
scris, a clauzelor neuzuale-text.”
Despăgubirea creditorilor
O condiţie esenţială pentru acordarea de despăgubiri creditorului, în cazul neexecutării
obligaţiei de către debitor, o reprezintă existenţa unui prejudiciu. Conform NCC acesta se
determină ţinând seama nu doar de pierderile cauzate creditorului, dar şi de avantajele pe care
acesta le obţine, spre exemplu prin evitarea sau reducerea unor cheltuieli, art. 151-1537.
NCC precizează că prejudiciul nepatrimonial este susceptibil de reparaţie (art. 1391 şi
1531, alin. (3).)
Tot în scopul asigurării unei mai bune protecţii au fost extinse situaţiile în care debitorul
se află de drept în întârziere (netrebuind să se mai recurgă la formalităţile de notificare în acest
scop). De exemplu, dobânzile moratorii încep să curgă din ziua scadenţei, fără a mai fi vreo
notificare, pentru a stimula executarea la timp a obligaţiilor băneşti.

20
 6.5. Categorii de contracte
NCC reglementează prin art. 1171-1177 o serie de criterii de clasificare a contractelor:
a) contracte sinalagmatice (obligaţiile născute din acestea sunt reciproce şi interdependente) şi
unilaterale;
b) în funcţie de interesul urmărit de părţi avem contracte cu titlu oneros şi gratuit.
Oneros – fiecare parte urmăreşte să-şi procure un avantaj în schimbul obligaţiilor
asumate.
Gratuit – una dintre părţi urmăreşte să procure celeilalte părţi un beneficiu, fără a obţine
în schimb vreun avantaj.
c) în funcţie de momentul determinării existenţei şi întinderii prestaţiilor, putem avea contracte
comutative şi aleatorii.
Comutative – la momentul încheierii lor existenţa drepturilor şi obligaţiilor părţilor este
certă iar întinderea acestora este determinată sau determinabilă.
Aleatorii – se oferă cel puţin uneia dintre părţi şansa unui câştig şi o expunere totodată la
riscul unei pierderi ce depinde de un eveniment viitor şi incert.
d) în funcţie de modul de formare: contract consensual, solemn sau real. Art. 1174;
e) în funcţie de modul în care se exprimă şi formează voinţa părţilor distingem între contracte
negociate şi contracte de adeziune. Art. 1175.
NCC mai reglementează şi contractul-cadru şi contractul încheiat cu consumatorii (art. 1176
şi art. 1177).
Obs. Doctrina mai diferenţiază între:
- Contracte facultative;
- Contracte forţate.

21