Ministerul Educatiei al Republicii Moldova

Universitatea de Stat din Moldva

Facultatea de Drept
Catedra Drept International si Drept al Relatiilor Economice Externe

Eseu: Uniunea Europeană-

federație sau
confederație

A realizat: Coordonator stiintific: Roșca Valentin

Magistru in drept,lector universitar

Chișinau 2015
 Uniunea Europeană a fost și rămîne a fi subiectul internațional în jurul căruia se
rotește o multitudine de concepții și opinii,precum și diverse păreri doctrinare cu privire
la instituțiile, actele ce țin de funcționarea și reglementarea acestora cît și despre
natura juridică a acestei formațiuni.Înafara oricăror specificațiuni, cert este faptul ca UE
este o entitate politica care se caracterizează prin complexitatea relațiilor existente
între membrii săi dar și însăși prin crearea sa, o astfel de evoluție fiind unitară atît în ce
privește constituirea cît și dezvoltarea ulterioară.
Uniunea Europeană reprezintă rezultatul unui îndelungat proces de cooperare şi
integrare care a început, în 1951, cu 6 ţări. Procesul de edificare şi materializare
juridică a Uniunii Europene a fost determinat de factori economici, politici şi filosofico-
juridici în evoluţia construcției europene.
Noţiunea de Uniunea Europeană se utilizează începând cu Tratatul de la Maastricht
(Tratatul privind Uniunea Europeană). Iniţial, Uniunea Europeană a fost un concept
politic, întrucât nu dispunea de personalitate juridică, fiindcă nu substituia comunităţile
europene, ci le îngloba într-un ansamblu organizat,mai larg. Ulterior, prin Tratatul de la
Lisabona, Uniunea Europeană devine inclusiv un concept juridic, obţinând
personalitate juridică în temeiul prevederilor tratatului prin care statele membre îi
atribuie competenţe în vederea realizării obiectivelor comune ale acestora. În
funcţionarea sa, Uniunea Europeană este întemeiată pe valorile respectării demnităţii
umane, libertăţii, democraţiei, egalităţii, statului de drept, precum şi pe respectarea
drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparţin minorităţilor. Aceste
valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată de pluralism,
nediscriminare, toleranţă, justiţie şi solidaritate.
Cert este faptul că ca și la formare, în prezent uniunea se sprijină pe trei piloni:
pilonul comunitar, constituit din trei comunitati: CECO, Comunitatea europeana (fosta
CEE) și Comunitatea europeana a energiei atomice (Euratom); al doilea pilon- politica
externa si de securitate comuna (PESC;); si cooperarea în materie de justitie si afaceri
interne, al treilea pilon. Cum am menționat anterior, procesul de unificare europeană a
demarat prin semnarea tratatelor de la Paris (1951) și Roma (1957), al căror scop
inițial era punerea în comun a producției din anumite sectoare și crearea unei piețe
comune europene. În urma evoluției si dezvoltărilor succesive, marcate de Actul Unic
European din 1986, de Tratatele de la Maastricht si Nisa, scopul UE a devenit crearea
unei ”uniuni din ce în ce mai strînse între popoarele Europei”. Uniunea s-a extins de la
sectoarele economice principale (libertatea de circulatie a bunurilor, politica de
concurență, politica agricolă) la altele, care afectează sau care sunt afectate de
deciziile comunitare, cum sunt politica de coeziune, politica socială, politici
macroeconomice, telecomunicații, cercetare, o parte din sectoarele sănătate, educație.
Astfel, pentru a mă expune în privința apartenenței Uniunii Europene la clasa
confederațiilor sau a federațiilor, este necesar să delimitez aceste noțiuni, accentuînd
diferențele pe care ulterior voi axa argumentele în apărarea opiniei proprii cu privire la
natura juridică a UE. Deci, noțiunea de confederație, presupune o uniune de state
independente, înființată pe baza unui acord internațional, prin care se determină
condițiile de asociere și de funcționare a statelor membre. Confederațiile se
întemeiază de obicei pentru a rezolva în comun chestiuni critice cum ar fi: apărarea,
afacerile externe, comerțul extern și moneda comună. Federația însă, este
un stat compus dintr-un număr de state (mai mici) care au transferat o mare parte
din suveranitatea lor unei entități, numită "guvern central" sau și "guvern federal". Într-
o federație, statutul de autoguvernare al statelor componente este stabilit
prin constituția federală; el nu poate fi schimbat prin hotărârea unilaterală a guvernului
central.
În literatura de specialitate în mod tradițional confederația era invers proporțională
federație, în această pereche de concepte, acestea erau văzute ca un fel de antonime,
având în vedere că doar unul dintre cele două abordări se combină cu "federalismul".
Confederația a fost considerată formă inferioară, nedezvoltată a structurii federale, un
fel de prag intermediar între un stat unitar și un stat federal. De fapt, federația și
confederatia au reprezentat inițial două specii diferite ale aceluiași fenomen socio-
politic. În sensul evolutiv, relația dintre aceste moduri de organizare a sistemul politic
nu este liniară întrucît dezvoltarea poate merge atât de la confederație la federație, cît
și invers.
Destul de interesantă combinație de elemente federale și a celor confederale este
întîlnită în structura Uniunii Europeane.
Reeșind din definițiile expuse, putem contura aspectele definitorii ale UE ca
confederație sau federație, prin prisma caracteristicilor specifice Uniunii Europene. Un
prim argument în favoarea UE ca confederație este faptul că cetățenii statelor membre
nu sunt direct legați de instituțiile europene, ci de guvernele naționale, ceea ce
demonstrează că între instituțiile de la nivel național și cele unionale există o
interdependență, prin intermediul căreia se menține cooperarea și dezvoltarea fiecărui
stat cu ajutorul strategiilor de perspectivă din partea Uniunii Europene. În apărarea
conceptului de uniune federativă putem enunța existența unui sistem de tratate și legi
cu aplicabilitate direct pe întreg teritoriul UE, care sunt interpretate uniform și au
prioritate în fața legislației naționale a fiecărui stat.
Altă trăsătură caracteristică confederației, întîlnită la nivelul instituțional al UE este
investirea cu autoritate a Consiliului de Miniștri, a Consiliului European și a Curții
Europene de Justiție, nu de către cetățenii statelor membre ci de către liderii și
guvernele acestor state, ceea ce apare ca lacună în consolidarea principiului
dedmocratismului, însă dacă privim această procedură din perspectiva ideii că statele
au număr diferit de populație și respectiv se creează dificultăți în luarea deciziilor și
evaluarea reazultatelor alegerilor, cred ca este ceva benefic uniunii. Este la fel de
important de menționat și semnul caracteristic federației, care există în domeniul
exercitării autorității a UE, întrucît unele ramuri și-au transferat autoritatea la nivelul
UE, precum comerțul, mediul, agricultura, însă sunt și domeni în care prioritară rămîne
leegislația națională, cum ar fi domeniul politicii sociale, unde ar fi absurd ca să se
permită o influientă de orice natură, întrucît fiecare stat are specificul său și respectiv
pentru fiecare există ceva prioritat ce necesită protecție și nici o altă legislație nu s-ar
descurca mai bine decît cea națională.
Ceea ce probabil este cel mai semnificativ în delimitarea caracteristicilor UE ca
confederație și federație, este crieriul financiar, care deși nu ne dă un răspuns clar și
vădit la ceea ce privește natura juridică a UE, însă reflectă personalitatea juridică
unică a acesteia și anume în acest demeniu, specific confederației, este faptul că nu
există un sistem generalizat de taxe, fiindcă UE percepe taxe prin intermediul taxelor
vamale, a prelevărilor la import, totuși cea mai mare parte a impozitelor sunt percepute
în continuare la nivel național, dar nu poate rămîne neobservat bugetul propriu al UE,
chiar dacă în mărimi relativ reduse, totuși conferă instituțiilor europene independență
financiară și îi accentuează acestă dispersare a finanțelor ca semn caracteristic
federației, însă ceea ce nu permite de a numi UE federație, rămîne inexistența unui
sistem militar european efectiv, întrucît forțele terestre și navale aparțin statelor
membre, probabil unica forță militară comună fiind NATO, ceea ce este caracteristic și
pentru confederație. Nu în ultimul rînd vreau să menționez faptul că UE are monedă
proprie, care înlocuiește monedele naționale, acest fapt fiind totodată și un semn
caracterist federației cît și confederației. Structura înstituțională a UE la fel conține atît
structure de tip federal (Presedinția UE, Comisia Europeana, Parlamentul European)
dar si structuri de tip confederal (Consiliul European si Consiliul de ministrii al UE).
Ca element ce poziționează UE ca confederație este faptul că statele membre au
identități separate, fiindcă dupa cum am mai menționat, au propriile sisteme de legi,
pot semna tratate bilaterale cu alte state, pot acționa unilateral în cele mai multe
domenii ale politicii externe și de securitate, însă faptul că Comisia Europeană are
competența de a iniția și purta negocieri cu terțe state, în numele statelor membre în
domeniul commercial, ne reîntoarce la conceptul ca UE totuși este o federație, ceea ce
nu coincide cu părerea mea și respectiv în continuare voi argumenta punctul meu de
vedere.
Cum am menționat anterior, nu sunt adeptă nici la parerea UE ca confederație nici
ca federație, o vad ca o structură sui generis cum nu a mai existat pînă acum, anume
prin individualitate trezind o avalanșă de controverse în jurul său, din care statele
membre știu să extragă momentele care le-ar favoriza, fiind privite ca parte
componentă a unei structuri pe cît de interesantă, pe atît și de tainică. În ceea ce
privește plasarea Uniunii Europene în rîndul federațiilor sau conederațiior clasice,
reeșind din argumentele și elementele caracteristice pe care le-am enunțat anterior,
pot afirma că UE contemplează cu ușurință elemente a mai multor forme de
organizare, formînd specificul său, independent de orice restrticții prestabilite atît de
ordin structural cît și funcțional și instituțional.
Consider ca UE nu a atins, ci a depășit stadiul de confederație prin instituirea
monedei unice cît și a Parlamentului la nivel unional, însă și de federație se
diferențiază substanțial, prin faptul că își are originea în tratatele fondatoare, adică
acte de drept internațional și nu într-o Constituție, care ar fi un act de drept intern. În
această ordine de idei, vreau să generalizez că UE este o entitate hibridă, care
demonstrează caracteristici confederale, dar și federale.
Uniunea Europeană modernă, desigur, este departe de exemple clasice de
confederație sau federație. Cu toate acestea, tratatele menționate au desemnat o
schimbare de netăgăduit din confederație cu scop predominant economic la o uniune
federală în continuă dezvoltare, spre o afirmare ca structură specifică doar Uniunii
Europene, sau, evoluția UE va continua să aibă loc în limitele așa-numitei structuri
sui-generis pînă va deveni o uniune constituțională a statelor și a cetățenilor, în care
competențele în conformitate cu principiul subsidiarității, va fi diferentiat între instituții
supranaționale, statele membre și regiunile lor constitutive.
Dacă aș privi în viitor, cred că aș vedea dezvoltarea ulterioară a UE care ar implica
în mod natural o tranziție de la practica de a semna acorduri interguvernamentale la
adoptarea unei singuri constituții europene sau a unui analog a unui astfel de
document.

Însumînd cele expuse anterior, pledez pentru Uniunea Europeană ca formațiune

unică, a cărei structură instituțională nu se mai întîlnește în nici o altă organizație
interguvernamentală, motto-ul UE ”Unitate în diversitate”, marcînd faptul că în cadrul
acestei formațiuni se cooperează nu pentru a diminua și a supune statele membre ci
pentru a le motiva ca să muncească și să capete un nivel de dezvoltare demn de
membru a Uniunii Europe. În acest sens nu putem justifica apartența UE nici la
confederații, nici la federații, scopul ei fiind mult mai grandios și mai perfecționist.
În opinia mea, diversitatea de opinii în privința naturii juridice a UE se datorează în
primul rînd modului de constituire a acesteia, după care o mai mare neclaritate sa
impus prin distorsiunea ei de la norme și de la modele predefinite, ceea ce respect și
admir, ba chiar consider exemplu pentru ulterioarele organizații, fiindcă dacă se va
merge doar pe schemele existente nu vom mai observa progrese în acest domeniu.
Bibliografie

1. Tratatul de la Maastricht, din 29.07.1992

2. Tratatul privind Uniunea Europeană
3. Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene
4. Anghel Ion M., Personalitatea juridică şi competenţele Comunităţilor Europene /
Uniunii Europene, Bucureşti, 2007
5. Mazilu Dumitru, Integrarea europeană. Drept comunitar şi instituţii europene,
Bucureşti, 2007
6. D. V. Savu, Integrare europeană