Teormea V.8.

Dacă f : [a, b]→ R este o funcţie integrabilă, atunci f este mărginită.

(condiţie necesară)
b
Demonstraţie: Fie I = ∫ fdx
a
şi ε = 1, conform definiţiei integralei,

există ∆∈ D([a, b]) a. î. σ ∆ ( f , ξ ∆ ) − I ≤ 1, ∀ ( ξ ∆ ) = ( ξi )i =1,n ∈ [ ζ ] (*). Dacă

∆ = {a = x0 < x1< ...< xn = b} relaţia(* ) se transcrie sub forma:

n
I − 1 ≤ ∑ f ( ξi ) δxi ≤ I + 1, ∀ξ ∆ (**). Fixăm j∈{1, 2, …, n} şi fie ξ ∆ ∈ [ ζ ]
i =1

de forma {ξ , ξ ,..., ξ
0
1
0
2
0
j −1 , ξ j , ξ0j +1 ,..., ξ0n } cu ξi0 ( i ≠ j ) fixaţi şi ξj arbitrar.

Atunci ∀ ξj∈[xj-1, xj] din (**) avem:

( I − 1) + ∑ f ( ξ0j ) δx j ( I + 1) + ∑ f ( ξ0j ) δx j
≤ f (ξ j ) ≤
i≠ j i≠ j

x j − x j −1 x j − x j −1

⇒ f este mărginită pe [xj-1, xj] şi cum j∈{1, 2, …, n}era arbitrar rezultă că f

n
este mărginită pe [ a, b ] = U ⎡⎣ x j −1 , x j ⎤⎦ .
j =1

Consecinţa V.10. Fie f : [a, b]→ R o funcţie nemărginită, atunci f

nu este o funcţie integrabilă pe [a, b].
Definiţia V.5.
1] O mulţime A⊆R se numeşte mulţime neglijabilă sau mulţime de
măsura Lebesgue nulă (sau de L-măsură nulă) dacă ∀ε>0 există (Jn)n ≥1

un şir de intervale din R a. î. A ⊆ U J şi ∑ l ( J ) < ε .

n
n ≥1
n
n∈N*

345
2] O mulţime A⊆R se numeşte mulţime de măsură Jordan nulă (sau de
J - măsură nulă) dacă ∀ε>0 există ( J k )k =1,n un şir finit de intervale din R
n k
a. î. A ⊆ U J k şi ∑ l ( J k ) < ε .
k =1 k =1

3] O proprietatea punctuală "P" pe R (de continuitate, de derivabilitate

etc) are loc aproape peste tot pe o mulţime A⊆R, notat a.p.t., dacă
există A0 ⊆A mulţime neglijabilă a. î. "P" are loc pe A – A0.
⎧ 1 1 ⎫
Exemple: 1. A= ⎨1, ,..., ,....⎬ ⊆ R este de măsură Jordan nulă.
⎩ 2 n ⎭
1 ε 1 ⎡ ε⎤ 1
Fie ε>0 fixat şi N0 ≥ 1 cu < atunci ∈ ⎢0, ⎥ şi ∀n >N0 şi ∈ J k =
N0 2 n ⎣ 2⎦ k

⎡1 ε 1 ε ⎤ N0 N0
ε
=⎢ − , + ⎥ , ∀k ∈ {1, 2,..., N 0 } ⇒ A ⊆ U J k şi ∑ l ( Jk ) = +
⎣ k 4 N0 k 4 N0 ⎦ k =0 k=0 2

ε ε ε
+ < + =ε.
2 N0 2 2

2. A = N este de măsură Lebesgue nulă. Fie ε>0 fixat şi In=

⎡1 ε 1 ε ⎤ ε
= ⎢ − n +1 , + n +1 ⎥ , n ≥ 1 ⇒ N ⊆ U J n şi ∑ l ( J n ) = ∑ n = ε .
⎣n 2 n 2 ⎦ n ≥1 n ≥1 n ≥1 2

⎧0; x ∈ Q
3. Funcţia Dirichlet f : R → R cu f ( x ) = ⎨ este egală cu 1
⎩1; x ∈ R - Q
aproape peste tot, deoarece Q este o mulţime neglijabilă.
Consecinta V.11. Fie I⊂ R interval şi dacă f este nulă a.p.t., atunci
f este nulă în punctele de continuitate din I. Dacă f este continuă pe I şi nulă
a.p.t., atunci f este identic nulă pe I.
Demonstraţie: Funcţia f nulă a.p.t. pe I conform definiţiei V.5. –
3], ∃ A⊆I mulţime neglijabilă a. î. f ( x ) =0 ∀x∈ I – A. Fie ∀x0∈I punct de

346
continuitate pentru f şi ∀ε > 0 fixat, Iε = I ∩ (x0 - ε, x0 + ε). Mulţimea A
nu conţine puncte interioare, deci Iε Ø A şi Iε ∩(I - A)= ∅ ⇒ există xε∈Iε

cu f(xε) = 0. Pentru ∀ ( xn )n≥1 ⊂ I cu:

1
x0 − xn ≤ şi f ( xn ) = 0, xn ⎯⎯
R
→ x0 , deci lim f ( xn ) = f ( x0 ) = 0 .
n n →∞

Cum x0∈I era arbitrar, are loc evident partea a doua a afirmaţiei.
Teorema V.9.
Pentru mulţimile A⊆R de masură Lebesgue nulă, respectiv de măsură
Jordan nulă, au loc următoarele afirmaţii:
(a1) Dacă A⊆R este de L – măsură nulă, respectiv de J – măsură nulă şi
A0 ⊆A, atunci A0 este de L – măsură nulă, respectiv de J – măsură nulă.
(a2) Dacă A⊆R este de L – măsură nulă, respectiv de J – măsură nulă,
atunci A nu conţine puncte interioare şi complementara sa R – A este
densă în R.
(a3) Dacă A⊆R este numărabilă sau finită, atunci A este de L – măsură
nulă, respectiv de J – măsură nulă.
(a4) O reuniune numărabilă sau finită de mulţimi de L – măsură nulă,
respectiv de J – măsură nulă este o mulţime de L – măsură nulă, respectiv
de J – măsură nulă.
(a5) Dacă A⊆R este de J – măsură nulă, atunci A este de L – măsură nulă.
Dacă A⊆R este compactă şi de J – măsură nulă, atunci A este de L –
măsură nulă.
(a6) Mulţimile N, Z, Q sunt de L – măsură nulă.
(a7) Orice interval nedegenerat I ⊆R nu are măsură Lebesgue nulă
respectiv măsură Jordan nulă.
Demonstraţia în bibliografie ([15], [30], [38]).

347
 Pentru a demonstra teorema Lebesgue de caracterizare a funcţiilor
integrabile se ve introduce noţiunea de "oscilaţia unei funcţii" şi se vor
caracteriza funcţiile continue folosind oscilaţia funcţiei.
Fie E ⊂ R, f : E → R şi notăm prim Mf(E) mulţimea părţilor lui E
pentru care f este funcţie mărginită (Mf(E) ⊂ P(E)). Fie A⊆E şi
presupunem că f este mărginită pe A, deci f are o margine superioară pe A.
Definiţia V.6.
Fie E ⊂ R, f : E → R, A⊆ E şi f mărginită pe A.
1] Se numeşte oscilaţia funcţiei f pe mulţimea A, numărul:

ωf(A) = sup
x , y∈A
{ f ( x) − f ( y) }
şi obţinem funcţia ωf : Mf(E) → R.
2] Fie x0 ∈E. Se numeşte oscilaţia lui f în punctul x0, numărul:
⎧ω f ( x0 ) = inf ω f ( V ∩ E )
V∈V ( x0 )
⎪
⎪
⎨sau pentru I 0 = ( x0 − α, x0 + α ) ∈ V ( x0 ) ( α > 0) :
⎪
⎪⎩ω f ( x0 ) = xinf
0 ∈I 0
ω f ( I0 ∩ E )

Observaţii:
1. Din definiţia precedentă rezultă prin calcul direct următoarele proprietăţi
ale functiei ωf:
(p1) ωf (A) ≥ 0, ∀A∈ Mf(E) (ωf este pozitivă);
(p2) dacă A⊆ B cu A, B ∈ Mf(E) ⇒ ωf (A) ≤ ωf (B) (ωf este funcţie
crescătoare);
(p3) dacă f este funcţie constantă pe A, atunci: ωf (A) = 0;
(p4) pentru orice x punct izolat al lui E, punem ωf (x) = 0;
2. Oscilaţia ωf (x), x∈E este o funcţie pozitivă şi definită pentru ∀x∈ E;

348
3. Funcţia f este mărginită pe A, dar ωf (x) ≥ 0, x∈A poate fi o funcţie
nemărginită.
Teorema V.10.
Fie f : A → R, A ⊂ R şi f este continuă în x0∈A, dacă şi numai dacă,
ωf (x0) = 0.
Demonstraţie: Dacă f este continuă în x0∈A şi ε > 0, atunci există
ε
V ∈ V(x0) a. î. pentru ∀x∈V∩A, avem: f ( x ) − f ( x0 ) < . Considerând
2
∀x, y∈V∩A, avem:
ε ε
f ( x ) − f ( y ) ≤ f ( x ) − f ( x0 ) + f ( x0 ) − f ( y ) < + = ε şi cum:
2 2

ω f ( V ∩ A ) = sup
x , y∈V ∩ A
{ f ( x) − f ( y) } , iar ω f ( x0 ) = inf ω f ( V ∩ A ) ⇒
V∈V ( x0 )

ω f ( x0 ) = inf ω f ( V ∩ A ) ≤ ε . Deci ∀ε>0, avem ωf (x0) ≤ ε şi cum

V∈V ( x0 )

ωf (x0) ≥0, rezultă ωf (x0) =0.

Dacă avem: ω f ( x0 ) = 0 = inf ⎡⎣ω f ( V ∩ A ) ⎤⎦ , fie ε >0, atunci există

V∈V ( x0 )

Vε ∈ V(x0) a. î. ωf (Vε ∩ A) < ε. Cum f ( x ) − f ( y ) ≤ ω f ( V ∩ A ) pentru

∀x,y∈V∩ A, rezultă f ( x) − f ( y) < ε şi luând y=x0 fixat, avem

f ( x ) − f ( x0 ) < ε pentru ∀x∈V∩A şi ∀V∈V(x0), deci f este continuă în

x0∈A.
Teorema lui Lebesgue pentru caracterizarea funcţiilor integrabile
este un criteriu de integrabilitate care precizează structura mulţimii
funcţiilor integrabile. Teorema lui Darboux, deja demonstrată,
caracterizează funcţiile integrabile folosind sumele integrale Darboux.

349
 Teorema V.11. (Teorema lui Lebesgue)
O funcţie f: [a, b] → R este integrabilă (⇔ f∈R[a, b]), dacă şi numai dacă,
f este mărginită şi continuă a.p.t pe [a, b].
Demonstraţie: Fie f∈R[a, b], atunci f este funcţie mărginită pe
[a,b] şi să dovedim că mulţimea punctelor de discontinuitate ale lui f din
[a , b] este o mulţime neglijabilă (sau de L – măsură nulă). Avem de
dovedit că: f integrabilă (Riemann) pe [a , b] ⇔ {x∈[a, b] | ωf (x) >0} este
de L- măsură nulă. Dacă f∈R[a, b] după teorema lui Darboux - (iii), pentru
∀ε>0 există o divizare ∆∈ D[a, b] cu ∆ = {a = x0 < x1< ...< xn = b} şi
n
Sf (∆)- sf (∆) < ε sau ∑(M
i =1
i − mi ) δxi < ε . Pentru ∀ c ≥0, notăm:

Ac={x∈[a, b] | ωf (x) ≥ c}. Dacă intervalul [ xi −1 , xi ] conţine cel puţin un

punct x din Ac, avem 0 ≤ ωf (x) ≤ωf ( [ xi −1 , xi ] )=Mi –mi.

Notăm I nc mulţimea indicilor "i" pentru care intervalul [ xi −1 , xi ] conţine cel

n
puţin un punct din Ac. Din Sf (∆)- sf (∆) = ∑ ( M i − mi ) δxi < ε rezultă că
i =1

Ac ⊂ U[ x i −1 , xi ] şi ∑(M i − mi ) ⋅ c < ε (*). Considerăm c ≥0 fixat şi cum

i∈I nc i∈I nc

ε >0 este arbitrar de mic, din definiţia mulţimilor neglijabile şi din (*),
rezultă ca pentru c >0 oarecare, mulţimea Ac este de L - măsură nulă
(Lebesgue); se poate arăta simplu, că:
∞
⎛ 1 ⎞ 1
{x∈[a,b] | ωf(x)>0}= U A 1 ⎜ c = , m ≥ 1⎟ unde A este de L - măsură
m =1 m ⎝ m ⎠ m

nulă (Lebesgue).

350
 Presupunem f mărginită pe [a, b] şi mulţimea punctelor de
discontinuitate ale lui f, notată D = {x∈[a, b] | ωf (x) >0} este de măsură
Lebesgue nulă (mulţime neglijabilă).
Conform definiţiei V.5, există un şir de intervale ( J n )n≥1 din R a. î.

D⊆ UJ
n ≥1
n şi ∑l (J ) < ε .
n ≥1
n

Dacă x∈[a, b] este punct de continuitate al lui f, avem ωf (x) = 0 şi

atunci există un interval (x – h, x + h) a. î. ωf (x – h, x + h) < ε. Familia
∞
acestor intervale acoperă mulţimea [a, b] - UJ1
n care este compactă şi

atunci admite o subacoperire finită formată cu n intervale din şirul ( J n )n≥1 .

Acestei acoperiri finite îi asociem o diviziune ∆∈ D[a, b] cu ∆=

= {a = x0 < x1< ...< xn = b} a. î. orice subinterval ( xi −1 , xi ) să fie conţinut în

∞
unul din intervalele subacoperirii finite { J1 ,..., J n } sau să fie în UJ n .
n =1

n
Pentru acestă diviziune ∆, avem: Sf (∆)- sf (∆) = ∑ ( M i − mi )( xi − xi −1 ) ≤
i =1

⎡∞ ⎤ ⎡ n ⎤ ε
≤ ⎢ ∑ l ( J n ) ⎥ sup f ( x ) + ⎢ ∑ ( xi − xi −1 ) ⎥ ≤ ε sup f ( x ) + ε = ε′ . Cum
⎣ 1 ⎦ x∈[a ,b] ⎣ 1 ⎦b−a x∈[ a ,b ]

ε era arbitrar, atunci ε'>0 este arbitrar şi avem Sf (∆)- sf (∆) < ε', după
teorema Darboux f este funcţie integrabilă pe [a, b].
Consecita V.12.
Fie f : [a, b] → R o funcţie continuă, respectiv f monotonă, respectiv f
etajată, respectiv f are o mulţime finită de puncte de discontinuitate şi f
este mărginită pe [a, b], atunci f este funcţie integrabilă.
Demonstraţia este directă din teorema lui Lebesgue.
351
 Teorema V.12. (Teorema Paul du Bois - Raymond)
Fie f : [a, b] → R o funcţie mărginită. Funcţia f este integrabilă, dacă şi
numai dacă, pentru ∀ r >0, mulţimea {x∈[a, b] | ωf (x) ≥ r} este de măsura
Lebesgue nulă respectiv de masură Jordan nulă.
Demonstraţie: Fie A⊆ [a, b] cu A mulţimea punctelor de
discontinuitate ale lui f din [a, b] şi Ar = {x∈[a, b] | ωf (x) ≥ r; ∀r>0}. Din
definiţia oscilaţiei în punct şi caracterizarea funcţiilor continue în x0 prin
ωf (x0) = 0 rezultă Ar ⊆ A şi A este mulţime neglijabilă, deci Ar este
neglijabilă pentru ∀ r >0; Ar este închisă şi mărginită, deci Ar este de
măsura Jordan nulă. Dacă pentru r > 0, mulţimea Ar este de măsura Jordan

nulă, atunci Ar este de masură Lebesgue nulă şi avem A = UA

n ≥1
1 , rezultă
n

că A este mulţime neglijabilă şi deci f este funcţi integrabilă.

Consecinţa V.13.
Fie I ⊆ R interval, respectiv interval compact şi f : I → R o funcţie riglată,
atunci f este local integrabilă, respectiv integrabilă.
Demonstraţie: O funcţie riglată are pe I o mulţime numărabilă de
puncte de discontinuitate de prima speţă şi atunci f este continuă a.p.t. şi
mărginită pe orice compact K ⊂ I. În aceste condiţii f |K este integrabilă
∀K⊂ I şi deci f este local integrabilă. De asemenea, f este integrabilă pe I.

4. Proprietăţi ale integralei şi ale funcţiilor integrabile

Teorema lui Darboux şi teorema lui Lebesgue se vor folosi pentru

a demonstra numai proprietăţi de integrabilitate ale unor funcţii, deoarece
în aceste teoreme nu apare integrala. Proprietăţile în care apare integrala se

352
vor demonstra folosind teorema de caracterizare prin şiruri de diviziuni cu
şirul normelor tinzând la zero şi sumele integrale corespunzătoare fiind
şiruri convergente în R.
Teorema V.13.

Dacă f , g : [a, b]→ R sunt funcţii integrabile, atunci funcţiile:

1
f + g , λf (λ ∈ R ), fg , ( cu f ( x) ≠ 0, pe [ a, b ]), f ( cu f ( x) ≥ 0, pe [ a, b ])
f
sunt integrabile şi au loc relaţiile:
b b b
(V.10) ∫ ( f + g )dx = ∫ fdx + ∫ gdx
a a a
b b
(V.11) ∫ (λf )dx = λ ∫ fdx
a a

Demonstraţie: Dacă f ∈R[a, b] atunci f este mărginita şi continuă

1
a.p.t. după teorema lui Lebesgue. În acest caz funcţiile ( λf ) , f şi
f
sunt mărginite şi continue a.p.t., deoarece nu pot avea discontinuităţi decât
în punctele în care f este discontinuă şi atunci sunt funcţii integrabile. Dacă
şi g ∈R[a, b] atunci f + g este integrabilă Riemann, fiind mărginită şi
continuă a.p.t.. În cazul f, g ∈R[a, b] funcţiile f, g sunt mărginite şi s-au

definit normele uniforme: f ∞

= sup f ( x ) , g ∞
= sup g ( x ) şi vom
x∈[ a ,b ] x∈[ a ,b ]

arăta că fg ∈ R[a, b] conform teoremei lui Darboux. Pentru ∀ x, y∈[a, b],

avem: ( fg )( x ) − ( fg )( y ) ≤ f ( x ) − f ( y ) ⋅ g ∞
+ g ( x) − g ( y) ⋅ f ∞
şi

∆∈ D[a, b] cu ∆= {a = x0 < x1< ...< xn = b} cu Ji = [ xi −1 , xi ] , i= 1, n , rezultă:

353
⎧
⎪ xsup ( fg )( x ) − ( fg )( y ) = M i ( fg ) − mi ( fg )
, y∈J i
⎪⎪
⎨ sup f ( x ) − f ( y ) = M i ( f ) − mi ( f ) ⇒
⎪ x , y∈Ji
⎪ sup g ( x ) − g ( y ) = M ( g ) − m ( g )
⎪⎩ x , y∈Ji i i

M i ( fg ) − mi ( fg ) ≤ ⎡⎣ M i ( f ) − mi ( f ) ⎤⎦ g ∞ + ⎡⎣ M i ( g ) − mi ( g ) ⎤⎦ f ∞
⇒
S fg ( ∆ ) − s fg ( ∆ ) ≤ ⎡⎣ S f ( ∆ ) − s f ( ∆ ) ⎤⎦ g ∞
+ ⎡⎣ S g ( ∆ ) − sg ( ∆ ) ⎤⎦ f ∞
(*)

Fie ε>0 fixat şi ε1 >0, ε2 >0 a. î. ε1 g ∞

+ ε2 f ∞
< ε (**) şi atunci există

∆1, ∆2 ∈ D[a, b] cu: S f ( ∆1 ) − s f ( ∆1 ) ≤ε1 şi S g ( ∆ 2 ) − sg ( ∆ 2 ) ≤ε2 (f, g ∈

∈R[a, b]). Pentru ∆ = ∆1 ∪∆2 ∈ D[a, b], avem S f ( ∆ ) − s f ( ∆ ) ≤ε1 şi

S g ( ∆ ) − sg ( ∆ ) ≤ε2 (***). Din relaţiile (*), (**) şi (***) rezultă:

S fg ( ∆ ) − s fg ( ∆ ) ≤ ⎡⎣ S f ( ∆ ) − s f ( ∆ ) ⎤⎦ g ∞
+ ⎡⎣ S g ( ∆ ) − sg ( ∆ ) ⎤⎦ f ∞
≤

≤ ε1 g ∞
+ ε2 f ∞
≤ ε şi după teorema lui Darboux fg ∈ ∈R[a, b].

Pentru ∀ ( ∆ n )n≥1 ⊂ D[a, b] cu ∆ n ⎯⎯⎯

R
n→∞
→ 0 şi

⎧ b

⎪σ f (∆ n , ξ ∆n ) ⎯⎯
R
→ ∫ fdx
⎪
( )
∀ ξ∆n
n ≥1
⊂ [ ζ ] , avem : ⎨
a
b
⇒
⎪σ (∆ , ξ ) ⎯⎯ R
→ ∫ gdx
⎪ g n ∆n
⎩ a

⎧ b b

⎪σ f + g (∆ n , ξ ∆n ) = σ f (∆ n , ξ ∆n ) + σ g (∆ n , ξ ∆n ) → ∫ fdx + ∫ gdx
⎪
⇒⎨ ⇒
a a
b
⎪ şi σ (∆ , ξ ) ⎯⎯ R
→ ∫ ( f + g ) dx
⎪ f +g n ∆n
⎩ a

354
 b b b
⇒ ∫ ( f + g ) dx = ∫ fdx + ∫ gdx (V.10)
a a a

La fel,

⎧ b
σ ( ∆
⎪ ( λf ) n ∆ n
⎪
, ξ ) = λσ f ( ∆ n , ξ ∆n ) → λ ∫a fdx b b

⎨ b
⇒ ∫a ( λ f ) dx = λ ∫a fdx ( V.11)
⎪ şi σ (∆ , ξ ) ⎯⎯ R
→ ∫ ( λf ) dx
⎪ ( λf ) n ∆n
⎩ a

Consecinta V.14.

Dacă f , g ∈ R[a, b], atunci ∀ λ, µ∈R funcţia λf + µg ∈ R[a, b] şi are loc

formula:
b b b
(V.12) ∫
a
(λf + µg )dx = λ ∫ fdx + µ ∫ gdx
a a

Demonstraţia este directă din teorema V.13.

Observaţii:

1. Integrala lui f ∈ R[a, b] s-a definit pentru a < b. În cazul a = b,

b
avem: ∫ f ( x)dx = 0 (după definiţie).şi pentru a > b:
a

b a
∫a
f ( x)dx = − ∫ f ( x)dx .
b

2. Reciproca afirmaţiei: f , g ∈ R[a, b] ⇒ f + g ∈ R[a, b] în general, nu

este adevărată.

355
 Exemplu:

⎧−1; x ∈ Q ⎧ +1; x ∈ Q
f , g : R → R cu f ( x) = ⎨ şi g( x) = ⎨
⎩1; x ∈ R - Q ⎩ −1; x ∈ R - Q
cu f , g ∈/ R [ a, b ] avem ( f + g ) ( x) = 0, ∀x ∈ R şi f + g ∈ R [ a, b ] ; ∀ [ a, b ] ⊂ R.
3. Mulţimea R[a, b], după teorema precedentă, are structura algebrică de
spaţiu liniar în raport cu operaţiile uzuale de adunare şi înmulţire cu scalari
reali pentru funcţii reale de o variabilă reală.

Teorema V.14.

Fie dată funcţia f : [a, b]→ R. Funcţia f este integrabilă, dacă şi numai
dacă, ∀ c ∈ (a, b) funcţiile f1 = f [a, c] şi f 2 = f [c, b] sunt integrabile şi

are loc formula: ( V.13)

b c b
∫a
fdx = ∫ fdx + ∫ fdx .
a c

Demonstraţie: Dacă f ∈ R[a, b], după teorema Lebesgue, f este mărginită

şi continuă a.p.t., atunci ∀[a, c], [c, b]⊂ [a, b] intervale compacte, funcţiile
f1 = f [a, c] şi f 2 = f [c, b] sunt mărginite şi continue a.p.t. deci

f1 ∈ R[a, b] şi f2 ∈ R[a, b]. Pentru ∀ ( ∆ n )n≥1 ∈D[a, b] cu ∆ n ⎯⎯⎯

R
n→∞
→ 0 şi

∀ ξ ∆ n asociat lui ∆n, avem:

∆1n = ( ∆ n ∩ [ a, c ]) ∪ {c} , ∆ 2n = ( ∆ n ∩ [ c, b ]) ∪ {c} şi

n
( ) n
( )
ξ∆1 = ξ∆n ∩ [ a, c ] ∪ {c} , ξ∆2 = ξ∆n ∩ [ c, b] ∪ {c} cu ∆1n → 0 şi:

( )
b
∆ 2n → 0 ∆1n ≤ ∆ n , ∆ 2n ≤ ∆ n ⇒ σ f (∆ n , ξ ∆ n ) ⎯⎯⎯
n →∞
→ ∫ fdx şi:
a

356
 c b
σ f1 (∆1n , ξ ∆1 ) ⎯⎯⎯
n →∞
→ ∫ f1dx, σ f 2 (∆ 2n , ξ ∆ 2 ) ⎯⎯⎯
n →∞
→ ∫ f 2 dx . Se poate arăta
n n
a c

prin calcul direct, că: σ f1 (∆1n , ξ∆1 ) + σ f2 (∆ 2n , ξ∆2 ) − σ f (∆ n , ξ ∆n ) ≤ ∆ n f ∞

n n

şi prin trecere la limită rezultă că:

c b c b
σ f (∆ n , ξ ∆n ) ⎯⎯⎯
n →∞
→ ∫ f1dx + ∫ f 2 dx = ∫ fdx + ∫ fdx şi cum
a c a c

b
σ f (∆ n , ξ ∆n ) ⎯⎯⎯
n →∞
→ ∫ fdx se obţine (V.13).
a

Consecinta V.15. Dacă I ⊆ R este interval şi f : I→ R este o funcţie

continuă, atunci ∀ a, b, c ∈ I, are loc relaţia:

( V.14 ) ∫a
b c b
fdx = ∫ fdx + ∫ fdx .
a c

Demonstraţie: Dacă a< b < c după teorema precedentă are loc

(V.13). În cazul a<b <c, avem:
c b c b b b c b
∫a
fdx = ∫ fdx + ∫ fdx = ∫ fdx − ∫ fdx ⇔ ∫ fdx = ∫ fdx + ∫ fdx.
a b a c a a c

Observaţii:

1. Din teorema V.14 rezultă că dacă f ∈ R[a, b], atunci ∀ [c, d] ⊂[a, b]
compact avem f ∈ R[c, d], numită “proprietatea de ereditate”.

2. Formula (V.13) se numeşte “proprietatea de aditivitate a integralei ca

funcţie de interval”.

3. Formula (V.13) se extinde în cazul unei reuniuni finite de intervale, deci

pentru [ a, b ] = [ a, c1 ] ∪ [ c1 , c2 ] ∪ ... ∪ ⎡⎣ c p , b ⎤⎦ .

357
 Teorema V.15.

Fie f , g: [a, b]→ R cu f (x) ≥ g(x), ∀ x∈[a, b] şi f , g integrabile, atunci

avem: ( V.15)
b b
∫ a
fdx ≥ ∫ gdx .
a

Demonstraţie: Fie h = f – g pe [a, b] şi cum f ∈R[a, b], g ∈ R[a, b]

după consecinţa demonstrată h∈ R[a, b] şi avem h ≥ 0 pe [a, b]. Fie

∀ ( ∆ n )n≥1 ∈D[a, b] cu ∆ n ⎯⎯⎯

R
n→∞
→ 0 şi ∀ ξ ∆ n un şir de puncte intermediare

asociat lui ∆n, atunci σ h ( ∆ n , ξ ∆ n ) ≥ 0, ∀ n ≥1 şi cum:

b b
σ h ( ∆ n , ξ ∆ n ) ⎯⎯⎯R
n →∞
→ ∫ hdx avem ∫ hdx ≥ 0 şi deci:
a a

b b b b b

∫ hdx = ∫ fdx − ∫ gdx ≥ 0 ⇒ ∫ fdx ≥ ∫ gdx .

a a a a a
Dacă f ≥ 0 şi f ∈R[a, b] ⇒

∫ fdx ≥ 0 .
a

Consecinţa V.16.

Fie f : [a, b]→ R funcţie integrabilă şi dacă m ≤ f(x) ≤ M, ∀ x∈ [ a, b] ,

atunci:

1 b
( V.16 ) m ≤
b − a ∫a
fdx ≤ M .

Demonstraţie: După (V.15) are loc relaţia:

b b b
m(b − a) = ∫ mdx ≤ ∫ f ( x)dx ≤ ∫ Mdx = M (b − a) ⇒ (V.16)
a a a

358
 Observaţii:

1. Relaţia (V.15)pune în evidenţă “proprietatea de monotonie a

integralei”.

1 b
b − a ∫a
2. Dacă f ∈ R[a, b], numărul µ( f ) = f ( x) dx se numeşte

valoarea medie a lui f pe [a, b].

Consecinţa V.17.

Fie f : [a, b] → R o funcţie continuă, atunci există ξ∈[a, b] a. î.

b
(V.17) ∫ fdx = f (ξ)(b − a) .
a

Demonstraţie: În cazul f continuă pe compactul [a, b] atunci f este

mărginită şi îşi atinge marginile, deci există x1, x2∈[a, b] cu m = f (x1),
M = f (x2). Funcţia f continuă pe [a, b] are proprietatea lui Darboux şi
atunci pentru ∀ µ ∈[m, M] = f ( [a, b]) există ξ∈[a, b] cu f (ξ) = µ şi
1 b
b − a ∫a
notând µ = f ( x)dx din (V.16) se obţine (V.17).

Teorema V.16.

Dacă f : [a, b] → R este integrabilă, atunci |f | este integrabilă şi avem:

( a, b ∈ R; a < b) .
b b
(V.18) ∫
a
fdx ≤ ∫ | f | dx ≤ (b − a) f
a ∞
,

Demonstraţie: Avem ∀ x, y∈[a, b]⇒| |f (x)| - |f (y)|| ≤ |f (x) - |f (y)| şi

atunci ∀ ∆∈ D[a, b] cu ∆= {a = x0 < x1< ...< xn = b} fixată rezultă că :

359
M i ( f ) − mi ( f ) = sup
x , y∈J i
( f ( x) − )
f ( y ) ≤ sup f ( x ) − f ( y ) =
x , y∈J i

= sup ⎡⎣ f ( x ) − f ( y ) ⎤⎦ = M i ( f ) − mi ( f ) , ∀i ∈ {1,..., n} ; J i = [ xi −1 , xi ]
x , y∈J i

n n
⇒ S f ( ∆ ) − s f ( ∆ ) = ∑ ⎡⎣ M i ( f ) − mi ( f ) ⎤⎦δxi ≤ ∑ ⎡⎣ M i ( f ) − mi ( f ) ⎤⎦ δxi =
i =1 i =1

= S f ( ∆ ) − s f ( ∆ ) < ε, ∀ε > 0
deoarece f ∈R[a, b], în concluzie avem |f | ∈ R[a, b].

Avem: - |f (x)| ≤ f (x) ≤ |f (x)| , ∀ x ∈ [a, b] şi din (V.15) aplicată dublei

inegalităţi, rezultă:

b b b b b
− ∫ | f | dx ≤ ∫ fdx ≤ ∫ | f | dx ⇒ ∫ fdx ≤ ∫ | f | dx şi cum f ( x) ≤ f ∞
∀
a a a a a

x ∈ [a, b] ( a < b) se obţine inegalitatea (V.18), deoarece:

b b

∫
a
f ∞
dx = f ∞ ∫ dx =
a
f ∞
(b − a ) .

Consecinţa V.18.

Fie I⊂R interval, f: I → R şi ∀a, b ∈I şi ∀J⊂ I cu J interval compact,

atunci au loc afirmaţiile:

(i) Dacă f este funcţie local integrabilă pe I, avem:

b
(V.19) ∫ fdx ≤ b − a sup f ( x )
a x∈J

(ii) Dacă f, g : I → R sunt integrabile pe [a, b], funcţiile max{f, g},

min{f, g} sunt integrabile pe [a, b].

Demonstraţie: (i) Relaţia (V.19) rezultă direct din definiţia funcţiei

local integrabile pe I.

360
 f +g+ f −g f +g− f −g
(ii) Avem max { f , g} = , min { f , g} = şi cum
2 2
f , g∈R[a, b] ⇒ f ± g ∈R[a, b] ⇒ | f ± g | ∈R[a, b] ⇒ max{f, g}∈R[a, b]

şi min{f, g}∈R[a, b].

Consecinţa V.19.

Fie [a, b] → R şi f, g: [a, b] →R integrabile, atunci avem:

(I) ∀ f, g∈R[a, b] ⇒ f + g ∈R[a, b]; λf∈R[a, b] (∀λ∈R); fg ∈R[a, b],

|f |∈R[a, b] etc.

b
(II) Dacă notăm: F: R[a, b] → R cu F(f) = ∫ f ( x ) dx , funcţia F este liniară,
a

monoton crescătoare şi | F(f) | ≤ ( b − a ) f ∞

, ∀f ∈ R[a, b].

Demonstraţia este o consecinţă directă din teorema V.13, teorema

V.16 şi formula (V.18).

Observaţii:

1. Dacă | f | ∈R[a, b] nu avem obligatoriu f ∈ R[a, b].

⎧−1; x ∈ Q ∩ R
Exemplu: f : R →R, f ( x ) = ⎨ cu f ∈ R[a, b], ∀[a, b]⊂R
⎩1; x ∈ R - Q

deoarece f este discontinuă în ∀x∈R; f ( x ) = 1, ∀x ∈ R şi | f | ∈ R[a, b],

∀ [a, b]⊂R.

2. Din consecinta precedentă rezultă că R[a, b] este o algebră (peste R) iar

b
integrala ∫
a
este o funcţională liniară, continuă şi monotonă definită pe

361
R[a, b] şi are o normă f ∞
; integrala nu este funcţională multiplicativă

⎛b ⎛b ⎞ ⎛b ⎞⎞
⎜⎜ ∫ ( f ⋅ g ) dx = ⎜∫ fdx ⎟ ⋅ ⎜ ∫ gdx ⎟ ⎟⎟ nu este adevărată pentru ∀ f, g ∈ R[a, b].
⎝a ⎝a ⎠ ⎝a ⎠⎠
În paragraful "Funcţii liniare" care în acest caz sunt funcţionale liniare
(n = m = 1) sunt mai multe informatii.

Teorema V.17. (Teorema a I- a de medie )

Fie f,g : [a, b]→ R cu f,g ∈R[a, b] şi g(x) ≥ 0, atunci există γ ∈[m, M] cu

⎛ ⎞
⎜ m = xinf
∈[ a ,b ]
f ( x), M = sup f ( x) ⎟ a.î.
⎝ x∈[ a ,b ] ⎠ .
( V.20 ) ∫a
b b
f ( x) g ( x)dx = γ ∫ g ( x)dx
a

În particular, dacă g(x) = 1, ∀ x ∈ [a, b], avem:

( V.20') ∫a
b
f ( x)dx = γ (b − a) (a < b) .

Demonstraţie: Pentru ∀x∈ [a, b], avem:

m ≤ f ( x) ≤ M şi g ( x) ≥ 0 ⇒ (*)mg ( x) ≤ f ( x) g ( x) ≤ Mg ( x), ∀x ∈ [ a, b ] şi

după proprietatea de monotonie din (IV.15) rezultă:

m ∫ g ( x)dx ≤ ∫ f ( x) g ( x)dx ≤ M ∫ g ( x)dx (**) .

b b b

a a a

b b
I. Dacă ∫a
g ( x)dx = 0 ⇒ ∫ f ( x) g ( x)dx = 0 şi pentru ∀γ∈[m, M] are loc
a

(V.20).

362
 b
b ∫ fgdx
∈ [ m, M ] după (**)
II. Dacă ∫ g ( x)dx > 0 , notăm γ= a
b
rezultă
∫
a
gdx
a

(V.20).

Consecinţa V.20.

Fie f : [a, b]→ R funcţie continuă şi g :[a, b]→R funcţie integrabilă

nenegativă, atunci există ξ ∈ [a, b] a. î.
b b
(V.20") ∫a
fgdx = f (ξ) ∫ gdx .
a

În particular, dacă g ( x) ≡ 1, ∀x ∈ [ a, b ] se obţine (V.17):

b
∫a
fdx = f (ξ)(b − a) .

Demonstraţie: Din ipoteza f continuă pe [a, b] compact rezultă că f îşi

atinge marginile (există x1, x2∈[a, b] cu m = f (x1), M = f (x2)) pe [a, b] şi
are proprietatea lui Darboux, adică ∀γ ∈[m, M] =f([a, b])) există ξ ∈ [a, b]
a. î. f (ξ) = γ şi înlocuind în (V.20) se obţine (V.20").

Observaţie: Punctul γ ∈[a, b] din (V.20") nu este în general unic

determinat.

Teorema V.18.

Fie f : [a, b] → R o funcţie integrabilă, atunci următoarele condiţii sunt

echivalente:

(i) f nulă în punctele de continuitate din [a, b].

(ii) f nulă a.p.t. pe [a, b].

363
 β

(iii) ∫ fdx = 0, ∀α, β∈[a, b].

α

Demonstratie: (i)⇒(ii) f ∈ R[a, b] ⇒ f continuă a.p.t. şi f nulă în

punctele de continuitate ⇒ f este nulă a.p.t.

(ii)⇒(iii) Fie [α, β] = [a, b] şi cum f nulă a.p.t. pe [a, b] ⇒ ∃A⊂[a, b]

mulţime neglijabilă şi f nulă pe [a, b]-A. Pentru ∆∈D[a, b] cu {a = x0 <

<x1< ...< xn = b} fixată, cum A nu are puncte interioare atunci [ xi −1 , xi ] ⊆ A

pentru i= 1, ..., n deci [ xi −1 , xi ] ⊂ [a, b] – A şi f se anulează cel puţin într-un

punct ξi ∈ [ xi −1 , xi ] . Pentru ∆ dată se obţine o mulţime de puncte

intermediare ξ∆ =(ξi) cu f ( ξi ) = 0 ⇒ σ f ( ∆, ξi ) = 0 .

Considerăm ∀ ( ∆ n )n≥1 ⊂ D [a, b] cu ∆ n ⎯⎯⎯

R
n→∞
→ 0 un şir de diviziuni

fixat ( ξ ∆ n ), avem:

b b
σ f ( ∆ n , ξ ∆ n ) = 0, ∀ n ≥1 şi ∫ fdx = lim σ
a
n →∞
f (∆ n , ξ ∆ n ) = 0 ⇒ ∫ fdx = 0 .
a

(iii)⇒ (i) Fie x0∈[a, b] punct de continuitate al lui f şi presupunem că

f ( x0 ) ≠0, considerând f ( x0 ) >0 ⇒ ∃[α, β]⊆ [a, b] cu x0∈[α, β] şi cu

1
proprietatea f ( x ) ≥ f ( x0 ) , ∀x ∈ [α, β] ⇒
2

β β
1 1
0 = ∫ fdx ≥ ∫ f ( x0 ) dx = ( β − α ) f ( x0 ) > 0 ceea ce este absurd ⇒
α α
2 2

f ( x0 ) = 0 şi f este nulă în toate punctele de continuitate din [a, b].

Consecina V.21.
364
 Fie f, g : [a, b] →R două funcţii integrabile şi egale a.p.t., atunci:
b b

∫
a
fdx = ∫ gdx .
a

Demonstraţie: Funcţia h = f – g este integrabilă şi nulă a.p.t., după

teorema precedentă (teorema V.18) avem:
b b b b b

∫ ( f − g ) dx = 0 = ∫ fdx − ∫ gdx ⇔ ∫ fdx = ∫ gdx .

a a a a a

Observaţie: Dacă f, g : [a, b] →R sunt funcţii mărginite şi egale

între ele a.p.t. pe [a, b], iar f este integrabilă sau chiar f continuă, nu rezultă
obligatoriu g integrabilă.

Exemplu: Dacă f, g : [0,1] →R cu f(x) = 1, ∀x∈[0, 1] şi

⎧⎪0; x ∈ [ 0,1] ∩ Q
g ( x) = ⎨ funcţia Dirichlet, avem f = g a.p.t. pe [0, 1]
⎪⎩1; x ∈ [ 0,1] ∩ ( R - Q )

cu f∈R[0, 1] şi g∉R[0, 1].

5. Metode de calcul pentru integala Riemann

Vom pune în evidenţă proprietăţi ale funcţiilor integrabile care ne

vor permite să deducem şi metode simple de calcul.

Teorema V.19.

Fie I ⊆ R interval, f : I →R o funcţie local integrabilă şi pentru ∀ a ∈ I

x
fixat funcţia: F(x) = ∫
a
f (t )dt , ∀ x∈ I, atunci au loc proprietăţile:

(1) F este continuă pe I;

365
 (2) F este derivabilă în ∀ x0∈I în care f este continuă şi F'(x0) = f (x0).

Demonstraţie. (1) Fie ∀x0 ∈ I şi ∀ r >0 număr real fixat, atunci

F(x) – F(x0) = ∫ fdt − ∫ fdt = ∫ fdt , ∀x ∈ J = I ∩ [ x0 − r , x0 + r ] ⇒

x x0 x

a a x0

x x
⇒ | F ( x) − F ( x0 ) |= ∫x0
fdt ≤ ∫ | f | dt ≤| x − x0 | sup | f (t ) |, ∀x ∈ J .
x0 t∈ J

ε
Fie ∀ε >0 şi ηε = cu sup | f (t ) |= M , atunci avem:
M t∈ J

ε
| F ( x) − F ( x0 ) |≤| x − x0 | sup f ( t ) = M | x − x0 |< M η = M =ε dacă
t∈ J M
x − x0 < η ⇒ F continuă în ∀x0 ∈ I şi cum x0 este punct arbitrar din I ⇒

F continuă pe I.

(2) Fie ∀x0 ∈ I, f continuă în x0 şi ∀ε >0 fixat, atunci există η >0 a. î.

| f (x) – f (x0)| < ε, ∀ x∈I ∩ [x0 - η, x0 + η]. În aceste condiţii rezultă pentru
F ( x) − F ( x0 ) 1 1
f ( x0 ) dt =
x x
x ≠ x0 :
x − x0
− f ( x0 ) =
x − x0 ∫x0
f (t ) dt −
x − x0 ∫x0

1 x
=
x − x0 ∫ x0
[ f (t ) − f ( x0 )]dt pentru ∀x∈I cu x ≠ x0 din care se obţine:

F ( x) − F ( x0 ) 1
− f ( x0 ) ≤ sup f (t ) − f ( x0 ) ⋅ x − x0 < ε,
x − x0 x − x0
∀x ∈ J = I ∩ [ x0 − η, x0 + η] ; x ≠ x0

F ( x) − F ( x0 ) def
⇒ există lim = f ( x0 ) = F ' ( x0 ) deci F este derivabilă în
x → x0 x − x0

x0 ∈ I cu F'(x0 ) = f (x0 ).

366
 Consecinta V.22.

1. Fie I ⊆ R interval şi f : I →R o funcţie continuă pe I, atunci ∀ a∈I,

x
funcţia F ( x) = ∫ f (t )dt , x ∈ I este derivabilă şi avem F'(x)= f (x ), ∀x∈I,
a

deci f admite primitive pe I şi F este o primitivă a funcţiei f pe I.

b
∫ f ( x)dx = F ( x) a = F (b) − F (a) unde F este o
b
2. Pentru ∀a, b∈I avem:
a

primitivă oarecare a lui f pe I.

Demonstraţie: 1) este o consecinţă direcă a teoremei deja

demonstrată (teorema V.19).

2) Fie ∀ a, b∈I fixaţi şi F o primitivă a lui f pe I. Notăm:

x
F0 ( x) = ∫ f (t )dt , ∀x ∈ I şi după 1), avem: F0' = f pe I, deci
a

( F − F0 )′ = f − f = 0 ⇒ F = F0 + C cu C o constantă. Cum:

b
F0 (a) = 0 ⇒ C = F (a) şi avem : ∫ f ( x)dx = F0 (b) = F (b) − C = F (b) − F (a).
a

Observaţii:

1. Dacă f din teorema demonstrată este continuă la stânga respectiv la

dreapta în ∀x0∈I, atunci F este derivabilă la stânga respectiv la dreapta în
∀x0∈I cu Fs' ( x0 ) = f ( x0 − 0 ) ( Fd' ( x0 ) = f ( x0 + 0 ) ) .

2. Consecinta V.22 deja demonstrată se numeşte “Teorema fundamentală

a calculului integral”.

3. Fie I ⊂ R interval şi f : I → R o funcţie local integrabilă. Fixăm a∈I şi

notăm:
367
 x
(V.21) F(x) = ∫ f ( t ) dt , x ∈ I.
a

Funcţia F se numeşte "în sens propriu" " integrala nedefinită a funcţiei f "
sau "integrală cu limita superioară variabilă". Vom face unele
consideraţii asupra "Primitivelor" după metodele de calcul ale integralei.

4. În fiecare punct x0∈I în care f este continuă avem: F'(x0) = f(x0)⇔F'(x0)=

⎛x ⎞′
= ⎜ ∫ f ( t ) dt ⎟ = f ( x0 ) deci "derivata integralei nedefinite din
⎝a ⎠ x = x0
funcţia f este egală cu funcţia f ".

5. Dacă f: I →R este o funcţie derivabilă pe I cu f ' local integrabilă, avem:

x

∫ f ′ ( t ) dt = f ( x ) − f ( a ) , x ∈ I,
a
deci "integrala nedefinită a derivatei

funcţiei f este egală, cu excepţia unei constante aditive, cu funcţia f ".

6. Putem astfel preciza următoarele fapte:

(i) "integrala nedefinită şi derivarea sunt operaţii inverse una alteia".

(ii) Cum "o primitivă a lui f coincide, până la o constantă aditivă, cu

integrala nedefinită a lui f ", se foloseşte, prin tradiţie, denumirea
improprie de "integrală nedefinită" pentru conceptul de "primitivă" sau
încă denumirea de "antiderivată".

Un caz particuar al teoremei fundamentale a calculului integral

ne oferă o metodă de calcul a integralei.

368
 Teorema V.20. (Formula Leibniz - Newton)

Fie f : [a, b]→ R o funcţie integrabilă care admite primitive pe

[a, b], atunci pentru orice primitivă F a lui f pe [a, b] are loc formula
Leibniz - Newton:

b not not

∫ f ( x) dx = F (b) − F ( a) = F ( x) a = F a .
b b
(V.22)
a

Demonstraţie: Fie ∀ ∆∈ D([a, b]) cu ∆={a = x0 < <x1< ...< xn = b}

şi avem:
n n n
F (b) − F ( a ) = ∑ [ F ( xi ) − F ( xi −1 )] = ∑ F ' ( ξi )( xi − xi −1 ) = ∑ f ( ξi ) δ xi = σ f (∆, ξ ∆ )
i =1 i =1 i =1

pentru ∀ξi ∈ ( xi − xi −1 ) şi ξ∆ = ( ξi )i ≥1 din teorema Lagrange aplicată

funcţiei derivabile F pe [ xi − xi −1 ] .

Se obţine: F (b) − F (a) = σ∆ ( f , ξ∆ ) şi cum f∈R[a, b] există un şir de

b
diviziuni ( ∆ n )n≥1 ⊂ D [ a, b] cu ∆ n ⎯⎯⎯R
n →∞
→ 0 şi lim σ f (∆ n , ξ ∆n ) = ∫ fdx ;
n →∞
a

dar avem:

( )
F (b) − F (a ) = σ∆n f , ξ ∆n ⇒ F (b) − F (a) = lim σ ∆n f , ξ ∆n = ∫ f ( x)dx ( )
b

n →∞ a

Consecinţa V.23.

(i) Dacă f : [a, b]→ R este o funcţie derivabilă cu f ' funcţie integrabilă pe
b
[a, b] atunci: ∫a
f ′dx = f (b) − f (a) .

369
(ii) Dacă I ⊂ R este interval şi f : I →R o funcţie local integrabilă care
admite primitive, în particular f continuă, atunci pentru orice primitivă F a

∫ f ( x ) dx = F(b) − F(a) .
b
lui f şi ∀a, b∈I, avem:
a

Observaţii:

1. Formula Leibniz- Newton este numită "Formula fundamentală a

calculului integral".

2. Formula Leibniz- Newton reduce calculul integralei dintr-o funcţie f, la

calculul primitivei lui f.

3. Pentru o clasă mare de funcţii se va putea calcula primitiva şi atunci

găsim valoarea exactă a integralei; în acestă clasă întră funcţiile continue,
dar şi funcţii care au puncte de discontinuitate (folosind consecinţa f, g
b b
integrabile şi f = g a.p.t. pe [a, b] ⇒ ∫
a
fdx = ∫ gdx ).
a

Consecinta V.24.

(i) Dacă f : [a, b]→ R are un număr finit de puncte de discontinuitate de

prima speţă: a = x0 < x1< ...< xn = b, atunci:
b n
(V.23) ∫ fdx = ∑ ⎡⎣ Fi ( xi − 0 ) − Fi ( xi −1 + 0 ) ⎤⎦ unde Fi este o primitivă a
a i =1

funcţiei f |[ xi−1 , xi ] .

(ii) Dacă f : [a, b]→ R este o funcţie continuă pe (a, b) care are limite finite
în a şi b, atunci pentru orice primitivă F a lui f pe (a, b), avem:
b

∫ fdx = F ( b − 0 ) − F ( a + 0 ) .
a

370
(iii) Dacă f : [a, b]→ R este egală cu α cu excepţia unui număr finit de
b
puncte, atunci ∫ fdx = α ( b − a ) .
a

n
(iv) Dacă f : [a, b]→ R este o funcţie etajată şi [ a, b ] = U J i a. î. f este
i =1

egală cu αi pe Ji pentru i = 1, 2, ..., n, atunci:

b n
(V.24) ∫ fdx = ∑ α i l ( J i ) .
a i =1

( )
not
Demonstraţie: (i) Fie f i = f |[ xi−1 , xi ] şi cum xi i = 1, n sunt puncte

de discontinuitate de prima speţă există fi ( xi − 0 ) şi fi ( xi −1 + 0 ) finite,

atunci primitiva Fi are limite Fi ( xi − 0 ) şi Fi ( xi −1 + 0 ) finite, adică putem

⎧Fi ( xi −1 + 0 ) ; x = xi −1
⎪
face o prelungire prin: F%i : [ xi −1 , xi ] → R cu F%i ( x ) = ⎨Fi ( x ) ; x ∈ ( xi −1 , xi ) .
⎪
⎩Fi ( xi − 0 ) ; x = xi
Funcţia F%i este o primitivă pentru:

⎧ fi ( xi −1 + 0 ) ; x = xi −1
⎪
i : [ xi −1 , xi ] → R cu f i ( x ) = ⎨ f i ( x ) ; x ∈ ( xi −1 , xi ) .
f% % După teorema lui
⎪
⎩ fi ( xi − 0 ) ; x = xi
Lebesgue f mărginită şi continuă a.p.t. este functie integrabilă cu:
b n xi

∫ fdx = ∑ ∫ f |[ xi−1 , xi ] dx . Funcţia f%

i diferă de fi în cel mult două puncte,
a i =1 xi −1

deci:

371
 xi xi

i dx = Fi ( xi −1 ) − Fi ( xi ) = Fi ( xi − 0 ) − Fi ( xi −1 + 0 ) ⇒
f% % %
∫
xi −1
f |[ xi−1 , xi ] dx = ∫
xi −1
b n

∫ fdx = ∑ ⎡⎣F ( x − 0 ) − F ( x
a i =1
i i i i −1 + 0 ) ⎤⎦

(ii) Rezultă direct din (i) pentru cazul a două puncte de discontinuitate.

(iii) Pentru o divizare convenabil aleasă ∆∈D[a, b] a. î. f(x) = α,

∀x∈ ( xi −1 , xi ) (există ∆∈D[a, b] deoarece f este integrabilă după teorema

b n xi

Lebesgue), avem: ∫ fdx = ∑ ∫ fdx . O primitivă a lui f pe ( xi −1 , xi ) este

a i =1 xi −1

F(x) = αx şi atunci :
xi b n

∫ fdx = αxi − αxi −1 = α ( xi − xi −1 ) ⇒ ∫ fdx = ∑ α ( xi −1 , xi ) = α ( b − a ) .

xi −1 a i =1

(iv) Considerăm a = x0 < x1< ...< xn = b a. î. interiorul lui Ji să coincidă cu

intervalul deschis ( xi −1 , xi ) pentru i = 1, ..., n şi atunci f ( x ) = αi ⇒

xi b n xi n n

∫ fdx = αi ( xi − xi −1 ) ⇒ ∫ fdx = ∑ ∫ fdx = ∑ α i ( xi − xi −1 ) = ∑ α i l ( J i )

xi −1 a i =1 xi −1 i =1 i =1

Teorema V.21 (Formula de integrare prin părţi)

Fie f , g : [a, b]→ R funcţii derivabile cu derivatele f ', g' funcţii integrabile,
în particular f , g ∈ C1([a, b]), atunci are loc formula de integrare prin
b b
∫ fg ' dx = fg a − ∫ f ' gdx .
b
părţi: (V.25)
a a

372
 Demonstraţie: Din f , g derivabile ⇒ (fg)' = f 'g +g'f şi cum f , g ,
f ', g' ∈ R [a, b] ⇒ f 'g +g'f ∈ R [a, b] ⇒ (fg)'∈ R [a, b] şi după formula

( fg ) ' dx = ( fg )( b ) − ( fg )( a ) , dar
b
(V.22), avem: ∫a

( f ' g + fg ') dx ⇒ ∫a ( fg ') dx =

b b b b
∫a
( fg ) ' dx = ∫ ( f ' g + fg ')dx = ∫
a a
(V.25) .
( f ' g ) dx = ( fg ) a − ∫a ( f ' g ) dx
b b b
= ∫ ( fg ) ' dx − ∫
b

a a

Observaţii:

1. Formula (V.25) se numeşte “formula de integrare prin părţi”:

f ( x ) g ' ( x ) dx = ⎡⎣( fg )( x ) ⎤⎦ − ∫ g ( x ) f ' ( x ) dx

b b
∫
b

a a a

2. Cum f , g sunt derivabile pe [a, b] ele sunt şi diferenţiabile cu

df ( x ) = f ′ ( x ) dx, dg ( x ) = g ′ ( x ) dx şi formula de integrare prin părţi se

∫ f ( x ) dg ( x ) = ⎡⎣( fg )( x )⎤⎦ − ∫ g ( x ) df ( x ) sau:

b b b
transcrie sub forma:
a a a

∫ fdg = ( fg )
b
− ∫ gdf .
b
a a
a

b
3. Cu notaţii convenţionale avem: (V.25') ∫ udv = ( uv ) a − ∫ vdu .
b b

a
a

b
4. în practică, pentru a calcula integrala ∫ f ( x ) dx
a
prin formula (V.25') se

pune f sub forma: f ( x ) = u ( x ) v′ ( x ) cu u, v′ : [ a, b] → R funcţii cunoscute

care se obţin din expresia dată pentru f şi apoi se calculează v prin

b
antiderivare: v ( x ) = ∫ v′ ( x ) dx, x ∈ [ a, b ] şi se calculează direct u' care se
a

373
 b b b

∫ f ( x ) dx = ∫ u ( x ) v′ ( x ) dx = ( uv ) a − ∫ v ( x ) u ′ ( x ) dx .
b
introduc în relaţia:
a a
{ 14 2 43 a
{ 14 2 43
u dv v du

Formula se aplică şi punând f sub forma:

f ( x ) = v ( x ) u′ ( x ) cu v, u′ : [ a, b] → R după acelaşi algoritm.

Teorema V.22. (Formula schimbării de variabilă )

Fie f : [a, b]→ R o funcţie continuă, atunci pentru orice ϕ : [α, β]→ [a, b]
o funcţie derivabilă cu ϕ' integrabilă, în particular ϕ ∈C1([a, b]), avem:
b
β ϕ( β )
(V.26) ∫ ( f oϕ ) ϕ′dt = ∫ ( ) fdx = ∫ fdx .
α ϕ α
a

Demonstraţie: Fie F: [a, b]→ R o primitivă a funcţiei f, (deci F'= f

ϕ( β )
pe [a, b]) ϕ sunt derivabile, atunci avem: (*) ∫ fdx = F[ϕ(β)] - F[ϕ(α)].
ϕ( α )

Funcţiie F şi ϕ sunt derivabile, deci F ° ϕ : [α, β ] →R este derivabilă şi

după regula de derivare a funcţiilor compuse, avem:

( F o ϕ) ' = ( F 'o ϕ) ⋅ ϕ ' = ( f o ϕ) ⋅ ϕ ' unde (f ° ϕ) este o funcţie continuă, deci

integrabilă şi ϕ' integrabilă, atunci (f ° ϕ) ⋅ ϕ' este funcţie integrabilă.

Funcţia (F ° ϕ)' admite primitive şi atunci:
β β
∫ [ F oϕ]' dt = ∫ ( f oϕ) ⋅ ϕ ' dt = ( F oϕ )( β ) − ( F oϕ )( α ) = F ⎡⎣ϕ ( β ) ⎤⎦ − F ⎡⎣ϕ ( α ) ⎤⎦
α α
b
β ϕ( β )
şi după relaţia (*) se obţine ∫ ( f oϕ ) ϕ′dt = ∫ ( ) fdx = ∫ fdx
α ϕ α
a
(V.26).

374
 Consecinţa V.25

(i) Dacă f : [a, b]→ R este continuă pentru orice funcţie ϕ : [α, β]→ [a, b]
bijectivă, derivabilă şi cu ϕ' integrabilă, în particular ϕ ∈ C1([α, β]) are loc
relaţia:

ϕ −1 ( b )
( f oϕ ) ϕ ' .
b
(V.27) ∫a
fdx = ∫
ϕ −1 ( a )

(ii) Dacă f : [a, b]→ R este continuă pentru orice funcţie ϕ : [α, β]→ [a, b]
-1 -1
bijectivă a. î. ϕ este derivabilă şi cu (ϕ )' funcţie integrabilă, în
particular ϕ -1 ∈ C1([a, b]) atunci are loc formula:
β ϕ (β )
(V.28) ∫ α
f oϕ = ∫
ϕ( α )
f ⎡⎣(ϕ−1 ) '⎤⎦.

Demonstraţie: (i) Funcţia ϕ este bijectivă şi continuă, deci ϕ este

strict monotonă cu ϕ(α) = a, ϕ(β) = b sau ϕ(α) = b, ϕ(β) = a şi aplicând
formula (V.26) de la dreapta spre stânga găsim (V.27).
-1 -1
(ii) Funcţia ϕ : [a, b] →[α, β] este bijectivă şi continuă, deci ϕ este
omeomorfism, atunci ϕ este continuă şi compunerea f ° ϕ : [α, β]→ R este
continuă. După (i) aplicat funcţiilor f ° ϕ : [α, β]→ R şi ϕ -1:[a, b] →[α, β]
se obţine:

( ϕ−1 )−1 ( β )
⎡⎣( f oϕ ) oϕ−1 ⎤⎦ ⋅ ( ϕ−1 ) ' = ∫
β ϕ (β )
∫α
f oϕ = ∫ ϕ(α )
f o (ϕ−1 ) ' tocmai (V.26).
( ϕ −1 ) −1 ( α )

Observaţii:

1. Relaţia (V.26) se poate pune sub forma:

ϕ( β )
β
∫ f [ϕ(t )] ⋅ ϕ '(t )dt = ∫ f ( x ) dx = ∫
b
(V.26') f ( x)dx (I)
α a
ϕ( α )

375
şi se numeşte “Prima fomulă de schimbare de variabilă” în integrală
unde x = ϕ(t), t ∈[α, β] şi a = ϕ(α), b = ϕ(β).
b
2. În formula (V.26') sau (I) se reduce calculul integralei ∫ fdx
a
prin

schimbarea de variabilă convenabilă x = ϕ(t) la calculul integralei

β
∫ f [ϕ(t )] ⋅ ϕ '(t )dt .
α

3. Relaţia (V.28) se poate pune sub forma:

β ϕ(β )
(V.28') ∫ f [ϕ(t )] ⋅ ϕ '(t )dt = ∫
α ϕ( α )
f ( x ) o ⎡⎣(ϕ−1 ) '( x) ⎤⎦ dx (II)

şi se numeşte “A doua formulă de schimbare de variabilă” în integrală şi

dacă pentru x = ϕ(t) strict crescătoare avem: ϕ(α)= a, ϕ(β) = b atunci:
β
f [ ϕ(t )] dt = ∫ f ( x ) ⎡⎣(ϕ−1 ) '( x) ⎤⎦ dx (II)
b
(V.28') ∫α a

4. Ambele formule de schimbare de variabilă (I), (II) sunt valabile în cazul

particular ϕ : [α, β]→ [a, b], C1 – difeomorfism. Formula a (II) –a este un
caz particular al formulei (I) şi anume cu ϕ funcţie bijectivă.
b
5. Dacă I = ∫ f ( x ) dx ,
a
după formula (I) s-a pus sub forma I =

β
= ∫ f [ ϕ(t )] ⋅ ϕ '(t )dt
α
unde avem: [α, β] ⎯⎯
ϕ
→ [ a, b] ⎯⎯
f
→R cu ϕ

derivabilă, ϕ(α)= a, ϕ(β) = b şi f continuă se efectuează schimbarea de

variabilă după următorul algoritm: ϕ ( t ) → x, ϕ′ ( t ) dt → dx, [ α, β] → [ a, b]
b
β
şi avem I = ∫
a
f ( x ) dx = ∫ f [ϕ(t )] ⋅ ϕ '(t )dt .
α

376
 b
6. Dacă I = ∫ f ( x ) dx , după formula (II), determinăm o funcţie ϕ:[α, β]→
a

[a, b] derivabilă şi ϕ' integrabilă a. î. ϕ(α)= a, ϕ(β) = b, atunci avem

etapele: x → ϕ ( t ) , dx → ϕ′ ( t ) dt , [ a, b] → [ α, β] şi avem:

β
I= ∫ f [ϕ(t )] ⋅ ϕ '(t )dt după (I).
α

7. [ α, β] ⎯⎯
ϕ
→ [ a, b] ⎯⎯
f
→ R cu ϕ inversabilă, ϕ −1 derivabilă şi ( ϕ −1 )'

integrabilă, iar ϕ(α)= a, ϕ(β) = b şi ( f °ϕ)(t) continuă avem:

ϕ ( t ) → x; dt → ( ϕ−1 )′ ( t ) dt ; [ α, β] → [ a, b ] şi I =
β
∫ f ( x ) ⎡⎣(ϕ ) '( x) ⎤⎦ dx .
−1
α

8. Denumirea de formula (I) şi (II) de schimbare de variabilă este

convenţională. Avem de fapt, o singură formulă de schimbare de variabilă
şi mai multe moduri de aplicare a acestei formule în practică. Vom
prezenta un rezultat important de caracterizare a funcţiilor integrabile
folosind funcţii etajate care va permite o extindere a integralei Riemann la
integrala Lebesgue.

Teorema V.23.

Fie f : [a, b]→ R şi f este funcţie integrabilă, dacă şi numai dacă, pentru
∀ε >0, există f1, f2 : [a, b]→ R funcţii etajate a. î. f1 ≤ f ≤ f 2 şi
b

∫( f
a
2 − f1 )dx ≤ ε .

Demonstraţie: Fie ε>0, cum f ∈ R[a, b], atunci există ∆={ a = x0 <

<x1< ...< xn = b }, ∆ ∈ D[a, b], a. î. S f ( ∆ ) − s f ( ∆ ) < ε . Notăm

377
 n
⎧1; x ∈ J i n
f1 = ∑ mi ϕ J i cu ϕ Ji ( x ) = ⎨ , i = 1,..., n şi f 2 = ∑ M i ϕ Ji cu
i =1 ⎩0; x ∉ J i i =1

J i = [ xi −1 , xi ) dacă i= 1, 2, ..., n – 1 şi J n = [ xn −1 , xn ] ⇒ f1 şi f 2 sunt funcţii

etajate, f1 ≤ f ≤ f 2 şi avem:

b n n n

∫ ( f 2 − f1 )dx = ∑ ∫ ( f2 − f1 ) dx = ∑ ( M i − mi ) ∫ ϕJ dx = ∑ ( M i − mi )l ( J i ) =
a i =1 J i i =1 Ji
i
i =1

= S f (∆) − s f (∆) < ε .

Fie ε>0 fixat şi f1 , f 2 : [a, b]→ R două funcţii etajate a. î. f1 ≤ f ≤ f 2 . În

aceste condiţii există ∆ ∈ D[a, b] cu ∆={ a = x0 <x1< ...< xn = b } a î. f1 şi

f 2 sunt constante pe fiecare interval deschis ( xi −1 , xi ) , i = 1, n . Considerăm

∆1 = ∆ ∪ {a + η, xi − η, xi + η, b − η | i = 1,..., n − 1} cu:

⎛ ε ⎞
0 < η < min ⎜ ∆ ;
⎜ ⎟⎟ . Notăm prin Jk' un interval parţial al lui ∆1 şi
⎝ 4n f ∞ ⎠

avem: S f ( ∆1 ) − s f ( ∆1 ) = ∑ ( M k1 − m1k ) l ( J 1k ) = ∑ k + ∑ k unde în ∑

' '' '
k
k

intră intervalele J 1k ′ de forma: [ xi −1 + η, xi + η] , ∑

''
iar în k
intră toate

intervalele parţiale de forma [ a, a + η] , [ xi − η, xi + η] , [b − η, b] cu

i = 1, n − 1 notate J 1k ′′ . Dacă J 1k este de forma [ xi −1 + η, xi + η] avem:

1
M k1 ( f ) − m1k ( f ) ≤ M i ( f 2 ) − mi ( f1 ) = ( f 2 − f1 ) , deci:
l ( J 1k ) J∫1k

n xi b

∑ ≤ ∑k ∫(f − f1 ) ≤ ∑ ∫(f − f1 ) = ∫ ( f 2 − f1 )dx ≤ ε şi cum:

' '
k 2 2
J 1k i =1 xi −1 a

378
 M k1 − m1k ≤ 2 f ∞
pentru ∀k, rezultă:

∑
''
k
≤2 f ∞ ∑
''
k ( )
l J 1k ′′ = 2 f ∞
⋅ n ⋅ 2η ≤ ε .

În aceste condiţii S f ( ∆1 ) − s f ( ∆1 ) ≤ ε şi după teorema lui Darboux f este

integrabilă.

Consecinţa V.26.

1. Fie f : [a, b]→ R, f este funcţie integrabilă, dacă şi numai dacă, pentru
∀ε >0, există f1, f2 : [a, b]→ R continue a. î. f1 ≤ f ≤ f 2 şi
b

∫( f
a
2 − f1 )dx ≤ ε .

2. Fie f : [a, b]→ R, f este funcţie integrabilă, dacă şi numai dacă, pentru
∀ε >0, există fn, gn : [a, b]→ R şiruri de funcţii etajate, respectiv continue
cu proprietăţile:

I. ( f n )n≥1 şir monoton crescător şi ( g n )n≥1 şir monoton descrescător.

II. f n ≤ f ≤ g n , ∀n ≥ 1

b
III. lim ∫ ( g n − f n ) = 0 .
n →∞
a

Demonstraţie: 1. Se foloseşte proprietatea: pentru orice

ϕ: [a, b]→ R, etajată există ψ: [a, b]→ R continuă a. î. ϕ ≤ ψ, respectiv
b b
ψ ≤ ϕ şi ∫ ( ψ − ϕ ) ≤ ε , respectiv ∫ ( ϕ − ψ ) ≤ ε .
a a

2. Se va demonstra în capitolul "Şiruri şi serii de funcţii" (capitolul VI).

379
 Metode de calcul aproximativ al integralelor

Fie f : [a, b]→ R o funcţie integrabilă. Dacă f este funcţie continuă

b

∫ f ( x ) dx se poate calcula prin mai multe metode:

a

I. Se pleacă de la definiţia integralei cu ajutorul sumelor Riemann sau a

sumelor Darboux.

II. Dacă se cunoaşte o primitivă F a lui f pe [a, b] se foloseşte formula

Leibniz – Newton.

III. În capitolul "Şiruri şi serii de funcţii" se va indica o altă metodă de

calcul prin integrarea termen cu termen a unei serii Taylor asociată funcţiei
f în condiţii precizate.

Aceste metode sunt uneori impracticabile chiar în cazul unor funcţii

1 π 1
simple, de exemplu: ∫ e − x dx; ∫ sin x 2 dx; ∫ ln (1 + x 2 ) dx etc.
2

0 0 0

Din necesitatea de a folosi integrale în aplicaţii concrete este uneori

b
suficient să se cunoască o valoare aproximativă a integralei ∫ f ( x ) dx cu o
a

eroare dată oricât de mică. În acest scop vom enunţa fără demonstraţii cele
mai des folosite metode de calcul aproximativ al integralelor ([41], pag.
488 – 498, [15]; [24]; [30]; [38]).

Teorema V.24. (Formula dreptunghiurilor)

i
Fie f:[a, b]→ R o funcţie de clasă C2 şi xi = a + (b − a ) ,
n
b−a n ⎛x +x ⎞
∑
b
Sn =
n i =1
f ⎜ i i −1 ⎟ atunci Sn aproximează
⎝ 2 ⎠
∫ a
f ( x)dx cu o eroare:

380
 (b − a ) 2 b (b − a ) 2
En ≤
4n
f ′ ∞ , deci : ∫ a
f ( x)dx − Sn ≤
4n
f ′ ∞.

Teorema V.25 (Formula trapezelor)

i
Fie f : [a, b]→ R o funcţie reală de clasă C2 şi xi = a + (b − a ) ,
n
b − a ⎡ f (a ) + f (b) ⎤
Sn = ⎢ + f ( x1 ) + ... + f ( xn −1 ) ⎥ atunci Sn aproximează
n ⎣ 2 ⎦
b
∫a
f ( x)dx cu o eroare:

(b − a)3 b (b − a)3
En ≤
12n 2
f " ∞ , deci : ∫
a
f ( x)dx − Sn ≤
12n 2
f " ∞.

Teorema V.26. (Formula lui Simpson)

i
Fie f : [a, b]→ R o funcţie reală de clasă C4 şi xi = a + (b − a ) ,
n
b−a
Sn =
6n
{
[ f ( x0 ) + f ( xn )] + 2 ⎡⎣ f ( x1 ) + ... + 2 f ( xn −1 ) ⎤⎦ +

⎡ ⎛x +x ⎞ ⎛ x + x ⎞⎤ ⎫
+4 ⎢ f ⎜ 0 1 ⎟ + ... + f ⎜ n −1 n ⎟ ⎥ ⎬
⎣ ⎝ 2 ⎠ ⎝ 2 ⎠⎦ ⎭

b
atunci Sn aproximează ∫a
f ( x)dx cu o eroare:

(b − a )5 (4) b (b − a)5 (4)

En ≤
2880n 4
f
∞
deci : ∫ a
f ( x)dx − Sn = En ≤
2880n 4
f
∞
.

1
dx 1
Exemple: 1. Să se calculeze ∫ 1+ x
0
cu o eroare En ≤
40
. Se aplică

metoda dreptunghiurilor:

381
 1 −1
f ( x) = , x ∈ [0,1] ⇒ f ′ ( x ) = , f ′ ∞ = sup f ′ ( x ) = 1
1+ x 1 + x2 x∈[ 0,1]

(1 − 0 )
2
1
şi determinăm n ∈N a. î. En = ⋅1 ≤ ⇒ n ≥ 10 deci
4n 40

⎛ ⎞
1⎜ 1 1 ⎟
1
dx
∫0 1 + x = ln 2 ≅ 10 ⎜ 1 + ... + 19 ⎟ = 0, 69283526 .
⎜ 1+ 1+ ⎟
⎝ 20 20 ⎠
1
dx 1
2. Să se calculeze ∫ 1+ x
0
2
cu o eroare En ≤
200
. Se va folosi metoda

trapezelor:

1 2 ( 3 x 2 − 1)
f ( x) = , x ∈ [0,1] ⇒ f ′′ ( )
x = , f ′′ ∞ = sup f ′′ ( x ) = 2
1 + x2 (1 + x ) 2 3 x∈[ 0,1]

(1 − 0 )
2
1
şi determinăm n ≥1 a. î. 2
⋅2 ≤ ⇒ n ≥ 6 deci:
4n 200
1
dx π
∫ 1+ x
0
2
= arctg1 =
4
≅ 0, 7842070 ⇒ π ≅ 3,1369628 cu o eroare cel mult

1
egală cu .
50
1
dx 1
3. Să se calculeze ∫ 1 + x = ln 2 cu o eroare
0
En ≤
104
. Se va folosi metoda

lui Simpson ⇒

4!
f ( 4) ( x ) = , f ( 4) = 4! şi determinăm n ≥1 a. î.
(1 + x )
5
∞

382
 (1 − 0 )
5 1
1 dx 1
En = ⋅ 4! < 4 ⇒ n ≥ 4 şi ∫ = ln 2 ≅ 0, 69283526 cu En ≤ 4 .
288n 4
10 0
1+ x 10

1
dx π 1
4. Să se calculeze ∫ 1+ x
0
2
= arctg1 =
4
cu o eroare En ≤ 5 . Se va folosi
10

48 x 2 ( 5 x 2 − 1) 81
metoda Simpson ⇒ f ( 4)
( x) = ⇒ f ( 4) =
(1 + x )
2 5 ∞ 8

1
şi n ≥1 a. î. En ≤ ⇒ n ≥ 6 şi avem:
105
1
dx π 1
∫ 1+ x
0
2
= arctg1 =
4
≅ 0, 7842070 ⇒ π ≅ 3,1369628 cu En ≤ 5 .
10

6. Inegalităţi integrale. Aplicaţii.

Teorema V.27. (Inegalitatea lui Cebîşev)

Fie f, g : [a, b]→ R două funcţii monotone de sens contrar, atunci avem:

1 ⎛ ⎞ ⎛b ⎞
b b
(V.29.) ∫
a
fgdx ≤ ⎜ ∫ fdx ⎟ ⋅ ⎜ ∫ gdx ⎟ .
b−a⎝a ⎠ ⎝a ⎠

Demonstraţie:

y=f(x)
Presupunem f monoton crescătoare
y=g(x)
şi g monoton descrescătoare şi notăm
(c,α) b
(0,α) 1
b − a ∫a
α = fdx şi cum f crescătoare din

teorema de medie avem: f ( a ) ≤ α ≤ f ( b ) .

0 (a,0) (c,0) (b,0)

383
 Notăm: c = sup { x ∈ [ a, b ] | f ( x ) ≤ α} , atunci ∀x ∈ [ a, c ] , avem:

f ( x ) ≤ α şi g ( x ) ≥ g ( c ) ; analog, ∀x ∈ [ c, b] avem:

α ≤ f ( x ) şi g ( x ) ≤ g ( c ) de unde rezultă:

⎡⎣α − f ( x ) ⎤⎦ g ( x ) ≥ ⎡⎣α − f ( x ) ⎤⎦ g ( c ) pe [ a, c ] (*)

.
şi ⎡⎣α − f ( x ) ⎤⎦ g ( x ) ≥ ⎡⎣α − f ( x ) ⎤⎦ g ( c ) pe [ c, b ] (**)

Prin integrare, se obţine:

b c b c

∫ ( α − f ) gdx = ∫ ( α − f ) gdx + ∫ ( α − f ) gdx ≥ ∫ ( α − f ) g ( c ) dx +

a a c a
b b
⎡ b
⎤
+ ∫ ( α − f ) g ( c ) dx = g ( c ) ∫ ( α − f ) dx = g ( c ) ⎢α ( a − b ) − ∫ fdx ⎥ = 0
c a ⎣ a ⎦
b b b b
1
după notaţia α =
b − a ∫a
fdx ⇒ ∫ ( α − f ) gdx ≥ 0 ⇔ α ∫ gdx ≥ ∫ ( fg ) dx ⇒
a a a

(V.29).

Teorema V.28. (Inegalitatea lui Young)

Fie f : R+ → R+ o funcţie continuă, strict crescătoare a. î. f(0)=0, atunci

∀a∈R+ şi ∀b∈R+, are loc inegalitatea:
a b
(V.30) ab ≤ ∫ fdx + ∫ f −1 ( y ) dy .
0 0

Demonstraţie:

Din punct de vedere geometric, inegalitatea lui Young, are

interpretarea:

384
 y=f(x)
y S1 aria între graficul
lui f şi dreptele y = 0, x = a,
(0,b)
S2 aria între graficul lui f şi
dreptele x = 0, y = b, avem:
ab ≤ aria S1 + aria S2 ( V.14)
a
cu S1 = ∫ fdx şi
0
0 (a,0) x
b

∫ f ( y ) dy .
−1
S2 =
0

Consecinţa V.27.

1 1
Dacă a, b ∈R şi p >0, q >0 satisfac + = 1 atunci avem:
p q

p q
a b
(V.30') ab ≤ + .
p q

Demonstraţie: Putem înlocui a, b prin | a |, | b | sau să presupunem

a ≥ 0, b ≥ 0 şi pentru ∀α > 0 fixat luăm funcţia f : R+ → R cu f ( x ) = x α

care este continuă, strict crescătoare şi f (0)=0. Dacă fixăm a ≥ 0, b ≥ 0

1
+1
a b 1 α+1 α
a b 1 1
după (V.30) avem: ab ≤ ∫ x α dx + ∫ y dy = α
+ (*) ⇒ < 1, < 1
0 0
α +1 1 +1 p q
α
1 1 p
deci p >1, q >1, notăm α = p – 1 ⇒ +1 = +1 = =q ⇒ (*)
α p −1 p −1

a p bq
ab ≤ + .
p q

385
 Teorema V.29. (Inegalitatea lui Hölder)

1 1
Fie f, g : [a, b] → R funcţii integrabile şi p, q∈ R *+ care satisfac + = 1,
p q
atunci are loc inegalitatea:
1 1
b
⎛b ⎞ p ⎛ b q ⎞q
∫ fg dx ≤ ⎜ ∫ f dx ⎟ ⋅ ⎜ ∫ g dx ⎟ .
p
(V.31)
a ⎝a ⎠ ⎝a ⎠
b b

∫ dx = 0 sau ∫ g dx = 0 atunci |f | = 0
p q
Demonstraţie: Dacă f
a a

b
a.p.t. sau |g| =0 a.p.t. şi după o afirmaţie demonstrată, avem: ∫
a
fg dx = 0 şi

b b

∫ dx > 0 şi ∫ g dx > 0 , notăm:

p q
(V.31) este egalitate. Fie f
a a

f g α p βq
α= 1
,β = 1
şi după (V.30) avem: αβ ≤ + ⇒
p q
⎛b ⎞p ⎛ b q ⎞q
⎜∫ f ⎜ ∫ g dx ⎟
p
dx ⎟
⎝a ⎠ ⎝a ⎠

p q
f g f g
1 1
≤ b
+ b
(**) de unde prin
⎛ ⎞ ⎛ ⎞ p∫ f q ∫ g dx
b p b q p q
dx
⎜∫ f dx ⎟ ⎜ ∫ g dx ⎟
p q
a a
⎝a ⎠ ⎝a ⎠
integrare se obţine:
b b b

∫ ∫ ∫g
p q
fg dx f dx dx
1 1
a
1 1
≤ a
b
+ a
b
= + =1⇒
p q
⎛b ⎞ ⎛b q ⎞ p∫ f q ∫ g dx
p q p q
dx
⎜∫ f dx ⎟ ⎜ ∫ g dx ⎟
p
a a
⎝a ⎠ ⎝a ⎠

386
 1 1
b
⎛b ⎞ p ⎛ b q ⎞q
∫ fg dx ≤ ⎜ ∫ f dx ⎟ ⋅ ⎜ ∫ g dx ⎟ tocmai (V.31).
p

a ⎝a ⎠ ⎝a ⎠

Consecinţa V.28.

(i) Pentru p = q = 2, avem inegalitatea Buniakovski

2
⎛b ⎞ ⎛b 2 ⎞ ⎛b 2 ⎞
(V.32) ⎜ ∫ fg dx ⎟ ≤ ⎜ ∫ f dx ⎟ ⋅ ⎜ ∫ g dx ⎟
⎝a ⎠ ⎝a ⎠ ⎝a ⎠

(ii) Pentru g ( x ) ≡ 1, ∀x ∈ [ a, b] , avem:

1
b 1 ⎛ b 2 ⎞2
(V.31') ∫ f dx ≤ ( b − a ) 2 ⋅ ⎜ ∫ f dx ⎟ .
a ⎝a ⎠

Teorema V.30. (Inegalitatea lui Minkowski)

Fie f, g : [a, b] → R funcţii integrabile şi p ≥1, atunci are loc inegalitatea:

1 1 1
⎛ b
⎞ ⎛ p b
⎞ ⎛
p ⎞
b p
(V.33) ⎜ ∫ f + g dx ⎟ ≤ ⎜ ∫ f dx ⎟ + ⎜ ∫ g dx ⎟ .
p p p

⎝a ⎠ ⎝a ⎠ ⎝a ⎠
b

∫ f + g dx = 0 , inegalitatea lui
p
Demonstraţie: Dacă p = 1 sau
a

∫ f + g dx > 0 . În
p
Minkowski (V.33) este verificată. Presupunem p > 0 şi
a

condiţiile teoremei are loc inegalitatea evidentă:

p −1 p −1
(*) f + g ≤ f f + g + g f +g
p
şi folosind inegalitatea lui Hölder

(V.31) obţinem:

387
 b b b

(**) ∫
p −1 p −1
f + g dx ≤ ∫ f f + g dx + ∫ g f + g dx ≤
p

a a a
1 1 1 1
⎛b ⎞p ⎛ b ( p −1) q ⎞q ⎛ b ⎞p ⎛ b ( p −1) q ⎞q
≤ ⎜∫ f dx ⎟ ⎜ ∫ f f + g dx ⎟ + ⎜ ∫ f dx ⎟ ⎜ ∫ f f + g dx ⎟ =
p p

⎝a ⎠ ⎝a ⎠ ⎝a ⎠ ⎝a ⎠
⎡ b 1 1
⎤ 1
⎛ ⎞ ⎛ b
⎞ p ⎛b ⎞
= ⎢⎜ ∫ f dx ⎟ + ⎜ ∫ g dx ⎟ ⎥ ⎜ ∫ f + g dx ⎟
p q
p p p
⎢ ⎥
⎝a ⎠ ⎝a ⎠ ⎥⎝ a ⎠
⎣⎢ ⎦

1
⎛b ⎞q
unde s-a folosit relaţia: (p - 1)q = p. Prin împărţirea cu ⎜ ∫ f + g dx ⎟ în
p

⎝a ⎠
1 1 1
1−
⎛b ⎞ q ⎛b ⎞p ⎛ b p ⎞p
⎜ ∫ f + g dx ⎟ ≤ ⎜∫ f dx ⎟ + ⎜ ∫ g dx ⎟
p p
(**) rezultă: şi cum
⎝a ⎠ ⎝a ⎠ ⎝a ⎠
1 1
1- = avem (V.33).
q p

Consecinţa V.29.
1 1 1
⎛b ⎞2 ⎛ b 2 ⎞2 ⎛ b 2 ⎞2
1. Pentru p = 2, avem: (V.32') ⎜ ∫ f + g dx ⎟ ≤ ⎜ ∫ f dx ⎟ + ⎜ ∫ g dx ⎟ .
2

⎝a ⎠ ⎝a ⎠ ⎝a ⎠

2. Pentru f: [a, b] →R integrabilă şi ∀1 ≤ p < s < ∞ rezultă inegalitatea:

1 1
⎛ b r ⎞r 1 1 ⎛ b s ⎞s s 1 1
⎟ ( )
−
⎜∫ f dx ≤ b − a r s + ⎜ ∫ f dx ⎟ (punem p = şi + = 1 ⇒
⎝a ⎠ ⎝a ⎠ r p q

1 1 1
⇒ = − ).
qr r s

3. Dacă f: [a, b] →R este integrabilă, atunci pentru p ∈[1, ∞), funcţia

388
 ⎛ 1
⎞
1 ⎛ ⎞p ⎟
b
p → ⎜⎜ ⎜∫ f
p
dx ⎟ ⎟ este monoton crescătoare.
⎜ b − a ⎝ a ⎠ ⎟
⎝ ⎠

⎛ b 1
⎞
⎛ ⎞p ⎟
Dacă 0 < b – a ≤ 1 şi p ∈[1, ∞), funcţia p → ⎜⎜ ⎜ ∫ f
p
dx ⎟ ⎟ este monoton
⎜⎝ a ⎠ ⎟
⎝ ⎠
crescătoare.

Teorema V.31 (Inegalitaea lui Jensen)

Fie f: [a, b] →[α, β] o funcţie integrabilă şi ϕ: [α, β]→R o funcţie convexă

continuă, atunci are loc inegalitatea:

⎛ 1 b ⎞ 1
b
(V.34) ϕ ⎜ ∫ fdx ⎟⎠ ≤ b − a ∫a ( ϕ o f ) dx
⎝b−a a

Demonstraţie: Funcţia f integrabilă şi ϕ continuă ⇒ ϕ ° f

⎡ ⎤
b
1 n k
integrabilă şi avem: lim ∑ f ⎢ a + ( b − a ) ⎥ = ∫ fdx şi:
n →∞ n
k =1 ⎣ n ⎦ a

⎡ ⎤
b
1 n k 1
lim
n →∞ n
∑
k =1
( ϕ o f ) ⎢a + ( b − a )⎥ =
⎣ n ∫ ( ϕ o f ) dx . Funcţia ϕ este convexă,
⎦ b−a a

⎛1 n ⎡ k ⎤⎞ 1 n ⎡ k ⎤
deci ϕ⎜ ∑ f ⎢ a + ( b − a ) ⎥ ⎟ ≤ ∑ ( ϕ o f ) ⎢ a + ( b − a ) ⎥, ∀n ≥ 1 de
⎝ n k =1 ⎣ n ⎦ ⎠ n k =1 ⎣ n ⎦
unde prin trecere la limită pentru n → ∞ rezulta (V.34).

Consecinţa V.30.

Fie f: [a, b] →R o funcţie continuă, atunci avem:

389
 1
⎛b ⎞p
(1) lim ⎜ ∫ f dx ⎟ = max f ( x )
p

p →∞ x∈[ a ,b ]
⎝a ⎠
1
⎛ 1 b ⎞p
dx ⎟ = max f ( x )
p →∞ b − a ∫
p
(2) lim ⎜ f
x∈[ a ,b ]
⎝ a ⎠
1
⎛ 1 b ⎞p
dx ⎟ = min f ( x ) dacă f > 0 .
p →∞ b − a ∫
p
(3) lim ⎜ f
x∈[ a ,b ]
⎝ a ⎠

Demonstraţia rezultă direct folosind inegalităţile deja dovedite

([41] pag. 352-357).

Teorema V.32.

Fie α∈ R *+ şi f:(- α, α)→R o funcţie continuă, atunci avem:

⎧b −a

⎪∫ f ( − x ) dx = ∫ f ( x ) dx, ∀a, b ∈ ( −α, α ) ;

⎪a
(i ) ⎨ −b
a 0
⎪În particular : f − x dx = f x dx, ∀a ∈ −α, α .
⎪
⎩
∫0 ( ) −∫a ( ) ( )

⎧ ⎧0 a

⎪ ⎪ ∫ fdx = ∫ fdx, ∀a ∈ ( 0, α ) ( respectiv a ∈ ( −α, α ) ) ;

⎪ f pară ⇔ ⎪− a 0
⎪ ⎨a
( ii ) ⎨⎪
a
⎪ fdx = 2 fdx, ∀a ∈ −α, α ;
⎪∫ ∫0 ( )
⎪ ⎩ − a
⎪ a
⎪ f pară ⇒ xf ( x ) dx = 0, ∀a ∈ ( −α, α ) .
⎪⎩ ∫
−a

390
 ⎧ a

⎪
⎪
f impară ⇔ ∫ fdx = 0, ∀a ∈ ( 0, α ) ( respectiv a ∈ ( −α, α ) ) ;
( iii ) ⎨ −a
a a
⎪ f impară ⇒ xf x dx = 2 xf x dx, ∀a ∈ −α, α .
⎪
⎩
∫ ( )
−a
∫0 ( ) ( )

Demonstraţia se obţine prin calcul direct folosind definiţiile şi

proprietăţile funcţiilor pare şi impare.

Teorema V.33.

Fie f : R → R o funcţie continuă, atunci au loc următoarele afirmaţii:

x +T
1) f periodică de perioadă T, dacă şi numai dacă, ∫
x
f (t )dt = constant,

∀x∈R.

2) Orice primitivă a lui f este periodică de perioadă T, dacă şi numai dacă, f

este periodică de perioadă T.
x +T
3) ∫
x
f (t )dt =0, ∀x∈R, dacă şi numai dacă, f este periodică de perioadă T.

Demonstraţie: 1) Avem: f (x + T) = f(x), ∀x∈R şi f ∈ R[a, b]

pentru ∀[a, b]⊂ R, deci:
x +T 0 T x +T
(*) ∫ x
f (t )dt = ∫ f (t )dt + ∫ f (t )dt +
x 0
∫
T
f (t ) dt , ∀x∈R şi notând t = u + T

cu u ∈[0, T] se obţine:
x +T x x

∫
x
f (t )dt = ∫ f (u + t )du = ∫ f (u )du ∀x∈R şi folosind (*) rezultă:
0 0

391