Omul sfînt — chiar în formele sale sociale mai integrate: monahul cenobit si urban sau episcopul

care-şi păstoreşte, spiritual şi material, credincioşii - reprezintă pavăza ortodoxiei, cărarea spre
mîntuirea sufletului, la care orice bizantin năzuieşte, în Bizanţ aşadar utilitatea omului sfînt nu e
niciodată pusă sub semnul întrebării. Omul sfînt, mai ales monahul - cînd izbuteşte să răpună „fiara
sălbatică" a păcatului, dobîndind încrederea lui Dumnezeu -este cel care, prin rugăciuni, priveghere si
post, nevoinţe şi smerenie, poate garanta mîntuirea individului şi salvarea imperiului în faţa unei
autorităţi cereşti teribile, nu rareori ignorate cu bună ştiinţă din pricina slăbiciunii omeneşti.

Biserici episcopale, cum mărturisesc cei mai străluciţi exponenţi ai ei: Vasile cel Mare din Cezareea,
Grigorie de Nyssa, loan Gură de Aur.

Cu toate acestea, în materie de asistenţă episcopul nu pare să mai îndeplinească rolul fundamental
pe care-1 jucase în epoca lui Vasile din Cezareea, pe cînd poziţia sa în oraşele provinciei rămîne la fel
de importantă ca în secolul al IV-lea. Acest enunţ nu e valabil pentru patriarhul Alexandriei, i cel puţin
dacă judecăm după Viaţa Sftntului loan Milostivul (t620), scrisă de contemporanul şi colegul său de
studii Leontios, episcop la Neapole (Cipru). Alexandria este însă, oricum am privi-o, un caz special.
Aceleaşi observaţii sînt valabile pentru episcopul Hypatios din Efes, care, între anii 531 şi 537,
adresează o epistolă „credincioşilor" (pistol) din oraş; este vorba de un grup adeseori atestat, căruia
el îi oferă un regulament al pompelor funebre asigurate de Biserica locală; documentul e
contemporan cu novella avînd acelaşi subiect, care face referinţă la Marea Lavră din Constantinopol.

Episcopii şi monahii îşi menţin locul şi secolul al IX-lea marchează triumful primatului monastic. Dar
autoritatea revendicată de Biserică asupra laicilor şi asupra împăratului însuşi are, de această dată,
drept miză disciplina şi devoţiunea. Nici elocinţa, nici hagiografia, acum şi ele în revenire, nu redau
nevoin-ţelor celor săraci rolul pe care 1-au avut pînă în pragul secolului al VH-lea. E cert că Viaţa lui
Theophylakt din Nicomedia (cea 786-cca 840), scrisă în jurul anului 900 de un37 cleric al bisericii
acestuia, ne prezintă figura exemplară a unui episcop care pare a urma tradiţia asistenţei episcopale.
Theophylakt, povesteşte hagiograful, făcea parte iniţial din personalul patriarhului Tarasios (784-
806), şi el dedicat carităţii. Ajuns episcop al Nicomediei, Theopylakt a pus să se zidească un complex
dotat cu un sanctuar al sfinţilor Cosma şi Damian, înzestrat cu paturi, pături şi cu tot ce le era de
trebuinţă celor „sărmani" şi pentru care alocă o rentă; aduce aici medici şi personal de serviciu,
complexul luînd forma unei \ mănăstiri. Aşadar, continuă autorul, „casa de tratament" (iatreion)
astfel creată există şi acum, continuînd să funcţioneze.

Pe de altă parte, Theophylakt ţinea un registru al săracilor: nume, familie, provenienţă, înfăţişare; cei
înscrişi în registru beneficiază de o porţie de hrană lunară; toate acestea amintesc de registrele^
săracilor atestate în aceeaşi epocă în Occident. Această practică rămăsese în vigoare şi '. în
Nicomedia, ca şi participarea personală, iniţiată de episcop, la îngrijirea celor bolnavi. Imitîndu-1 pe
Hristos, Theophylakt îi vizita, la drept vorbind, zilnic : în sfînta zi de vineri, după ce-şi petrecea
noaptea în rugăciune, îi cufunda într-o baie caldă şi nu se dădea în lături să-i spele cu mîinile sale, în
special pe leproşi. Această importantă naraţiune se leagă în mod fericit de pildele episcopale de la
sfîrşitul secolului al IV-lea şi de dubla asistenţă acordată săracilor, sănătoşi sau suferinzi.

„în război, comandantul suprem e Dumnezeu." Cu aceste cuvinte, spune un istoric din secolul al VH-
lea, se deschide predica unui episcop, rostită în fața soldaților. 126

Episcopul trebuia deci să-şi fi petrecut o bună parte din viaţă într-o mănăstire şi să fi fost o vreme
duhovnic, protector, educator şi părinte al enoriaşilor care îi erau încredinţaţi, în ciuda schimbărilor
politice, ideologice şi sociale survenite în Imperiul Bizantin de-a lungul istoriei sale mai mult decît
milenare, ceea ce intră în sfera „profilului profesional" al episcopului rămîne aproape nemodificat:
experienţa monastică, cultura, capacitatea de comandă si vocaţia socială sînt mereu apreciate ca
trăsături definitorii, de bun augur, ale episcopului ideal, de la Vasile cel Mare, episcop în Cezareea
Cappadociei, în secolul al IV-lea, pînă la Visarion, mitropolit de Niceea, în secolul al XV-lea

In plus, de la un episcop „bun păstor" se aştepta să-i apere pe cei slabi în faţa celor puternici şi, în caz
de război, să-şi apere turma în faţa duşmanilor. Cum episcopul nu avea dreptul să lupte si nici să
ucidă - în Bizanţ nu a existat niciodată un echivalent al preotului războinic, tipic pentru Europa
Occidentală a Evului Mediu —, arma sa principală rămîneaparrhesia, libertatea cuvîntului în faţa celor
puternici. Aceştia puteau fi împăraţi sau comandanţi ai armatelor inamice, dar de regulă erau agenţi
fiscali sau judecători, militari sau aristocraţi autohtoni. Atît istoriografia, cît şi hagiografia bizantină
abundă în informaţii legate de episcopi care „se expun" prin activitatea lor pastorală: episcopi care
intervin pe lîngă judecători şi guvernatori în favoarea celor condamnaţi pe nedrept, episcopi care bat
drumul Constantinopolului pentru a obţine facilităţi pentru diecezele lor, episcopi care în situaţii de
război refuză să-şi abandoneze sediile din oraşele ameninţate, chiar şi după ce comandanţii militari
fug, pentru a împărtăşi cu turmele lor de credincioşi toate ororile cotropirii inamice266 (cum se
întîmplă bunăoară cu marele filolog Eustathios din Tesalonic), sau episcopi care se predau voluntar
duşmanilor ca ostatici în numele oraşelor lor, cum face Theleptos 265

Calităţile episcopului ideal, care trebuie să-şi onoreze îndatoririle spirituale şi laice conform normelor
descrise anterior, sînt, pe scurt, celibatul, cultura, o conştiinţă socială care să-1 împiedice să ignore
necesităţile şi problemele diocezei sale şi mai ales o bună doză de curaj şi de prestanţă personală
care să-i permită să intervină cu succes împotriva abuzurilor de putere ale autorităţii publice şi ale
clasei conducătoare locale 254

în măsura în care se dovedesc incompatibile cu statutul religios („nimeni nu poate sluji la doi
stăpîni"), funcţiile statale - militare, civile sau privind alte activităţi laice (mai ales fiscale) — sînt
interzise membrilor clerului. Totuşi, legislaţia iustiniană fixează pentru episcopj atribuţii bine
determinate în controlul asupra administraţiei de stat. împreună cu notabilităţile oraşului (primates
şi possesores), printre care se numără atît datorită funcţiei pe care o deţine, cît şi datorită ponderii,
adeseori considerabile, a proprietăţilor bisericeşti, episcopul are dreptul să propună avocatul oraşului
si responsabilul cu aprovizionarea alimentară (sitones), dar ţine tot de competenţa sa să controleze
activitatea celor doi în plan administrat pg 253

„Un episcop, un preot sau un diacon aflat sub arme şi care vrea să rămînă în acelaşi timp în serviciul
laic şi în cel spiritual trebuie înlăturat din functie128

Dacă ne aruncăm privirea asupra destinului milostivilor episcopi enumeraţi pînă în acest moment ni
se dezvăluie o privelişte dezolantă: loan Hrisostomul, Arsenios şi Athanasios I sînt înlăturaţi din
funcţie; Theophilakt din Nicomedia, Theodoros Krithinos şi Mihail Choniates mor în exil; Nicolae din
Corint e orbit şi apoi azvîrlit în gol de pe o stîncă din Nauplia; Eustathios din Tesalonic e luat prizonier
de normanzi şi în schimbul eliberării sale trebuie să plătească o sumă considerabilă; chiar şi Synesios,
cu toate succesele pe care le-a repurtat, pare să fi întîmpinat dificultăţi în ultimii ani ai episcopatului
său. Să fii un „bun păstor" era, în mod evident, periculos şi frustrant. Doar episcopii morţi pot obţine
izbînzi reale, cu condiţia să dobînească cununa sfinţeniei, în acest sens ar trebui probabil să
înţelegem cultul unui sfînt drag bizantinilor, Sfîntul Nicolae din Myra, pe care268 Kekaumenos îl cita
ca exemplu pentru episcopi. Este mai puţin important faptul că sfintul amintit nu e uşor de plasat
într-o epocă. Mai exact, ne confruntăm cu un fenomen de contaminare între două personaje
omonime, un episcop de Myra (secolul al IV-lea) şi un stareţ din Sion, ulterior episcop de Pynara, o
localitate din apropierea Myrei (secolul al Vl-lea) 267-268

în general, episcopii bizantini respectă canonul prin care oamenilor Bisericii li se interzic atît serviciul
militar, cît şi asumarea de funcţii în stat. Chiar dacă izvoarele documentare vorbesc despre episcopi
care luptă cu arma în mînă contra sarazinilor, care ucid în războaie şi care sînt suspendaţi din funcţie
pentru aceasta, e limpede că, în ciuda încălcării ei, interdicţia rămîne pe rol. Acelaşi lucru este valabil
în ceea ce priveşte preluarea de sarcini în administraţia civilă; la sfîrsitul secolului al Xl-lea apar
periodic mitropoliţi (de pildă loan din Side sub împăratul Mihail al VH-lea sau Phocas din Philadelphia
sub loan al IIIlea Vatatzes) care îndeplinesc funcţia de paradynasteuontes, echivalentă într-un fel cu
cea de preşedinte de consiliu; si în acest caz este însă vorba, în mod cert, de excepţii, în general, se
menţine demarcaţia rigidă dintre cariera statală şi cariera ecleziastică. Aceasta nu înseamnă
nicidecum că episcopii erau constrînsi să nu se implice în treburile politice ; din contră, rolul pastoral
era indisolubil legat de politică; mulţumită autorităţii lor ecleziastice şi importantelor funcţii de
control asupra administraţiei provinciale conferite de legislaţia iustiniană, episcopii — mai ales pe
timp de război — erau în mod necesar implicaţi în disputele politice ale diocezelor lor. în plus,
datorită bogăţiei (uneori impresionante) a bisericilor lor, episcopii erau asimilaţi automat „celor
puternici" din provincii. Dat fiind că, în principiu, ei nu puteau fi înlăturaţi din funcţie, spre deosebire
de alţi funcţionari sau de guvernatori, care, de regulă, prestau un serviciu de doar cîţiva ani în
provinciile în care fuseseră repartizaţi, în general episcopii cunoşteau mai bine locul şi aveau o
percepţie mult mai clară asupra situaţiei diocezelor lor. Fiind nişte adevărate puncte de referinţă
pentru diocezanii lor, în momentul în care se declanşau conflicte între administraţia imperială şi
populaţia locală episcopii îşi asumau, vrîndnevrînd, rolul de mediatori si adesea suportau ei înşişi
consecinţei»"270 întrucît îi puteau nemulţumi atît pe unii, cît şi pe ceilalţi. De pildă, cum ar fi trebuit
să se comporte un episcop dacă în provincia sa izbucnea o răscoală? Dacă îndemna la rezistenţă
împotriva răsculaţilor, se expunea riscului de a fi lapidat de rebeli, împreună cu toţi susţinătorii săi.
Dacă trecea însă de partea insurgenţilor, se putea aştepta la ce era mai rău în cazul în care împăratul
ieşea învingător. In astfel de situaţii, mulţi episcopi bizantini au sfîrşit prin a fi exilaţi, orbiţi, mutilaţi,
ucişi. A treia cale, de a rămîne în afara evenimentelor, nu era întotdeauna practicabilă 269-270

279